CURSUL NR.

8
Cap.8.METODE DE COMBATERE A BURUIENILOR

8.1.COMBATEREA INTEGRATÃ A BURUIENILOR

DIN CULTURILE AGRICOLE

Buruienile, numite şi inamicul verde al culturilor agricole, produc pagube enorme, atât de ordin
cantitativ, mergând până la compromiterea culturilor, cât şi calitativ, depreciind calitatea recoltei, a laptelui,
impurificând lâna sau blana animalelor; unele sunt toxice pentru om şi animale sau produc stări alergice etc.
Buruienile se întâlnesc la tot pasul, în cele mai variate condiţii de sol, climă, relief şi culturi, datorită
particularităţilor lot biologice (vitalitate, longevitate, plasticitate, adaptabilitate, posibilităţi mari de înmulţire,
germinarea eşalonată a seminţelor etc.). De aceea, combaterea lor are o importanţă deosebită, fiind o
preocupare majoră, permanentă, a agricultorilor în toate timpurile. Practic, la majoritatea culturilor nu se pot
obţine producţii satisfăcătoare, profitabile, fără a aplica un minim de măsuri de combatere a buruienilor.
Deşi nu există date certe, despre primele unelte confecţionate, pentru distrugerea buruienilor, care
concurau plantele cultivate, este cert faptul că lupta împotriva acestora a început din ziua în care omul a
devenit agricultor. Combaterea buruienilor este o măsură aproape tot atât de veche ca şi agricultura. În
decursul istoriei agriculturii, baza combaterii buruienilor au constituit-o la început metodele agrotehnice apoi
se constată o creştere a ponderii metodelor preventive, iar dintre cele curative a tratamentelor cu erbicide.
Întrucât lupta împotriva buruienilor nu poate fi realizată prin măsuri unice, aşa cum s-a considerat la un
moment dat şi în domeniul combaterii buruienilor şi-a făcut loc noţiunea de combatere integrată. Practica şi
cercetarea ştiinţifică agricolă au demonstrată că este imposibilă menţinerea sub control a gradului de
îmburuienare printr-o singură metodă. Lupta împotriva buruienilor este eficace şi eficientă numai prin
îmbinarea judicioasă a mai multor metode, adică printr-o combatere integrată, printr-un complex de măsuri
complementare. Astfel, „lupta integrată” enunţată pentru prima dată de Kennedy, în 1953, iar mai târziu sub
redacţia lui J.D.Fryer şi Sh.Matsunaka, 1967, sunt publicate în Japonia, lucrările unui simpozion pe tema
combaterii integrate a buruienilor din culturile agricole.
Combaterea integrată a buruienilor trebuie fundamentată pe cunoaşterea caracteristicilor ecologice
ale fiecărei parcele, precum şi pe baza continuităţii în combatere, atât în timp cât şi în spaţiu, completat cu
operativitate, oportunitate şi eficacitate în alegerea mijloacelor şi metodelor de combatere.
Strategia de combatere trebuie să aibă în vedere (figura 8.1):
 factori strategici (pe termen lung) care au în vedere obiectivul fermei, organizarea teritoriului, a
asolamentului şi rotaţia culturilor, sistemul de lucrare a solului, diminuarea sau eliminarea factorilor
limitativi (umiditatea în exces, salinizare etc.);
 factori tactici (pe termen scurt) care se referă la tehnicile de întreţinere a culturilor, semănatul în
epoca optimă, desimea corespunzătoare, soiul, sistemul de fertilizare etc.;
 factori operaţionali (din sezonul de vegetaţie) care constau în măsuri de combatere curative
(metode agrotehnice, chimice, biologice, mecanice şi fizice).
Dacă factorii strategici şi cei tactici au un caracter preventiv şi urmăresc evitarea ajungerii seminţelor
de buruieni în sol sau eliminarea condiţiilor de apariţie şi dezvoltare a buruienilor, factorii operaţionali au un
caracter de intervenţie pentru a menţine îmburuienarea sub pragul economic de dăunare.
În ultimul timp a apărut şi se consolidează conceptul de Integrated Pest Management (I.P.M.), adică
Managementul Integrat de Protecţia Plantelor (M.I.P.P.) sau Managementul Integrat al Buruienilor, al
Bolilor şi al Dăunătorilor. Integrarea măsurilor de combatere a buruienilor bolilor şi dăunătorilor, analiza
complexă şi sistemică a strategiilor de protecţie a plantelor este obligatorie deoarece aceşti trei "dăunători" ai
culturilor agricole acţionează în interdependenţă şi se influenţează reciproc. Astfel pentru orice cultură,
agricolă, horticolă, silvică, combaterea buruienilor reprezintă cea mai importanţă lucrare de îngrijire fiind, în
primul rând o parte componentă a Managementului Integrat al Buruienilor, dar în acelaşi timp o metodă de
combatere a bolilor şi dăunătorilor, pe care buruienile le proliferează în agroecosisteme.
Managementul Integrat de Protecţia Plantelor este definit, astfel, ca modul de abordare a luptei
împotriva dăunătorilor agricoli (buruieni, boli, dăunători), ce combină metode preventive, biologice, fizico-
mecanice, agrotehnice, chimice, într-o manieră care să reducă riscurile economice, ca şi presiunile asupra
sănătăţii umane şi mediului ambiant.
În cadrul acestora, Managementul Integrat al Buruienilor - M.I.B. (Integrated Weed Management)
reprezintă un sistem de măsuri integrate, în primul rând preventive, agrotehnice şi biologice, dar fără a
exclude pe cele chimice, având ca obiective menţinerea gradului de îmburuienare sub nivelul pragului
economic de dăunare şi menţinerea echilibrului ecologic în cadrul ecosistemului agricol respectiv.
 COMBATEREA INTEGRATĂ A
BURUIENILOR LA NIVELUL
FERMEI AGRICOLE

FACTORI STRATEGICI FACTORI TACTICI FACTORI

OPERAŢIONALI

PRAGUL
CARTAREA ECONOMIC DE
BURUIENILOR DÃUNARE

- carantina, Agrotehnice:
- managementul
- folosirea la semănat a - rotaţia culturilor,
fermei,
seminţelor condiţionate, - lucrările solului,
- organizarea
- fertilizarea organicã cu - fertilizarea, amendarea
teritoriului
şi a asolamentelor, gunoi de grajd bine şi semănatul
- îmbunătăţiri funciare fermentat, corespunzător,
şi amelioraţii - distrugerea buruienilor - distrugerea buruienilor
din diferite focare de prin grăpat, plivit şi
agricole,
infestare, prăşit,
- eliminarea factorilor
limitativi, - curăţirea apei de irigat - cositul buruienilor,
de seminţele de - inundarea, mulcirea etc.
- sistemul de lucrare a
buruieni, Biologice:
solului.
- recoltarea la timp şi - folosirea de soiuri şi
corectã a culturilor, hibrizi competitivi,
- evitarea răspândirii - alellopatia,
seminţelor de buruieni - folosirea insectelor,
prin intermediul - micoerbicidele (agenţii
animalelor, patogeni) etc.
- evitarea greşurilor din Termice:
culturi etc. - arderea cu flacără a
buruienilor,
- sterilizarea solului etc.
Chimice:
- aplicarea tratamentelor
cu erbicide.

Figura 8.1.Schema combaterii integrate a buruienilor

8.2.METODE PREVENTIVE DE COMBATERE

A BURUIENILOR

Metodele preventive urmăresc prevenirea înmulţirii buruienilor şi răspândirea acestora, fiind

cunoscut cã este mai uşor şi mai ieftin sã previi îmburuienarea decât sã combaţi buruienile. Pentru a preveni
îmburuienarea culturilor, specialistul agricol trebuie sã cunoască particularităţile biologice ale buruienilor,
condiţiile de climã şi sol, proprietăţile morfologice ale seminţelor, precum şi particularităţile tehnologice ale
plantelor cultivate. Ca să fie eficientă, metoda preventivă trebuie aplicată permanent şi urmărite toate
secvenţele.
Metodele preventive de combatere a buruienilor sunt: carantina, folosirea la semănat a seminţelor
condiţionate, pregătirea corespunzătoare a gunoiului de grajd folosit la fertilizare, evitarea răspândirii
seminţelor de buruieni prin intermediul animalelor, distrugerea focarelor suplimentare de infestare cu
buruieni, curăţarea apelor de irigat de seminţe de buruieni, recoltarea corectă şi la timp a culturilor agricole
1.Organizarea serviciului de carantina are o foarte mare importanţă în prevenirea apariţiei de noi
specii de buruieni în flora ţării noastre care se pot dovedii a fi foarte păgubitoare şi greu de combătut. La
graniţã, în punctele vamale, sunt organizate servicii de carantinã fitosanitară care controlează toate produsele
agricole şi horticole importante. Dacã în probele analizate apar seminţe de buruieni de carantinã, lotul
respectiv de seminţe se returnează la expeditor, iar uneori, se distruge prin incinerare. Loturile de seminţe şi
material săditor importate/exportate trebuie să îndeplinească o serie de cerinţe de ambalare, etichetare,
calitate, certificare etc. legiferate în ţara noastră în special prin Ordinul nr. 31, din 23 ianuarie 2002, pentru
aprobarea Regulamentului privind organizarea controlului de calitate şi fitosanitar la importul şi exportul
seminţelor şi materialului săditor. Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 96 din 4 februarie 2002.
Exemple de buruieni de carantinã pentru ţara noastră sunt Cuscuta sp., Orobanche cumana,
Orobanche ramosa, Ambrosia elatior, Ambrosia psilostachia, Ambrosia trifida, Solanum rostratum,
Cenchrus tribuloides, Acroptilor picris, Echinochloa marcocarpa, Echinochloa oryizicola etc.
Dacã pe terenurile cultivate sau chiar necultivate apar vetre cu astfel de buruieni, se întreprind
mãsuri urgente de distrugere completã a acestora.
2.Folosirea la semănat seminţelor condiţionate. Seminţele care vor fi folosite la semănat trebuie
curăţite cu selectoare, trioare, vânturători, staţii de decuscutare, pentru a îndepărta seminţele de buruieni şi
alte resturi vegetale.
Dacã sămânţa condiţionatã întruneşte condiţiile STAS, primeşte buletin de analizã roşu, care permite
sã fie folositã la semănat, dacă nu este corespunzătoare fitosanitare, primeşte buletin negru şi trebuie
condiţionatã din nou pentru a putea fi folositã la semănat. STAS-ul prevede trei clase de calitate. De
exemplu, la grâu, pentru clasa I, se prevăd: 99% puritate, 93% germinaţie, 5 seminţe/kg de alte plante de
culturã şi 5 seminţe de buruieni/kg. La lintea pentru sămânţă clasa I nu admite nici-o sămânţă de lintoi (Vicia
sativa ssp. Sativa var. platysperma), iar pentru clasa a III-a, cel mult o sămânţă la kg; la fel şi pentru mazărea
sălbatică (Pisum arvense).
3.Fertilizarea organicã cu gunoi de grajd bine fermentat. Trecând prin tubul digestiv al animalelor
odată cu furajele, numai o mică parte din seminţele ingerate îşi pierd puterea germinativă. Cea mai mare
parte din ele sunt viabile. Prin creşterea temperaturii în timpul fermentării gunoiului de grajd la 50 – 700C, pe
platforme special amenajate, este distrusã facultatea germinativã a seminţelor de buruieni şi chiar dacã
acestea ajung în sol împreunã cu gunoiul, nu germinează.
4.Distrugerea buruienilor din diferite focare de infestare: terenurile virane, marginile drumurilor,
şoselelor, căilor ferate, lizierelor, taluzurile, digurilor, canalelor de irigaţie sau desecare, locurile unde au fost
târle de oi, cărările din grădinile de legume, livezi şi podgorii, locurile din jurul fântânilor, hidranţilor,
sondelor, stâlpilor reţelelor electrice şi de telecomunicaţii etc. Buruienile din aceste locuri vor fi distruse prin
cosit, prăşit, plivit sau erbicidat, pentru a nu ajunge sã fructifice şi seminţele lor sã infesteze culturile vecine.
5.Curăţirea apei de irigat de seminţele de buruieni. Apa de irigat ce se ia din lacurile de acumulare
şi din apele curgătoare mai mari, conţine multe seminţe de buruieni datorită apelor de scurgere, mai ales în
urma ploilor puternice care antrenează cu ele şi seminţele de buruieni. Numeroase seminţe de buruieni,
terestre şi acvatice, plutesc pe apã fără a-şi pierde germinaţia timp de 1- 4 ani şi ajung în culturi împreunã cu
apa de irigaţie. Curăţirea apei de irigat se face prin folosirea de instalaţii de decantare a apei şi aşezarea de
site pe canalele principale în punctele de ramificaţie sau la punctele de colectare a apei.
6.Recoltarea la timp şi corectã a culturilor. Dacã se întârzie recoltarea culturilor agricole, tot mai
multe buruieni au timp sã fructifice şi sã îşi scuture seminţele la suprafaţa solului, mărind rezerva de seminţe
de buruieni din sol. Mijloacele de transport, maşinile de condiţionare a seminţelor, magaziile, celulele
silozurilor etc., trebuie sã fie, de asemenea, bine curăţite de seminţe de buruieni. După ce combinele au
recoltat un lan îmburuienat, trebuie sã fie curăţate pentru a nu transporta seminţele de buruieni pe alte sole.
Paiele se vor balota cât mai repede şi se va elibera terenul de producţia secundarã pentru a se reduce
diseminarea seminţelor de buruieni. Dacã s-a treierat staţionar, suprafaţa ariilor respective se arã adânc
pentru a îngropa seminţele de buruieni.
Dacã este posibil, vetrele unor buruieni problemã, ca pãlãmida (Cirsium arvense), susaiul (Sonchus
arvensis), odosul (Avena fatua), iarba vântului (Apera spica-venti), muşeţelul nemirositor (Matricaria
inodora) etc. se vor recolta mai devreme, înainte de maturarea buruienilor.
7.Evitarea răspândirii seminţelor de buruieni prin intermediul animalelor. Este bine ca animalele
sã nu păşuneze prin locurile foarte îmburuienate, cum ar fi terenurile virane, deoarece seminţele zoohore, ca
turiţa (Galium aparine), cornecii (Xanthium italicum), mohorul agăţător (Setaria verticilata), brusturele
(Arctium lapa), scaiul măgăresc (Onopordon acanthium) etc. se agaţă de blana animalelor şi sunt duse în alte
locuri mai puţin îmburuienate.
8.Evitarea greşurilor din culturi. La semănat trebuie sã nu fie tuburi de semănătoare înfundate
pentru cã rândurile lipsã sunt puternic îmburuienate, mai ales la cerealele păioase, cu romaniţã (Anthemis
sp.), muşeţelul nemirositor (Matricaria inodora), mac (Papaver rhöeas), punguliţã (Thlaspi arvense),
albăstriţă (Centaurea cyanus) etc. Dacã nu se face corect jalonarea, la erbicidare, între douã parcursuri rămân
porţiuni netratate, care vor fi îmburuienate. La prăşitul manual sau mecanic trebuie urmărit sã nu rămână
rânduri sau porţiuni neprăşite.
 9.Urmărirea evoluţiei florei segetale. Acest lucru trebuie să-l facă permanent fiecare specialist la
unitatea lui şi să determine fiecare specie nou apărută, luând măsurile ce se impun.

8.3.METODE CURATIVE DE COMBATERE

A BURUIENILOR

Metodele curative combat efectiv buruienile răsărite sau în curs de răsărire. Ele pot fi agrotehnice,
termice, biologice şi chimice. Metodele curative sunt fundamentate pe de o parte pe cunoaşterea potenţialului
de îmburuienare a terenurilor prin cartarea buruienilor, iar pe de altă parte pe determinarea gradului de
îmburuienare al culturilor şi alegerea celor mai adecvate metode de combatere pentru menţinerea
îmburuienării sub pragul economic (optim) de dăunare.

8.3.1.METODE AGROTEHNICE DE COMBATERE

A BURUIENILOR

Sunt cele mai vechi metode de combatere a buruienilor, dar foarte importante şi în prezent. Cele mai
importante metode din această categorie sunt: rotaţia culturilor, lucrările solului, fertilizarea, amendarea şi
semănatul corespunzător, distrugerea buruienilor prin grăpat, plivit şi prăşit, cositul buruienilor,
inundarea, mulcirea şi altele. Majoritatea acestor metode sunt elemente componente ale tehnologiei
agricole, dar care aplicate judicios, cu anumite particularităţi, care vor fi precizate în continuare, pot combate
eficient unele specii de buruieni fără nici-o cheltuială suplimentară.
Metodele agrotehnice prezintă atât avantaje cât şi unele dezavantaje pentru agroecosisteme, de aceea
alegerea metodei, condiţiile şi momentul de execuţie etc. influenţează consecinţele aplicării acestor metode.
Dintre avantaje cele mai importante sunt: combat toate speciile de buruieni monocotiledonate şi
dicotiledonate, anuale, bienale sau perene, concomitent cu lucrările de bază, cu pregătirea patului germinativ,
trasarea de brazde pentru irigat, rotaţia culturilor, combaterea boilor şi dăunătorilor plantelor de culturã etc.
fără să fie nevoie de cheltuieli suplimentare; nu sunt poluante, deoarece nu lasă reziduuri în sol, apã sau
plantã etc.
Metodele agrotehnice au şi câteva dezavantaje: executate în exces favorizează mineralizarea
humusului, degradarea structurii şi tasarea solului; unele sunt foarte costisitoare, necesitã multã forţã de
muncã manualã, de exemplu prăşitul manual şi plivitul; nu întotdeauna se pot executa la momentul optim,
din lipsã de braţe de muncã sau în perioadele ploioase; sunt lucrări energofage (exemplu: aratul), nu se poate
interveni la momentul potrivit în cazul precipitaţiilor de lungă durată etc.
1.Rotaţia culturilor. Este o metodã de bazã în lupta împotriva buruienilor ca urmare a eficienţei
combaterii şi a costurilor neînsemnate. Rotaţia culturilor judicios alcătuită, împiedică proliferarea unor grupe
de buruieni specifice pentru anumite culturi.
Monocultura şi cultura repetatã, mai ales în cazul culturilor semănate în rânduri dese, favorizează
înmulţirea buruienilor. De exemplu, în cerealele păioase se înmulţesc muşeţelul nemirositor (Matricaria
inodora), romaniţa (Anthemis austriaca), odosul (Avena fatua), iarba vântului (Apera spica-venti), albăstriţa
(Centaurea cyanus), pălămida (Cirsium arvense), măzărichea (Vicia sp.), macul roşu de câmp (Papaver
rhöeas), punguliţa (Thlaspi arvense), cocoşeii de câmp (Adonis aestivalis), muştarul sălbatic (Sinapis
arvensis) etc., iar în culturile prăşitoare - zârna (Solanum nigrum), mohorul (Setaria sp.), iarba bărboasă
(Echinochloa crus-galli), cornacii (Xanthium italicum), pirul gros (Cynodon dactylon), costreiul (Sorghum
halepense), teişorul (Abutilon theophrasti), meişorul (Digitaria sanquinalis), volbura (Convolvulus arvensis),
mărul lupului (Aristolochia clematitis), susaiul (Sonchus arvensis) etc.
Unele plante de culturã, sfecla, inul, mazărea, sorgul, porumbul, cerealele păioase de primăvară etc.
sunt sensibile la îmburuienare, mai ales în primele săptămâni după răsărire. Altele sunt mai competitive,
înăbuşă buruienile, de exemplu rapiţa, secara, iarba de Sudan, cânepa, lucerna şi trifoiul din anul II etc. Ca
urmare capacitatea de a concura cu buruienile este diferită, periodicitatea de aplicare a metodelor de
combatere şi eficienţa (spectrul) acestora este diferită favorizând sau dimpotrivă reuşind să combată bine
anumite grupe de buruieni. Prin rotaţia culturilor se potenţează efectul de combatere al metodelor integrate,
printr-o rezultantă comună şi eficientă.
Rotaţia îşi exprimă efectul asupra reducerii îmburuienării terenurilor, atât direct, cât şi indirect prin
corelarea cu lucrările solului, fertilizarea, amendarea, semănatul şi lucrările de îngrijire specifice fiecărei
culturi.
2.Lucrările solului. Se executã cu plugul, plugul paraploaw, cizelul, grapa, cultivatorul,
combinatorul, freza etc., contribuind la distrugerea buruienilor în vegetaţie sau în curs de răsărire, prin lucrări
de bază, lucrări de pregătirea patului germinativ şi lucrări de întreţinere.
Prin arătură sunt tăiate, încorporate în sol şi distruse aproape toate buruienile anuale şi bienale în
vegetaţie şi numai temporar cele perene (pirul, pălămida, volbura, susaiul, trestia, rugul, mărul lupului etc.)
care regenerează după un timp din organele vegetative (rizomi, bulbi etc.). O bunã parte din masa organelor
subterane este adusã la suprafaţa solului şi distrusã prin uscare vara sau prin îngheţ, în timpul iernii.
Întreţinerea arãturilor prin lucrări superficiale (exemplu: grăparea) determinã distrugerea buruienilor abia
răsărite. Rezultatele bune se obţin când solul este mai uscat, altfel rădăcinile se restabilesc în solul umed şi
buruienile încep sã vegeteze din nou. Arătura are efect bun în combaterea buruienilor numai atunci când este
executată în momentul optim, imediat după recoltarea culturii premergătoare (vara sau toamna timpuriu).
Dacă se întârzie efectuarea arăturilor efectul de combatere al buruienilor este mult diminuat, deoarece
buruienile ajung la maturitate şi diseminează. Dacă arătura se efectuează an de an la aceeaşi adâncime
seminţele de buruieni îngropate vor fi aduse iarăşi la suprafaţă, fapt ce impune şi din acest punct de vedere,
alternarea adâncimii de lucrare a solului. Arãturile foarte adânci şi îndeosebi cele de desfundare (efectuate
periodic) combat radical toate buruienile (Slonovschi,V. şi colab., 2001) .
Lucrările de afânare fără întoarcerea brazdei, efectuate cu paraplow sau cizel, realizează o
combatere mai redusă a buruienilor, în comparaţie cu arătura cu plugul cu corman, fapt ce impune controlul
îmburuienării prin accentuarea altor metode.
Lucrările de pregătire a patului germinativ reprezintă prin epoca de execuţie şi realizarea indicilor
de calitate, metoda agrotehnică cea mai eficientă pentru combaterea buruienilor (îndeosebi pentru culturile de
primăvară). Din acest punct de vedere este obligatorie executarea ultimei lucrări de pregătire a patului
germinativ, în ziua sau preziua semănatului, pentru a combate întreg spectru de buruieni cu germinaţie şi
răsărire identică cu biologia plantei semănate.
Pentru o mai bunã combatere a buruienilor prin intermediul lucrărilor solului se recomandã metoda
provocaţiei şi metoda epuizării (Budoi,Gh. şi A.Penescu, 1996).
Metoda provocării (semănatul fals) constã în mărunţirea stratului superficial de sol, prin grăpare,
pentru a stimula germinarea seminţelor de buruieni. Când câmpul s-a înverzit (după 2-3 săptămâni), solul se
lucrează din nou superficial pentru a distruge buruienile răsărite, fiind totodată şi o lucrare de provocaţie.
Operaţia se repetã de 2 - 3 ori, la adâncimi diferite, iar reuşita ei depinde şi de umiditatea solului, deoarece
după ploi, seminţele de buruieni germinează în măsură mai mare. Aceastã metodã este indicatã în livezi
pentru a întreţine intervalele dintre rândurile de pomi prin metoda ogorului negru şi în cazul semănăturilor de
primăvară din epoca a III-a (sorg, bumbac, arahide, pepeni, iarbã de Sudan, tutun etc.).
Metoda epuizării se foloseşte pentru combaterea buruienilor perene cu înmulţire prin muguri de pe
rizomi sau de pe rădăcini: pir târâtor (Agropyron repens), pir gros (Cynodon dactylon), costrei (Sorghum
halepense), trestie (Phragmites communis), papurã (Typha latifolia), pipirig (Juncus inflexux), urda vacii
(Cardaria draba), pãlãmida (Cirsium arvense), volbura (Convolvulus arvensis), alior (Euphorbia
cyparissias), susai (Sonchus arvensis), mărul lupului (Aristolochia clematitis), sângele voinicului (Lathyrus
tuberosus), linariţa (Linaria vulgaris), boz (Sambucus ebulus), coada calului (Equisetum arvense), măcriş
(Rumex acetosella) etc.
Principiul metodei constã în lucrarea superficialã (8-10 cm) şi repetatã a solului (la interval de 10-14
zile), pentru a tăia lăstarii nou formaţi, până când apariţia acestora consumã toate substanţele de rezervã,
epuizează rizomii şi rădăcinile, provocându-le moartea.
Metoda epuizării se poate aplica numai în cazul culturilor prăşitoare şi în cazul solului întreţinut ca
ogor negru. Însă ea necesitã un mare număr de lucrări, de aceea este costisitoare, durează mult iar rezultatele
mai bune se obţin dacã metoda se asociază cu aplicarea unor erbicide reziduale.
O variantã mai practicã a metodei epuizării constã în fragmentarea organelor vegetative de înmulţire
a buruienilor (în primul rând rizomii) prin lucrări superficiale, iar la înverzirea câmpului se executã o arătură
adâncã pentru îngroparea lor. Acest lucru nu este valabil pentru toate speciile, deoarece la Cirsium arvense
fragmentele de 1,5 cm lăstăresc în totalitate iar rizomii se găsesc în mod normal până la adâncimea de 3-6 m
(Sagar,G.R. şi Rawson,H.M., 1964). Aceeaşi situaţie se întâlneşte şi în cazul pirului gros, costreiului etc.,
care au organe vegetative în profunzime.
Aceastã metodã este posibilã după recoltarea borceagului, mazării, rapiţei, cartofilor timpurii,
cerealelor păioase, inului etc., pentru ca terenul sã fie necultivat o perioadã mai mare de timp. Practic, se
executã mai întâi o arătură superficialã sau normalã pentru a aduce rizomii la suprafaţa solului, apoi douã
discuiri pe direcţii perpendiculare, când rizomii sunt fragmentaţi. În sfârşit, când câmpul a înverzit, lăstarii
formaţi sunt încorporaţi printr-o arătură adâncã. Aceastã ultimã lucrare nu trebuie întârziatã pentru cã prin
fotosintezã se acumulează noi substanţe de rezervã în rizomi.
Inconvenientul metodei de epuizare este costul ridicat datorită numeroaselor treceri cu agregatele de
lucru şi eventuale influenţe negative asupra degradării structurii şi compactării solului.
3.Fertilizarea organicã şi/sau mineralã determinã creşterea viguroasã a plantelor de culturã care
stânjenesc buruienile ce răsar mai târziu. Dar pentru aceasta este necesarã distrugerea timpurie a buruienilor
care sunt şi ele stimulate de aplicarea îngrăşămintelor. Gunoiul de grajd trebuie sã fie bine fermentat şi sã se
aplice, cu prioritate, la plantele prăşitoare care-l valorifică foarte eficient. Sunt şi unele specii de buruieni
care se dezvoltă foarte bine la anumite îngrăşăminte (Solanum nigrum, Datura stramonium, Amaranthus
retroflexus şi altele la azot, Digitaria sanguinalis la fosfor etc.). La fertilizări moderate, speciile respective
nu se dezvoltă ca plantele de cultură (Vlăduţu,I. şi colab., 1988).
4.Folosirea amendamentelor determinã dispariţia buruienilor acidofile (Equisetum arvense,
Spergula arvensis, Polygonum convulvulus, Raphanus raphanistrum, Ranunculus arvensis, Rumex acetosella
etc.) de pe solurile cu reacţie acidã sau a buruienilor specifice solurilor halomorfe (Salicornia herbaceea,
Salsola soda, Salsola kali, Artemisia sp., Statice gmelini etc.). Prin schimbarea reacţiei solului speciile
respective nu se mai pot dezvolta şi mor. Necombătute, aceste buruieni s-ar înmulţi foarte mult şi din cauza
lipsei de concurenţã din partea plantelor de culturã care nu suportã aciditatea sau alcalinitatea.
5.Semănatul raţional presupune asigurarea unei desimi optime, efectuarea acestei lucrări la timpul
potrivit (în epoca optimă şi imediat după pregătirea patului germinativ), într-un pat germinativ pregătit în
mod corespunzător. Ultima lucrare de pregătire a patului germinativ trebuie sã fie executatã în ziua sau
preziua semnatului. Dacã s-ar face mai devreme, cu 1 - 2 săptămâni înainte de semănat, sau chiar cu câteva
zile, buruienile ar răsări mai repede şi ar câştiga avans în vegetaţie.
O desime mai mare, către limita maximã recomandatã pentru specia, soiul sau hibridul cultivat,
împiedicã dezvoltarea buruienilor. Dacã desimea este micã, buruienile invadează repede cultura şi mai ales
golurile din ea. De pildã, costreiul şi romaniţa, în zona colinară, sunt buruieni care "sancţionează" imediat
golurile din lanurile de păioase.
În primăverile mai răcoroase şi mai ploioase, culturile semănate prea devreme răsar mai greu şi sunt
îmburuienate pentru cã buruienile cu germinaţie primăvara timpurie vor invada terenul înaintea plantelor
cultivate. Dimpotrivă, dacã se seamănă către sfârşitul epocii optime, plantele de culturã răsar mai repede, pun
stăpânire pe teren şi luptã mai bine cu buruienile. Totuşi specialistul agricol trebuie să urmărească cu atenţie
condiţiile pedoclimatice locale şi să adopte cele mai bune practici în funcţie de toţi factorii care influenţează
procesul de producţie agricolă.
6.Distrugerea buruienilor în timpul vegetaţiei culturilor prin grăpat. Lucrarea cu grapa este una
din cele mai folosite metode de combatere a buruienilor din culturile de câmp (cereale şi prăşitoare),
pomicultură, legumicultură şi pajişti.
Utilizarea grapelor pentru combaterea buruienilor după semănatul culturilor presupune respectarea
următoarelor cerinţe:
- alegerea tipului de grapă în funcţie de faza de vegetaţie a buruienilor, condiţiile de sol şi starea
culturii;
- combaterea buruienilor cu grape se poate realiza până în faza de maxim 4 frunze a buruienilor;
- lucrarea se execută numai când solul este uscat şi nu aderă de organele active ale grapei;
- la nici o cultură lucrarea cu grapa nu se execută în perioada răsăririi;
- pentru lucrarea înainte de răsărirea culturii, adâncimea de lucru este cu 1-2 cm mai mică decât
adâncimea de semănat, iar după răsărire grapele trebuie să lucreze astfel încât să protejeze
rândurile,
- după răsărirea culturilor lucrarea cu grapa se va executa după ce s-a ridicat roua pentru ca
plantele cultivate să fie mai puţin sensibile la rupere.
Pentru combaterea eficientă a buruienilor lucrarea cu grapa trebuie repetată de 2-3 ori sau trebuie
integrată cu alte metode de combatere. Pe lângă combaterea buruienilor (în stadiu de germinaţie, cotiledonat
sau de plantulă) lucrarea cu grapa este şi una de provocaţie (determinând germinaţia seminţelor), precum şi
de distrugere a crustei, aerisire a solului, stimulare a mineralizării materiei organice şi conservare a apei în
sol.
Combaterea buruienilor prin grăpare se poate realiza utilizând următoarele tipuri de grape:
Grapa – pieptene, este grapa cu dinţi articulaţi, ficşi, verticali (figura 8.2). Adâncimea de lucru este
2-5 cm. Sunt necesare mai multe treceri, repetate la 5-7 zile, astfel încât buruienile să fie prinse în faza de
germinare şi cotiledoane. Viteza de lucru este de 2-7 km/oră. Capacitatea de lucru este de 2-3 ha/oră în
funcţie de lăţimea de lucru.
Grapa – ţesală, la care dinţi sunt mai lungi şi flexibili (figura 8.3). Adâncimea de lucru se reglează
prin poziţia dinţilor în raport cu solul şi poate fi de 5-7 cm. Viteza de lucru este de 8-12 km/oră. Combate
buruienile în faza cotiledonată şi până la apariţia primei frunze adevărate. Capacitatea de lucru este de cca.
2,5 ha/oră.
Grapa – rulantă, la care dinţii sunt în formă stelată (diferite forme, lungimi şi dimensiuni) şi rulează
pe sol (figura 8.4). Lucrează la o adâncime de 3-7 cm. Într-un sezon sunt necesare 3-5 lucrări. Viteza de
lucru este de 2-10 km/oră. Capacitatea de lucru este de cca. 1 ha/oră. Combate buruienile până în faza de 2
frunze.
Grapa – vibratoare (figura 8.5), la care dinţii sunt montaţi rigid pe un cadru vibrator, astfel încât
efectul este mult mai agresiv asupra solului şi buruienilor. Sunt necesare zone mai mari de protecţie a
rândurilor în comparaţie cu ţesala de buruieni şi grapa – pieptene. Lucrează la o adâncime de 5-10 cm şi
combate buruienile până în faza de 2-3 frunze. Viteza de lucru este de 1-3 km/oră. Capacitatea de lucru este
de 0,7-1 ha/oră.
Grapa rotativă (figura 8.6) şi rotocultorul (figura 8.7), sunt grape cu o acţiune mult mai agresivă
asupra solului şi asupra buruienilor. Lucrează până la adâncimea de 10-15 cm şi sunt necesare apărători
rigide de protecţie a rândurilor de plante. Viteza de lucru este de 1 km/oră, iar capacitatea de lucru este de
cca.0,7 ha/oră.
Grapa cu perii rotative, la care combaterea buruienilor se realizează prin smulgerea buruienilor cu
ajutorul unor perii acţionate pentru o mişcare rotativă.
7.Distrugerea buruienilor în timpul vegetaţiei culturilor prin plivit şi prăşit. Reprezintă grupa de
metode agrotehnice cea mai sigură şi mai eficientă folosită din cele mai vechi timpuri.
Plivitul este o lucrare foarte greoaie, costisitoare şi necesitã multã forţã de muncã pentru cã ea constã
în smulgerea buruienilor cu mâna. S-a constituit iniţial ca singura metodă posibilă, îndeosebi în culturile
dese, şi a fost efectuată manual, prin smulgerea buruienilor, în special după căderea ploii, care uşura
activitatea în sine. S-a pus accent pe smulgerea din culturi a buruienilor perene, care din totdeauna au fost
cele mai dăunătoare. În cazul buruienilor perene, plivitul trebuie repetat de câteva ori, pentru epuizarea
substanţelor de rezervã din organele vegetative de înmulţire. Întotdeauna, plivitul se executã înainte de
fructificarea buruienilor. Mai uşor se face cu oticul (un băţ din lemn prevăzut la vârf cu o lamã metalicã bine
ascuţitã). Dacã se foloseşte cosorul, buruienile trebuie tăiate cât mai de jos posibil, pentru a le reduce
posibilităţile de lăstărire.
În prezent este folositã mai puţin decât în trecut, în gardini, pe pajişti, la porumb, la sfecla de zahăr,
la floarea soarelui în locuri greu accesibile etc. Plivitul se practică de asemenea în gospodăriile mici,
îndeosebi în culturile legumicole cu desime mare, precum: ceapa, usturoiul, morcovul, pătrunjelul etc. Se
practică de asemenea, în agricultura biologică unde rămâne o metodă de bază pentru menţinerea buruienilor
la un grad de îmburuienare acceptabil.
Prăşitul manual, cu sapa, sau mecanic, cu cultivatorul (cultivaţie parţialã), distruge buruienile din
timpul vegetaţiei culturilor. Prin prăşit se distrug toate buruienile anuale şi bienale, iar prin repetarea
prăşitului şi buruienile perene (prin metoda epuizării).
Prăşitul mecanic (figura 8.8) trebuie executat cu respectarea zonelor de protecţie a plantelor de
cultură, adâncimea şi epoca de executare, viteza de deplasare a agregatului, parcursurile semănătorii etc.
Numărul de praşile şi epoca de executare depinde de cultură, de gradul de îmburuienare, de caracteristicile
buruienilor şi de asocierea cu celelalte metode de combatere. Pentru ca succesul să fie asigurat, prăşitul
trebuie executat imediat ce apar buruienile (să nu se înrădăcineze puternic), cuţitele cultivatorului să fie bine
ascuţite pentru a tăia buruienile, cultivatorul să fie bine reglat pentru a nu tăia rândurile de plante, iar
adâncimea de lucru să fie optima pentru a nu tăia rădăcinile plantelor de cultură, sau a nu le îngropa în urma
mobilizării unui volum mai mare de sol.
Prăşitul manual, cu sapa, trebuie astfel executat, încât să fie combinat cu corectarea desimii pe rând
şi cu muşuroitul pentru culturile care necesită acest lucru. Prin cultivaţie nu se exclude total prăşitul manual
pe zona rândului, dar prin lucrarea la adâncimi mai mari, buruienile de pe rând pot fi parţial înăbuşite de
către pământul aruncat de sapele cultivatorului pe rândurile de plante cultivate. Combinarea prăşitului
manual şi mecanic pentru culturile semănate în rânduri rare rămâne o metodă de combatere a buruienilor
practicabilă numai în ferme tradiţionale, cu agricultură biologică, pe suprafeţe mici. Pe măsura reducerii
populaţiei ocupate în agricultura din ţara noastră spre un nivel solicitat de Uniunea Europeană şi
concentrarea suprafeţelor, prăşitul manual va fi şi el diminuat semnificativ sau chiar eliminat.
Pentru controlul buruienilor, numărul praşilelor, mecanice şi manuale, trebuie să fie de minimum 2-3
pe an. Dacă se aplică în combinaţie cu erbicidele, numărul lor poate fi redus la 1-2 sau pot fi eliminate total.
Pe solurile grele, 1-2 praşilele mecanice + erbicide, pot aduce sporuri semnificative de producţie comparativ
cu aplicarea numai a erbicidelor, fenomen explicat prin procesele de aerisire a solului, de stimulare a
activităţii biologice şi de disponibilizare a unor importante rezerve nutritive.
Prăşitul, mai ales cel manual, este o lucrare foarte greoaie, scumpã, necesitã multã forţã de muncã,
nu se poate face în perioadele ploioase etc. De aceea numărul praşilelor trebuie redus prin asocierea cu alte
metode de combatere.
8.Cositul buruienilor se executã mecanic sau manual, pe locuri virane, margini de drum, canale,
malurile râurilor şi a canalelor, pajişti etc., înainte de înflorirea şi fructificarea acestora. Buruienile perene se
cosesc repetat până la epuizarea substanţelor de rezervã din organele vegetative de înmulţire (rizomi, stoloni
etc.).
Lucrarea de cosit are cel mai bun efect când se efectuează în perioada în care organele subterane
conţin cea mai redusã rezervã de hranã, adică între faza de dezvoltare deplinã a frunzelor şi cea de începutul
înfloririi.
Prin cosit nu pot fi combătute în totalitate păpădia (Taraxacum officinale), pirul gros (Cynodon
dactylon), meişorul (Digitaria sanquinalis), măcrişul (Rumex acetosella), pătlagina (Plantago sp.) etc., care
formează rozetã sau au tulpini joase.
9.Inundarea artificialã se practicã în orezãrii, pe terenurile nivelate. Prin aceastã metodã se combat
iarba bărboasă (Echinochloa crus-galli) şi mohorul alb (Echinochloa oryzoides). După răsărirea acestora se
menţine un strat de apã de circa 10 cm grosime până când buruienile sunt distruse prin asfixiere. Din păcate,
undele buruieni supravieţuiesc inundării, de exemplu mohorul orezar (Echinochloa phylopogon), orezul
sălbatic (Laersia oryzoides), trestia , papura, pipirigul etc.
10.Mulcirea constã în acoperirea solului cu paie, gunoi de grajd, folie din plastic (figura 8.9 şi 8.10),
hârtie, cartoane etc., în culturile prăşitoare. Buruienile sunt înăbuşite, nu au luminã, nu pot creşte, iar
evaporarea apei din sol este mult diminuatã. Mulcirea combate bine multe buruieni, chiar perene (pirul gros,
pirul târâtor, volbura etc.), dar numai parţial pălămida, costreiul etc. Materialele organice folosite (cu
excepţia foliei) contribuie şi la ameliorarea conţinutului de humus din sol. În căpşunării, mulcirea solului
previne deprecierea fructelor prin contactul direct cu solul umed.

8.3.2.METODE BIOLOGICE DE COMBATERE A BURUIENILOR

Combaterea biologică cuprinde două grupe de metode:

 Crearea de soiuri şi hibrizi competitivi şi asigurarea condiţiilor optime de dezvoltare.
 Distrugerea buruienilor prin fenomene allelopatice, unele specii de insecte, agenţi patogeni
(viruşi, ciuperci, bacterii) iar uneori rozătoare, gâşte, raţe, melci, peşti etc.
1.Crearea de soiuri şi hibrizi competitivi şi asigurarea condiţiilor optime de dezvoltare prin
aplicarea unor tehnologii optime, reprezintă o metodă biologică de combatere a buruienilor utilizată pe scară
largă în multe state ale lumii. Astfel aplicarea unor tehnologii consecvente în anii ΄70 - ΄80 ai secolului XX,
rezerva de seminţe de buruieni s-a redus semnificativ în ţările Uniunii Europene. Soiurile şi hibrizii obţinuţi
prin metode tradiţionale de ameliorare sau folosind tehnicile moderne ale ingineriei genetice prezintă însuşiri
şi caracteristici care la avantajează în lupta cu buruienile. Controlul buruienilor devine astfel uşor de realizat,
eficient şi economic, deoarece permite exprimarea întregului potenţial de producţie al soiului sau hibridului
respectiv.
2.Distrugerea buruienilor prin fenomene allelopatice, unele specii de insecte, agenţi patogeni
(viruşi, ciuperci, bacterii) iar uneori rozătoare, gâşte, raţe, melci, peşti etc. a adus pe plan mondial unele
rezultate notabile şi există potenţial de cercetare neexperimentat în acest domeniu. Cu toate succesele
obţinute în ultimul timp, folosirea acestor metode biologice este limitată. Selectivitatea pentru plantele de
cultură şi atacabilitatea pentru un număr mare de specii de buruieni, a acestor metode, sunt hotărâtoare
pentru practicarea în viitor a combaterii biologice. Rezultate bune s-au obţinut la aplicarea acestor metode pe
suprafeţe mari unde existau 1-2 buruieni problemă.
Allelopatia, ca posibilitate de combatere a buruienilor, reprezintă proprietatea naturală sau indusă
plantelor de cultură de a secreta anumite substanţe numite ,,coline” care creează un “mediu chimic
rizosferic”, cu efect fitotoxic, de inhibare (la concentraţii mari) asupra buruienilor receptoare. Allelopatia
este o speranţă pentru viitor, când ,,plivitul allelopatic” poate deveni o realitate prin manipulare genetică şi
transferul de gene care controlează producerea de toxine specifice. Din păcate au fost semnalate şi cazuri în
care manipularea genetică nu a dus la creşterea virulenţei agenţilor biologici de combatere în sensul impus de
folosirea lor în combaterea biologică. De aceea, manipularea genetică trebuie făcută cu mare precauţie.
Multe buruieni secretã substanţe inhibitoare asupra unor plante de culturã. Astfel (după
Dorneanu,A., 1976, Pintilie,C., 1980, Neamţu,Gh., 1983, Eliade,Ghe. şi colab., 1983 etc.) secreţiile lubiţului
şi aliorului inhibã germinaţia inului, secreţiile pirului târâtor şi cornacilor inhibã germinaţia rapiţei şi
ovăzului, muştarul afectează creşterea porumbului, pirul gros şi pălămida, creşterea bumbacului etc. Însă şi
unele plante de culturã (îndeosebi secara, orezul etc.) secretã unele substanţe allelopatice, de aceea lanurile
respective sunt mai curate de buruieni.
Folosirea insectelor pentru combaterea unor buruieni preferate, cărora le consumă frunzele, tulpinile
sau rădăcinile, a dat rezultate interesante pe plan mondial (tabelul 8.1, după literatura de specialitate).
Selectivitatea este una din primele condiţii pentru introducerea unui duşman natural al buruienilor, înlăturând
astfel pericolul ca respectivul prădător să treacă la plantele de cultură. De aceea în prealabil sunt necesare
numeroase testări.
Menţionãm, de asemenea, polifagismul unor insecte (Leptinotarsa decemlineata) sau buruieni
parazite (Cuscuta sp.) care atacã şi unele buruieni. De asemenea, pasările, rozătoarele şi alte mamifere din
sol consumã o mare cantitate de seminţe de buruieni.
Agenţii patogeni – virusuri, ciuperci, bacterii - distrug sistemul enzimatic, astupă vasele
conducătoare, produc toxine şi dereglează procesele metabolice ale buruienilor. În ultimul timp au apărut pe
plan mondial numeroase încercări de a identifica agenţii patogeni biologici potenţiali pentru combaterea
buruienilor.
Combaterea biologică a buruienilor folosind ciupercile fitopatogene, poate fi separată în două
strategii (Rusu,T. şi colab, 2001):
1.Strategia clasică – care presupune lansarea iniţială a agentului biologic de combatere, fără
manipulări ulterioare şi pe această cale, combaterea buruienii pe termen lung. Nivelul bolii este în funcţie de
asigurarea cerinţelor naturale de răspândire a patogenului. Cele mai cunoscute rezultate din cadrul acestei
strategii sunt prezentate în tabelul 8.2. De asemenea cunoaşterea bolilor produse de ciuperci la buruieni
despre care există semnalări sigure de identificare şi citate în literatura de specialitate din ţara noastră,
prezintă potenţial de cercetare în acest domeniu (tabelul 8.3).
2.Micoerbicidele. Strategia de combatere a buruienilor cu micoerbicide, presupune aplicarea
unor produse specifice pe anumite areale, în doze şi volume precise, în momente bine determinate.
Prin această strategie, agenţii patogeni sunt manipulaţi iar combaterea este asigurată numai în
perioada în care s-a aplicat produsul micoerbicid. Pentru obţinerea micoerbicidelor sunt necesare
următoarele:
- cultivarea ciupercii pentru producerea în masă a propagulelor;
- conservarea propagulelor şi a viabilităţii acestora;
- selectarea muianţilor corespunzători;
- selectarea suportului pentru preparatul comercial.
În tabelul 8.4. sunt prezentate principalele rezultate obţinute pe plan mondial în domeniul
micoerbicidelor.
Ca şi în cazul insectelor se cere pentru agentul patogen o selectivitate deplină pentru plantele de
cultură, atacabilitate mare pentru buruiana gazdă, să se înmulţească şi să se răspândească repede, de
asemenea să se adapteze la condiţiile de mediu ale plantei gazdă (în cazul strategiei clasice).
Trebuie acordată o mare atenţie prin cercetare, selectivităţii duşmanului natural al buruienilor pentru
a evita riscul scăpării de sub control şi atacarea plantelor de cultură.
În cazul în care se reuşeşte selectarea unui agent biologic eficace în combaterea buruienilor se
preconizează o serie de avantaje, şi anume: metoda este ieftină, continuă şi nu este poluantă pentru mediu.
Până în prezent se constată eficienţa combaterii biologice a buruienilor folosind agenţi patogeni,
numai pe suprafeţe mari cum sunt pajiştile şi canalele de irigaţii sau de desecare, infestate puternic doar cu 1-
2 specii de buruieni, mai ales perene şi unde aplicarea altor metode este foarte dificilă.
Tabelul 8.4.
Principalele micoerbicide folosite pentru combaterea biologică a buruienilor

Nr. Buruiana ţintă Agentul fitopatogen Micoerbicidul

crt
1 Morrenia odorata Lindl. Phytophthora palmivora Butl. De VineR
(din livezile de citrice, în SUA)
2. Aeschynomene virginica (L.) B.S.P. Colletotrichum gleosporioides CollegoR
(din culturile de orez şi soia, în SUA) Penz.&Sacc.
f.sp. aeschynomenes
3 Malva pusilla Sm Colletotrichum gleosporioides BioMal
(din culturile de linte, in şi grâu, în Penz.&Sacc.
Canada) f.sp. malvae
 4 Cuscuta spp. Colletotrichum gleosporioides Lubao 1
(din culturile de soia, în SUA) Penz.&Sacc.
f.sp. cuscutae
5 Abutilon theophrastii Colletotrichum coccodes Velgo
Medik. (din culturile de porumb şi soia, (Wallr.) Hughes.
în Canada şi SUA)

8.3.3.METODE TERMICE DE COMBATERE A BURUIENILOR

Metodele termice (fizico-mecanice) de combatere a buruienilor se bazează pe folosirea

temperaturilor cuprinse între 50-8000C pentru uscarea („opărirea”), arderea buruienilor şi sterilizarea solului
la suprafaţă.
În fază tânără celula vegetală este foarte sensibilă la temperaturi ridicate, conţinând 95% apă. Astfel
o temperatură de 70-800 C provoacă coagularea proteinelor şi distrugerea buruienilor, chiar dacă la această
temperatură acestea nu sunt arse. Chiar la temperaturi mai mici, de 50-600C, menţinute o perioadă mai
îndelungată buruienile sensibile sunt distruse.
Combaterea termică a buruienilor este recomandată în următoarele situaţii: în sere şi solarii; pe
terenurile umede unde grăpatul şi prăşilele nu se pot aplica; în pomicultură şi viticultură; pentru culturile
rezistente la căldură (ceapă, praz etc.) dacă acestea nu au răsărit dar există buruieni; pentru culturile
prăşitoare (porumb) etc.
Combaterea termică a buruienilor poate fi utilizată sub diverse metode, astfel:
1.Solarizarea constă în utilizarea unei folii transparente care este aşezată etanş pe sol, în perioadele
foarte călduroase, când temperaturile sunt cel puţin 3 zile la rând peste 300 C. Dacă folia este aşezată pe un
sol nivelat şi aderă bine, iar capetele sunt bine îngropate, temperatura solului poate creşte la 50-600C la 1 cm
adâncime şi 30-400C la 30 cm adâncime. Metoda poate fi folosită în sere şi solarii, dar şi în câmp, ca metodă
preventivă de combatere, după recoltarea culturilor timpurii, solarizarea efectuându-se 6-10 săptămâni în
perioada de vară. Solarizarea poate fi efectuată de asemenea în pomicultură sau în legumicultură pentru unele
culturi (usturoi, ceapă, praz).
Solarizarea se aplică de obicei pe terenurile umede unde nu se pot executa lucrări ale solului. Pe
terenurile uscate, dacă se aplică această metodă, se recomandă aplicarea unei udări până la umiditatea
corespunzătoare capacităţii de apă în câmp (CC), lucru care va uşura „opărirea” şi distrugerea buruienilor.
Solarizarea are efecte diferite asupra buruienilor, astfel sunt:
- sensibile în stadiu de cotiledoane: Brasica nigra, Polygonum aviculare, Sinapis arvensis, Viola
arvensis;
- sensibile în stadiu de 2 frunze: Capsella bursa pastoris, Matricaria camomilla, Polygonum
lapathifolium, Polygonum persicaria, Senecio vulgaris, Solanum nigrum;
- sensibile în stadiu de 4 frunze: Matricaria inodora;
- sensibile în stadiu de 5-6 frunze: Chenopodium album, Erodium cicutarium, Fumaria officinalis,
Galium aparine, Geranium sp., Stellaria media;
- tolerante: Cirsium arvense, Myosotis arvensis;
- rezistente: Agropyron repens, Poa annua, Urtica dioica.
După combaterea buruienilor prin solarizare lucrarea solului trebuie efectuată superficial, nu mai
adânc de 15 cm, pentru a evita amestecarea solului şi aducerea la suprafaţă a seminţelor de buruieni.
Solarizarea determină o creştere a mineralizării materiei organice din sol ceea ce va duce la creşterea
conţinutului de azot nitric şi amoniacal, dar şi a calciului, magneziului, potasiului şi a pH-lui. Sistemul de
fertilizare trebuie adaptat acestei situaţii şi bazat pe o cartare agrochimică efectuată imediat după terminarea
solarizării şi răcirea solului.
2.Arderea cu flacăra este o modalitate de distrugere a buruienilor de pe canalele de irigaţie, de
desecare, din jurul stâlpilor sau chiar din culturile prăşitoare (porumb, sorg, floarea-soarelui, bumbac, cartof
etc.), a vetrelor de cuscută din lucernă sau trifoi, a buruienilor din jurul pomilor fructiferi sau dintre rândurile
de vie etc. În acest scop se foloseşte un agregat format din tractor, rezervor cu combustibil (petrol sau
derivaţii săi), furtune, arzătoare, dispozitive de reglare a intensităţii flăcării şi de protecţie etc. (figura 8.11).
Pentru stârpirea buruienilor perene, lucrarea se repetă de câteva ori. Ea nu poluează solul, dar necesită o
instalaţie specială şi mult combustibil, motiv pentru care nu s-a extins în ţara noastră.
În S.U.A. s-a folosit amestecul propan plus parafină pentru combaterea costreiului. Arzătoarele
trebuie să aibă dispozitive de protecţie pentru a nu pârli frunzele plantelor cultivate.
Aruncătorul de flăcări trebuie orientat sub un unghi de 30-400 în raport cu solul (nu vertical), iar
viteza de deplasare este de 3-4 km/oră.
Prin temperaturile ridicate (peste 700C) obţinute la arderea cu flacără sunt distruse nu numai
buruienile şi seminţele de buruieni ci şi agenţii patogeni, dăunătorii, dar şi microorganismele folositoare. Pe
un teren uscat această metodă va conduce la uscarea şi mai accentuată a solului. După aplicarea metodelor
termice este recomandată irigarea şi aplicarea îngrăşămintelor organice.
3.Sterilizarea solului se practică mai ales în sere, răsadniţe, fitotroane la solul pentru ghivecele
nutritive şi constă în încălzirea solului pus în butoaie până la temperatura de 1000C. Prin această metodă se
distrug atât facultatea germinativă a seminţelor de buruieni, cât şi dăunătorii şi agenţii patogeni din sol.
Pe câmp, fermierii au tendinţa de sterilizare a stratului superficial de sol prin arderea miriştei, când
sunt distruse resturile vegetale, seminţele de buruieni, buruienile în vegetaţie, dăunătorii şi agenţii patogeni.
Metoda nu se recomandă a fi aplicată, fiind interzisă prin lege, în ţara noastră ca şi în alte ţări din Uniunea
Europeană, deoarece miriştea contribuie la creşterea conţinutului de materie organică din sol, iar prin ardere
se distrug şi vieţuitoarele folositoare. În cazuri speciale (atac de Zabrus tenebrioides, arderea vetrelor de
cuscută etc.) arderea acestora se realizează în condiţii controlate, supravegheată, tarlaua înconjurată de o
fâşie arată, iar vremea să fie liniştită, fără vânt.
4.Propagarea vaporilor de apă supraîncălzită (aburi) cu un utilaj mobil capabil de a ridica
temperatura acestora la cca. 1800 C. Aburii determină o creştere a temperaturii solului la 70-800C în suprafaţa
solului şi provoacă sterilizarea solului. În sere, între două cicluri de producţie, se folosesc vapori de apă
supraîncălzită injectaţi în sol.
5.Propagarea razelor infraroşii care creează pentru câteva secunde un şoc termic cu o temperatură
crescută până la 8000 C provoacă instantaneu combustia buruienilor.
6.Combaterea buruienilor cu ajutorul microundelor. Cercetări de dată recentă efectuate în Franţa şi
în România, la nivel de prototip (cu lăţimea de lucru de 60 cm) arată posibilitatea folosirii microundelor
electromagnetice, pentru combaterea buruienilor (Chira Lenuţa, 2002). Rezultatele acestor încercări au pus în
evidenţă faptul că pentru o putere pe microundă de 1 kW viteza de trecere nu poate depăşi 60 m/h, iar pentru
a evita ca buruienile să crească din nou este nevoie de o nouă trecere la intervale de trei săptămâni (buruieni
cu înălţime maximă de 20 cm). Tehnica microundelor (identică cu cuptoarele cu microunde utilizate în
gospodărie) vizează distrugerea proteinelor buruienilor (la 45-500C).
Pentru majoritatea metodelor de combatere termică a buruienilor rămân semne de întrebare în
domeniul tehnicii, cu probleme de fiabilitate, de viteză şi de preţ.

8.3.4.METODE CHIMICE DE COMBATERE A BURUIENILOR

Combaterea chimică a buruienilor din culturile agricole presupune aplicarea produselor

fitofarmaceutice, a erbicidelor, în amestec cu apa, sub formă de „stropiri” prin care „amestecul” realizat este
pulverizat spre suprafaţa tratată. Pe lângă aceste amestecuri aplicate, există şi situaţii (foarte puţine) când
erbicidele sunt aplicate sub formă uscată (glomerule, tablete). Denumirea de erbicid provine de la cuvintele
latineşti herba = iarbă şi cedo-cedere = a ucide.
Combaterea chimicã a buruienilor a progresat mult în ultimul timp, ca urmare a dezvoltării
producţiei de erbicide, a scăderii numărului populaţiei active cuprinse în agriculturã şi a creşterii gradului de
îmburuienare a terenurilor.
Sursele istorice atestã cã omul a dobândit, în decursul vremii, cunoştinţe empirice despre
posibilitatea combaterii chimice a buruienilor. Observaţii privind efectul erbicid al unor substanţe au fost
sesizate în scrierile lui Virgiliu, care vorbeşte despre folosirea apei de mare. Cu mult mai târziu, în secolul al
XVII-lea, Iulius Sachs, între 1859 - 1887 şi alţii, semnalează avantajele folosirii substanţelor chimice în
combaterea buruienilor (Şarpe,N., 1975). În 1880, C.Darwin dã prima indicaţie despre existenţa unei
substanţe care stimulează creşterea. La sfârşitul secolului al XIX-lea şi în prima parte a secolului XX s-au
folosit izolat diferite substanţe chimice pentru distrugerea buruienilor (sulfatul de cupru, sulfatul de fier,
cianamida de calciu etc.). Rezultatele obţinute nu au fost, însă, atât de bune, fapt pentru care nu au avut o
largã utilizare în producţie. Tot în acea perioadã (1932) se foloseşte, pentru prima datã, un produs organic -
dinitroortocresolul - (DNOC) în combaterea buruienilor dicotiledonate din culturile de cereale.
Prima generaţie de erbicide poate fi consideratã sintetizarea erbicidelor, descoperite, în 1941, de
către Pokorny şi Templeman, respectiv a douã substanţe din grupa acizilor clorofenoxiacetici: 2,4 - D şi
MCPA (Şarpe,N. şi colab., 1967). Aceste substanţe se folosesc şi astăzi în combaterea buruienilor pe
suprafeţe foarte mari, în special în cultura cerealelor.
A doua generaţie de erbicide o constituie sintetizarea erbicidelor reziduale, şi anume fabricarea
Atrazinului şi Simazinului în Elveţia (în 1957 de firma Ciba Geigy), erbicide care se aplicã la sol, având
un efect îndelungat asupra buruienilor.
A treia generaţie de erbicide este cea a erbicidelor superselective, al căror spectru de acţiune se
restrânge la o singură specie sau maximum trei – patru (destinate combaterii buruienilor problemă şi în
special a celor perene).
A patra generaţie de erbicide este ce a noilor erbicide ce conţin douã-trei substanţe active, cu un
spectru mai larg de combatere a buruienilor. Tendinţa este cea în favoarea erbicidelor aplicate postemergent,
fără remanenţă şi cu toxicitate cât mai redusă.
Creşterea producţiei agricole după cel de-al doilea război mondial în tarile dezvoltate este inseparabil
legatã de utilizarea tot mai intensã a substanţelor chimice în combaterea buruienilor. Ca urmare a progreselor
realizate în domeniul pesticidelor, în general şi a erbicidelor, în special, atât pe plan mondial cât şi în ţara
noastră, consumul acestora este din ce în ce mai mare. Deşi sunt combătute prin metodele clasice, buruienile
au reuşit sã se adapteze şi sã se înmulţească, producând mari pierderi agriculturii. Metoda chimicã de
combatere a buruienilor s-a impus ca o necesitate a agriculturii moderne.
Folosirea erbicidelor prezintă atât unele avantaje cât şi dezavantaje. În sinteză avantajele folosirii
acestora sunt:
- erbicidarea culturilor se poate executa uşor şi rapid reuşind să se trateze suprafeţe mari în timp scurt,
evitând efectul nefavorabil al buruienilor asupra culturilor agricole;
- se reduce în cea mai mare măsură sau se evită în totalitate executarea unor lucrări manuale foarte
greoaie şi destul de costisitoare ca prăşitul manual şi plivitul;
- folosirea erbicidelor integrat în sistemul de combatere reduce necesarul de forţă de muncă şi
contribuie la rentabilizarea cultivării terenurilor;
- cea mai mare parte a produselor chimice folosite la erbicidarea culturilor agricole au toxicitate
redusă pentru om şi animale, fiind încadrate în grupa a IV-a de toxicitate;
- în etapa actuală combaterea chimică constituie cel mai economic mijloc de combatere a buruienilor.
Combaterea chimică prezintă în continuare riscuri legate de poluarea mediului ambiant, astfel:
- prezintă potenţial de poluare prin: efecte remanente îndelungate, alegerea greşită a erbicidului,
aplicare incorectă etc.
- în timp unele specii dobândesc rezistenţă fiind necesară sinteza de noi substanţe erbicide.
Deci, folosirea erbicidelor presupune mai întâi cunoaşterea acestor substanţe şi apoi pregătirea
corespunzătoare a celor care le folosesc. De asemenea, este necesar sã se studieze cu multã atenţie influenţa
erbicidelor asupra lanţului trofic şi sã se perfecţioneze sistemele de maşini pentru dozarea şi aplicarea corectã
la unitatea de suprafaţã. De aceea, erbicidarea trebuie socotitã ca o măsură care vine sã completeze celelalte
metode tradiţionale de combatere a buruienilor şi nu de înlocuire a acestora.

8.3.5. PLANTE DE CULTURĂ MODIFICATE GENETIC

TOLERANTE LA ERBICIDE

Plantele de cultură modificate genetic (PMG) tolerante la erbicide sunt considerate printre realizările
cele mai spectaculoase, din ultimii ani, ale ingineriei genetice. Ingineria genetică permite intervenţia directă
asupra moleculei de ADN (acidul dezoxiribonucleic), suportul informaţiei ereditare pentru tot ce este viu.
Transferul de material genetic de la o specie la alta conduce la obţinerea unor organisme vii, cu combinaţii
de caracteristici noi, inexistente în natură. Organisme modificate genetic (OGM) pot fi plante, animale,
microorganisme. Transferul de gene se realizează la nivelul unei singure celule somatice care, în condiţii
controlate, „in vitro”, conduce la regenerarea unui organism pluricelular.
Cu ajutorul transgenezei se pot influenţa uşor caracteristici ereditare, astfel încât să avem plante
rezistente la diferite influenţe (erbicide, boli, dăunători) şi de o mai bună calitate. În prezent structura
însuşirilor induse prin transgeneză este următoarea (producţie şi cercetare): 30% rezistenţă la erbicide; 24%
rezistenţă la insecte dăunătoare; 21% calitatea producţiei principale; 10% rezistenţă la viruşi; 4% rezistenţă
la fungi; 11 % altele.
Prin obţinerea de plante modificate genetic cu toleranţă la erbicide cu acţiune totală (neselective) şi
introducerea lor în cultură se speră în:
- posibilitatea utilizării unor erbicide mai puţin poluante;
- o simplificare a strategiilor de combatere a buruienilor;
- o flexibilizare a aplicării tratamentelor în condiţiile eliminării restricţiilor impuse de sensibilitatea
speciilor cultivate.
După Catalogul oficial al soiurilor de plante de cultură din România, in perioada 1998-2002, au fost
omologate pentru cultivare în majoritate varietăţile tolerante la erbicide (tabelul 8.5).
 Plantele modificate genetic fac obiectul a numeroase dispute, legate de posibile efecte nedorite şi
încă insuficient studiate. Dintre problemele ridicate sunt: OGM – o tehnologie totalitară; reducerea
biodiversităţii; transmiterea rezistenţei la antibiotice; contaminarea produselor agricole convenţionale; fluxul
de gene spre buruieni etc. Disputele dintre cercetători – producători agricoli şi industriali – societate, pe tema
PMG şi poziţiile acestora pot fi concluzionate astfel:
- Adepţii PMG: teama de hrana modificată genetic este alimentată de speculaţii, interzicerea nu este
un răspuns, eventualele riscuri pot fi eliminate prin cunoaştere, legislaţie potrivită, control şi testare.
- Opozanţii PMG: este necesar ca orice autorizare a PMG să fie precedată de cercetări ştiinţifice
(agronomice, ecologice, epidemiologice, medicale etc.) care să evalueze riscurile utilizării acestora,
de asemenea, evaluarea aspectelor: economice, politice, psihologice, religioase etc.
- Nu trebuie confundată acceptarea utilităţii OGM în anumite domenii, cu extensia necondiţionată a
acestora.
Tabelul 8.5.
Plante modificate genetic omologate pentru cultivare în România, in perioada 1998-2002
Nr. Specie / soiul sau Tipul Anul Originea Tipul de modificare Evenimentul de
crt. hibridul înregis- transformare
trării
1.PORUMB
1.1. PR37G50 HS, FAO 400- 1999 - Rezistenţă la erbicide pe bază -
500 de imidazolinone
1.2. PR37J99 HS, FAO 400- 2000 - Rezistenţă la erbicide pe bază -
500 de imidazolinone
2.SOIA
2.1. AG0801RR Semiprecoce 2002 - Rezistenţă la erbicide pe bază GTS 40-3-2
de glifosat ac
2.2. PR92B05RR Semitardiv 2002 - Rezistenţă la erbicide pe bază GTS 40-3-2
de glifosat ac
2.3. PR92B21RR Tardiv 2002 - Rezistenţă la erbicide pe bază GTS 40-3-2
de glifosat ac
2.4. PR92B71RR Tardiv 2002 - Rezistenţă la erbicide pe bază GTS 40-3-2
de glifosat ac
2.5. S0994RR Semiprecoce 2001 Stine 0990 Rezistenţă la erbicide pe bază GTS 40-3-2
de glifosat ac
2.6. S1484RR Semiprecoce 2000 Stine 1480 Rezistenţă la erbicide pe bază GTS 40-3-2
de glifosat ac
2.7. S2254RR Tardiv 1998 Stine 2250 Rezistenţă la erbicide pe bază GTS 40-3-2
de glifosat ac
3.CARTOF
3.1. Superior Timpuriu 1998 Superior Rezistenţă la atacul Cry III A
Newleaf gândacului de Colorado

După elucidarea disputelor legate de influenţele şi efectele plantelor modificate genetic, omologarea
variantelor tolerante la erbicidele totale, sunt agreate de fermieri datorită următoarelor:
- combaterea buruienilor se realizează uşor şi eficient;
- cresc producţiile prin diminuarea pierderilor cauzate de buruieni, boli şi dăunători;
- se reduc costurile de producţie, prin eliminarea unor tratamente chimice;
- se reduce semnificativ potenţialul de îmburuienare a terenurilor; cantitatea de erbicid folosit fiind
mai mică;
- se asigură promovarea practicilor de cultivare prin care se elimină aratul, creşte productivitatea
muncii şi se elimină presiunile asupra ecosistemului agricol;
- se îmbunătăţeşte calitatea recoltelor agricole (conţinut ridicat de nutrienţi, gust, culoare, rezistenţă la
păstrare).