CAPITOLUL 4

ÎNMULŢIREA PLANTELOR
Este o caracteristică principală a materii vii prin care plantele şi animalele sunt capabile
de a da naştere la urmaşi, asigurând perpetuarea speciei şi permanenţa vieţii pe Terra.
Formele de înmulţire la plante se grupează în 3 categorii principale:
I. înmulţirea asexuată – se realizează prin:
1. diviziune directă (amitoza);
2. indirectă.
II. înmulţirea vegetativă – prin părţi de organe vegetale.
II. reproducerea sexuată – prin contopirea (fecundaţie) gameţilor de sexe diferite.

I. ÎNMULŢIREA ASEXUATĂ

Se poate realiza prin:

1. Diviziune directă (amitoza) (ex. drojdia de bere, de vin şi alte organisme unicelulare).
Amitoza (din gr. “a” – fără, “mitos” – fir, filament) reprezintă diviziunea directă a celulei, prin
simpla scintdare a nucleului (care se află în interfază) şi
citoplasmei. Amitoza a fost descoperită înaintea mitozei. Ea se
întâlneşte la majoritatea organismelor eucariote: protozoare,
metazoare, plante şi este tipică atât pentru animalele
nevertebrate, cât si pentru plantele unicelulare.
Amitoza se caracterizează printr-o serie de particularităti:
● nu are loc condensarea cromozomilor;
● nu are loc formarea fusului de diviziune;
● iniţial se multiplică nucleolii;
● dividerea nucleului are loc prin strangulare;
● după dividerea nucleului se divide citoplasma (Fig.
215).
Dividerea citoplasmei nu este totdeauna obligatorie (ca
rezultat se obțin celule polinucleate (polienergide), cazul algei
verzi Cladophora).
La animale, diviziunea amitotică este mai frecventă în
diferite țesuturi endocrine, ficat, epitelii, în celulele din ţesuturile
patologice sau în cele bătrâne care şi-au redus capacitatea de
diferenţiere. Fig. 215. Schema diviziunii
La plantele evoluate, în condiţii normale, prin amitoză directe.
se multiplică celulele din organele de reproducere cum sunt
celulele ovarului, dar și celulele parenchimul tuberculilor, edospermul seminţelor.
2. Diviziune indirectă se realizează prin celule germinative asexuate, specializate numite
spori (ex. ciuperci, ferigi etc.).
Sporii se clasifică după mai multe criterii:
a. După numărul de celule:
● unicelulari (majoritatea sporilor);
 ● pluricelulari, cum sunt teleutosporii de la rugina grâului (Puccinia graminis) care
sunt bicelulari.
b. După formă şi mărime:
● izospori – spori egali ca mărime şi structură (alge, ciuperci, muşchi, ferigi izospore);
● heterospori - spori inegali ca mărime şi structură:

- microspori - mai mici, de obicei cu potenţă bărbătească ( );

- macrospori - mai mari cu potenţă femeiască ( ). Ex.: Selaginella sp., Salvinia

natans, etc. .
Apariţia fenomenului de heterosporie are loc la Sellaginella sp., accentuându-se la ferigi
şi gimnosperme.
c. După numărul de cromozomi:
● haplospori (mai mulţi) – cu o garnitură de cromozomi în nucleu numiți haploizi (n).
Ei provin din celule mame diploide (2n), prin diviziune reducţională (R!) şi dau naştere
generaţeiei (fazei) haploide a organismelor respective;
● diplospori (foarte rari) – cu două garnituri de cromozomi în nucleu - diploizi (2n).
Provin din celule mame diploide (2n), prin diviziune tipică (cariochineză), cum sunt teleutosporii
de la rugina grâului - Puccinia graminis).
d. După prezenţa lor în ciclul de viaţă al plantei:
● obligatorii - apar, la un anumit moment, în desfăşurarea ciclului evolutiv al plantei
respective, iar lipsa lor blochează ciclul de dezvoltare al plantei. Ex.: sporii algelor, ciupercilor,
muşchilor şi ferigilor.
● facultativi - unele plante, în condiţii nefavorabile de mediu, nu pot să-şi desfăşoare
ciclul lor normal de dezvoltare şi, atunci, apar sporii facultativi, cazul sporilor de rezistenţă ai
bacteriilor.
d. După locul de formare pot fi exospori și endospori.

Fig. 216. Endospri la Basidiomycetae.

 ● exospori - se formează la exteriorul unor organe speciale numite organe sporogene.
Ex.: sporii de la Penicillum sp.
● endosporii iau naştere în interiorul unor organe speciale: sporangi, bazidii, ască etc.
Ex.: ciuperca de câmp (Agaricus campestris), buretele pestriț (Amanita muscaria), dintre
Basidiomycetae iar dintre Ascomycetae zbârciogul (Morchella esculenta) sau scufiţa lui Scarlet
(Sarcoscypha coccinea), dar şi la muşchi şi ferigi (Fig, 216; 217).

II

Fig. 217. Exospori la Penicillium chrysogenum (I) Endospori la Ascomycetae (II).

6. După mobilitate pot fi:
● zoospori sunt spori care posedă aparat locomotor, reprezentat prin cili sau flageii,
care le permit mobilitatea în mediul umed, cazul flagelatelor, algelor brune, unele ciuperci,
muşchilor şi ferigilor;
● aplanospori sunt spori imobili, lipsiţi de cili sau flageli cum au sporii algei verzi
Chlorella sau Ulothrix şi sporii multor ciuperci (Fig. 218).

Fig. 218. Zoospori și

aplanospori.
 II. ÎNMULŢIREA VEGETATIVĂ

Înmulţirea vegetativă este un tip de înmulţire asexuată, la baza căreia stau celulele care
aparţin, din punct de vedere fiziologic, aparatului vegetativ.
Organele sau părţile de organe a unor plante sunt capabile, în condiţii de mediu
favorabile, să se dezvolte, reconstituind o plantă întreagă, proces numit regenerare.
Înmulţirea vegetativă este de două tipuri:
1. naturală – fără intervenţia omului;
2. artificială – prin intervenţia directă a omului.

1. Înmulţirea vegetativă naturală

Inmulțirea vegetativă naturală se realizează prin fragmente de organe (rădăcini, tulpini,
rizomi, tuberculi). Acest mod de înmulțire este întâlnit la alge (prin fragmente de tal), ciuperci,
licheni, angiosperme.
La angiosperme ea se realizează prin: stoloni, lăstari, tulpini subterane, drajoni, muguri
adventivi (Fig. 219, 221, 222). In lumea vegetală sunt plante care se înmulţesc numai vegetativ:
muşcata, plopul italian, ciuma bălţilor etc.

a b
1

a b c 4
Fig. 219. Înmulţirea vegetativă prin stoloni: tereştri ca la căşun (1), aerieni la planta păianjen
(Clorophytum sp.) (2, a, b), subterani: tuberculii de la cartof (Solanum tuberosum) (3, a-c) și
rizomi (4).

Înmulţirea vegetativă prin muguri adventivi ai rădăcinii - Drajonarea

Drajonarea este o înmulţire vegetativă de tip special, prin care se înmulţesc natural foarte
multe plante.
Drajonii sunt lăstari care iau naştere din mugurii adventivi ai rădăcinilor, aşa cum este
cazul multor arbori şi arbuşti, care apoi sunt separaţi de planta mamă împreună cu o bucată de
rădăcină, ca la unii arbori și arbuști (tei, salcâm, liliac, trandafir, etc.) sau la unele plante ierboase
cum sunt: pălămida (Cirsium arvense), păpădia (Taraxacum officinale), menta (Mentha piperita),
măcrișul iepurelui (Rumex acetosella), etc. (Fig. 220).

1 2
Fig. 220. Drajonare la mentă (Mentha piperita) (1) și la arbori (2).

Înmulţirea vegetativă prin muguri adventivi aerieni (plante vivipare)

Unele plante se înmulțesc prin formațiuni numite tuberule și bulbile. Astfel, planta numită
untișor sau grâușor (Ranunculus ficaria) se înmulţește prin tuberule care sunt formațiuni mici
rotunde aflate subsoara frunzelor. Alte plante cum sunt: colțișor (Cardamine bulbifera) sau
firicea (Poa bulbosa) se înmulțesc prin bulbile care sunt formațiuni cu aspect de muguri mici,
situate tot la subsoara frunzelor (Fig. 221, A-C). Plantele care se înmulțesc prin muguri adventivi
aerieni se numesc plante vivipare.

A C
Fig. 121. Plante vivipare: tuberule la untișor (Ranunculus ficaria) (A). Bulbile la colțișor
(Cardamine bulbifera) (B) și firicea (Poa bulbosa) (C).

Există şi plante care se înmulţesc prin muguri foliari, cazul plantei foaie grasă
(Pinguicula primuliflora) (Fig. 222, A). Planta numită doftoroaie (Bryophyllum sp.) se înmulţeşte
vegetativ prin diviziuni mitotice ale celulelor ţesutului meristematic din crestăturile de pe
marginea sau din vârful frunzei (Fig. 222, B).
 1

2
Fig. 222. Înmulţire prin muguri adventivi foliari la foaie grasă (Pinguicula primuliflora) și
doftoroaie (Bryophyllum sp.)

La plantele acvatice, înmulţirea vegetativă se

realizează prin muguri hibernali. Ex. otrățel de baltă
(Utricularia sp. sau la Aldrovnda sp.), foarfeca bălții
(Stratiotes aloides), etc. (Fig. 223).

2. Înmulţirea vegetativă artificială

Omul recurge la înmulţirea vegetativă
artificială a unor plante.
Diferitele modalități de înmulțire artificială
vegetativă la plante cu stoloni aerieni, subterani,
rizomi sau bulbi sunt redate în figura 224, 1-3, 4-a, b.
Fig. 223. Inmulțire vegetativă prin
muguri hibernali la otrăţel de baltă la
(Utricularia gibba).

1 2

a
3 b
4
Fig. 224. Modalități de înmulțire vegetativă artificială la plantele cu stoloni aerieni (1), tuberculi
(2), rizomi (3) și bulbi (4).
 Altoirea
Punerea în contact a unei porţiuni de plantă, care conţine cel puţin un mugure numit altoi
cu o altă plantă care are o rădăcină proprie numit portaltoi. În acest
mod altoiul va primi seva brută de la portaltoi, căruia îi va da
substanțe organice (Fig. 225). Prin altoire nu creşte numărul de
indivizi dar în schimb se ameliorează calitatea portatoiului și se
înobilează (prin calităţile altoiului) unele specii mediocre sau
portaltoi sălbatici, cazul soiurilor nobile la viţă- de-vie obținute prin
altoire, rezistenţi la condiţiile locale.
Metodele de altoire sunt numeroase, foarte variate, specifice
plantelor cu tulpini subterane şi plantelor lemnoase. La plantele
lemnoase se practică: altoirea simplă prin butaşi, altoirea în
despicătură, altoirea sub coajă, altoirea „în ochi” și altoirea prin
apropiere (Fig. 226).
Fig. 225. Altoi și
Indiferent de modul de altoire trebuie ca altoiul să se
portaltoi.
suprapună perfect peste portaltoi adică polul bazal al altoiului trebuie
să fie în contact cu polul apical al portaltoiului. Unirea trebuie făcută prin ţesuturi identice (numai
ţesuturile de acelaşi fel concresc). Locul de unire dintre cei doi parteneri trebuie să se lege foarte
strâns.
Relaţiile dintre altoi şi portaltoi sunt foarte complexe. Astfel:
● Altoiul trebuie să aibă o ereditate mai puternică pentru a-şi impune caracterele sale –
să fie mai vârsnic; să dezvolte frunze numeroase la locul de altoire, pentru a sintetiza cât mai
multe substanţe organice și să fie adaptat la condiţiile de mediu.

Fig. 226. Diferite metode de altoire.

 ● Portaltoiul trebuie să aibă o ereditate mai slabă, să fie la începutul dezvoltării lui și să
aibă frunze mai puţine spre a fi forţat să primească seva elaborată de la altoi.

Butăşirea
Butășirea constă în desprinderea unui fragment de organ vegetativ - butaş - de pe planta
mamă, capabil, în condiţii optime, să refacă un nou individ. La butăşire, specialistul trebuie să
ţină seama de polaritate, altfel butăşirea nu reuşeşte. Astfel, butaşul tebuie plantat cu polul bazal
fie în apă, fie în pământ pentru a produce repede un număr mare de rădăcini adventive. După
natura organului prelevat, butașii pot fi:
- butaşii tulpinali (fragmente de tuplină) (Fig. 227, 1-3);
- butaşi radiculari (fragmente de rădăcină);
- butaşii foliari (fragmente de frunză), etc. (Fig. 228, 1-3).

Fig. 227. Butășire prin butași de tulpină la mușcată (Pelargonium zonale) (1-3).

1 2
Fig. 228. Butășire prin butași de frunză la violetele de Africa (Sanintpaulia ionantha) (1-3).

Marcotajul
Marcotajul presupune îndoirea unor tulpini flexibile sau mlădiţe pe pământ şi îngroparea
unei regiuni de 10-20 cm, regiune în care tulpina va forma rădăcini şi lăstari. După un interval de
cca. 6-12 luni, se vor forma rădăcinile iar atunci tulpina este secţionată la 30 cm de locul apariţiei
lăstarilor, obţinându-se o nouă plantă. Perioada cea mai bună pentru aplicarea acestei metode este
primăvara-vara. Marcotajul se practică la căpşuni, viţă-de-vie, liliac, ploaie de aur (Forsythia
splendens), azalee, caprifoi, iasomie, etc.
Există mai multe tipuri de marcotaj: simplu, în vârf și în serpentină (Fig. 229, 1-3).
 Fig. 229. Tipuri de marcotaj (1-3).

Pentru a stimula apariţia de rădăcini şi lăstari, în regiunea respectivă se face o incizie şi,
eventual, se tratează cu fitohormoni (ex. Radistim). Tehnica este folosită cu succes în înmulţirea
multor plante ornamentale de interior precum: Dieffenbachia, Schefflera, Ficus, Philodendron,
Dracaena, Croton, Monstera, leandrul (Nerium oleander), ş.a.m.d. (Fig. 230)

Fig. 230. Specii care se pot trata cu fitohormoni pentru stimularea creșterii rădăcinilor și
lăstarilor.

Mai există și marcotaj prin muşuroire, în serpentină și

aerian.
Marcotajul prin muşuroire se face în cazul plantelor
cu tulpini relativ pitice. Prin muşuroire, la baza tulpinii, se obţin
lăstari înrădăcinaţi care apoi pot fi detaşaţi cu usurinţă şi
plantaţi în ghivece ca la floarea flamingo (Anthurium
andreanum), magnolia (Magnolia sp.), cununiţa miresei
(Spiraea vanhouttei), măr (Malus domestica), etc. (Fig. 231). Fig. 231. Marcotaj prin
Marcotajul aerian se aplică speciilor cu tulpini înalte mușuroire.
care nu pot fi coborâte pe pământ.
In zona tulpinii, unde se doreşte apariţia unui lăstar înrădăcinat, se efectuează o secţiune
direct pe un ram (fără curbarea sa) şi se fixează apoi o cantitate de pământ umezit, iar cu ajutorul
unei folii transparente de plastic, se strânge fix la ambele capete (Fig. 232).
 Fig. 232. Marcotaj aerian la Ficus sp.

II. REPRODUCEREA SEXUATĂ

În cadrul acestui mod de înmulţire, dezvoltarea individului porneşte de la o celulă
germinativă sexuată – zigotul (celula ou) (2n) care se formează în urma contopirii a doi gameţi
(celule sexuate). Procesul se numeşte fecundaţie. Se întâlneşte la alge, muşchi, ferigi, gimnospere
şi angiosperme.
Fecundaţia apare mai târziu pe scara evolutivă şi implică procese cum sunt: formarea
gameților, diviziunea reducțională și fecundația.
1. Formarea gameţilor are loc numai la plantele cu reproducere sexuată, diferenţiindu-
se, la un moment dat, în ciclul de dezvoltare al plantei, după meioză.
Gameţii sunt întotdeauna celule haploide (n), reprezentând primul punct important din
ciclul de viaţă a plantei cu reproducere sexuată. Indivizii care produc gameţi se numesc
gametofiţi.
● Este prezentă numai o singură excepţie, la angiosperme, la care există un gamet
secundar femeiesc numit nucleul secundar al sacului embrionar, care este diploid (2n).
După formă şi mărime:
● izogameţi - egali ca formă şi mărime, flagelaţi dar diferiţi fiziologic: unii au potenţă
bărbătească ( ) alţii au potenţă femeiască ( ). Ex.: flagelate, algele verzi şi ciuperci;
● heterogameţi (anizogameţii) - diferiţi din punct de vedere al mărimii, formei şi
fiziologic:
- microgameţi – (anterozoizi) sunt gameţii - mici, mobili (au flageli), având
nevoie pentru deplasare de prezenţa apei (ex. muşchi şi ferigi).
- macrogameţi (oosfera) sunt gameţii – mari, imobili. cu multă substanţă de
rezervă ca la plantele puţin evoluate cât şi la gimnosperme evoluate şi angiosperme.
În sens evolutiv:
● la alge (Cladophora, Spirogyra etc.), izogameţii se formează în celulele obişnuite ale
talului, neexistând celule specializate pentru producerea lor.
● la muşchi şi ferigi, gameţii se formează în organe specializate
numite gametangii. Ei poartă numele de anteridie - organul de
reproducere producând anterozoizi - (microgameţi), de obicei mobili
și arhegon - organul de reproducere . Are aspect de sticlă de
lampă în care, la baza sa, se află macrogametul numit oosferă care Fig. 233. Reprezentarea schematică
este imobilă (Fig. 233, 234). a unui anterozoid și unei oosferă
La plantele cu seminţe aceste organe sunt mult mai
dintr-un arhegon.
complexe, ca organizare.
 Fig. 234. Reprezentarea schematică a ciclului evgolutiv la o ferigă.

2. Fecundaţia (F!) este procesul de unire a doi gameţi, de sexe diferite, și formarea
zigotului (celula ou) (2n). Există mai multe tipuri de fecundaţie:
a. gametogamie când fecundaţia are loc între gameţi (cel mai răspândit la plante).
Există mai multe tipuri de gametogamie:
- izogamia în care are loc contopirea gameţilor asemănători ca formă şi mărime dar
diferiţi din punct de vedere al potenţialului fiziologic (unii cu potenţă iar alţii cu potenţă )
(izogameţi), cazul multor alge verzi inferioare;
- heterogamia (anizogamia) – unirea se produce între gameţi diferiţi ca formă şi
mărime dar şi din punct de vedere fiziologic (heterogameţi) (Fig. 235, 2, 3).

1 2

3
Fig. 235. Izogameți și heterogameți (1, 2). Diferite faze de contopire ale heterogameţilor (3).
 Heterogamia are forme speciale:
- oogamia - anterozoidul este foarte mic şi mobil iar oosfera este foarte mare şi
imobilă, ca la algele brune din ordinul Fucales, muşchi, etc.;
- sifonogamia - unde ambii gameţi (bărbăteşti şi femeieşti) sunt imobili iar transportul
gameţilor bărbăteşti la cei femeieşti se face prin intermediul unui tub polinic numit sifón, așa
cum întâlnim la gimnospermele evoluate şi la angiosperme (Fig. 236, 1).

1 2 3
Fig. 236. Sifonogamie la angiosperme (1). Gametangiogamie la mucegaiul alb (Mucor mucedo)
(2). Conjugare la mătasea broaștei (Spirogyra) (3).

b. gametangiogamia reprezintă contopirea, în întregime, a organelor producătoare de

gameţi (gametangii), ca la ciuperci inferioare cum este mucegaiul alb (Mucor mucedo) şi
superioare (unele ascomicete) (Fig. 236, 2).
Unele alge verzi se înmulțesc sexuat prin conjugare, ele numindu-se alge verzi conjugate.
Astfel, la mătasea broaștei (Spirogyra), spre toamnă, două filamente de sexe diferite (unul
bărbătesc și unul femeiesc) se apropie și emit un canal prin care conținutul unei celule se unește
cu conținutul celeilalte. Din această unire va rezultă o celulă, numită celula ou (zigot), care se
desprinde și cade pe fundul apei. Primavara, ea va da naștere unei noi alge (Fig. 236, 3).
c. somatogamia este acel tip de fecundaţie care are loc între două celule somatice
nediferenţiate ale talului, cu potenţă fiziologică diferită, aşa cum întâlnim la unele ciuperci
bazidiomicete;
Fecundaţia include 2 fenomene interne importante după fuziunea celor doi gameţi de sexe
diferite:
a. plasmogamia - contopirea citoplasmelor celor doi gameţi (n) (Fig. 237;
b. cariogamia - unirea celor două nuclee
ale gameţilor şi se produce după plasmogamie.
Cariogamia poate avea loc numai dacă gameţii sunt
înrudiţi genetic. După ce au loc aceste două fuziuni,
celelalte organite celulare nu fuzionează, ci ele se zigot
amestecă în noua celulă – zigotul (celula ou – 2n).
Urmările fecundaţiei sunt:
● apariția unei celule noi, din punct de vedere
calitativ – zigotul diploid (2n) - care nu este identică cu gameți
nici unul din parteneri (gameţi) şi nici cu suma Fig. 237 Plasmogamia
caracterelor lor;
 ● în zigot se reface garnitura diploidă, zigotul având două garnituri de cromozomi (2n)
(una maternă şi alta paternă);
● diviziunile zigotului sunt 99% din cazuri, mitotice, ducând la formarea embrionului tot
diploid (2n).
● procesul determină o mai mare vitalitate a zigotului şi a embrionului, comparativ cu
cea a celor doi gameţi, luaţi separat (zigotul are un număr mai mare - dublu - de gene).
La gimnosperme şi la angiosperme embrionul este însoţit de substanţe de rezervă,
formând împreună cu acesta un organ nou – sămânţa - care la angiosperme este închisă în fruct.
Acest nou organ se formează şi se maturează pe planta mamă iar apoi se desprinde şi cade. În
condiţii favorabile de mediu, sămânţa germinează şi poate genera din embrion, întâi plantula (2n)
şi apoi o nouă plantă adultă, tot diploidă (2n) ca și plantula.
3. Diviziunea meiotică (diviziunea reducţională - R!) este un fenomen antagonist
fecundaţiei. Dintr-o celulă mamă, se formează 4 celule fiice, cu număr înjumătăţit de cromozomi,
faţă de celula mamă, proces prin care se revine la numărul înjumătăţit de cromozomi adică, la
garnitura haploidă (n).
4. Alternanţa de generaţii reprezintă succeisunea a două generaţii (faze), în dezvoltarea
ontogenetică (ciclul de dezvoltare) a unei plante cu reproducere sexuată. Cele 2 generaţii sunt:
- generaţia gametofitică (haplofaza - n)- generaţia sexuată, ce poartă gameţii;
- generaţia sporofitică (diplofaza – 2n) – care dă naştere, la sfârşitul ei, la spori, planta
întragă numindu-se – sporofit.
Alternanţa de generaţii a fost descrisă, pentru prima dată, la muşchi şi la ferigi de către
Hofmeister (1851).
1. Generaţia gametofitică (n)
Celulele din generaţia gametofitică sunt toate haploide (n). Ea începe cu formarea
sporilor (n), după diviziunea reucțională (R!) iar toate celulele care se vor forma vor fi haploide
(n). Se încheie cu formarea gameţilor haploizi (n) care sunt de fapt ultimile celule ale
gametofitului. După formarea gameţilor are loc fecundația (F!) în urma căreia se formează
zigotul (2n).
2. Generaţia sporofitică (2n). Celulele din generaţia sporofitică sunt toate diploide (2n).
Ea începe cu formarea zigotului (2n), după fecundație (F!), si toate celulele care se vor
forma vor fi tot diploide (2n). Se încheie cu diviziunea reducţională (R!) în urma căreia se
formeză sporii care sunt haploizi (n) (Fig. 238).

Fig. 238. Schema alternanței de generații (orig.).

În concluzie, fenomenele care separă cele 2 generaţii sunt:

- fecundaţia prin care are loc unirea gameţilor şi care marchează începutul sporofitului
diploid (2n);
 - meioza prin care se formează sporii haploizi (n), marcând începutul gametofitului
haploid (n).
La algele verzi şi la muşchi ca de exemplu muşchiul de pământ (Polytrichum commune),
planta propru-zisă este un gametofit. Sporofitul este redus, ca dezvoltare iar la muşchi este
reperezentat de sporogonul cu setă şi urnă, rămâne prins de gametofit, fiind dependent de acesta
(Fig. 237).
De-a lungul evoluţiei lumii vegetale, începând cu ferigile, gimnospermele şi
angiospermele, în ciclul de dezvoltare, începe să predomine generaţia sporofitică (generaţia
diploidă), reprezentată prin planta propriu-zisă.
Generaţia gametofită se reduce la câteva celule cu viaţă scurtă şi, în majoritatea cazurilor,
nu mai părăseşte sporofitul, cazul angiospermelor la care ea este reprezentată prin:
- 2 spermatii (gameţii bărbătești) provenite din grăunciorul de polen (gametofitul
bărbătesc);
- oosfera (primul gamet femeiesc, gametul principal) şi nucleul secundar al sacului
embrionar (al doilea gamet femeiesc, gametul secundar), din sacul embrionar (gametofitul
femeiesc) (Fig. 239).

Fig. 239. Schema alternanţei de generaţii la diferitele grupe de plante: generaţia gametofitică
(linia subţire), generaţia sporofitică (linia groasă).

Importanţa alternanţei de generaţii constă în faptul că:

- asigură mai mulţi urmaşi, cu o vitalitate crescută, cazul sporofitul care moşteneşte
două seturi de cromozomi (unul matern şi altul patern), ceea ce reprezintă o zestre ereditară
dublă;
- explică capacitatea mai mare de adaptare a sporofitului (2n) la condiţiile de mediu,
comparativ cu gametofitul haploid (n) care are o singură garnitură de cromozomi.
 FLOAREA ŞI REPRODUCEREA SEXUATĂ LA GYMNOSPERMAE
Florile gimnospermelor sunt unisexuate, adică staminele sau solzii staminali
(microsporofilele) şi carpelele sau solzii carpelari (macrosporofilele) nu sunt pe aceeaşi axă
florală, dar pe același individ (monoice). Florile bărbătești situate spre vârf și cele femeiești
poziționate mai jos de cele bărbătești, nu prezintă periant sau înveliş floral, sunt nude (ahlamide)
(Fig. 243).

Fig. 240. Conurile bărbătești și femeiești la pin (Pinus sylvestris).

Mai rar sunt dioice, adică florile bărbăteşti şi cele femeieşti sunt dispuse pe indivizi
diferiţi ca de exemplu Cycas sp., arborele pagodelor (Gingko biloba) etc.

1. Florile femeieşti
Florile femeiești sunt grupate în inflorescenţe. Fiecare inflorescenţă apare sub forma unui
con alcătuit dintr-o axă conică, pe care sunt inserate, spiralat, solzii carpelari fertili (carpelele)
sau macrosporofilele, dublate la exterior de bractee sau solzi sterili (Fig. 241). In concluzie,
conul femeiesc este o inflorescenţă pentru că la subţioara fiecărui solz carpelar se află câte o
bractee, care împreună cu cele două ovule formează o floare.

Fig. 241. Inflorescenţă femeiască la pin (Pinus sp.). Inflorescenţă femeiască (♀) (A). Aceiaşi
inflorescenţă pe secționată longitudinal (B, C).
 Carpelele, pe faţa lor internă, poartă câte două ovule (macrosporangi) care nu sunt închise
în solzul carpelar, caracter ce se menţine şi la seminţe (adică neînchise în fruct ca la
angiosperme). Fiecare ovul are un înveliş extern (integument) întrerupt la partea superioară de o
deschidere (micropil) prevăzut cu doi apendici.
La pin, solzul carpelar se termină cu un vârf îngroşat de formă romboidală denumit
apofiză, o muchie transversală, carena, iar la mijloc prezintă o proeminenţă, numită umbo
(umbelic) (Fig. 240, A).

A B

Fig. 242. Solz carpelar la pin (A): a- faţa ventrală; b- faţa dorsală și con fenmeiesc( ) matur (B).

După fecundarea ovulelor şi transformarea lor în seminţe, bracteele florale pot dispare, iar
solzii carpelari se lignifică şi, împreună cu axa conului, formează conul matur (Fig. 242, B).

Structura ovulului
Interiorul ovulului constă dintr-un ţesut trofic,
nucela, în care se vor forma dintr-o celulă, prin meioză,
4 macrospori haploizi (n). Trei dintre aceştia se vor
resorbi, iar unul va genera prin diviziuni mitotice
endospermul primar (n), în care se vor individualiza 2
arhegoane, purtatoare fiecare a unei oosfere – gameţii
femeiești (Fig. 243).

2. Florile bărbăteşti
Sunt grupate mai multe la extremitatea ramurilor
tinere, în inflorescenţe simple racemoase, amentiforme.
Fiecare floare are forma unui con mic, alcătuit dintr-o
axă conică, la baza căreia se află bractee protectoare. Pe Fig. 243. Secțiune longitudinală prin
ax se dispun în spirală solzi staminali (microsporofile), ovul la pin (Pinus sylvestris).
care au pe faţa inferioară câte doi saci polinici
(microsporangi), în care se dezvoltă grăuncioarele de polen (în stadiu unicelular - microsporii).
În ansamblu, conul bărbătesc este o floare, pentru că bracteele se află la baza întregului conuleţ
(Fig. 244, A-D).
Fig. 244. Florile bărbăteşti la pin (Pinus sp.). Flori bărbătești (♂) grupate în racem (A). Con
secţionat longitudinal (B), Solz staminal (microsporofilă) (C). Solz staminal secţionat
longitudinal - detaliu (D).

Grăunciorul de polen
La exterior se găseşte învelişul bistratificat, alcătuit dintr-un strat extern, exina şi unul
intern, intina. El prevăzut cu doi saci aeriferi care le ajută la plutire, iar în interior prezintă câte
două celule: una lenticulară - generativă şi una mai mare – vegetativă (Fig. 245).

C
B

Fig. 245. Grăunciorul de polen la pin (Pinus sylvestris).

La maturitate grăunciorii de polen sunt eliberaţi şi, duşi de vânt, unii nimeresc în camera
polinică.

Fecundaţia
În camera polinică ei germinează, formând, prin aportul celulei vegetative, câte un tub
polinic, care înaintează înspre arhegon.
 Din celula generativă vor rezulta 2 celule spermatice –
spermatii (gameţii bărbătești) (Fig. 246). Vârful tubului polinic se
dezorganizează şi eliberează spermatiile, dintre care una se va uni
cu oosfera în procesul de fecundaţie, rezultând zigotul (celula ou –
2n), iar cealaltă se resoarbe.
Fecundaţia se realizează numai după maturarea oosferei,
interval care, în cazul pinului, poate fi 1-5 (13) luni de la
polenizare. Chiar dacă va fi fecundată, fiecare din oosferele celor 2
arhegoane, adesea se va forma un singur zigot (2n), generând
embrionul (2n), deci la gimnosperme fecundaţia este simplă.
În ciclul biologic (alternanţa de generaţii) la pin, sporofitul
(generaţia sporofitică - 2n) este reprezentat prin însuşi arborele
(pinul, bradul, molidul etc.) iar gametofitul (generaţia gametofitică
- n) este diferenţiat (bărbătesc şi femeiesc) şi foarte redus la:
- gametofitul bărbătesc care se limitează doar la grăunciorii de Fig. 246. Formarea tubului
polen (cu celulele lor componente); polinic la pin: 1. sac aerifer,
- gametofitul femeiesc la endospermul primar, generat de 2. celula generativă, 3. tubul
macrospor și purtător de arhegoane în care se află 2 oosfere polinic, 4. celula vegetativă.
(gameții femeiești).
Gameţii sunt reprezentaţi prin câteva celule:
- 2 spermatii – gameţii bărbătești;
- 2 oosfere – gameţii femeiești.

Sămânţa
Sămânţa matură este alcătuită dintr-un tegument şi ţesutul nutritiv al
endospermului primar în care s-a constituit embrionul.
Sămânţa este aripată putând fi luată uşor de vânt – agentul său de
diseminare (Fig. 247).

Fig. 247. Sămânța

la pin.

II. REPRODUCEREA SEXUATĂ LA ANGIOSPERMAE

Angiospermele sunt plantele cele mai evoluate care domină covorul vegetal al Terrei, la
care organele reproducătoare sunt situate în floare. Caracterul lor distinctiv îl reprezintă prezenţa
ovulul care este închis într-un organ nou, numit ovar, format în urma unirii (concreşterii)
carpelelor (macrosporofilelor). După fecundaţie (F!), ovarul se transformă în fruct şi el organ nou
iar ovulele în seminţe care nu mai sunt libere (ca la gimnosperme), ci închise în fruct.
Floarea este consiferată un lăstar scurt (microblast) ale cărui frunze metamorfozate s-au
adaptat la funcţia de reproducere.
Originea florii se află în vârful meristematic vegetativ al tulpinii, care se poate
transforma, în vârf meristematic reproducător proces numit inducție florală.
Alcătuirea florii. Floarea la angiosperme se compune din:
 1. peduncul floral (axul florii) pe a cărui extremitate (mai dilatată) numită receptacul se
găsesc inserate toate elementele florale. Florile fără peduncul se numesc sesile.
2. elementele florale care sunt de două tipuri:
a. învelişurile florale, reprezentate prin caliciu (totalitatea sepalelor) şi corola
(totalitatea petalelor) ce alcătuiesc periantul;
b. elementele reproducătoare (sporofilele): staminele (elementele reproducătoare
bărbăteşti) şi carpelele (elementele reproducătoare femeieşti) (Fig. 248).

Fig. 248. Alcătuirea unei flori complete la angiosperme.

Florile cu periant se numesc flori complete. La unele flori pot lipsi unul sau mai multe
verticile, acestea numindu-se flori incomplete.
Florile care posedă atât stamine, cât şi carpele se numesc flori hermafrodite – cum au 75–
80% dintre angiosperme (Fig. 248).
Florile care nu au decât un tip de organe sexuale (fie bărbăteşti, fie femeieşti) sunt flori
unisexuate - bărbătești sau femeiești, ca la plop, salcie, etc. (Fig. 249).

A B
Fig. 249. Flori unisexuate la salcie (Salix alba): floare bărbătească (A) şi floare femeiască (B).

Aşezarea părţilor florale pe receptacul se poate face în mai multe moduri. Se disting 3
categorii de flori:
1. flori spirociclice la care toate organele florii sunt aşezate după o spirală. Acest mod de
aşezare este primitiv şi se întâlneşte, numai, la conurile gimnospermelor şi la speciile din familii
de angiosperme mai puţin evoluate (specii de Magnoliaceae și Calycantaceae);
2. flori hemiciclice sunt acelea care au învelişurile florale dispuse în verticil (ciclic) iar
sporofilele sunt aşezate spirociclic, la specii de Caltha, Trollius, Ranunculus, etc.;
 3. flori ciclice, cum sunt multe dintre florile angiospermelor, la care elementele florale
sunt dispuse pe un cerc.

I. ÎNVELIŞURILE FLORALE (PERIANTUL)

Învelişurile florale sunt reprezentate prin frunzişoare cu rol protector şi poartă numele de
periant. Periantul poate fi reprezentat prin:
1. sepale şi petale - elemente diferenţiate. Totalitatea sepalelor reprezintă caliciul, iar
toatalitatea petalelor, corola. Periantul este dublu şi florile cu astfel de periant se numesc flori
diplohlamide, cum ar fi de exemplu la varză (Brassica oleracea), piciorul cocoşului (Ranunculus
acer), macieş (Rosa canina), etc.
2. tepale sunt elemente florale de acelaşi tip. Totalitatea tepalelor constituie perigonul.
Florile cu astfel de periant simplu se numesc homohlamide, ca de exemplu la lalea (Tulipa
gesneriana). Perigonul poate fi:
- sepaloid, atunci când este format din frunzişoare verzi mai mici - sepale - ca la sfeclă
(Beta vulgaris) şi urzică (Urtica dioica) (Fig. 250, A);
- petaloid, când este format din frunzişoare mi mari și colorate – petale - ca la ghiocel,
lalea, narcisă, zambilă, etc.) (Fig. 250, B, C);
- redus la niște perişori ca la bumbăcăriţă (Eriphorum vaginatum) (Fig. 250, D) sau la
păpădie (Taraxacum officinale) (Fig. 253, F).

A B C D
Fig. 250. Perigon sepaloid la sfeclă (Beta vulgaris) (A). Perigon petaloid la lalea (Tulipa
gesneriana) (B) și ghiocel (Galanthus nivalis) (C). Perigon redus la peri la bumbăcăriță
(Eriphorum vaginatum) (D).

3. nude (ahlamide) sunt florile lipsite de periant cum sunt cele de la frasin (Fraxinus
excelsior) sau la salcie (Salix alba) (Fig. 249, A, B).

CALICIUL
Este verticilul periantului, format din totalitatea sepalelor. Se clasifică după mai multe
criterii:
După simetrie caliciul poate fi:
1. actinomorf (polisimetric, radiar) ca la speciile de Brassicaceae (varza, rapiţa, gulia,
muştar), Ranunculaceae (piciorul cocoşului), Campanulaceae (clopoţei), etc. (Fig. 251, I-a, b;
 2. zigomorf (monosimetric), ex. specii de Lamiaceae (sugel – Lamium amplexicaule),
gura leului (Antirrhinum majus), Coleus ș.a.m.d. (Fig. 251, II-a, b)
După raportul dintre sepale caliciul poate fi:
1. dialisepal - cănd sepale sunt libere între ele pe recepracul, cazul florlor multor
angiosperme (Fig. 251, I- a, b);
2. gamosepal cînd sepale concrescute (unite) pe receptacul cum au florile speciilor de
Lamiaceae și Caryophyllaceae (Fig. 251, II- a, b).

I II

a b a b
Fig. 251. Caliciu dialisepal (I): schemă (a), la clopoței (Campanula sp.) (b). Caliciu gamosepal
(II) schemă (a), la sugel (Lamium amplexicaule) (b).

Caliciul dialisepal, după raportul sepalelor cu petalele, poate fi de mai multe tipuri:
- erect, cu sepalele drepte în sus, orientate spre petale ca la specii de Primula (Fig.
252, A);
- patent (deschis), cu sepalele îndepărtate de petale, ca la florile de perişor (Pyrola
rotundifolia) sau ale speciilor de Brassicaceae (muștar, rapiță, varză, etc.) (Fig. 252, B);
- răsfrânt (reflect), cu sepalele îndreptate în jos spre pedunculul floral, ca la specii
de piciorul cocoşului (Ranunculus sp.) sau trandafir (Fig. 252, C).

A B C
Fig. 252. Tipuri de caliciu dialisepal: erect la ciuboțica cucului (Primula officinalis) (A), patent la
rapiță (Brassica rapa) (B) și răsfrânt la piciorul cocoșului (Ranunculus acer) (C).

Caliciul gamosepal, după formă, poate fi:

- tubulos, în formă de tub, ca la florile speciilor Dianthus (de garoafă) (Fig. 253, A-a, b)
- infundibuliform - în formă de pâlnie sau coș de vapor - ca la florile de ciuboţica
cucului (Primula officinalis) Fig. 253, B- a, b);
- campanulat - în forma de clopoţel - ca la florile speciilor de Gentiana (Fig. 253, C, a-
b);
- urceolat -în formă de urcior sau sac - ca la floarea de măselariţă (Hyoscyamus niger)
(Fig. 153, D-a, b);
 - globulos (umflat) - în formă de butoiaș - ca la floarea de guşa porumbelului (Silene
inflata) (Fig. 153, E-a, b);
- păros format din peri, ca la floarea de arnică (Arnica montana) și păpădie (Taraxacum
officinale) etc. (Fig. 153, F).
După persistenţa sa pe receptacul, caliciul poate fi:
1. caduc, când sepalele cad în momentul înfloririi, cum ar fi de exemplu caliciul de la
macul de câmp (Papaver rhoes) (Fig. 254, A);
2. persistent, când sepalele însoţesc și fructul, cum ar fi caliciul de la florile de gutui
(Cydonia oblonga), măr (Malus domestica), păr (Pyrus comunis), tomate (Solanum
lycopersicum) şi mătrăgună (Atropa belladonna), căpşună (Fragaria moschata) (Fig. 254, B).
3. acrescent este un tip particular de caliciu persistent, care însoţeşte fructul până la
maturitate, învelindu-l complet, ca la păpălăul de pădure, numit și lampioane japoneze (Physalis
alkekengi) (Fig. 254, C).

a b a b a b
A B C

a b a b
D E F
Fig. 253. Tipuri de caliciu gamosepal: tubulos la garoafă (Dianthuus sp.) (A), infundibuliform la
ciuboțica cucului (Primula sp.) (B), campanulat la specii de gențiană (Gentiana sp.) (C), urceolat
la măselariță (Hyoscyamus niger) (D), globulos la gușa porumbelului (Silene inflata) (E), păros la
păpădie (Taraxacum officinale) (F): a schemă; b- caliciul plantei dat ca exemplu.
 A B C
Fig. 254. Tipuri de caliciu după persistența pe receptacul: cadul la mac (Papaver rhoes) (A),
tomata (Solanum lycopersicum) (B) și acrescent la păpălăul de pădure (Physalis alkekengi) (C).

II. COROLA
Corola este cel de al doilea înveliş al periantului, alcătuit din petale, cu rol protector şi de
atracţie a insectelor. Corola se clasifică și ea după simetrie și raportul dintre petale. Astfel:
După simetrie, se clasifică în corola:
— actinomorfă (radiară, polisimetrică, actinomorfă);
— zigomorfă (monosimetrică);
— asimetrică.
După raportul dintre petale:
- dialipetală, cu petale libere;
- gamopetală - cu petale concrescute.
Florile fără petale se numesc apetale, cum ar fi de exemplu la salcie, plop, nuc, mesteacăn,
stejar etc.
Corola dialipetală poate fi după simetrie:
1. actinomorfă este un tip foarte răspândit. Acest tip de corolă este întâlnită la multe
familii de plante: Rosaceae (măceș), Ranunculaceae (piciorul cocoșului), Brassicaceae (varza,
gulie, rapiță, muștar), Caryophyllaceae (garoafa), etc. (Fig. 255, A, B);
2. zigomorfă, un exemplu de o astfel de corolă este corolă dialipetală zigomorfă de la
floarea de la panseluţă și viorea (toporași) (Fig. 255, C, D). Tot aici includem și corola
caracteristică reprezentanţilor familiei leguminoaselor, fiind alcătuită din 5 petale inegale: o
petală mare, aşezată superior numită vexil (stindard sau drapel), 2 petale laterale, numite alae
(aripi) şi 2 petale unite parţial, care alcătuiesc carena (luntriţa). Ca exemplu se poate da corola
papilionată de la mazăre (Pisum sativum), fasole (Phaseolus vulgaris), salcâm (Robinia
pseudacacia) (Fig. 256 A, B).

A B
 C D
Fig. 255. Corolă dialipetală actinomorfă la: la varză (Brassica oleracea) (A), garoafă (Dianthus
sp.) (B), panseluță (Viola wittrockiana) (C) și toporași (Viola odorata) (D).

A B
Fig. 256. Corola zigomorfă papilionată la leguminoase: schemă (A) și la floarea de salcâm
(Robinia pseudacacia) (B).

Corola gamopetală, la rândul ei, poate fi:

1. actinomorfă care prezintă forme variate:
- tubuloasă, în formă de tub, ca la tutun (Nicotiana tabacum), florile fertile ale
calatidiului de floarea soarelui (Helianthus annuus) (Fig. 257, A-a-c), etc.;
- infundibuliformă, de forma unei pâlnii, cazul corolei de la volbură numită și rochiţa
rândunicii (Convolvulus arvensis), la cupa vacii numită și volbura mare (Calystegia sepium),
ciumăfaie (Datura stramonium), zorele (Ipomoea purpurea), etc. (Fig. 257, B-a, b);
- campanulată, în formă de clopoţel la specii de clopoţei (Campanula sp.) (Fig. 257,
C-a, b);
- urceolată, în formă de ulcior, ca la merișor (Vaccinium vitis idaeus) sau la afin
(Vaccinium myrtillus) (Fig. 257, D-a-c);
- hipocrateriformă, adică lung tubuloasă, cu marginile petalelor brusc lăţite şi dispuse
perpendicular pe tubul corolei, ca la floarea de liliac (Syringa vulgaris) (Fig. 257, E-a, b);
- rotată, petalele sunt unite în partea lor inferioară, ca la speciile de Solanaceae: cartof
(Solanum tuberosum), vânăta (Solanum melongena), ardei (Capsicum annuum), etc. (Fig. 257, F-
a, b).
 a a a

b
A
c b b
B C

a a a

b b c b
D E F
Fig. 257. Tipuri de corolă gamopetală actinomorfă. tubuloasă (A) la: tutun (Nicotiana
tabacum) (b) și la floarea soarelui (Hellianthus annuus) (c), infundibuliforă (B) la zorea
(Ipomoea purpurea) (b), campanulată (C) la clopoţei (Campanula rotundifolia), urceolată (D)
la afin (Vaccinium myrtillus) (b) și mătrăguna (Atropa belladona) (c). hipocrateriformă (E) la
liliac (Syringa vulgaris) (b), rotată la cartof (Solanum tuberosum) (F): a- scheme, b, c- corola
plantei dată ca exemplu.

2. zigomorfă care poate fi:

- bilabiată, când corola are formă de tub, continuat la extremitate cu două buze (labii),
una superioară formată din 2 petale unite şi una inferioară, formată din 3 petale unite (imită un
bot deschis de animal), cum întâlnim la specii din familia Lamiaceae: urzica moartă (Lamium
purpureum, L. maculatum, L. album, etc.) sau la darie (Pedicularis sceptrum carolinum) sau
gura-lupului (Scutellaria serrata) (Fig. 258, A-a-c);

a b c a b
A B
Fig. 258. Tipuri de corole gamopetale zigomorfe: bilabiată (A): schemă (a), la urzica moartă
(Lamium purpureum) (b) și gura-lupului (Scutellaria serrata) (c), personată (B): schemă (a) și la
gura leului (Antirrhinum majus) (b).

- personată, asemănătoare cu precedenta, dar la care labiile sunt apropiate între ele, ca
la gura leului (Antirrhinum majus) (Fig. 258, B-a, b);

calatidiu

C
calatidiu

calatidiu

D
Fig. 259. Corolă gamopetală zigomorfă ligulată: schemă (A), la calatidiul de floarea soarelui
(Helianthus annuus) (B), păpădie (Taraxacum officinale) (C) și mușețel (Matricaria recutita)
(D).
 - ligulată la care petale, în număr de 5, concresc spre bază într-un tub care se desface
la partea superioară într-o ligulă (lat. - limbă) (Fig. 259, A), cum întâlnim la inflorescenţa
(calatidiu simplu) de la floarea soarelui la care pe margini se găsesc forile ligulate sterile
(asexuate) iar în interiorul discului sunt florile tubuloase fertile (Fig. 259, B). La fel au margareta,
bănuţeii, jerbera, etc. La păpădie (Taraxacum officinale), dalie (Dahlia variabilis) etc., calatidiul
este format numai din flori ligulate hermafrodite (Fig. 259, C). La mușețel calatidiul este format
din flori tubuloase fertile (hermafrodite) și flori ligulate albe pe margine care sunt numai
femeieiști (Fig. 259, D).

Corolă asimetrică întâlnim la valeriană sau odolean (Valeriana officinalis) și trestia

indiană (Canna indica) (Fig. 260, A, B).

La unele plante florile sunt prevăzute cu pinten nectarifer – corolă pintenată – ca la

condurași (Tropaeolum majus) sau nemțișorul de câmp (Consolida regalis) (Fig. 260, C, D).

A B

C D
Fig. 260. Corolă asimetrică la odolean (Valeriana officinalis) (A) și trestia indiană (Canna
indica) (B). Corolă pintenată la condrași (Tropaeolum majus) (C) și nemțișorul de cîmp
(Consolida regalis) (D).
 B. ELEMENTELE REPRODUCĂTOARE
(SPOROFILELE)
I. ANDROCEUL
Reprezintă totalitatea staminelor (frunză metamorfozată) dintr-o
floare, constituind partea bărbătească a acesteia. Ele poartă sacii polinici
cu grăuncioarele de polen.
O stamină este alcătuită din: filament și anteră (Fig. 261).
Androceul se clasifică după mai multe criterii. Astfel:
După lungimea filamentelor.
In general, filamentele dintr-o floare sunt aproape egale ca
lungime. Uneori ele au lungimi diferite, deosebindu-se următoarele
tipuri de androceu: Fig. 261. Alcătuirea
1. didinam, foarea prezintă 4 stamine, din care 2 au filamentele unei stamine.
mai lungi și 2 mai scurte ca la cimbrișor (Thymus serpyllum) (Fig. 262,
A);
2. tetradinam, floarea prezintă 6 stamine, din care 2 au filamente mai scurte și 4 au
filamente lungi, ca la Brassicaceae (varza, rapiţa, muştarul, etc) (Fig. 262, B).
Staminele lipsite de filament se numesc sesile ca la Primula.

A B C
Fig. 262. Tipuri de androceu: didinam (A), tetradianm și dialistemon (B), gamostemon (C).

După raportul dintre stamine, androceul poate fi:

a. dialistemon când staminele florilor sunt libere (florile majoritatății plantelor) (Fig.
262, A, B);
b. gamostemon când staminele florii sunt concrescute (unite) între ele (Fig. 262, C).
După modul cum se unesc filamentele, androceul gamostemon poate fi:
a. monadelf - toate filamentele sunt unite într-un manunchi (la florile de nalbă) (Fig.
262, A);
b. diadelf - staminele sunt unite prin în două manunchiuri (la floarea leguminoaslor)
etc. (Fig. 263, B);
 A B C D

E F
Fig. 263. Tipuri de androceu: monadelf (A), diadelf (B), triadelf (C), pentadelf (D), poliadelf (E)
și sinanter (F).
c. triadelf, cu staminele concrescute în 3 mănunchiuri, de exemplu la floarea de
sunătoare (Hypericum perforatum) (Fig. 263, C);
d. pentadelf cu cinci mănunchiuri de stamine ca la floarea de tei (Tilia sp.) (Fig. 263,
D);
e. poliadelf stamine unite în mai multe mănunchiuri cala flaorea de lămâi (Citrus
limon) (Fig. 263, E);
f. sinanter - staminele concresc prin anterele lor formând un tub prin care trece stilul
gineceului, ca la reprezentanți ai familiei Asteraceae (păpădie, bănuţei, margaretă, etc. (Fig. 263,
F).

După poziţia lor faţă de carpele, staminele pot fi:

a. laterale ca la fragi (Fragaria vesca) (Fig.264, A-a, b);
b. bazale, printre carpele, ca la primulă (Primula officinalis) (Fig. 264, B-a, b).

a b
b a
A B
Fig. 264. Tipuri de androceu în raport cu carpelele: laterale (A-a, b) și bazale (Fig. B-a, b).

La multe flori antera staminelor poate fi:

 - fixă pe filament (Fig. 265, A);
- oscilantă (versatilă) - capabilă de mişcare, ca la florile poaceelor (Fig. 265, B-a,
b).

Fig. 265. Anteră fixă pe filament

(A) și anteră oscilantă (B): schemă
(a), la o floare de poacee (b).
a b
A B
Uneori staminele se pot transforma în petale caz în care se numesc staminodii, devenind
sterile ca la trestia indiană (Canna indica), trandafir și garoafă (Fig. 266, A; 267, A-C). Alteori
staminele se pot transforma în carpele ca la spânz (Helleborus purpurescens) (Fig. 266, B; 268,
A).
B
A

Fig. 266. Transformarea staminelor în petale (A) și a staminelor în carpele (B).

Uneori pot vechile petale să se despice ca la cerceluşi (Fuchsia sp.) (Fig. 268, B). Alteori
are loc transformarea petaleleor la stamine ca la nufăr alb (Nymhaea alba) (Fig. 268, C-a, b).
In toate aceste cazuri, florile cu număr mare de petale se numesc involte sau popular
“bătute”.

A C

Fig. 267. Flori involte provenite din transformarea staminelor în petale la: trandafir (A), trestia
indiană (B) și garoafă (C).
 A B

a b
C
Fig. 268. Flori involte provenite din transformarea staminelor în carpele la spânz (Heleborus
purpurescens) (A), despicarea vechilor petale la cerceluși
(Fuchsia sp.) (B) sau trecerea petaleleor la stamine ca la nufăr
alb (Nymhaea alba) (C): a- floarea, b- schemă.

2. GINECEUL
Reprezintă totalitatea carpelelor (frunză metamorfozată)
dintr-o floare constituind partea femeiască a florii. O carpelă
este formată din: ovar, stil şi stigmat (Fig. 269).
Uneori stilul poate lipsi iar stigmatul este sesil ca la
macul de câmp (Papaver rhoes) (Fig. 270).
Gineceul se poate clasifica după următoarele crterii:
I. După numărul de carpele, libere sau unite, poate fi: Fig. 269. Părțile componente
1. monocarpelar, format dintr-o singură carpelă; ale unui gineceu bicarpelar.
2. bicarpelar format din două carpele;
3. tricarpelar format din 3 carpele;
4. tetracarpelar format din 4 carpele
5. pentacarpelar format din 5 carpele;
6. policarpelar format din mai mult de 5 carpele.

I. După raportul dintre carpele, gineceul policarpelar

poate fi:
1. apocarp, cu carpele libere între ele, ca la specii de
Rosaceae, Nympheaceae, Crassulaceae și Ranunculaceae (Fig. Fig. 270. Gineceu cu stigmat
271, A- a, b); sesil la macul de câmp
2. cenocarp (sincarp), cu carpele concrescute între (Papaver rhoes).
ele.
 Carpelele gineceului cenocarp pot concreşte (unite) prin:
a. ovare ca la brânduşă de toamnă (Colchicum autumnale) şi in (Linum
usitatissimum) (Fig. 271, B-a);
b. ovar şi stil, ca la mărar (Anethum graveolens), morcov (Daucus carota) și
leguminoase (Fig. 271-b);
c. prin ovar, stil şi stigmat, ca a garoafă (Dianthus sp.), zambilă (Hyacinthus
orientalis) etc. (Fig. 271, B-c).
A B

a b a b c
Fig. 271. Tipuri de gineceu. Apocarp (A): schemă (a) gineceu policarpelar apocarp la piciorul
cocoșului (Ranunculus acer) (b) și cenocarp (B-a-c).
Stigmatul, după forma sa (Fig. 272, 1-7) poate fi:
- globoid la floarea de ciuboţica cucuclui (Primula officinalis);
- bifid la arnică (Arnica montana);
- trifid ca la floarea de crin (Lilium candidum) şi la şofran (Crocus sativus);
- foliaceu la stânjenel (Iris germanica);
- filiform la multe Poaceae;
- papilos la unele Poaceae ca de exemplu planta numită păiuș roșu (Festuca rubra);
- stelat şi sesil laspecii de mac cum este floarea de mac de câmp (Papaver rhoes).

Fig. 272. Diferite forme de stigmat: globoid la ciuboţica cucuclui (Primula officinalis) (1); bifid
la arnică (Arnica montana) (2); trifid (3) la crin (Lilium candidum) (a) şi la şofran (Crocus
sativus) (b); foliaceu la stânjenel (Iris germanica) (4); filiform la Poaceae (5); papilos la păiuș
roșu (Festuca rubra) (6); stelat şi sesil la mac (Papaver rhoes) (7).

După modul de concreştere a carpelelor, gineceul cenocarp poate fi: paracarp, eusincarp
și lisicarp.
 1. Gineceul paracarp are carpelele unite numai prin marginile de sutură a lor, iar ovarul
rămâne unilocular (cu o singură lojă), cum este cel de la specii de toporaşi (Viola sp.) (Fig. 273,
A).
2. Gineceul eusincarp are suprafeţele carpelelor sudate până în centrul ovarului,
împărţind cavitatea ovariană în tot atâtea loji câte carpele îl compun, ca la crin (Lilium candidum)
(Fig. 273, B).
3. Gineceul lisicarp derivă din cel eusincarp. Septurile care uneau centrul ovarului cu
peretele lui au dispărut şi ca urmare gineceul posedă o singură lojă, în centrul căreia se află o
coloană de ţesut placentar, pe care se prind ovulele (Fig. 273, C). Se întâlneşte la specii de
Caryophyllaceae (ex. garoafă).

A B C
Fig. 273. Tipuri de gineceu cenocarp: paracarp (A), eusincarp (B) și lisicarp (C).

Placenta reprezintă porţiunea de ţesut din pereţii ovarului de care se prind ovulele, iar
placentaţia reprezintă modul de dispunere a placentelor în ovar.
I. La gineceul monocarpelar, placentaţia ovarelor monocarpelare poate fi:
1. marginală când ovulele se prind pe marginile sudate ale carpelei;
2. parietală, ovulele se prind pe peretele intern al cavităţii ovariene;
3. laminală sau mediană, când ovulele se prind la mijlocul carpelei.
4. bazală și apicală (Fig. 274, A, B)

A B
Fig. 274. Placentația (A). Placentația la gineceul monocarpelar (B).

II. La gineceul policarpelar cenocarp, placentaţia ovarelor policarpelare poate fi:

1. axilară, la gineceul eusincarp, cînd placentele ocupă unghiul intern al fiecărei loji,
formând în centrul ovarului, un fel de axă purtătoare de ovule;
 2. parietală, la gineceul paracarp, când ovulele se prind de pereţii ovarului unilocular
la marginile sudate ale carpelelor;
3. centrală (columnară), la gineceul lisicarp, când ovulele ocupă coloana centrală din
ovar (Fig. 275).

Fig. 275. Scheme ale placentației gineceului policarpelar cenocarp.

Exemple de placentație, care se observă foarte bine la fructul secționat. Astfel
avem:
1. placentație axilară la fructul de tomată (Solanum lycopersicum) și ardei gras
(Capsicum annuum), pepene galben (Cucumis melo) și kiwi (Actinidia chinensis), etc. (Fig. 276,
A, B);

A B
Fig. 276. Placentație axilară la tomată (Solanum lycopersicum) (A) și ardei gras (Capsicum
annuum) (B).
2. placentație parietală la castravete (Cucumis sativus) și pepenele cu coarne sau Kiwano
(Cucumis metuliferus) (Fig. 277, A, B)
3. placentație centrală (columnară) la bame (Abelmoschus esculentus) (Fig, 277, C).

a b
A B
Fig. 177. Placentația parietală (A) la castravete (Cucumis sativus) (a) și pepenele cu coarne
(Cucumis metuliferus) (b). Placentație centrală la bame (Abelmoschus esculentus) (B).

Pentru gineceul policarpelar cenocarp, plancentația mai poate fi laminală (septată) și

mediană (dorsală)
 - plancentația laminală (septată) când ovulele se prind pe toată suprafața carpelei (Fig.
278, A-a, b);
- plancentația mediană (dorsală) când ovulele se prind în dreptul nervurii mediane a
carpelelor (Fig. 278, B-a, b).

a b a
A B b
Fig. 278. Placentația laminală: scheme (a, b) (A) și mediană: schemă (a) și la rodie (Punica
granatum) (b) (B) la gineceul cenocarp.

III. Placentația gineceului apocarp. La acest tip de placentație, ovulele sunt plasate în
unghiul intern al fiecărei carpele (Fig. 279).

Fig. 279. Schema placentaței unui gineceu apocarp.

Tabloul general al tipurilor de placentație este prezentat în figura 280.

Fig. 280. Tipuri de placentaţie: I. Ovar în secţiune transversală; II. longitudinală. 1- marginală;
2- parietală; 3- axilară, cu ovar bilocular (a) şi cu ovar trilocular (b); 5, 6- centrală (columnară),
7- placentaţie apicală; 8- placentaţie bazală.

Ovulul (macrosporangele) se formează din ţesutul placentar al carpelei. Orientarea

ovulului faţă de placentă delimitează câteva tipuri:
 - ovulul ortotrop (drept) are hilul, şalaza şi micropilul aşezate pe o linie dreaptă (specii
ale familiei Urticaceae, Liliaceae, Polygonaceae) (Fig. 281, A);
- ovulul campilotrop are corpul puternic curbat. Hilul, şalaza şi micropilul sunt apropiate
şi dispuse după o linie curbă, de un unghi de 90 (la speciile de Brassicaceae, Caryophyllaceae,
etc.) (Fig. 281, B);
- ovulul anatrop (răsturnat) are corpul răsturnat cu 180 în lungul funiculului,
concrescând cu acesta pe o porţiune laterală numită rafă. Micropilul ajunge lângă hil (Fig. 281,
C). Este tipul cel mai răspândit de ovul.

A B C
Fig. 281. Poziţia ovulului: ovul ortotrop (A); ovul campilotrop (B); ovul anatrop (C): fll- fascicul
libero- lemnos, m- micropil, nuc- nucela, s.e- sac embrionar, ş- şalaza.

După poziţia ovarului pe receptacul, şi în raport cu celelalte elemente ale florii,

acesta poate fi:
1. ovar superior care se află situat deasupra receptaculului (la majoritatea plantelor);
2. ovar semiinferior, afundat, pe jumătate, în receptaculul scobit cu care concreşte ca la
sfeclă (Beta vulgaris), trandafir (Rosa sp.) şi soc (Sambucus nigra);
3. ovar inferior, care este complet afundat şi concrescut cu receptaculul, la reprezentaţi
ai familiei Cucurbitaceae (castravete, dovleac etc.), Asteraceae (păpdie, bănuţei, etc.) şi
Campanulaceae (specii de clopoţei – Campanula) (Fig. 282).

Fig. 282. Poziția ovarului în rapor cu receptaculul florii.

 RECEPTACULUL (axul floral)

Este partea terminală a pedunculului şi pe el se inseră componentele florii. Din punct de

vedere morfologic, receptaculul are forme diferite: cilindric (micșunele), conic (piciorul-
cocosului), disciform (fragă), cupă (măceș) etc. (Fig. 283).

Fig. 183. Tipuri de receptacul, după

formă: conic (1), cupă (2), disciform
(3).

Formarea staminei
Anterele staminelor apar, în stadiu tânăr, sub forma unor excrescenţe numite primordiu al
anterei. La exterior acesta este protejat de o epidermă iar în interior se găseşte un meristem
omogen (Fig. 284, A). După un timp începe să se schiţeze conturul viitoarei antere prin apariţia
şanţurilor (celui median şi a celor laterale). În cele 4 colţuri, apar 4 celule iniţiale ale celor 4 saci
polinici, care se divid, rezultând 2 celule suprapuse: una externă (situată parietal) iar alta internă,
numită celulă sporogenă (Fig. 284, B).

Fig. 184. Formarea anterei: primordiul anterei (A). Stadiu incipient de diferenţiere (B).

1. Celula externă (parietală) va genera peretele extern al anterei reprezentat prin exoteciu
(epiderma) şi endoteciul (ţesutul mecanic, tranzitoriu şi tapet) (Fig. 285, C, D). Stratul tapet are
rol de hrănirea ţesutului sporogen din care se vor forma celulele mamă ale grăuncioarelor de
polen şi a tetradelor de microspori. El are celule mari, pline cu substanţe de rezervă bogate în
citoplasmă. La început ele sunt uninucleate. Ulterior prin diviziunea nucleelor, neurmată de
diviziunea celulei, pot deveni polinucleate. Pereţii celulelor stratului tapet se lichefiază şi
conţinutul lor (periplasmodiu) intră în sacii polinici şi hrănesc polenul. Ulterior, la maturitatea
polenului acest stratul tapet dispare.
 Fig. 285. Stadii de formare a endoteciului (C) și a celuleor sporogene (D).

2. Celula internă (sporogenă), prin diviziuni mitotice succesive, va genera un masiv de

celule diploide (2n) care formează ţesutul sporogen, ale cărui celule vor deveni celule mamă ale
microsporilor (2n). Ele vor forma microsporii (n) (atâta timp cât sunt uninucleaţi) şi apoi
grăuncioarele de polen mature (Fig. 286, E, F; 287, G, H).

Fig. 286. Stadiu incipienient (E) și mai avansat (F) de formare a microsporilor: End – endoteciu,
1CT- primul strat de celule tapet, CSp- celule sporogene, ȚT- țesut tapet; CMMsp- celule mamă a
microsporilor.

Fig. 287. Stadii avansate de formare a microsporilor (G) și a tetradelor de microspori (H): End-
endoteciu, Msp.- microspori, TMsp- tetrada de microspori, ŢT- ţesut tapet.

Structura anterei mature. Pe o secțiune transversală prin antera de crin (Lilium

candidum) se observă:
- două teci, legate prin conectiv, fiecare tecă este formată din câte doi saci polinici. Cei
doi saci polinici, din interiorul fiecărei teci, sunt separaţi între ei printr-un perete format din
celule cu pereţii subţiri care se resoarb la maturitatea anterei. În interiorul sacilor polinici, la
maturitate, se vor observa grăuncioare de polen.
- conectivul este alcătuit din ţesut parenchimatic, în care se află înglobat un fascicul
libero-lemnos, cu lemnul orientat spre şanţul median, iar cu liberul către faţa externă a anterei.
 Pe faţa internă a anterei, situată în dreptul conectivului, se află şanţul median, iar pe
feţele laterale ale tecilor se observă câte un şanţ mai puţin adânc – şanţ lateral – ce corespunde
cu delimitarea sacilor polinici şi reprezintă locul de deschidere a anterei (Fig. 288, A).
Peretele extern al anterei este pluristratificat. La periferie, antera prezintă epiderma sau
exoteciu, unistratificată, cu celule mai mult sau mai puţin izodiametrice, care în dreptul şanţurilor
laterale ale tecilor sunt transformate în celule mucilaginoase. Prin gelificarea lor favorizează
deschiderea anterei şi eliberarea grăuncioarelor de polen. Apoi urmează un strat de celule mari,
ce constituie stratul mecanic. Celulele sale sunt alungite în direcţie radiară. Aceste celule au
pereţii laterali cu îngroşări longitudinale, sub formă de benzi lignificate, iar pereţii externi sunt
subţiri şi celulozici. Stratul mecanic este întrerupt în dreptul şanţurilor laterale şi al conectivului.
În continuarea stratului mecanic se află ţesutul tranzitoriu, spre sacii polinici. El este un ţesut
parenchimatic, bogat în substanţe de rezervă (Fig. 288, A, B, C).
Ţesutul tapet (tapetum) căptuşeşte lojile anterei şi este alcătuit din celule
parenchimatice.

B D C
Fig. 288. Structura anterei mature la crin (Lilium candidum) – secţiune transversală (A, B C). Un
grăuncior de polen (D).

Ţesutul mechanic împreună cu ţesutul tranzitoriu şi cu cel tapet, constituie endoteciul.

În stadiu tânăr, în interiorul sacilor polinici, se pot observa celule mame polinice ale
grăuncioarelor de polen aflate în diferite stadii de diviziune (Fig. 288, B, C) iar în figura 388, D
este înfățișat și un grăuncior de polen matur.
 A B
Fig. 289. Dehiscența anterei mature la crin (Lilium candidum) (A, B).

În final, dntre toate ţesuturile endoteciului, produse de celula parietală, nu mai rămâne
decât cel mecanic şi exoteciul (Fig. 289, A, B).

Microsporogeneza
Este procesul de formare a microsporilor (n) adică grăuncioarele de polen uninucleate.
Origine microsporilor este în toate celulele mamă ale microsporilor (2n), care prin
diviziuni reducţionale (R!) dau naştere la câte 4 celule fiice haploide (n) – grăuncioarele de
polen uninucleate – care formează, la început, tetrada de microspori haploizi (n). Ulterior se
formează pereţii despărţitori dintre microspori. Ei sunt microspori atâta timp cât sun uninucleați
(Fig. 290).
Peretele celulei mamă se dizolvă iar grăuncioarele de polen se împrăştie în sacul polinic,
hrănindu-se cu lichidul nutritiv din stratul tapet.

Fig. 290. Procesul de microsporogeneză și formarea grăuncioarelor de polen la angiosperme.

Cu formarea microsporilor se încheie procesul de microsporogeneză.

 In continuare, nucleul unic al fiecărui grăuncior de polen „germinează” adică se divide
în două nuclee:
- unul mai mic, cu poziţie periferică;
- altul mai mare, situat central.
Fiecare nucleu se înconjoară de citoplasmă şi
formează două celule:
- o celulă vegetativă care este o celulă mare cu
nucleu sferic și
- o celulă generativă care este o celulă mică, de
formă lenticulară – microsporul (Fig. 291).
La maturitate ţesutul mecanic al anterei se rupe, Fig. 291. Grăunciorul de polen matur
antera se deschide şi eliberează grăuncioarele de polen la angiosperme.
“germinate” - gametofitul bărbătersc - redus la două celule: celula vegetativă şi cea generativă
(Fig. 291).
Structura grăunciorului de polen matur. Analizat la microscop grăunciorul de polen
(Fig. 291) ca de exemplu la crin, apare alcătuit:
- la exterior din sporodermă, formată la rândul ei din exină care este stratul extern
îngroşat, cutinizat, cu pori şi diferite ornamentaţii şi intină (stratul intern al sporodermei,
subţire şi celulozic);
- în interior, celula germinativă, mai mică, alungită, dispusă parietal şi celula
vegetativă, mai mare şi cu un nucleu rotund, dispus central (Fig. 291).

Macrosporogeneza
Este procesul formării şi dezvoltării sacului embrionar. Ca origine el provine dintr-o
celulă diploidă (2n) a nucelei, situată în dreptul micropilului şi care reprezintă arhesporul.
Arhesporul se divide normal şi rapid în 2 celule suprapuse:
una superioară - celulă iniţială a calotei. Aceasta, fie nu se mai divide, fie se divide
şi generează un ţesut - ţesutul calotei. Acest ţesut împinge mai adânc cea de a doua celulă.
alta inferioară care este iniţiala sacului embrionar sau celula mamă a macrosporului.
Ea este, la început diploidă (2n), ca toate celulele ovulului, dar suferă imediat o diviziune
reducţională (meiotică) (R!), astfel, încât, la sfârşit, iniţiala macrosporului va dă naştere la 4
celule haploide (n) suprapuse.
Ultima dintre ele, cea mai de jos, creşte rapid şi le striveşte pe celelalte 3 de deasupra
sa. Aceste 3 celule de deasupra degenerează şi, cu timpul, vor dispare.
Această celulă uninucleată rămasă este macrosporul propriu-zis, adică sacul embrionar
(macrospor). Ea este macrospor atâta timp cât este uninuleată (Fig. 292).
Cu formarea macrosporului se încheie procesul de macrosporogeneză şi urmează
imediat procesul de macrogametogeneză.

Macrogametogeneza
Imediat macrosporul “germinează” chiar în ovul, divizându-se mitotic, formând:
I . 2 nuclee fiice care se divid şi ele, formând
II. 4 nuclee care şi ele se divid, rezultând
 III. 8 nuclee incluse în sacul embrionar unde se grupează câte 4 la cei doi poli ai sacului
embrionar fapt pentru care sunt numite și nuclee polare (nuclei polari)(Fig. 292).
Câte un nucleu din fiecare pol al sacului migrează către centrul acestuia şi fuzionează,
formând nucleul secundar al sacului embrionar - diploid (2n). Fiecare dintre cele 3 nuclee
rămase la poli, se vor înconjura de câte un perete propriu, diferenţiind 6 celule (2 celule
sinergide, o oosferă și 3 celule antipode) (Fig. 292).
În final în sacul embrionar sunt 7 celule:
● 2 celule sinergide - haploide (n) către micropil între care se află
● oosfera – haploidă (n) – primul gamet femeiesc (gamet principal);
● 3 celule antipode – haploide (n) – situate spre şalază (polul opus al sacului
embrionar);
● nucleul secundar al sacului embrionar - diploid (2n) – al II-lea gamet femeiesc
(gamet secundar) – situat central (Fig. 292).
Cu formarea oosferei şi a nucleului secundar al sacului embrionar se încheie procesul de
macrogametogeneză (Fig. 292).

Fig. 292. Schema proceselor de macrosporogeneză și macrogametogeneză la angiosperme.

Structura ovulului
Ovulul (macrosporangele) se formează din ţesutul placentar al carpelei. Ovulul este
format din două părți principale: funicul şi corp.
a. Funiculul fixează ovulul de placentă. La exterior are o epidermă, în interior ţesut
parenchimatic şi un fascicul libero-lemnos, care se continuă până la baza nucelei unde se bifurcă,
formând şalaza. Între funicul şi corpul ovulului se află o delimitare numită hil (Fig. 293).
 b. Corpul ovulului prezintă la exterior două m
integumente (unul intern şi unul extern), care lasă apical o
deschidere, numită micropil. În interior prezintă un țesut
masiv de tip parenchimatic numit nucelă. Nucela
adăposteşte în interior sacul embrionar, (gametofitul
femeiesc) care, la maturitate, este alcătuit din:
- aparatul oosferei (situat spre micropil) este
format din 3 celule ale căror membrane sunt plasmatice
(proteice): oosfera (gametul principal femeiesc), în mijloc,
ce are în partea sa centrală nucleul și deasupra o vacuolă. Ea
este flancată de două celule sinergide la care poziția
nucleului și a vacuolei este inversă celei din oosferă;
- nucleul secundar al sacului embrionar (situat
central), care este al doilea gamet femeiesc (gametul
secundar);
- 3 celule antipode (situate la polul opus al sacului
embrionar) ale căror membrane sunt tot de natură Fig. 293. Secţiune longitudinală prin
ovul la angisperme: a- antipode, ca-
plasmatică (peliculă plasmatică) (Fig. 193).
calotă, fun- funicul, fll- fascicul
libero-lemnos, h- hil, ine-
integument extern, ini- integument
POLENIZAREA intern, m- micropil, n- nucela, ns-
nucleul secundar (al sacului
Polenizarea este procesul prin care grăuncioarele de embrionar), o- oosfera, se- sacul
polen sunt transportate de pe anteră pe stigmat, prin diferite embrionar, s- sinergide, ş- şalaza
mijloace. Se deosebescdouă tipuri de polenizare: (după Strasburger).
I. directă (autopolenizare);
II indirectă (încrucişată).

I. Polenizarea directă (autopolenizarea)

Se realizează la florile hermafrodite, transportul polenului realizându-se în două moduri:
1. autogamia;
2 geitenogamia
1. Autogamia se realizează când polenul, din anterele unei flori, ajunge pe stigmatul
aceleaşi flori ca la floarea de dracilă (Berberis vulgaris) și de arnică (Arnica montana) (Fig. 294,
A, B). Pentru ca polenul să germineze trebuie ca anterele şi carpelele să se maturizeze în acelaşi
timp. Florile se numesc homogame.
2. Geitenogamia are loc când polenul din anterele unei flori ajunge pe stigmatul altei flori
de pe acelaşi individ ca la unele plantele monoice (porumbul, dovleacul, etc.).
În acest caz cele două organe reproducătoare din floare ajung, la maturitate, la intervale
de timp diferite. Florile se numesc dichogame. În cadrul geitenogamiei două situaţii:
 a b c d
A B
Fig. 294. Dispozitivul polenizării directe la floarea de dracilă (Berberis vulgaris) (A) și la arnică
(Arnica montana) (B-a-d).

Fig. 295. Polenizarea la flori proterandre – ciocul berzei (Geranium pratense) (A) și proterogine
(Prunus serotina) (B).
 - când staminele androceului ajung la maturitate înaintea carpelelor gineceului proces
numit proterandrie. Florile se numesc proterandre (protandre). Ca exemple se pot da florile de
ciocul berzei (Geranium pratense) (Fig. 295, A), specii de Caryophyllaceae (garoafă),
Campanulaceae (clopoței), Apiaceae (mărar, mrcov, coriandru), Lamiaceae (sugel), Malvaceae
(specii de nalba) și Asteraceae (păpădie, bănuței, etc.).
- când carpelele gineceului se maturizează mai repede decât staminele androceului
procesul se numește proteroginie. Florile se numesc proterogine (protogine) cum sunt florile ce
aparțin familiei Rosaceae (Fig. 295, B), Solanaceae, Brassicaceae, etc.
Proterandria este mult mai răspândită decât proteroginia.

II. Polenizarea indirectă (încrucişată)

Constă în faptul că, polenul de pe stigmatul unei flori ajunge polenul străin al unei flori
străine, ca la majoritatea florilor plantelor ierboase şi lemnoase fapt pentru care se numesc plante
alogame. Se realizează prin diferite mijloace, în funcţie de agentul care produce polenizarea:
1. anemofilă care se realizează cu ajutorul vântului;
2. entomofilă care se realizează cu ajutorul insectelor;
3.ornitofilă care se realizează cu ajutorul păsărilor;
4. zoofilă care se realizează cu ajutorul animalelor.

1. Polenizarea anemofilă
Se realizează cu ajutorul vântului. Ca exemple se pot da: florile poaceelor, ciperaceelor,
amentaceele (plopul, stejarul, arinul, nucul), dar şi ulmul, hameiul, urzica, etc. (Fig. 296).
In vederea polenizării florile acestor plante – anemofile - trebuie să prezinte o serie de
caractere particulare:
● periant simplu sau redus;
● flori bărbăteşti grupate în amenţi penduli (oscilanţi);
● flori cu stigmat lung şi penat (la porumb – „mătase a porumbului”) şi cu
suprafaţa lipicioasă (polenul se prinde uşor);

Fig. 296. Plante cu flori anemofile.

 ● anterele produc cantităţi mari de polen;
● sau stamine oscilante (ca la poacee).
Autopolenizarea este împiedicată la plantele anemofile pentru că florile lor sunt
dichogame.

2. Polenizarea entomofilă
Polenizarea entomofilă se realizează cu ajutorul insectelor, cum ar fi fluturi, muște,
libelule, gândaci etc. (Fig. 297, 1-7). Plantele polenizate de furnici se numesc plante mirmechore
(Fig. 297, 8).
Florile entomofile trebuie să prezinte următoarele însuşiri:
● corolă viu colorată;
● perigon petaloid;
● flori vizibile, grupate în inflorescenţe mari (Asteraceae, Apiaceae);
● produc, în petalele lor, uleiuri eterice care dau mirosuri puternice plăcute, sau
neplăcute (Rafflesia sp., Stapelia sp., orhide) ce atrag insectele de la distanţă.
● polenul acestor flori este mai lipicios cu neregularităţi pe suprafaţa sa;
● prezenţa nectarinelor ca şi caracter principal, care produc „nectarul”, căutat
de insecte şi care au poziţii foarte variate;

1 2

3 4 5

6 7 8
 Fig. 297. Polenizare entomofilă cu ajutorul diferitelor specii de insecte.

1 2
Fig. 298. Polenizarea florilor cu corolă tubuloasă de catre specii de fluturi cu trompa lungă.

1 2
Fig. 299. Polenizare la smochin (Ficus carica) cu viespia Blastofaga și cu bondari la specii de
trifoi (Trifolium sp.).

Unele flori pot fi polenizate de un număr mare de familii de insecte, altele de un număr
restrâns sau, chiar, de către o singură specie - specializare. De exemplu regina nopţii (Nicotiana
alata) şi alte flori cu corola tubuloasă sau hipocrateriformă sunt polenizate numai de fluturii cu
trompa lungă (Fig. 298, 1, 2). Smochinul este polenizat, numai, de o singură specie de viespie
(Blastophaga grossum) iar trifoiul roşu (Trifolium sp.) numai de bondari (Fig. 299, 1, 2).

3. Polenizarea ornitofilă

Prezentă la toate plantele subtropicale şi tropicale (Jacaranda, Fuchsia sp. şi Tecoma sp.),
au astfel de polenizare. Florile se caracterizează prin:
● corole mari, viu colorate, cu nectar ascuns, pentru a fi căutat de pasărea muscă
(Colibri) cu ciocul lung (Fig. 300, 1). În timp ce pasărea suge nectarul, penele păsării se umplu cu
polen, pe care, apoi, îl transportă pe o altă floare. Și alte specii de păsări pot efectua polemizarea
(Fig. 300, 2, 3).
 1
Fig. 300. Polenizare ornitofilă.

c. Polenizarea zoofilă se realizează cu ajutorul unor animale nevertebrate (melci) și

vertebrate mici cum sunt liliacului, veverița, șobolani etc.) (Fig. 301, 1-3).

1 2 3
Fig. 301. Polenizarea zoofilă cu ajutorul

Microgametogeneza

Microgametogeneza este proceaul formării tubului polinic. Procesul implică:

germinaţia grăuncioarelor de polen și creşterea tubului polinic;
Grăunciorul de polen, ajuns pe stigmat, este reţinut pe papilele acestuia de lichidul vâscos
de pe suprafaţa sa. La scurt timp grăuncioarele de polen “germinează”, pe baza fenomenului de
osmoză. Polenul, absoarbe apa din lichidul stigmatic, crescându-i turgescenţa.
Ca urmare, exina, rigidă, crapă la nivelul unui şanţ - por germinativ. Prin el conţinutul
viu al polenului, mărginit de membrana internă – intina – iese afară sub forma unui tub cilindric,
numit tub polinic (sifon) (Fig. 302).
 Fig. 302. Stadii de formare a tubului polinic.

Tubul polinic creşte rapid întâi pe baza rezervelor nutritive depozitate în polen şi apoi,
pe baza substanţelor pe care le absorbe din ţesuturile stilului şi ale stigmatului.
În tubul polinic, odată format, intră mai întâi celula vegetativă, apoi şi cea generativă
(spermatogenă).
Celula generativă se divide şi formează 2 gameţi bărbătești neciliaţi – spermatii.
Cei 2 gameţi bărbătești se deplasează cu ajutorul curenţilor protoplasmatici spre
mijlocul şi, mai apoi, spre vârful tubului polinic, care străbate tot stilul, unde nucleul vegetativ
dispare (Fig. 302, 303).
Ajuns, în cavitatea ovariană, tubul polinic, pe baza unor substanţe din ovar care îi
orientează creşterea (chimiotropism), se îndreaptă spre micropil şi pătrunde prin el
(porogamie) în sacul embrionar, spre oosferă, cazul majorităţii angiospermelor. În acest
moment spermatiile sunt gata formate..
Cu formarea celor doi gameţi bărbătești - spermatii - se încheie procesul de
microgametogeneză.

FECUNDAŢIA (F!)
Fecundația este procesul de unire a celor doi gameţi de sex opus. Tubul polinic, ajuns la
sacul embrionar, străbate membrana acestuia şi, gelificându-şi propria membrană în
regiunea din vârf, varsă cei 2 gameţi în sacul embrionar.
Unul dintre gameţii (o spermatie) (n) se strecoară printre sinergide, care sunt în curs
de dezorganizare, şi ajunge la oosferă (n) (primul gamet femeiesc, pe care o fecundează.
În urma unirii celor 2 gameţi (unul bărbătesc și celălalt femeiesc) se formează zigotul principal,
diploid (2n), care constituie punctul de plecare pentru o nouă plantă.
 Al doilea gamet bărbătesc (a doua spermatie), tot haploid (n), se deplasează spre nucleul
secundar al sacului embrionar (cel de al doilea gamet femeiesc, care este diploid - 2n), îl
fecundează şi va forma zigotul accesoriu care este triploid (3n) (Fig. 303).
Acestă unire a fost numită de către Strasburger „fecundaţie vegetativă”.
Acest fenomen nou, absolut general la angiosperme - dubla fecundaţie – a fost
descoperită de Sergius Navaşin (1898) şi Léon de Guinard (1999), independent unul de altul. S.
Navasin a descoperit şi facultatea de mişcare a gameţilor bărbăteşti, deşi ei nu au aparat
locomotor.

Fig. 303. Dubla fecundație la angiosperme.

Odată cu dubla fecundaţie celelalte piese ale sacului embrionar încep să degenereze şi se
vor resorbi iar ovulul fecundat se transformă în sămânţă, care conţine embrionul.
Zigotul principal (2n), prin diviziune ecvaţională, va forma embrionul seminţei cu toate
părţile componente şi el fiind diploid (2n).
Zigotul accesoriu (3n) constituie punctul de plecare pentru formarea unui ţesut nutritiv
special, cu rol de hrănire a embrionului, numit endosperm secundar (albumen).
Dubla fecundaţie este caracteristică numai la angiosperme.
La gimnosperme există o fecundaţie simplă, cracterizată numai prin unirea unei
spermatii cu oosfera, rezultând zigotul (2n) (Fig. 246).
După fecundaţie, peretele ovarului se transformă în fruct, organ nou, întâlnit numai la
angiosperme. Uneori, la formarea fructului, alături de ovar, la unele plante pot participa şi alte
elemente florale (receptacul, axul floral, etc.), fapt pentru care ele se numesc fructe false.
Ovulele se transformă în seminţe (Fig. 303).
Intreg ciclu de dezvoltare la angiosperme este prezentat în figura 304.
 * NSSE –nucleul secundar
al sacului embrionar

Fig. 304. Ciclul de dezvoltare la angiosperme

AŞEZAREA FLORILOR

Florile angiospermelor pot fi solitare sau grupate în inflorescenţe.

Florile solitare, la rândul lor, pot fi terminale, adică dispuse în vârful tulpinii (ex. la lalea,
narcisă) (Fig. 305, A, B) sau în vârful ramurilor secundare, laterale, atunci când sunt dispuse
axilar, câte una ca la saschiu (Fig. 305, II, A, B) sau grupate mai multe în verticil ca la Genitiana
lutea și tulichină (Fig. 305, II, C, D).

I II

A B A
 II III

B A B
Fig. 305. Flori solitare. I. Terminale la lalea (Tulipa hungarica) (A) şi narcisa (Narcissus
poeticus) (B). II. Laterale la merişor sau saschiu (Vinca minor) (A) şi fasole (Pisum sativum) (B).
III. Grupate la ghinţură galbenă (Gentiana lutea) (A) şi tulichină (Daphne mezereum) (B).

● Inflorescenţele reprezintă modul de grupare a ramurilor purtătoare de flori (lăstari

floriferi). De obicei, la baza fiecărei flori se află o bractee, o frunză modificată, redusă, care are
rolul de a proteja mugurele floral. Inflorescenţele pot fi:
— simple, dacă conţin un singur lăstar florifer sau axa floriferă;
— compuse, dacă conţin mai multe axe florifere.

INFLORESCENŢE SIMPLE

Sunt de două tipuri, în funcţie de modul de dispunere a florilor pe axa floriferă:

— inflorescenţe simple racemoase (monopodiale);
— inflorescenţe simple cimoase (simpodiale).

INFLORESCENŢE SIMPLE RACEMOASE

(MONOPODIALE, INDEFINITE SAU CENTRIPETE)

Se caracterizează prin faptul că axa principală are o creştere continuă, nedefinită.

Primele flori care apar sunt cele de la bază, iar ultimele sunt cele de la vârf, deci creşterea este
acropetală. Există numeroase tipuri de inflorescenţe simple racemoase: racemul simplu, spicul
simplu, amentul, corimbul simplu, umbela simplă, capitulul, calatidiul, spadix.

a) Racemul simplu se caracterizează prin faptul că florile sunt dispuse pe axul floral, una
câte una, altern sau opus, având fiecare câte un peduncul floral. Pedunculii florali sunt mai
scurţi de la bază spre vârf (Fig. 306, A). Ca exemple se pot da zambila (Hyacinthus orientalis),
lăcrămioara (Convallaria majalis), traista ciobanului (Capsella bursa-pastoris), gura leului
(Antirrhinum majus), etc. (Fig. 306, B-E).
 A B C D E
Fig. 306. Racem simplu. Schemă (A). zambila (Hyacinthus orientalis) (B), traista ciobanului
(Capsella bursa-pastoris) (C), gura-leului (Antirrhinum majus) (D), lăcrămioara (Convallaria
majalis) (D): ax- axa principală, as- axă secundară, br- bractee, fl- floare.

b) Spicul simplu prezintă un ax subţire, alungit, pe care, la subsuoara bracteelor, se află

flori hermafrodite sesile sau cu pedunculii foarte scurţi (Fig. 307, A), cazul speciilor de pătlagină
(Plantago sp.) (Fig. 307, B).
c) Amentul este un spic alcătuit din flori unisexuate bărbăteşti sau femeieşti (Fig. 307,
A), cum întâlnim la salcie (Salix sp.), plop (Populus sp.) (Fig. 307, II, B), stejar (Quercus sp.),,
etc.
d) Corimbul este un racem la care pedunculii florali nu sunt egali ca lungime. Ei descresc
în lungime, de la baza inflorescenţei, spre vârful ei. Florile ajung, în final, la aceeaşi înalţime
(Fig. 307, III, A). Ca exemple se pot da: cununiţa miresei (Spiraea vanhouttei), prun (Prunus
sp.), păr sălbatic (Pyrus cordata), etc. (Fig. 307, III, B).
e) Umbela este o inflorescenţă la care pedunculii florali sunt aproape egali, plecând din
acelaşi punct. Florile ajung aproximativ la acelaşi nivel. Toate bracteele se găsesc dispuse în
verticil, la baza pedunculilor florali, formând un involucru (Fig. 308, A). Exemple: ciuboţica
cucului (Primula officinalis) (Fig. 308, B), specii de Allium ca la A. cepa (Fig. 308, C), vişin
(Prunus cerasus), mușcata (Pelargonium zonale) (Fig. 308, D), etc.
f) Capitulul. Axul acestei inflorescenţe este globulos sau conic pe care sunt dispuse flori
scurt pediculate sau sesile (Fig. 307, I, A), cum sunt cele de la speciile de trifoi (Trifolium sp.)
(Fig. 307, II, B) şi sipică (Scabiosa sp.).
g) Calatidiul sau antodiu este alcătuit dintr-un ax brusc lăţit, în formă de disc, pe
suprafaţa căruia se inseră, spirociclic, flori sesile (Fig. 309, I). Exemple: floarea soarelui
(Helianthus annuus) (Fig. 309, II, A, B-a, b), păpădie (Taraxacum officinale) (Fig. 309, III, a, b),
bănuţei (Bellis perennis), și muşeţelul (Matricaria recututa, sinonim cu M. chamomilla) (Fig.
309, IV- a-c).
 II
I
III

B A B A B
A
Fig. 307. I. Spic simplu: schemă (A), pătlagină (Plantago lanceolata) (B). II. Amentul: schema
(A), plop negru (Populus nigra) (B). III. Corimb simplu: schema (A), păr sălbatic (Pyrus
cordata) (B).

A B C D

A B

Fig. 308. I. Umbela simplă. Schemă (A), ciuboţica cucului (Primula officinalis) (B), ceapă
(Allium cepa) (C) şi vişin (Prunus cerasus) (D), II. Capitul. Schemă (A) și la trifoi (Trifolium
pretense) (B): i- involucru.
 II

lg

b
a B c

III
a
D

IV
a

a b
b c
Fig. 309. Calatidiu (antodiu). I. Schemă, floarea soarelui (Helianthus annuus). II- partea
terminală a tulpinii cu calatidii (A). Calatidiu – detaliii (B-a, c): a- floarea fertilă cu corolă
tubuloasă, b- floarea sterilă cu corolă ligulată. III. păpădia (Taraxacum officinale) (a, b). IV-
muşeţelul (Matricaria recutita) (a-c): a- planta cu flori şi frunze, b- floarea ligulată fertilă. a-
calatidiul, b- floare♀ ligulată, c- floare tubuloasă.
 h) Spadixul (spadicele) este asemănător cu un spic, dar cu un ax mult mai gros, cărnos,
învelit de o ramură bracteală mare, numită spată (Fig. 310, I, B). Se intâlnesc două situații:
1. cu flori unisexuate - spre baza axului se inseră florile femeieşti fertile (urmate de cele
sterile), apoi sunt dispuse florile bărbăteşti fertile iar deasupra lor sunt şi flori sterile, rudimentare,
globuloase cu vârful filiform. Apendicele terminal nu este acoperit de flori (rodul pământului –
Arum maculatum) (Fig. 310, I, A, C).
2. cu flori hermafrodite ce acoperă axul până aproape de vârf unde florile terminale sunt
bărbăteşti, rar sterile. Exemple: cala (Zantedeschia aethiopiea), floarea flamingo (Anthurium sp.)
(310, II, a, b) sau la crinul păcii, numită și floarea lunii (Spatiphyllum sp.).
Tot spadix întâlnim la papură (Typha sp.) (Fig. 310, III) sau la inflorescenţa femiască de
la porumb, cunoscută sun denumirea populară de ştiulete (Fig. 310, IV).

I II

a
A B C

II III IV

Fig. 310. Spadix. I. la rodul pământului (Arum maculatum): A- schemă, B-întreaga. C-

distribuţia florilor unisexuate în inflorescenţă: a- apendice, fl♂s- flori bărbăteşti sterile, fl♂f- flori
bărbăteşti fertile, fl♀s- flori femeieşti sterile, fl♀f- flori femeieşti fertile, sp- spată. II. Spadix la
cală (Zantedeschia aethiopiea) (a) și la floarea flamingo (Anthurium andreanum) (b): if-
inflorescenţa, sp- spată. III. Spadix fără spată la papură (Typha sp.). IV. Spadixul inflorescenței
femeiești la porumb (Zea mays): ffl ♀- fructele florilor femeieşti, sp- spată.
 INFLORESCENŢE SIMPLE CIMOASE
(SIMPODIALE, DEFINITE, CENTRIFUGE)
Aceste inflorescenţe se caracterizează printr-o axa principală mai puţin dezvoltată, cu o
creştere definită, adică se termină cu o floare care este şi cea mai bătrână. Florile se dezvoltă
începând de la vârf spre baza inflorescenţei, adică bazipetal.
Inflorescenţele cimoase, în funcţie de prezenţa sau absenţa ramurilor secundare, se
clasifică în trei tipuri: monocaziu, dicaziu și pleiocaziu.

MONOCAZIUL (CIMA UNIPARĂ)

Monocaziul se caracterizează prin faptul că de la nodul situat imediat sub floarea

terminală porneşte o singură ramificaţie (sau peduncul floral) prevăzută la bază cu o bractee şi
care poartă o singură floare. De sub această ramificaţie porneşte o alta care se termină cu o floare,
ş.a.m.d. Monocaziul prezintă 4 variante:

a) Drepaniul (cima seceră) se caracterizează prin faptul că pedunculii florali sunt dispuşi
în acelaşi plan şi într-un singur sens (Fig. 311, A). Ca exemple se pot da: frezia (Fresia sp),
Juncus capitatus și pipirig (Juncus bufonius) (Fig. 311, B-D), etc.

A B C
Fig. 311. Drepaniu. Schemă (A), frezie (Fresia sp.) (B), iarba-broaștei (iarba-bivolului) (Juncus
bufonius) (C): br- bractee; 1-4- succesiunea bracteelor (internet).

b) Ripidiul (cima evantai) se caracterizează prin faptul că pedunculii florali sunt dispuşi
în acelaşi plan, dar în 2 sensuri opuse (Fig. 312, I, A). Exemplupoate fi dat stânjenelul (Iris
germanica) (Fig. 312, I B) și trestia indiană (Canna indica) (Fig. 312, II, D).

c) Bostrixul (cima helicoidă) are pedunculii florali dispuşi în mai multe planuri, după o
linie helicoidală (Fig. 312, II A). Exemple: gladiola (Gladiolus sp.) (Fig. 312, II, B), crinul roşu
sau portocaliu (Hemerocallis sp.) (Fig. 312, II, C)
 I

A B C
II

A B C
Fig. 312. I. Ripidiu. Schemă (A); stânjenel (Iris germanica) (B), trestia indiană (Canna indica)
(C). II. Bostrix. Schemă (A), gladiolă (Gladiolus watsonioides) (B), crinul galben sau portocaliu
(Hemerocallis lilioasphodelus) (C),

d) Cincinul (cima scorpioidă) are pedunculii florali dispuşi în planuri diferite şi

orientaţi în mod alternativ, spre stânga şi spre dreapta (Fig. 313, A). Ca exemple se pot da
specii din familia Boraginaceae, cum ar fi tătăneasa (Symphytum officinalis), nu-mă-uita
(Myosotis sylvatica), iarba-şarpelui (Echium vulgare) (Fig. 313, B-D).
 A B C D
Fig. 313. Cincin. Schemă (A), tătăneasă (Symphytum officinalis) (B), limba-şarpelui (Echium
vulgare) (C) și nu-mă-uita (Myosotis sylvatica) (D): a- axă, br- bractee; fl- floare.

DICAZIUL (CIMA BIPARĂ)

Este o dicotomie falsa la care axul principal se termină cu o floare. De la primul nod,
situat sub vârf, pornesc două ramuri care se comportă la fel (Fig. 314, A). Este inflorescența
caracteristică familiei Caryophyllaceae: gușa porumbelului (Silene vulgaris), opaiță albă (Silene
alba), iarbă roșioară (Silene conica), floarea călugărului Vaccaria hispanica etc. (Fig. 314, B;
C).

A B C
Fig. 314. Dicaziu. Schemă (A), iarbă roșioară (Silene conica) (B), floarea călugărului (Vaccaria
hispanica) (C).

● Glomerulul este tot un dicaziu, cu ramurile scurte, contractate, astfel încât florile apar
înghesuite, aglomerate. Exemple: reprezentanţi ai familiei Chenopodiaceae, ca de exemplu sfecla
de zahăr (Beta vulgaris) (Fig. 315, A) şi planta parazită torţel (Cuscuta europaea) (Fig. 315, B,
C).
 A B C
Fig. 315. Glomerulul. Schemă (A), la sfeclă (Beta vulgaris) (B) și torţel (Cuscuta europaea) –
plantă ariză (C).

PLEIOCAZIUL (CIMA MULTIPARĂ)

La pleiocaziu axul principal poartă, sub floarea terminală, mai multe axe florifere de
ordinul II, dispuse în verticil (316, A). Exemple: crinul de baltă (Butomus umbellatus) (Fig. 316,
B).

A B

Fig. 316. Policaziu. Schemă (A), la crinul de baltă (Butomus umbellatus) (B): ap- axă principală,
as- axe secundare succesive: br- bractee, fl- floare.
 INFLORESCENŢE COMPUSE

Sunt inflorescenţe la care axa florală se ramifică de mai multe ori, florile fiind purtate
de ramuri de ordinul II sau de ordin mai înalt. Inflorescenţele compuse sunt de două feluri:
— homotactice;
— heterotactice.

INFLORESCENŢE COMPUSE HOMOTACTICE

La inflorescenţele compuse homotactice se repetă acelaşi fel de inflorescenţe simple, fie

racemoase (dibotrii), fie cimoase (dicime).

INFLORESCENŢE HOMOTACTICE RACEMOASE (DIBOTRII)

Cele mai comune inflorescențe homotactice racemoase sunt: racemul compus, spicul
compus, corimbul compus, umbela compusă şi calatidiul compus.
a) Racemul compus este un racem simplu constituit din mai multe raceme simple (Fig.
317, A). Este inflorescenţa caracteristică viţei de vie (Vitis vinifera) (Fig. 217, B).
● La conopidă (Brassica oleracea var. botrytis) întâlnim un racem compus din ramuri
florifere hipertrofiate (Fig. 317, C).
● Varietăţi ale racemului compus sunt considerate tirsa și paniculul.

A B C
Fig. 317. Racemul compus. Shemă (A), la viţa de vie (Vitis vinifera) (B) și conopidă (Brassica
oleracea var. botrytis) (C).

― tirsa, care este un racem cu poziţie terminală, cum ar fi de exemplu la: liliac (Syringa
vulgaris) sau nedefinită ca la castanul porcesc (Aesculus hippocastanum) (Fig. 318, I);
— paniculul, care este un racem compus cu pedunculii mai lungi, ca în cazul ovăzului
(Avena sativa) (Fig. 318, II, A), inflorescenţei bărbăteşti de la porumb (Zea mays) (Fig. 318, II,
B) sau la iarba de mlaştină (Sesleria albicans) (Fig. 318, II, C).

b) Spicul compus este constituit din mai multe spice simple sau spiculeţe, dispuse câte
unul sau mai multe, la nodurile rahisului (axei inflorescenţei) (Fig. 319, A). Spicul compus este
inflorescenţa caracteristică poaceelor (Fig. 319, B, C). Un spiculeţ de la grâu (Triticum aestivum)
prezinta 3 flori până la 7 flori, la bază are două bractee numite glume (una inferioară şi una
superioară). Fiecare floare din spiculeţ are o brectee proprie numita glumelă (Fig. 319, D).
 II

C
A B
Fig. 318. I. Tirsă la castan (Aesculus hippocastanum). II. Panicul la: ovăz (Avena sativa) (A),
porumb (Zea mays) (B), iarba de mlaştină (Sesleria albicans) (C).

A B C D
Fig. 319. Spic copus. Schemă (A), la grâu (Triticum aestivum) (B), orz (Hordeum vulgare) (C).
Florile spiculețului (D): ax- axa spiculeţului, fl ♂- floare bărbătească, fl ♀- floare femeiască, g-
gineceu, gi- gluma internă, gs- gluma externă, s- stamina, st- stigmata, pi- palee internă; pe- palee
externă; rh- rahis.

c) Corimbul compus Este alcătuit dintr-un corimb simplu construit din corimbe simple
mici, dispuse pe axe secundare (Fig. 320, A). Exemple: scoruş de munte (Sorbus aucuparia) (Fig.
320, B), urda vacii (Lepidum draba) (Fig. 320, C), păducel (Crataegus monogyna), etc.
 A B C
Fig. 320. Corimb compus. Schemă (A), scoruş de munte (Sorbus aucuparia) (B), urda vacii
(Lepidum draba) (C).

d) Umbela compusă este o umbelă simplă, formată din mai multe umbele simple mici
numite umbelule, dispuse pe ramificaţii ale axului principal. La baza fiecărei umbelule se găseşte
un verticil de bractei ce constitue involucelul (Fig. 321, A). Exemple: la numeroase umbelifere -
morcov (Daucus carota) (Fig. 321, B), mărar (Anethum graveolens), ţelină (Apium graveolens),
etc.

A B C D
Fig. 321. Umbela compusă. Schemă (A), morcov (Daucus carota) (B), mărar (Anethum
graveolens) (C), chimen (Carum carvi) (D): i- involucru, inv- involucel, ub- umbelulă.

e) Calatidiul compus este un calatidiu simplu format din mai mullte calatidii simple
mici, cum este cazul la floarea de colţ (Leontopodium alpinum) (Fig.322; A, B).
 A B
Fig. 322. Calatidiu compus. Schemă (A), floarea de colţ (Leontopodium alpinum) (B).

INFLORESCENŢE HOMOTACTICE CIMOASE (DICIME)

a) Dicaziu compus este format din mai multe dicazii simple inserate pe un dicaziu simplu
mare (Fig. 323, A), cum se întâlneşte la ibcărige (Gypsophilla paniculata), săpunariţă (Saponaria
officinalis) (Fig. 323, B), (Fig. 323, C).

A B C

Fig. 323. Dicaziu compus. Shemă (A), la ibcăridge (Gypsophylla paniculata) (B), limba-peştelui
(Limonium vulgare) (C).

b) Pleiocaziul compus (Fig. 323, A) este caracteristic unor specii aparţinând familiei
Adoxaceae, ca de exemplu la boz (Sambucus ebulus) (Fig. 324, B).
 A B
Fig. 324. Pleiocaziu compus. Schemă (A), la boz (Sambucus ebulus) (C).

b) Cincinul compus (Fig. 325, A) se întâlneşte la vanilie sălbatică (Heliotropicum

europaeum) (Fig. 325, B).

A B
Fig. 325. Cincin compus. Schemă (A) și la vanilie sălbatică (Heliotropicum europaeum) (B).

INFLORESCENŢE COMPUSE HETEROTACTICE

În cadrul inflorescenţelor compuse heterotactice se regăsesc mai multe tipuri de
inflorescenţe simple. Ele sunt inflorescenţe ce reunesc tipuri de inflorescenţe simple diferite,
cum ar fi de exemplu: corimb cu calatidiu, la coada şoricelului (Achillea milefolium); racem cu
umbelă, la iederă (Hedera helix); pleiocaziu cu ciaţiu, la laptele câinelui (Euphorbia sp.); umbelă
cu spic la pirul gros (Cynodon dactylon); ament cu dicaziu, la mesteacăn (Betula sp.), arin (Alnus
sp.); dicaziu cu monocaziu, la tei (Tilia sp.); bostrix cu calatidii la cicoare (Cichorium intybus);
panicul cu spiculeţ, la firuţă (Poa sp.); cimă corimbiformă (globuloasă), ca la planta ornamentală
numită bulgări–de–zăpadă (Viburnum sp.).
a) Corimb cu calatidii este format dintr-un corimb cu calatidii simplen mici (Fig. 326, A,
B).
 A B

Fig. 326. Corimb cu calatidii. Schemă (A), coada şoricelului (Achillea milefolium) (B): c-
calatidiu.

b) Racem cu umbelă este format dintr-un racem simplu alcătuit din umbele simple mici
(Fig. 327, A, B).

A B
Fig. 327. Racem cu umbelă. Schemă (A); la iederă (Hedera helix) (B).

c) Pleiocaziu cu ciaţiu format dintr-un pleiocaziu compus care se termină cu ciații ce

conțin elementele reproducătoare se află în ciații (Fig. 328 A-C).
Fig. 228. Pleiocaziu cu ciaţii. Schemă (A), planta - laptele câinelui (Euphorbia helioscopia) (B),
detaliu al inflorescenţei (C): ci- ciaţiu, plc- pleiocaziu .

Un ciaţiul este de fapt o inflorescenţă formată din multe flori bărbăteşti situate într-o urnă
– involucru – în care se găseşte o singură floare femeiască ce iese afară din urnă printr-un
carpofor (Fig. 329, A-C).
Ciațiul constă într-o cupă (urnă) numit involucru, în care se află florile bărbătești
(“staminele” inegale dispuse în monocaziu tip cincin). Fiecare stamină este considerată o floare.
Tot în cupă se află și o singură floare femeiască cu gineceu voluminos format din concreșterea a 3
carpele, cu ovar superior fixat cu un pedicel lung numit carpofor care ridică ovarul deasupra
cupei. La marginea cupei se găsesc 4 glande nectarifere în formă de semilună (Fig. 329, A-B-a-c).

a
b C
A
Fig. 329. Alcătuirea ciaţiului: Schemă (A), flori bărbăteşti şi femeieşti înconjurate de un
involucru (în formă de cupă) (B- a, b). Idem în secţiune (C); cp- carpofor, fl♀- flori femeieşti, fl
♂- flori bărbăteşti, iv- involucru.

d) Umbelă cu spic – este o inflorescență compusă dintr-o umbelă simplă formată din mai
multe spice simple mici (Fig. 330, A-C).
 C

C
A B C
Fig. 330. Umbelă cu spic: Schemă (A), la pirul gros (Cynodon dactylon) – planta întragă (B).
Porțiune din inflorescență – detaliu (C).

e) Bostrix cu calatidii format dintr-un bostrix (monocasiu) şi calatidii simple ca la

cicoare (Cichorium intybus) (Fig. 331, A-C).

A B C
Fig 331. Bostrix cu calatidii. Schemă (A), la cicoare (Cichorium intybus) (B, C).
La corola
https://www.etsy.com/listing/250602942/1905-valerian-valeriana-officinalis?ref=market
http://www.latin-wife.com/blog/colombia/canna-indica/

multe flori
https://comenius2013-2015cngt.wikispaces.com/file/view/Colouring+Book.pdf

Calicii
Ranunculus acer
http://comenius.susqu.edu/biol/202/archaeplastida/viridiplantae/flowering%20plants/asteropsida/
default.htm

Primula veris (officinlis)

http://www.cumbriawildflowers.co.uk/index.php?route=product/product&product_id=78

http://www.discoverlife.org/mp/20q?search=Brassica+napus&mobile=close&flags=glean: