4.

Metode generale de tehnică

agricolă

Procesul de producţie agricolă cuprinde o serie de

componente de tehnică prin care se acţionează asupra
solului şi plantei pentru obţinerea recoltei. Aceste
componente se grupează în metode, lucrări, procedee, în
funcţie de sol, specie şi perioada de vegetaţie. Ele pot fi
generale, cu aplicaţie obligatorie la toate culturile
agricole, sau particulare cu aplicaţie pentru anumite
sau aplicate numai plantelor.

4.1. Combaterea buruienilor

4.1.1. Noţiuni generale despre buruieni

P
agubele produse agriculturii. Buruienile sunt plante fără
valoare economică sau cu valoare economică redusă, care
cresc spontan şi invadează terenurile agricole. În categoria
buruienilor sunt incluse şi plantele cultivate, care apar izolat în cultura
de bază şi poartă denumirea de buruieni convenţionale.
Buruienile produc mari pagube agriculturii. Astfel, consumă
apa şi hrana plantelor de cultură, le umbresc provocând îngălbenirea şi
căderea acestora. De exemplu, muştarul sălbatic - Sinapis arvensis
(fig. 1) consumă de 4 ori mai multă apă decât ovăzul care este cea mai
mare consumatoare de apă dintre graminee, de 2 ori mai mult azot şi
de 4 ori potasiu. Prezenţa buruienilor micşorează cantitatea de bioxid
de carbon şi reduce temperatura din lan cu 3 - 4°C.
Sub influenţa umbririi plantele se
dezvoltă slab, iar cantitatea redusă
de bioxid de carbon influenţează
nefavorabil capacitatea de
fotosinteză.
Buruienile urcătoare cum
sunt volbura - Convolvulus arvensis
(fig. 2), turiţa - Galium tricornutum
(fig. 3) şi altele, produc căderea
plntelor, în special a cerealelor
păioase, iar producţia scade. Multe
buruieni servesc drept gazdă
intermediară pentru diferiţi
patogeni sau dăunători pe timpul
Fig. 1 – Muștarul sălbatic (Sinapis cât plantele de cultură sunt încă
arvensis)
nerăsărite.
Aşa, de exemplu, loboda - Atriplex patula (fig. 4) şi sfecla -
Beta vulgaris sunt plante din aceeaşi familie şi au duşmani comuni
(gărgăriţa sfeclei - Tanymecus dilaticolis). De asemenea, pirul -
Agropyron sp. (fig. 5) are aceleaşi rugini ca şi cerealele.
Îndeosebi, sub aspectul transmiterii bolilor sunt periculoase
buruienile din familiile: Graminae, Cruciferae, Solanaceae,
Compositae (Severin şi colab., 2001).
Terenurile invadate de buruieni se lucrează greu şi cu mare
consum de combustibil, iar lanurile îmburuienate necesită lucrări în

2
plus plus pentru combaterea buruienilor şi se recoltează greu şi cu
pierderi de recoltă.

Fig. 2 – Volbura Fig. 3 – Turița

(Convolvulus arvensis) (Galium tricornutum)

Fig. 4 – Loboda (Atriplex patula) Fig. 5 – Pirul (Agropyron sp.)

3
 Fig. 6 – Neghina Fig. 7 – Pelinul
(Agrostemma githago) (Artemisia sp.)

Fig. 8 – Mătrăguna Fig. 9 – Laurul

(Atropa belladonna) (Datura stramonium)

4
 În medie, volumul lucrărilor agricole se măreşte cu aproape
50% datorită buruienilor.
Seminţele buruienilor depreciază recolta. Unele sunt chiar
toxice ca de exemplu neghina - Agrostemma githago (fig. 6),
măselariţa - Ayosciamus niger), zizania - Lolium temulentum. Pelinul -
Artemisia sp. (fig. 7), usturoiul sălbatic - Allium rotundum etc., dacă
sunt consumate de animale imprimă un gust neplăcut laptelui şi
untului. Mătrăguna - Atropa belladonna (fig. 8), laurul - Datura
stramonium (fig. 9) ş.a., produc animalelor intoxicări grave, uneori
mortale.

Fig. 10 – Costreiul mare Fig. 11 – Pălămida

(Sorghum halepense) (Cirsium arvense)

Toate aceste aspecte şi altele confirmă necesitatea unei lupte

hotărâte împotriva buruienilor.
Acestea sunt:

5
 a) Mari posibilităţi de înmulţire. Aşa cum se observă din
datele prezentate în tabelele 5 şi 6 buruienile au o capacitate de
înmulţire de 20 - 2.000 ori mai mare decât plantele de cultură.

Numărul de seminţe produse de o plantă la câteva specii de buruieni (după

Budoi şi colab., 1979 )

Tabelul 5
Numele speciei Numărul seminţelor
Spanacul sălbatic (Chenopodium album) 100.000
Muşeţetul nemirositor (Matricaria inodora) 54.000
Macul (Papaver rhoeas) 50.000
Muşeţelul ((Matricaria chamomilla) 45.000
Traista ciobanului (Capsella bursa pastoris) 37.500
Susaiul (Sonchus arvenis) 19.000
Albăstriţa (Centaurea cyanus) 6.680
Neghina (Agrostemma githago) 2.590
Ridichea sălbatică (Raphanus raphanistrum) 1.600

Organe vegetative de înmulţire la unele buruieni (date medii la m²)

(după Budoi şi colab.,1979)

Tabelul 6
Greutatea Lungime Număr de muguri
Specificarea
( g) ( m) vegetativi
Pălămida 158 8,7 526
Susai 1003 76,0 1.609
Pir târâtor 2890 495 25.977

În plus unele buruieni se înmulţesc pe cale vegetativă - pirul -

Agropyron sp., costreiul mare - Sorghum halepense (fig. 10), pălămida
- Cirsium arvense (fig. 11) etc.

6
 b) Longevitate mare. Seminţele de buruieni au însuşirea
de a-şi păstra un număr de ani facultatea germinativă şi răsar eşalonat,
pe măsură ce întâlnesc condiţii favorabile (tabelul 7). Uneori, unele
buruieni răsar şi după 40 - 50 de ani.

Germinarea eşalonată a seminţelor de buruieni

(după Budoi şi colab., 1979 )

Tabelul 7
Total
Anii în care s-au efectuat observaţii seminte
Buruieni
germinate in
1 2 3 4 5 6 7 8 9 9 ani (%)
Voinicica - - 54 15 - - - - - 69
Muştarul sălbatic 12 11 15 18 26 3 1 - - 86
Punguliţa 1 - 9 7 1 - 29 36 4 87

Astfel se explică faptul că, pe un teren, unde într-un an au fost

distruse toate buruienile în vegetaţie, în anii următori alte buruieni
răsar din rezerva de seminţe din sol.
Pe de altă parte, seminţele unor buruieni, deşi găsesc condiţiile
de germinare în optim, acestea nu germinează pentru că prezintă
repaus seminal.
Acestea condiţionează perioada de germinaţie din punct de
vedere calendaristic.
Factorii de care depinde repausul seminal sunt:
 temperatura;
 umiditatea;
 oxigenul;
 lumina;

7
  prezenţa unor inhibitori;
 dezvoltarea incompletă a embrionului etc.
De aceea, pentru a micşora rezerva de seminţe din sol,
combaterea buruienilor trebuie făcută în fiecare an.
c) Vitalitate mare.
Buruienile se adaptează uşor la
modificările de mediu (suferă
puţin la variaţiile de umiditate,
temperatură etc.), deci prezintă
plasticitate ecologică ridicată. De
exemplu, o plantă de ştir -
Amaranthus sp.(fig. 12) poate
creşte atât într-o cultură pe un
teren îngrăşat şi cu umiditate
suficientă, dar poate fi întâlnită şi
pe marginea drumului, sau pe un
Fig. 12 – Știr (Amaranthus sp.)
sol bătătorit şi uscat.
d) Buruienile sunt mai rezistente la ger, secetă, boli etc.
decât plantele de cultură.
e) Constituţie anatomică specifică (ariste, perişori etc.),
favorizează răspândirea lor prin intermediul vântului, apei, animalelor
etc.
f) Epoca de maturaţie diferită. Sunt buruieni care îşi
scutură seminţele înainte de recoltarea culturilor şi deci infestează
solul, altele ajung la maturitate în acelaşi timp cu plantele de cultură şi
infestează recolta, la alte buruieni maturitatea se face eşalonat (pe
aceeaşi plantă găsindu-se o perioadă mai mare de timp, concomitent,
flori şi seminţe mature).

8
 Surse de îmburuienare. Solul este cea mai importantă sursă
de îmburuienare. În stratul arabil se află un mare număr de seminţe de
buruieni, uneori peste 300.000 buc/m2 care, aşa cum am văzut, răsar
eşalonat, fructifică şi reînnoiesc rezerva de seminţe din sol. Cele mai
multe seminţe de buruieni se găsesc în stratul lucrat de la 0 la 10 cm,
fiind introduse odată cu lucrările solului, iar în stratul nelucrat
numărul lor scade brusc.
Numărul de seminţe de buruieni din sol depinde de cultură şi
de categoria de sol, un număr mai mare găsindu-se de exemplu după
cereale păioase sau pe solurile nisipo-lutoase.
Alte surse sunt buruienile care cresc pe suprafeţele neîngrijite
(marginile drumurilor sau ale căilor ferate, locuri virane etc.) de unde
seminţele de buruieni ajung pe terenurile agricole. Gunoiul de grajd,
dacă nu este bine fermentat, poate conţine multe seminţe care nu şi-au
pierdut puterea de germinaţie nici chiar în tubul digestiv al animalelor.
Numai prin fermentarea gunoiului de grajd la 50 - 60°C, pe o perioadă
mai lungă, seminţele îşi pierd capacitatea germinativă.
Necondiţionarea seminţelor plantelor de cultură reprezintă de
asemenea o sursă de îmburuienare (odată cu sămânţa se introduc în sol
şi seminţe de buruieni).
Terenurile necultivate, păşunile şi fâneţele pe care nu se aplică
lucrări de întreţinere, constituie surse de infestare cu seminţe de
buruieni ale terenurilor apropiate.
Transportul de produse agricole, atât intern cât şi extern
constituie o sursă importantă de răspândire a buruienilor.
Răspândirea buruienilor poate avea loc pe mai multe căi:
vântul, apele curgătoare, animalele (mai ales oile) care duc dintr-un
loc într-altul seminţe de buruieni, folosirea la semănat de material
necondiţionat ş.a.
9
 4.1.2. Clasificarea buruienilor

B uruienile se clasifică în funcţie de numărul de cotiledoane în

două mari grupe:
 monocotiledonate - sunt plante care au un cotiledon. Acestea
pot fi anuale: ovăzul sălbatic - Avena fatua, zizania - Lolium
temulentum, păruşca - Cyperus difformis, meişor - Digitaria
sanguinalis, mohorul lat - Echinochloa curs-galli, mohorul - Setaria
sp., obsiga secarei - Bromus secalinus etc. sau perene: pirul târâtor -
Agropyron repens, pirul gros - Cynodon dactylon, costreiul mare -
Sorgum halepense, pipirigul - Juncus inflexus, trestia - Phrogmites
communis, ceapa ciorii - Gagea arvensis etc;
 dicotiledonate - sunt plante ce au două cotiledoane.
Acestea pot fi anuale şi bienale: rocoina - Stelaria media, şopârliţa -
Veronica hederifolia, urzica moartă - Lamium amplexicaule etc.;
ciulinul - Corduus nutans, morcovul sălbatic - Daucus carota, sulfina
galbenă - Melilotus officinalis sau perene: cicoarea - Chichorium
inthybus, pătlagina - Plantago sp., păpădia - Taraxacum oficinalle etc.
Cotiledoanele sunt o parte componentă a embrionului unei
seminţe şi anume, primele frunzişoare ale viitoarei plante.
După modul cum îşi procură hrana, buruienile pot fi neparazite
(autotrofe), parazite şi semiparazite.
Buruienile neparazite au asimilaţie clorofiliană proprie şi prin
urmare îşi procură singure hrana. Cele parazite se numesc astfel
deoarece parazitează pe alte plante de la care absorb hrana gata
elaborată, iar cele semiparazite posedă clorofilă şi se pot hrăni autotrof
dar se deosebesc mai bine când parazitează pe alte plante. Fiecare

10
grupă de buruieni are anumite particularităţi de viaţă. Cunoaşterea
acestora ne ajută la elaborarea măsurilor de combatere.
Buruienile neparazite (autotrofe) formează cea mai numeroasă
grupă. După durata vieţii lor, acestea pot fi:
 anuale;
 bienale;
 perene.
Buruienile anuale au ciclul de viaţă de cel mult un an de zile,
au nevoie de o singură perioadă de vegetaţie sau un singur ciclu de
viaţă pentru a ajunge să producă seminţe. În funcţie de timpul când
răsar şi de durata vieţii, aceste buruieni pot fi:
 efemere
 de primăvară
 de vară,
 umblătoare
 de toamnă
Buruienile efemere au o perioadă scurtă de vegetaţie (45 - 70
de zile) şi dacă întâlnesc condiţii favorabile pot avea două generaţii pe
an. Exemple: Rocoina (Stellaria media), şopârliţa (Veronica
hederifolia), cuişoriţa (Holosteum umbelatum) ş.a.
Buruienile de primăvară germinează primăvara devreme şi
fructifică înainte sau odată cu plantele de cultură, ca de exemplu
muştarul sălbatic (Sinapis arvensis), turiţa (Galium sp.), hrişca
urcătoare (Polygonum convolvulus), ovăzul sălbatic sau odosul (Avena
fatua), turiţa (Galium aparine), urzica moartă (Lamium purpureum)
ş.a. Acestea impurifică recoltele de boabe.
Buruienile de vară germinează primăvara mai târziu, când în
sol este o temperatură de peste 7°C sau vara şi ajung la maturitate
odată cu plantele de cultură sau după recoltarea acestora, ca de
11
exemplu: mohorul (Setaria sp.), iarba bărboasă (Echinochloa
crusgalli), ştirul (Amaranthus retroflexus), loboda (Atriplex patula)
ş.a.
Buruienile umblătoare sau care pot ierna. Acestea răsar
toamna, formează o rozetă, iernează, iar primăvara îşi continuă
vegetaţia. Dar ele pot germina şi primăvara. Exemple: neghina
(Agrostemma githago), muşeţelul nemirositor (Matricaria inodora),
macul (Papaver choeas), nemţişorii de câmp (Consolida regalis),
albăstriţa (Centaurea cyanus), romaniţa (Athemis sp.), traista
ciobanului (Capsella bursa-pastoris), trei fraţi pătaţi (Viola arvensis)
etc.
Buruienile de toamnă, pentru a fructifica, trec obligatoriu prin
iarnă. Ele sunt mai puţin numeroase (exemplu: obsiga secarei).
Buruienile bienale, pentru a fructifica, au nevoie de două
perioade de vegetaţie. În primul an formează o rozetă de frunze şi o
tulpină scundă, iar în anul următor tulpini care fructifică. Exemple:
sulfina (Melilotus sp.), măselariţa (Hyosciamus niger), ciulinul
(Cardus nutans), morcovul sălbatic (Daucus carota), măzărichea
păroasă (Vicia villosa).
Buruienile perene trăiesc mai mulţi ani şi fructifică de mai
multe ori. Ele se înmulţesc prin seminţe, iar unele şi pe cale
vegetativă. Se clasifică astfel:
Buruieni perene cu rădăcină fibroasă - se înmulţesc prin
seminţe: floarea broştească (Ranunculus acer), buruiană toxică se
întâlneşte în locurile joase, umede, pătlagina mare (Plantago major)
creşte mai ales pe terenurile virane ş.a.
 Buruieni perene cu rădăcină pivotantă - se înmulţesc
mai mult prin seminţe şi mai puţin vegetativ prin muguri de pe
rădăcină sau din colet, mai ales când rădăcinile sunt fragmentate.
12
Exemple: cicoarea sălbatică (Cichorium inthybus), tătăneasa
(Simphytum officinale), răsfugul (Chondrilla juncacea), păpădia
(Taraxacum officinale), măcrişul (Rumex acetosa) ş.a.
 Buruieni perene târâtoare - au tulpini târâtoare şi din
locurile de unde nodurile tulpinii ating pământul, pornesc rădăcini şi
lăstari de noi plante. (piciorul cocoşului târâtor - Ranunculus repens).
 Buruieni perene cu bulbi - din bulbi formaţi în pământ,
în anul următor pornesc noi plante, la unele specii se formează şi
bulbili (ceapa ciorii - Gagea arvensis, usturoiul sălbatic - Allium
rotundum, brânduşa de toamnă - Colchicum autumnalle etc).
 Buruieni perene cu rizomi. Rizomii sunt tulpini
subterane cu muguri din care pornesc lăstari formând noi plante.
Exemple: pirul târâtor (Agropyrom repens), pirul gros (Cynodon
dactylon), costreiul mare (Sorghum halepense), bozul (Sambucus
ebulus), coada calului (Equisetum arvense), trestia sau stuful
(Phragmites communis).
 Buruieni perene cu lăstari din rădăcină. Pe rădăcinile
acestora se găsesc muguri care pot da naştere la noi tulpini. Exemple:
pălămida (Cirsium arvense), rochiţa rândunicii sau volbura
(Convolvulus arvensis), urda vacii (Lepidium draba), susaiul (Sonchus
arvensis) ş.a. Aceste buruieni, ca şi cele cu rizomi, sunt extrem de
periculoase şi greu de combătut.
 Buruienile parazite, aşa cum s-a mai precizat, trăiesc pe
seama altor plante de la care îşi procură apa şi substanţele hrănitoare
extrăgând seva elaborată. Cuscuta se mai numeşte torţel, râia sau
borangic, face parte din familia Convolvulaceae. Se cunosc mai multe
specii:
 Cuscuta mare (Cuscuta campestris) care are tulpina în
formă de firişoare lungi, de culoare gălbuie, ce se înfăşoară în jurul
13
plantei gazdă. Florile, câte 10 - 30, sunt cuprinse într-o glomerulă;
 Cuscuta mică (Cuscuta trifolii), la noi, este răspândită
mai mult în regiunile umede şi răcoroase. Parazitează trifoiul şi
lucerna, precum şi alte plante. Tulpina este de culoare galbenă-
portocalie, deseori violacee.
 Torţelul inului (Cuscuta epilinum) parazitează plantele
de in, mai rar cânepa şi sfecla, precum şi unele plante spontane.
Tulpina este de culoare gălbuie, subţire.
 Cuscuta europaea parazitează o diversitate de plante
erbacee şi lemnoase.
 Lupoaia, verigelul sau busuiocul sălbatic (Orobanche
sp.) este o plantă lipsită de frunze, simplă sau puţin ramificată, face
parte din familia Orobanchaceae.
Orobanche ramosa parazitează tutunul, tomatele şi
cânepa. Florile au o culoare gălbuie, cu nuanţele albastre sau violacee.
Orobanche cumana atacă floarea-soarelui, dar se
întâlneşte uneori şi pe tutun şi unele plante spontane. Florile au o
culoare albăstruie-violacee.
Orobanche brassicae parazitează mai ales varza
(Severin şi colab., 2001).
Din categoria buruienilor semiparazite fac parte silurul
(Euphrasia rostkoviana), ciormoiagul (Melampyrum arvense), dinţura
(Odontites rubra), clocoticiul (Rhinanthus rumelicus) etc.
Budoi şi Penescu (1996) le clasifică în buruieni
parazite pe tulpină (cuscuta) şi buruieni parazite pe rădăcină
(lupoaia).

14
 4.1.3. Metode de prevenire a îmburienării
culturilor

C
ombaterea buruienilor se poate face prin metode
agrotehnice şi cu ajutorul erbicidelor. Sunt şi metode de
prevenire a îmburuienării culturilor care, de asemenea, sunt
importante deoarece, în practică, este mai uşor să se evite răspândirea
buruienilor decât să se combată după ce au invadat terenurile agricole.
Aceasta nu este însă o împărţire riguroasă. Toate măsurile de
combatere a buruienilor pot fi considerate şi preventive, deoarece prin
distrugerea buruienilor înainte de fructificare, se previne
îmburuienarea în anii următori.
În contextul actual, în care se pune problema dezvoltării unei
agriculturi durabile, combaterea integrată a buruienilor prezintă o
importanţă deosebită. Astfel, Budoi şi Penescu (1996) citează că
managementul integrat al buruienilor (M.I.B.) înseamnă un sistem de
măsuri integrate:
a) pentru menţinerea îmburuienării culturilor sub nivelul
pragului de dăunare;
b) cu impact minim asupra mediului înconjurător şi
activităţilor social economice.
Termenul este preluat din practica plantelor, extinzându-se la
toţi duşmanii acestora: boli, dăunători şi buruieni.
În practica agricolă, sunt folosiţi termenii „combatere
integrată” sau „luptă integrată”. Diferenţa constă în faptul că,
managementul integrat implică reducerea sau modificarea influenţei
buruienilor până la nivelul tolerabil respectiv, buruienile trebuie
reduse până sub pragul economic de dăunare, adică acel grad de

15
îmburuienare care nu influenţează semnificativ nivelul recoltelor,
combaterea integrată are ca obiectiv eradicarea buruienilor dintr-o
cultură.
Caracteristic pentru ambele concepte este faptul că buruienile
vor fi combătute printr-un complex de metode agrotehnice, biologice
şi chimice, deci nu este exclusă total folosirea erbicidelor, însă acestea
trebuie să aibă o participare cât mai redusă, moderată şi cu substanţe
cu impact minim asupra mediului.
Cele mai importante metode preventive sunt următoarele:
a) Condiţionarea seminţelor, repectiv curăţirea
materialului folosit la semănat pentru a nu duce în câmp seminţe de
buruieni. Seminţele vor fi trecute prin vânturători, trioare, selectoare
sau alte instalaţii (instalaţii de decuscutare) spre a fi îndepărtate toate
seminţele de buruieni şi alte specii de plante.
b) Recoltarea la timp a plantelor de cultură evitând
astfel scuturarea seminţelor de buruieni şi deci infestarea solului.
c) Distrugerea focarelor de infestare cu seminţe de
buruieni, de pe locurile virane, margini de drumuri, canale de irigaţie
etc. prin cosiri repetate înainte ca buruienile să fructifice.
d) Curăţarea apelor de irigat aşezând site sau traverse în
calea apei pentru separarea eventualelor seminţe de buruieni, prin
decantare sau cu vane speciale de dirijare a seminţelor.
e) Evitarea răspândirii buruienilor de la o parcelă la alta
de către oameni, animale şi maşini.
f) Utilizarea gunoiului de grajd bine fermentat timp
îndelungat.
g) Organizarea serviciilor de carantină pentru a bloca
orice cale de răspândire a noi specii de buruieni, respectiv pentru a

16
opri ca seminţele plantelor infestate cu anumite buruieni, să circule
spre zonele unde acestea lipsesc.

4.1.4. Combaterea buruienilor prin metode

agrotehnice

P
rin metodele agrotehnice se distrug buruienile care deja
există în vegetaţie. Aceste metode sunt importante, deoarece
sunt uşor de aplicat şi distrug toate buruienile realizând în
acelaşi timp şi afânarea solului.
Cele mai importante măsuri agrotehnice sunt:
 lucrările solului până la semănatul culturilor;
 prăşitul şi plivitul;
 rotaţia culturilor ş.a.
a) Lucrările solului. Constituie cea mai importantă metodă
de combatere directă a buruienilor. Astfel prin arătură, sunt tăiate şi
îngropate toate buruienile în vegetaţie. De asemenea, o parte din
seminţe sunt îngropate adânc de unde nu pot germina. Prin arătură,
rădăcinile de pir, de pălămidă sau de alte buruieni perene sunt aduse la
suprafaţă unde o parte pier din cauza îngheţurilor sau a uscăciunii.
Buruienile tinere sau în curs de apariţie se distrug uşor prin
lucrarea cu grapa sau cultivatorul.
Buruienile perene pot fi distruse prin lucrări repetate ale
solului, numite şi metoda epuizării. La aceste buruieni, plantele noi
care se formează din mugurii de pe rădăcini sau rizomi, pentru a
răsări, folosesc substanţele de rezervă acumulate în aceste organe.
Odată ajunse la suprafaţă, buruienile sunt distruse prin lucrări şi deci
nu au timp să-şi desfăşoare asimilaţia clorofiliană pentru a-şi reface
substanţele de rezervă.

17
 Ca urmare, alte buruieni noi, care ulterior pornesc din mugurii
subterani, nu mai au suficientă putere ca să ajungă până la suprafaţa
solului.
b) Prăşitul. Prin prăşit se distrug buruienile în vegetaţie.
Prăşitul se practică la plantele cu distanţe mari între rânduri.
c) Plivitul. În timpul vegetaţiei, la plantele semănate în
rânduri dese, buruienile pot fi smulse cu mâna sau tăiate cu oticul.
Această lucrare este foarte grea şi obositoare şi de aceea în prezent ea
tinde să fie înlocuită de tratamente cu erbicide.
d) Rotaţia culturilor. Dacă pe aceeaşi suprafaţă de teren în
anul următor se cultivă altă plantă de cultură se spune că rotim
culturile. Nu toate plantele de cultură luptă la fel cu buruienile. De
aceea, trebuie să alcătuim o astfel de rotaţie încât să combatem şi
buruienile. De exemplu, după plante prăşitoare trebuie să urmeze
cereale păioase (buruienile plantelor păşitoare nu infestează şi
cerealele păioase).
e) Corectarea reacţiei solului. De exemplu, aplicând pe
solurile acide, piatra de var sau alte amendamente, dispare măcrişul
(Rumex sp.), coada calului (Equisetum arvense) și alte buruieni. Pe
solurile sărăturoase aplicând gipsul dispar buruieni ca iarba sărată
(Salicornia gemelini) etc.

4.1.5. Combaterea buruienilor cu ajutorul

erbicidelor

A vantajele metodei. Denumirea de erbicid vine de la cuvintele

latineşti herba - iarbă şi caedere - a ucide. Prin urmare erbicidele sunt
substanţe care se folosesc pentru distrugerea buruienilor. Această
metodă prezintă următoarele avantaje:

18
  se elimină complet prăşitul manual, iar numărul praşilelor
mecanice se reduce, realizându-se astfel mari economii de
muncă şi de combustibil. În plus, prin reducerea numărului
de praşile se reduc trecerile cu maşinile pe teren şi astfel
solul este mai puţin pulverizat şi mai puţin tasat;
 unele erbicide se împrăştie pe teren înainte de semănat şi
distrug buruienile pe măsură ce apar şi în felul acesta,
plantele de cultură se dezvoltă nestingherite încă de la
începutul vegetaţiei;
 metoda este foarte rapidă şi uşor de practicat, deoarece
erbicidele se aplică cu maşinile agricole sau cu avionul.
Trebuie să avem în vedere faptul că, distrugerea buruienilor
este o sarcină foarte grea şi că, în prezent, ea nu poate fi rezolvată
printr-o singură categorie de metode, numai cu erbicide, sau numai cu
lucrări agrotehnice, biologice sau preventive.
Este necesar să se folosească mai multe metode, în funcţie de
condiţiile concrete în care se lucrează, adică să se folosească metode
integrate de combatere.
Acţiunea erbicidelor asupra buruienilor. Sunt erbicide care
acţionează prin distrugerea ţesuturilor plantelor ca urmare a atingerii
directe cu planta. Ele nu pătrund în plantă. Părţile de plantă, atinse de
erbicid, capătă forma unor arsuri grave sau provoacă pierderea, prin
scurgere a conţinutului celular. Organele care nu sunt atinse de erbicid
cresc normal. De aceea în urma tratamentului cu un astfel de erbicid,
buruienile perene se refac după circa 10 zile pentru că organele
subterane de înmulţire nu sunt atinse de erbicid. Astfel erbicidele se
numesc erbicide de contact.
Alte erbicide pătrund în buruieni, unele prin frunze altele prin
rădăcini, iar altele pot pătrunde prin ambele căi. Ajunse în plante,
19
erbicidele circulă prin vasele conducătoare, în toate părţile plantelor şi
produc perturbări şi modificări:
o inhibă fotosinteza sau absorbţia apei cu substanţe nutritive;
o împiedică respiraţia plantei;
o produc deformări (răsuciri de frunze, dezvoltarea exagerată
a unor ţesuturi) etc.
Ca urmare, cu timpul planta moare. Aceste erbicide afectează
sistemul fiziologic al plantei şi de aceea se numesc erbicide sistemice
(sau telemorfe). Astfel de erbicide sunt cele mai folosite.
Selectivitatea erbicidelor. Majoritatea erbicidelor sunt selective adică
distrug prin selecţie, unele plante şi lasă nevătămate pe altele.
Selectivitatea se manifestă, atât faţă de plantele de cultură cât şi faţă
de buruieni. De aceea avem erbicide pentru fiecare plantă de cultură
(grâu, porumb, floarea-soarelui, viţa de vie, legume etc.).
Un erbicid nu poate distruge toate buruienile dintr-o cultură. El
este cu atât mai valoros cu cât distruge un număr mai mare de specii
de buruieni.
Selectivitatea depinde de mai mulţi factori. Aşa sunt de
exemplu diferenţele în morfologia şi în structura plantelor. Plantele
care au tulpini mai înalte scapă de acţiunea erbicidelor, când acestea
se aplică aproape de suprafaţa solului. Alte plante au peri pe frunze
sau cuticulă ceroasă şi nu reţin amestecul de erbicid, pentru ca acesta
să pătrundă în frunze. La plantele dicotiledonate ţesutul de creştere se
află în vârful tulpinii şi este expus acţiunii erbicidului. La
monocotiledonate însă, ţesutul de creştere este protejat de teaca
frunzelor la nodurile tulpinii.
Selectivitatea depinde însă şi de sistemul enzimatic al plantelor
şi de alţi factori. Rezultă deci că alegerea celui mai potrivit erbicid

20
pentru fiecare plantă de cultură, astfel ca el să distrugă cât mai multe
buruieni dar să lase nevătămate plantele de cultură este o sarcină de
mare responsabilitate a specialiştilor din sectorul vegetal.
Efectul rezidual. Sunt erbicide care se aplică pe părţile aeriene
ale plantelor şi în câteva zile distrug buruienile în vegetaţie. Alte
erbicide însă, se aplică la sol şi formează un strat toxic la suprafaţa
solului distrugând buruienile pe măsură ce răsar. Acestea sunt erbicide
cu efect rezidual sau remanent.
Remanenţa erbicidelor în sol depinde de mai mulţi factori:
 gradul de rezistenţă al erbicidului la acţiunea de
descompunere provocată de către microorganisme sau de către
fenomenele chimice (oxidare, reducere, hidroliză etc.);
 însuşirea de a se volatiliza (evapora); volatilizarea are
ca şi consecinţe negative, pe de o parte, faptul că se diminuează
cantitatea de erbicid din sol şi ca urmare, buruienile rămân
necombătute, iar pe de altă parte, sunt distruse culturile sensibile
vecine, dacă vaporii de erbicid ajung la ele în concentraţie mare.
 solubilitatea (cele mai solubile se levigă mai repede cu
apa de precipitaţii), poate avea consecinţe pozitive, cum ar fi
transportul erbicidului în zona de germinaţie a buruienilor, dar şi
negative ca de exemplu îndepărtarea erbicidelor din zona de
intercepţie de către buruieni care duce la o combatere insuficientă a
acestora sau distrugerea plantelor de cultură dacă erbicidul este
transportat în zona unde poate fi absorbit de către plante.
 complexul coloidal al solului (în solurile argiloase şi cu
un conţinut mai ridicat de humus o parte din erbicid este absorbit în
complex şi astfel este inactivat) etc.
Remanenţa erbicidelor este o însuşire favorabilă, dar numai
pentru perioada de vegetaţie a culturii la care a fost aplicat. Efectul
21
toxic trebuie să dispară până la semănatul culturii următoare pentru a
preveni distrugerea acesteia. În caz contrar trebuie, ca pe acel teren să
se planifice pentru semănat culturi rezistente la erbicidul respectiv.
Substanţa activă. Erbicidele sunt substanţe produse în fabrici. Nu
toată substanţa unui erbicid este activă, adică toxică, ci numai o parte,
restul fiind ingrediente (substanţe ajutătoare: argilă, uleiuri etc.).
Acelaşi erbicid poate fi produs cu un conţinut diferit de substanţă
activă în funcţie de ţara sau firma producătoare.
Forma în care sunt produse erbicidele. Erbicidele sunt livrate
în general în amestec cu diferiţi adjuvanţi sub următoarele forme:
 soluţie concentrată în apă sau ulei;
 concentrat emusionabil;
 pudră umectabilă, pastă;
 granule dispersabile în apă, granule, tablete, glomerule.
Modul de aplicare a erbicidelor. Erbicidele se pot aplica:
 pe întreaga suprafaţă
 pe zona rândului de plante (în benzi)
Aplicarea în benzi se practică la plantele prăşitoare (porumb,
soia, floarea-soarelui, sfeclă etc.) când erbicidarea se face concomitent
cu semănatul şi uneori concomitent cu prăşitul. Pe zona rândului de
plante, buruienile sunt distruse de către erbicid, iar pe spaţiul dintre
rândurile de plante, prin praşilele mecanizate. Aplicarea în benzi are
unele avantaje:
 economie de erbicid;
 reducerea efectului remanent pentru planta de cultură
următoare;
 prin praşilele mecanice se realizează şi afânarea solului ş.a.

22
 În toate celelalte cazuri erbicidele se aplică pe întreaga
suprafaţă cu ajutorul maşinilor de erbicidare totală.
Epoca de aplicare a erbicidelor. Erbicidele se pot aplica:
 preemergent, înainte de semănat;
 preemergent, concomitent cu semănatul;
 preemergent, înainte de răsărit;
 în timpul răsăritului;
 postemergent, după răsărit.
În cazul când împrăştierea se face pe sol este necesar ca acesta
să fie mărunţit şi nivelat pentru ca erbicidul să se împrăştie cât mai
uniform. Erbicidele sunt antrenate de către apa din precipitaţii la
adâncimea de 2 - 6 cm de unde încolţesc majoritatea seminţelor şi
astfel buruienile sunt distruse pe măsură ce apar. Erbicidele volatile se
aplică înainte de semănat pentru a fi încorporate în sol şi a preveni
pierderea lor prin evaporare. Încorporarea se realizează prin lucrarea
cu grapa, cu discuri sau cu freza concomitent cu, sau îndată după
aplicarea erbicidului.
La aplicarea erbicidelor în timpul vegetaţiei este necesar, să
alegem momentul optim pentru tratament pentru a distruge buruienile,
dar a lăsa nevătămate plantele de cultură. Cel mai adesea, această
perioadă coincide cu faza de 2 - 3 frunze, sau de rozetă a buruienilor.
Orice întârziere a tratamentului, face ca buruienile să devină
rezistente, iar plantele de cultură să devină sensibile la acţiunea
erbicidului.
Din cele precizate până aici, rezultă că pentru fiecare cultură
trebuie să alegem cel mai potrivit erbicid, doza de erbicid, modul şi
epoca de aplicare. De asemenea, rezultă că, pentru fiecare erbicid
trebuie să cunoaştem:

23
 dacă este sistemic sau de contact;
 dacă se aplică la sol sau pe plante (în timpul vegetaţiei);
 procentul de substanţă activă;
 doza care trebuie dată;
 modul şi epoca de aplicare etc.

24