Sunteți pe pagina 1din 201

PROF. UNIV. DR. MOCANU ROMULUS

ASIST. UNIV. DR. ELENA ROŞCULETE ASIST. UNIV. DR. SUSINSKI MIHAIL

AGROCHIMIE

MANUAL

UNIVERSITAR

pentru

învăţământul

la

distanţă

C R A IO V A 2 0 1 0

CUPRINS

Tema nr. 1. OBIECTUL AGROCHIMIEI. PROBLEMELE CHIMIZĂRII ÎN ŢARA NOASTRĂ…………………

4

1.1.

Obiectul şi dezvoltarea Agrochimiei…………………

4

1.2.

Probleme care stau la baza chimizării agriculturii în ţara noastră ………………………….

10

Rezumatul temei ………………………………………….

13

Tema nr. 2. BAZELE AGROCHIMICE ALE FERTILIZĂRII

ÎN RAPORT CU CERINŢELE PLANTELOR ÎN ELEMENTE NUTRITIVE ……………………….

14

2.1.

Compoziţia chimică a plantelor, elemente necesare creşterii şi dezvoltării acestora ……………

14

2.2.

Cerinţele plantelor în elemente nutritive în raport cu fazele de vegetaţie ……………………

17

2.3.

Stările de aprovizionare a plantelor cu elemente nutritive ………………………………….

20

2.4.

Mecanismul absorbţiei elementelor nutritive de către plante ……………………………….

23

Rezumatul temei ……………………………………………

28

Tema nr. 3. SOLUL CA MEDIU DE NUTRIŢIE PENTRU PLANTE ŞI APLICAREA ÎNGRĂŞĂMINTELOR

29

3.1. Faza solidă a solului, fracţiunile minerală şi organică

 

şi importanţa lor agrochimică

29

3.2. Faza lichidă şi faza gazoasă a solului şi rolul lor

 

în nutriţia plantelor

38

3.3. Forme de elemente nutritive din sol şi accesibilitatea lor pentru plante

40

3.4. Adsorbţia cu schimb de cationi, complexul argilo-humic

45

3.5. Fenomene de oxido-reducere din sol şi capacitatea de tamponare a solului

49

Rezumatul temei

55

Tema nr. 4. AMELIORAREA AGROCHIMICĂ A SOLURILOR ACIDE ŞI ALCALINE ………………

56

4.1. Reacţia solului şi importanţa sa agrochimică ……….

56

4.2. Efectul negativ al acidităţii şi alcalinităţii solului asupra plantelor de cultură, oportunitatea amendării, urgenţe de amendare ………………………………

62

4.3. Calculul dozelor de amendamente pentru solurile acide şi alcaline. Epoca şi metodele de aplicare a amendamentelor

69

Rezumatul temei…………………………………………

76

TEST RECAPITULATIV I …………………………………………

77

Tema nr. 5. CLASIFICAREA ÎNGRĂŞĂMINTELOR. PRODUCŢIA ŞI CARACTERISTICILE ÎNGRĂŞĂMINTELOR ………………………………

82

5.1. Clasificarea îngrăşămintelor ………………………….

82

5.2. Principalele caracteristici ale îngrăşămintelor ……….

86

2

Rezumatul temei…………………………………………

91

Tema nr. 6. ÎNGRĂŞĂMINTE CU MACROELEMENTE DE ORDIN PRINCIPAL ………………………………

92

6.1. Îngrăşăminte cu azot ………………………………….

92

6.2. Îngrăşăminte cu fosfor ………………………………

103

6.3. Îngrăşăminte cu potasiu ………………………………

110

Rezumatul temei

118

Tema nr. 7. ÎNGRĂŞĂMINTE CU MACROELEMENTE SECUNDARE, MICROELEMENTE, MIXTE ŞI ORGANICE

119

7.1. Îngrăşăminte cu macroelemente de ordin secundar ….

119

7.2. Îngrăşăminte cu microelemente ……………………

128

7.3. Îngrăşăminte mixte ………………………………….

135

7.4. Îngrăşăminte organice naturale

……………………

144

Rezumatul temei …………………………………………

155

Tema nr. 8 . CONTROLUL STĂRII DE FERTILITATE A SOLULUI ŞI A STĂRII DE NUTRIŢIE A PLANTELOR PRIN PROCEDEE AGROCHIMICE. STABILIREA DOZELOR DE ÎNGRĂŞĂMINTE

156

8.1. Cartarea agrochimică. Analiza solului ………………… 156

8.2. Analiza plantei. Utilizarea diagnozei foliare în fertilizarea culturilor ………………………………

8.3. Stabilirea dozelor de îngrăşăminte ……………………. 167

Rezumatul temei …………………………………………… 173

161

Tema nr. 9. UTILIZAREA RAŢIONALĂ A ÎNGRĂŞĂMINTELOR ………………………………

174

9.1. Sisteme de fertilizare a culturilor agricole …………….

174

9.2. Chimizarea agriculturii, protecţia mediului. Directiva nitraţilor

180

Rezumatul temei …………………………………………… 193

TEST RECAPITULATIV II ………………………………………… 194

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………… 199

3

Tema nr. 1

OBIECTUL AGROCHIMIEI. PROBLEMELE CHIMIZĂRII ÎN ŢARA NOASTRĂ

Unităţi de învăţare:

Obiectul şi dezvoltarea Agrochimiei Probleme care stau la baza chimizării agriculturii în ţara noastră

Obiectivele temei:

- cunoaşterea obiectului agrochimiei şi a principalelor legi şi reguli care guvernează ştiinţa agrochimică; - dezvoltarea agrochimiei de-a lungul timpului în lume, în ţara noastră şi rolul ei în agricultura contemporană;

- principalele probleme care stau în faţa chimizării agriculturii în România Timpul alocat temei: 4 ore

Bibliografie recomandată:

1. Avarvarei, I., şi colab. 1997 - Agrochimie. Editura Sitech, Craiova.

2. Velicica Davidescu, Davidescu D., 1999 - Compendium agrochimic. Editura Academiei Române Bucureşti.

3. Mocanu R., Ana Maria Mocanu, 2005 Agrochimie, Editura

Universitaria, Craiova. 4. Ana Maria Dodocioiu, Mihail Susinski, Romulus Mocanu, 2009 – Agrochimie. Editura Sitech, Craiova

1.1. Obiectul şi dezvoltarea Agrochimiei

Agrochimia este o ştiinţă interdisciplinară, care studiază problemele de bază ale chimizării agriculturii. Ea studiază circuitul substanţelor nutritive în mediul de creştere şi dezvoltare al plantelor agricole, problemele nutriţiei plantelor în legătură cu aplicarea îngrăşămintelor şi amendamentelor, precum şi legile proceselor acţiunii reciproce dintre îngrăşăminte, amendamente, sol, plante şi microorganisme. Agrochimia investighează şi starea de fertilitate prin analiza plantei şi a solului, în vederea stabilirii nevoii de îngrăşăminte precum şi controlul poluării şi depoluării, ca urmare a efectului chimizării intensive sau neraţionale sau a unor noxe provenite de la unele întreprinderi industriale. Ocupându-se de circuitul substanţelor nutritive în mediul de creştere şi dezvoltare a plantelor, Agrochimia studiază problemele legate de producerea, pregătirea, păstrarea şi folosirea îngrăşămintelor chimice, organice şi a amendamentelor şi de folosirea lor raţională în vederea evitării poluării mediului ambiant. 1.1.1. Scurt istoric al dezvoltării Agrochimiei Cunoaşterea istoricului dezvoltării ştiinţei agrochimice, este necesară întrucât profitând de învăţămintele trecutului şi prezentului, putem să deducem principii şi legităţi ce derivă din legile obiective ale naturii şi ale dezvoltări societăţii.

4

Studiind modul cum au evoluat diferite concepte agrochimice de-a lungul timpului putem să elaborăm noi direcţii de cercetare şi de interpretare, care să ducă la o folosire mai eficientă a energiei încorporate în îngrăşăminte şi în celelalte produse chimice utilizate în agricultură. Istoria Agrochimiei poate fi împărţită în trei perioade: antică, clasică, modernă şi contemporană. Corespunzător acestor trei etape se pot enumera şi concepţiile în domeniul Agrochimiei. În perioada antică agricultura era principala ocupaţie a oamenilor, dovadă stând lucrările apărute în această perioadă, care prezentau aspectele practice ale cultivării plantelor şi creşterii animalelor. Cu circa 3000 de ani în urmă, cel mai vechi manual de agricultură scris în limba sanscrită, Krisna Sandraha, cuprindea indicaţii asupra pregătirii şi folosirii gunoiului de grajd şi dejecţiilor animale. Celţii cunoşteau influenţa favorabilă a marnei şi a varului asupra îmbunătăţirii condiţiilor de fertilitate a solului. La grecii antici se cunosc peste 50 de autori care au scris lucrări legate de agricultură. Prima concepţie agrochimică poate fi considerată cea emisă de Aristotel (384-322 î.Ch.), care evidenţia faptul că plantele ar lua din pământ hrană, în aceleaşi forme în care s-ar afla în corpul lor, concepţie care a stat mai târziu la baza teoriei nutriţiei plantelor cu materia organică din sol.

Romanii cunoşteau rolul gunoiului de grajd, al compostului, cenuşii, varului şi marnei, la îmbunătăţirea calităţii solului, fapt evidenţiat în tratatul scris de Collumella în 12 volume: „De re rustica“. La arabi, în lucrarea Kitab el Felahah (Tezaurul agriculturii) ca şi la chinezi, indieni, se găsesc indicaţii privitoare la sporirea producţiei prin folosirea gunoiului, fecalelor, compostului, etc. În perioada antică a fost emisă o ipoteză vagă asupra grăsimii pământului, care sporeşte prin îngrăşăminte. Această ipoteză a constituit de fapt, germenul teoriei nutriţiei plantelor cu humus. În perioada clasică, ştiinţa se bazează pe observaţie, experiment, cât şi pe introducerea matematicii în interpretare. Se remarcă lucrarea lui B.Palissy intitulată: „Traite des sels divers et de l’agriculture“ în care se găsesc primele aprecieri asupra solului ca sursă de elemente nutritive. La sfârşitul secolului al XVIII-lea datorită lucrărilor lui Lavoisier, care a pus bazele chimiei moderne, s-a putut stabili compoziţia aerului şi s-au clarificat unele aspecte privind esenţa proceselor de oxidare, ardere şi respiraţie. La începutul secolului al XIX-lea apar elemente ale dezvoltării unei agriculturi ştiinţifice. În Anglia H.Dovy şi în Suedia J.Y.Berzelius pun bazele teoriei nutriţiei plantelor cu humus. Această teorie este dezvoltată apoi de Albrecht Thear şi Johan Burger; 2 medici, care leagă fertilitatea solului de prezenţa humusului. După această teorie substanţele minerale din sol au un rol indirect de stimulare a nutriţiei sau de grăbire a descompunerii humusului şi transformării lui în substanţe accesibile plantelor. Theodor Saussure, în prima jumătate a secolului al XIX-lea pune bazele ştiinţifice ale fiziologiei plantelor şi ale nutriţiei acestora cu azot. J.B.Baussingault (1867) arată că substanţele cele mai hrănitoare pentru plante sunt cele ce conţin azot. M.C.Springel (1847) arată că plantele formează substanţele organice (extrase din sol şi aer) cu ajutorul căldurii, luminii, electricităţii şi apei.

5

O contribuţie importantă în formularea teoriei nutriţiei minerale a

plantelor a adus-o în această perioadă Justus von Liebig, care combătând teoria nutriţiei cu humus arată, importanţa sărurilor minerale din sol în

nutriţia plantelor, cât şi rolul microorganismelor în solubilizarea substanţelor nutritive. În perioada de început a apariţiei unor concepţii agrochimice se situează şi cercetările lui Mitcherlich, privind stabilirea unor legităţi între raporturile cantitative dintre plante şi factorii de creştere şi dezvoltare. El consideră că recolta este rezultatul acţiunii comune a mai multor factori de vegetaţie, fiecare dintre ei acţionând independent. Perioada modernă, contemporană. Cuceririle ştiinţifice în biologie, fiziologie, fizică şi chimie din ultimele 4 - 5 decenii au făcut ca şi agrochimia să caute noi moduri de investigaţie şi interpretare, pentru înţelegerea şi explicarea multor fenomene, pe baza limbajului mecanicii cuantice, al structurii electronice a elementelor, al aspectelor de rezonanţă electronică, al potenţialului chimic, al unor perioade critice din viaţa plantelor, al descifrării modului de acţiune a sistemelor biologice, biochimice şi enzimatice, al modelării matematice, pe baza cărora se dă o mai bună explicare, a unor procese complexe ca cele de: fotosinteză, pătrunderea elementelor nutritive în plante, transportul şi depunerea lor în organismele vegetale şi a influenţei factorilor de mediu asupra creşterii şi dezvoltării plantelor. 1.1.2. Dezvoltarea Agrochimiei în ţara noastră Cercetarea ştiinţifică experimentală în câmp, îşi are începutul la Ferma Şcoală de Agricultură de la Brad (1870) a lui Ion Ionescu de la Brad.

În anul 1886 din iniţiativa lui Vlad Cârnu Munteanu se înfiinţează

Staţiunea Agronomică Centrală de la Herăstrău, unde se încep primele cercetări chimice ale solului. O sinteză a rezultatelor cercetărilor efectuate în această Staţiune a fost publicată în 1922 de I. Enescu cu titlul: „25 ani de experienţe cu îngrăşăminte naturale şi artificiale“.

În anul 1906 a luat fiinţă Institutul Geologic, în cadrul căruia a făcut

cercetări prof. Theodor Saidel asupra reacţiei solurilor. O dată cu înfiinţarea „Institutului de Cercetări Agronomice al României (ICAR)“, (1928) în cadrul secţiei de chimie, s-au început cercetări cu îngrăşăminte la diferite plante de cultură. Agrochimia a apărut ca ştiinţă de sine stătătoare în anul 1952 o dată cu predarea primului curs de Agrochimie de către Acad. Prof. Dr. Doc. David Davidescu la Institutul Agronomic „Nicolae Bălcescudin Bucureşti. Începând cu anul 1957 studiile şi cercetările se amplifică, prin înfiinţarea a şapte laboratoare zonale de agrochimie (Bucureşti, Craiova, Timişoara, Cluj, Iaşi, Braşov, Galaţi), care au funcţionat iniţial în cadrul Direcţiilor Regionale de Agricultură, apoi în cadrul staţiunilor de cercetări agricole, având ca for central Laboratorul de Metodică Agrochimică din cadrul Institutului de Cercetări pentru Cereale şi Plante Tehnice de la Fundulea. După anul 1970, o dată cu înfiinţarea Institutului de Cercetări pentru Pedologie – Agrochimie (I.C.P.A.), activitatea de Agrochimie este preluată de acest institut şi de către Oficiile Judeţene pentru Pedologie - Agrochimie (OJSPA), nou înfiinţate prin unirea laboratoarelor judeţene de pedologie cu cele de agrochimie.

6

Rezultatele studiilor şi cercetărilor efectuate în aceste unităţi, au adus contribuţii importante la cunoaşterea fertilităţii solurilor României, la îmbunătăţirea acesteia şi la sporirea producţiei agricole. Toate acestea, împreună cu rezultatele cercetărilor ştiinţifice efectuate în unităţile de învăţământ agronomic superior din Bucureşti, Craiova, Cluj, Iaşi, Timişoara au contribuit la nivelul actual al agrochimiei româneşti. 1.1.3. Legi şi reguli care guvernează ştiinţa Agrochimică În decursul dezvoltării ştiinţei şi acumulării de date, diferiţi cercetători au căutat să sintetizeze anumite adevăruri sub forma unor principii sau legi ale fertilităţii, pe care le descriem succint în cele ce urmează :

Legea egalei importanţe a factorilor de vegetaţie, elaborată de Ion Ionescu de la Brad, Viliams şi formulată astfel : toţi factorii de vegetaţie sunt la fel de necesari şi prin aceştia, egali de importanţi, indiferent de raportul cantitativ cu care fiecare intervine în procesul de creştere şi dezvoltare a plantelor, iar neglijarea unuia dintre ei poate avea consecinţe negative asupra creşterii şi dezvoltării plantelor, precum şi a recoltelor finale.

Legea interdependenţei şi condiţionării reciproce a factorilor de vegetaţie, care are următorul conţinut: toţi factorii de vegetaţie sunt în interdependenţă unul cu altul şi se condiţionează reciproc. Legea nesubstituirii factorilor de vegetaţie, formulată de Prianişnicov (1940) astfel: Insuficienţa unuia dintre factorii de vegetaţie nu poate fi compensată prin aplicarea în exces a altora“. Legea completării (restituirii) elementelor nutritive, elaborată de Baussingault şi Lieibig ca lege a restituirii elementelor nutritive luate cu recolta. Această lege enunţă de fapt necesitatea menţinerii unei anumite stări de fertilitate, a unui anumit raport între ionii din soluţie corespunzător potenţialului genetic al soiurilor cultivate. Legea minimului, maximului şi optimului. A fost formulată iniţial de Lieibig în anul 1840 ca lege a minimului apoi de Mayer (1869), Wollny (1896) şi Hellrigel (1890) care arată că :

„Dacă una din condiţiile de viaţă (apă, hrană, lumină, temperatură) lipseşte, atunci recolta este egală cu zerosau că : „productivitatea culturilor este guvernată cantitativ şi calitativ de factorul de vegetaţie care, în condiţiile date acţionează cu cea mai mică (şi deci insuficientă) intensitate sau care acţionează cu intensitate maximă (excesivă până la a deveni vătămătoare)“. Legea maximului are următorul enunţ: dacă una din condiţiile de viaţă există în mod natural în cantitate deplină, maximă (apă, lumină, căldură, elemente nutritive) atunci recolta este zero. Între legea minimului şi maximului există o strânsă corelaţie, întrucât atunci când unul dintre elemente se află în maxim implicit altele rămân în minim, ceea ce duce la concluzia practică că atât insuficienţa cât şi excesul de elemente se repercutează în creşterea şi dezvoltarea plantelor. Legea optimului sau a echilibrului nutritiv formulată de G.Liebschner arată că: pentru obţinerea de recolte sporite, este necesar ca în sol să existe un anumit raport între elementele nutritive şi o anumită concentraţie a lor. Legea relaţiilor fiziologice sau acţiunii factorilor de vegetaţie, formulată de Maze (1913) şi Mitcherlich (1918) care are următorul enunţ:

mărimea recoltei este condiţionată de toţi factorii de vegetaţie, fiecare dintre aceştia exercitând o influenţa limitatoare asupra recoltei, cu atât mai mare cu

7

cât este mai aproape de minim. Drept expresie matematică a acestei reguli, pentru acţiunea unui factor trofic de vegetaţie în condiţiile menţinerii celorlalţi în optimum, Mitcherlich a propus următoarea formulă :

dy/dx = c(R m -R) Legea echilibrului dintre diferite organe ale plantelor. Arată necesitatea existenţei unor raporturi ponderale bine determinate între diferite organe ale unei plante, în vederea obţinerii unor recolte maxime din punct de vedere cantitativ şi calitativ, corespunzător potenţialului genetic al speciei.

Legea fertilităţii crescânde a solului, elaborată pe seama cercetărilor efectuate de Viliams (1938) şi Prianişnicov (1948), care au arătat că în cazul aplicării raţionale a îngrăşămintelor, în condiţiile unei agrotehnici superioare şi satisfacerea şi a celorlalţi factori de vegetaţie, recolta poate creşte relativ continuu, amplificând coeficientul de bioconversie energetică a îngrăşămintelor pe măsura sporirii dozelor. Legea ierarhizării factorilor de vegetaţie, care poate fi formulată astfel: în caz de restricţie a unor factori de vegetaţie (apă, hrană, lumină, temperatură, etc.) se creează o anumită ierarhizare a importanţei lor pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor, corespunzător evoluţiei filogenetice şi a condiţiilor mediului ambient. Legea autoreglării biologice a culturilor agricole. Când prin tehnologia de cultură a unei comunităţi de plante nu i se asigură cerinţele faţă de factorii de mediu înscrise în codul genetic, privitoare la aprovizionarea cu apă, hrană, aer, bioxid de carbon, lumină, căldură, densitate, spaţiu de nutriţie atunci când această comunitate de plante, care prin senzorii biologici sesizează condiţiile ce le are la dispoziţie prin factorii naturali sau prin tehnologia de cultură aplicată, îşi autoreglează prin procese de conexiune în mod etapizat, creşterea, dezvoltarea, fotosinteza, transpiraţia, indicele foliar, recolta, la condiţiile existente de aşa manieră ca să-şi asigure perpetuarea speciei, chiar dacă face un singur bob (D.Davidescu şi Velicica Davidescu, 1988). Pentru acest lucru pe baza corelării celor 10 legi şi principii enumerate mai sus, cu rezultatele cercetărilor ştiinţifice şi a celor obţinute în producţia vegetală intensivizată, în vederea maximalizării eficienţei economice şi evoluţiei calitative a sistemului sol-plantă, au fost elaborate de Borlan (1994) următoarele reguli ştiinţifice:

Regula recoltelor mari. Obţinerea de recolte mari, la nivelul capacităţii de producţie a soiului sau hibridului, în fiecare situaţie ecologică dată, este posibilă pe baza interacţiunii pozitive a tuturor factorilor şi condiţiilor de vegetaţie biologică, chimică şi fizică, asigurate armonizat şi la niveluri optime, cantitativ şi calitativ, prin tehnologiile de cultură cu verigi dimensionate în funcţie de însuşirile solului şi gradul de favorabilitate pentru cultură a celorlalte componente ale cadrului natural. Regula domeniilor optime de aplicare a factorilor şi condiţiilor de vegetaţie pentru asigurarea interacţiunii pozitive. Întinderea domeniilor optime, în care factorii şi condiţiile de vegetaţie alocate economic interacţionează pozitiv cu maximă intensitate, manifestă tendinţa de a se restrânge pe măsură ce cresc recoltele, sau, altfel spus, numărul de doze şi de rapoarte reciproce dintre factorii şi condiţiile de vegetaţie în care se pot obţine recoltele, se micşorează o dată cu creşterea acestora. Regula prevenirii fenomenelor de poluare şi a îmbunătăţirii calităţii mediului ambiant al producţiei vegetale.

8

Fenomenele de poluare a componentelor mediului ambiant şi al producţiei vegetale, sunt întotdeauna urmarea neutilizări productive a factorilor chimici de vegetaţie, aplicaţi în exces absolut faţă de necesarul optim economic pentru oferta ecologică de producţie dată, sau în exces relativ faţă de posibilităţile de metabolizare asigurate prin accesibilitatea elementelor nutritive, care nu s-au aplicat prin tehnologie (de pildă metabolizarea slabă a nitraţilor în plante cu deficienţe de fosfor şi molibden). Regula evoluţiei însuşirilor fizice, chimice şi biologice ale solurilor.

Dacă asigură obţinerea de recolte mari şi continuu ascendente o perioadă indefinit de lungă de timp, tehnologiile de cultură intensivă a plantelor nu degradează însuşirile fizice, chimice şi biologice ale solurilor, ci din contră le ameliorează. Toate aceste reguli sunt de factură statistică, apărând ca rezultante probabile ale medierii unor vaste populaţii de date experimentale. Ecuaţiile de tip polinominal cu termeni simpli, pătratici, sau cu rădăcină pătrată şi cu multiplicarea factorilor par a fi corespunzătoare pentru descrierea matematică a acestor reguli,aşa cum este dată mai jos:

R

= R 0 +a∙N+b∙P+cK+dN 2 +eP 2 +fK 2 +g(NP)+h(NPK)+i(P∙K)+j(NPK),

în

care:

R 0 = recolta fără îngrăşăminte; a, b, c, d, e, f, g, h, i, j = coeficienţi de regresie ai recoltei faţă de doza de îngrăşământ. Reţinem:

Agrochimia investighează starea de fertilitate prin analiza plantei şi a solului, în vederea stabilirii nevoii de îngrăşăminte precum şi controlul poluării şi depoluării, ca urmare a efectului chimizării intensive sau neraţionale sau a unor noxe provenite de la unele întreprinderi industriale. Ocupându-se de circuitul substanţelor nutritive în mediul de creştere şi dezvoltare a plantelor, Agrochimia studiază problemele legate de producerea, pregătirea, păstrarea şi folosirea îngrăşămintelor chimice, organice şi a amendamentelor şi de folosirea lor raţională în vederea evitării poluării mediului ambiant. Observaţie:

Cunoaşterea istoricului dezvoltării ştiinţei agrochimice, este necesară întrucât profitând de învăţămintele trecutului şi prezentului, putem să deducem principii şi legităţi ce derivă din legile obiective ale naturii şi ale dezvoltări societăţii.

TEST DE EVALUARE

b) Care sunt regulile elaborate de Z. Borlan în vederea maximalizării eficienţei economice şi evoluţiei calitative a sistemului sol-plantă? Răspuns:

Regula recoltelor mari, Regula domeniilor optime de aplicare a factorilor şi condiţiilor de vegetaţie pentru asigurarea interacţiunii pozitive, Regula prevenirii fenomenelor de poluare şi a îmbunătăţirii calităţii mediului ambiant al producţiei vegetale, Regula evoluţiei însuşirilor fizice, chimice şi biologice ale solurilor

9

2.

Enunţaţi legea nesubstituirii factorilor de vegetaţie, formulată de Prianişnicov (1940)

Răspuns:

de vegetaţie, formulată de Prianişnicov (1940) Răspuns: Exerciţii. Exemplu rezolvat: 1. Agrochimia este ştiinţ a

Exerciţii.

Exemplu rezolvat:

1. Agrochimia este ştiinţa interdisciplinară care studiază :

a) poluarea solului

b) poluarea aerului

c) problemele de bază ale chimizării agriculturii

Rezolvare : a şi c

De rezolvat:

2. Dacă una din condiţiile de viaţă a plantelor (apă, hrană, lumină, temperatură) lipseşte, atunci recolta este:

a) mai mare

b) egală cu zero

c) mai mica

Rezolvare:

1.2. Probleme care stau în faţa chimizării agriculturii în ţara noastră

1.2.1. Resursele de sol ale României şi problema chimizării agriculturii. În agricultura modernă contemporană, principalele măsuri tehnice pe care se acţionează pentru sporirea producţiei la hectar sunt: irigarea; chimizarea prin: îngrăşăminte, erbicide, fungicide etc.; folosirea unui material săditor cu înaltă valoare biologică, a unei seminţe cu un potenţial productiv ridicat; mecanizarea lucrărilor agricole. Alături de aceştia trebuie ţinut cont şi de factorii climatici (secete, ger, brumă). Dintre măsurile tehnice prezentate mai sus un rol esenţial în sporirea producţiei la ha îl au îngrăşămintele. Din datele experimentale din ţara noastră rezultă că 1kg de substanţă activă (N.P.K.), aduce pe solurile molice următoarele sporuri de recoltă: 10 kg la grâu, 12 kg la porumb, 11 kg la orz, 4,5 kg la floarea soarelui, 50 - 60 kg la sfecla de zahăr, 35 kg la cartofi, 40 - 60 kg la ardei, 80 kg la tomate, 10 - 15 kg la mere, 15 - 20 kg la struguri. Există deci o strânsă legătură între consumul de îngrăşăminte şi producţia agricolă. Creşterile de producţie în toate cazurile se datorează nu numai sporirii cantităţilor de îngrăşăminte, ci şi intesificării celorlalţi factori de vegetaţie, însă aceştia nu-şi evidenţiază efectul atâta timp cât nu se folosesc îngrăşăminte în cantităţi satisfăcătoare şi echilibrate. Alături de îngrăşăminte, solul joacă un rol important în obţinerea unor producţii mari pentru asigurarea necesarului de hrană a omenirii. Teritoriul agricol al ţării noastre, caracterizat printr-o mare diversitate a condiţiilor naturale, prezintă pe un spaţiu geografic relativ restrâns, aproape toate categoriile de sol reprezentative din Europa, de la

10

cernoziomuri de stepă şi silvostepă cu fertilitate naturală ridicată, soluri brun-roşcate, soluri brun acide, până la soluri podzolice, sărăturate nisipoase, cu fertilitate scăzută. După datele Ministerului Agriculturii, Direcţia Generală - Fond Funciar, Cadastru, Geodezie şi Organizarea Teritoriului (citaţi de I.C.P.A.), la 31 decembrie 1995, situaţia fondului funciar agricol şi silvic a prezentat însemnate modificări ca urmare a aplicării Legii 18/1990. Astfel, cu excepţia societăţilor comerciale, foste IAS-uri care au suprafeţe mari de ordinul miilor de hectare, circa 10.694.000 ha teren agricol din care 7.807.000 ha arabil sunt în proprietate particulară (peste 6 milioane proprietari), revenind în medie 1,3-2 ha şi un maxim de 10 ha pe proprietar. În România terenurile arabile, deosebit de importante pentru economia naţională reprezintă 39,17 % din teritoriul ţării şi practic toate (95 %) sunt luate în cultură, faţă de 44 % pe plan mondial 88 % în Europa, 51 % în S.U.A. şi Canada, 2 % în Australia şi Noua Zeelandă şi 58 % în medie în ţările dezvoltate. Această situaţie reflectă atât ponderea mare a terenurilor agricole şi mai ales arabile în economia fondului funciar, cât şi faptul că România este una din ţările în care resursele de creştere a

suprafeţei arabile sunt, practic epuizate. 1.2.2. Calitatea solurilor şi principalele restricţii ale calităţii acestora. Productivitatea terenurilor agricole este mult diferită, ca rezultat atât al diversităţii condiţiilor fizico-geografice şi însuşirilor intrinseci ale solurilor, cât şi a influenţelor antropice intervenite în timp. Potrivit datelor sistemului naţional de monitoring al calităţii solurilor agricole, elaborat de I.C.P.A. în 1998, principalii factori restrictivi ai capacităţii productive a solurilor agricole din ţara noastră sunt următorii:

seceta frecventă, excesul periodic de umiditate din sol, eroziunea hidrică şi alunecările de teren, eroziunea eoliană, conţinutul excesiv de schelet în partea superioară a solului, sărăturarea naturală a solului, deteriorarea structurii şi compactarea solului, distrugerea solului prin diverse lucrări de desecare, acoperirea cu deşeuri şi reziduuri solide, poluarea cu petrol şi apă sărată, poluarea chimică, etc. Tabloul general al factorilor restrictivi prezentaţi evidenţiază faptul că, majoritatea acestora intră în sarcina chimizării agriculturii (Agrochimiei), prin îmbunătăţirea tehnologiilor folosite în agricultura ţării noastre, care trebuie să aibă în vedere următoarele aspecte:

- ameliorarea solurilor slab productive, acide, alcaline, nisipoase, antropice prin măsuri agrochimice;

- creşterea conţinutului de materie organică din soluri prin folosirea

îngrăşămintelor organice şi a resturilor organice vegetale în vederea realizării unui bilanţ favorabil al humusului din sol;

- creşterea fertilităţii solurilor prin sporirea cantităţii de îngrăşăminte chimice cu azot, fosfor şi potasiu utilizate la unitatea de suprafaţă;

- măsuri de depoluare a solurilor poluate;

- măsuri de reconstrucţie ecologică a solurilor degradate.

Reţinem :

Teritoriul agricol al ţării noastre, caracterizat printr-o mare diversitate a condiţiilor naturale, prezintă pe un spaţiu geografic relativ restrâns, aproape toate categoriile de sol reprezentative din Europa, de la cernoziomuri de stepă şi silvostepă cu fertilitate naturală ridicată, soluri

11

brun-roşcate, soluri brun acide, până la soluri podzolice, sărăturate nisipoase, cu fertilitate scăzută. Productivitatea terenurilor agricole este mult diferită, ca rezultat atât al diversităţii condiţiilor fizico-geografice şi însuşirilor intrinseci ale solurilor, cât şi a influenţelor antropice intervenite în timp. Observaţie:

Agrochimia, prin îmbunătăţirea tehnologiilor folosite în agricultura ţării noastre, trebuie să aibă în vedere următoarele aspecte:

- ameliorarea solurilor slab productive, acide, alcaline, nisipoase, antropice prin măsuri agrochimice;

- creşterea conţinutului de materie organică din soluri prin folosirea

îngrăşămintelor organice şi a resturilor organice vegetale în vederea realizării unui bilanţ favorabil al humusului din sol;

- creşterea fertilităţii solurilor prin sporirea cantităţii de îngrăşăminte chimice cu azot, fosfor şi potasiu utilizate la unitatea de suprafaţă;

- măsuri de depoluare a solurilor poluate;

- măsuri de reconstrucţie ecologică a solurilor degradate.

TEST DE EVALUARE

1.

productive a solurilor agricole din ţara noastră? Răspuns:

Care

sunt

principalii

factori

restrictivi

ai

capacităţii

Seceta frecventă, excesul periodic de umiditate din sol, eroziunea hidrică şi alunecările de teren, eroziunea eoliană, conţinutul excesiv de schelet în partea superioară a solului, sărăturarea naturală a solului, deteriorarea structurii solului, distrugerea solului prin diverse lucrări de desecare, acoperirea cu deşeuri şi reziduuri.

2. Ce aspecte trebuie să urmărească Agrochimia în vederea îmbunătăţirii tehnologiilor folosite în agricultură?

Răspuns:

tehnologiilor folosite în agricultură? Răspuns: Exerciţii. Exemplu rezolvat: 1. Principalele măsuri

Exerciţii. Exemplu rezolvat:

1. Principalele măsuri tehnice pe care se urmăreşte sporirea producţiei la hectar sunt:

a) irigarea

b) aplicarea îngrăşămintelor

c) semănatul timpuriu

Rezolvare : a şi b

De rezolvat:

2. Din datele experimentale din ţara noastră rezultă că 1kg de substanţă activă (N.P.K.), aduce pe solurile molice următoarele sporuri de recoltă la grâu:

a) 100 kg

b) 10 kg

c) 1000 kg

Rezolvare:

12

Rezumatul temei

Agrochimia este o ştiinţă interdisciplinară, care studiază problemele de bază ale chimizării agriculturii. Ea studiază circuitul substanţelor nutritive în mediul de creştere şi dezvoltare al plantelor agricole, problemele nutriţiei plantelor în legătură cu aplicarea îngrăşămintelor şi amendamentelor, precum şi legile proceselor acţiunii reciproce dintre îngrăşăminte, amendamente, sol, plante şi microorganisme. Diferiţi cercetători au căutat să sintetizeze anumite adevăruri sub forma unor principii sau legi ale fertilităţii, cum ar fi: Legea egalei importanţe a factorilor de vegetaţie, Legea interdependenţei şi condiţionării reciproce a factorilor de vegetaţie, Legea nesubstituirii factorilor de vegetaţie, Legea completării (restituirii) elementelor nutritive, Legea minimului, maximului şi optimului, Legea relaţiilor fiziologice sau acţiunii factorilor de vegetaţie, Legea echilibrului dintre diferite organe ale plantelor, Legea fertilităţii crescânde a solului, Legea ierarhizării factorilor de vegetaţie, Legea autoreglării biologice a culturilor agricole. Pe baza corelării celor 10 legi şi principii enumerate mai sus, cu rezultatele cercetărilor ştiinţifice şi a celor obţinute în producţia vegetală intensivizată, în vederea maximalizării eficienţei economice şi evoluţiei calitative a sistemului sol-plantă, au fost elaborate de Z. Borlan (1994) următoarele reguli ştiinţifice: Regula recoltelor mari, Regula domeniilor optime de aplicare a factorilor şi condiţiilor de vegetaţie pentru asigurarea interacţiunii pozitiv, Regula prevenirii fenomenelor de poluare şi a îmbunătăţirii calităţii mediului ambiant al producţiei vegetale, Regula evoluţiei însuşirilor fizice, chimice şi biologice ale solurilor. Alături de îngrăşăminte, solul joacă un rol important în obţinerea unor producţii mari pentru asigurarea necesarului de hrană a omenirii.

13

Tema nr. 2

BAZELE AGROCHIMICE ALE FERTILIZĂRII ÎN RAPORT CU CERINŢELE PLANTELOR ÎN ELEMENTE NUTRITIVE

Unităţi de învăţare:

Compoziţia chimică a plantelor, elemente necesare creşterii şi dezvoltării acestora;

Cerinţele plantelor în elemente nutritive în raport cu factorii de vegetaţie;

Stările de aprovizionare a plantelor cu elemente nutritive;

Mecanismul absorbţiei elementelor nutritive de către plante.

Obiectivele temei:

- cunoaşterea compoziţiei elementare a plantelor şi legăturile ei cu cea a solului;

- cerinţele plantelor în elemente nutritive în raport cu fazele de vegetaţie;

- stările de aprovizionare a plantelor cu elemente nutritive;

- mecanismul absorbţiei radiculare a elementelor nutritive de către plante. Timpul alocat temei : 8 ore

Bibliografie recomandată :

1. Avarvarei, I., şi colab. 1997 - Agrochimie. Editura Sitech,Craiova. 2. Velicica Davidescu, Davidescu D., 1999 - Compendium agrochimic. Editura Academiei Române Bucureşti.

3. Mocanu R., Ana Maria Mocanu, 2005 Agrochimie, Editura Universitaria, Craiova.

4. Ana Maria Dodocioiu, Mihail Susinski, Romulus Mocanu, 2009 – Agrochimie. Editura Sitech, Craiova.

5. Rusu M., 2006 - Compendiu de Agrochimie. Editura Ceres Bucuresti

2.1. Compoziţia chimică a plantelor, elemente necesare creşterii şi dezvoltării acestora

Compoziţia chimică a plantelor, reflectă în mare parte cerinţele lor faţă de factorii de mediu. Aproape în totalitate plantele sunt organisme autotrofe, având însuşirea de a-şi procura singure hrana şi energia din mediul înconjurător. Există şi excepţii - plantele hemiparazite -, care îşi asigură hrana brută pe seama altor specii (Vîscum, Melampirum, ş.a.). Componentele majore ale plantelor sunt: apa, care reprezintă între 75 – 95% din masa proaspătă şi substanţa uscată, care reprezintă 5 – 25 %. 2.1.1. Apa - este componenta de bază a tuturor organismelor vii deoarece ea îndeplineşte următoarele roluri:

- este mediul de desfăşurarea al reacţiilor chimice, biologice şi

fizice;

14

- dizolvă, hidratează, hidrolizează şi participă la fenomenele de oxido-reducere şi de sinteză;

- menţine presiunea osmotică, reglează concentraţia ionilor de

hidrogen şi oxidril;

- este mediul de transport al elementelor nutritive şi al substanţelor sintetizate;

- este un regulator de temperatură.

În concepţia biostructurală a lui Macovski (1981) apa din ţesuturile vii se prezintă în trei forme:

- ca soluţie intercelulară, comportându-se ca apă liberă, obişnuită, în

care sunt dizolvate substanţe, enzime şi sunt prezenţi ioni, putând fi stoarsă

sub formă de suc vacuolar;

- apa integrată în materia biostructurată, fără însuşiri de solvent, fiind prezentă ca suc plasmatic;

- apa legată de coloizi şi materia biostructurată, care se adaugă apei

libere numai după moartea plantei. Conţinutul în apă al plantelor este foarte diferit, fiind în funcţie de

specie, de vârstă, organul vegetativ, fructul şi sămânţa. Astfel în seminţele cerealelor ea are valoarea de 12–14 %, oleaginoase 7–8 %, fân 14–16 %, castraveţi 90–97 %, mere 77–88 %, struguri 75–83 %.

2.1.2. Substanţa uscată, rezultă după eliminarea apei la etuvă (105 0 C). Ea este formată din compuşi organici şi minerali. Compuşii organici din plante reprezintă 5–30 % fiind formaţi din:

- Extractive azotate: proteine simple, aminoacizi, proteine complexe,

protide;

- Extractive neazotate: glucide, lipide, substanţe pectice, acizi graşi şi acizi organici;

- Pigmenţi: antocianici, carotinoizi, clorofilieni, etc.;

- Enzime: oxidoreductaze, transferaze, hidrolaze, liaze, izomeraze, ligaze, etc.;

- Vitamine: A, B, B 1 , B 2 , B 6 , C, D, H, PP, etc.;

- Substanţe de creştere: auxine, gibereline , chimetine, ş.a.

Compuşii minerali din plante reprezintă 0,3 – 12 % şi sunt formaţi din: nitraţi, fosfaţi, sulfaţi, cloruri, silicaţi. 2.1.3. Clasificarea elementelor nutritive din plante Cele 60 de elemente, care intră în alcătuirea plantelor au un rol complex, cele mai multe participând singure sau împreună cu altele sub formă de grupe anionice sau acide (C, N, S, P), cationi bazici cu valenţă fixă (K, Ca, Mg), sau variabilă (Mn, Fe, Cu, Zn), amfoliţi cu valenţă variabilă (B, Al, Si), la procese de transport, sinteză, depunere de substanţe, activarea sau catalizarea unor procese, schimb de energie. Prin element nutritiv, se înţelege acel element chimic existent în sol, care este adsorbit de plante în cantităţi mai mari sau mai mici şi care este utilizat direct sau indirect, într-o măsură mai mare sau mai mică în procesele mai sus menţionate. Există mai multe criterii de clasificare a elementelor nutritive care sunt prezentate în cele ce urmează. A) În funcţie de cantitatea în care se găsesc în plante - sunt grupate astfel:

macroelemente - care se găsesc în plante în cantităţi de n.10 1 -n.10 -2 % şi care trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

15

- să aibă rol direct în procesele de nutriţie, de creştere şi dezvoltare;

- absenţa lor din mediul nutritiv, să împiedice dezvoltarea părţilor vegetative a organelor de reproducere şi încheiere a ciclului vital;

- carenţa lor să fie specifică şi să poată fi corectată numai prin

introducerea în mediul nutritiv a unor săruri ce conţin elementul respectiv;

- carenţa accentuată să provoace tulburări metabolice, citologice,

histologice, anatomopatologice. Macroelementele pot fi: principale (N,P,K) şi secundare (S,Mg,Ca). microelementele - care se găsesc în plante în cantităţi de n.10 -3 -

n.10 -5 % şi trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

- să aibă acţiune strict specifică şi directă;

- lipsa sau insuficienţa să împiedice îndeplinirea ciclului vegetal;

- carenţa să poată fi corectată prin cantităţi ce nu depăşesc 10kg/ha socotită în substanţă activă;

- să manifeste acţiune toxică dacă se depăşeşte un anumit prag

optim;

- insuficienţa lor în mediu nutritiv, să provoace tulburări metabolice,

citologice, histologice, sau morfologice care duc la scăderea recoltei. Ultra-microelementele se găsesc în plante în cantităţi de n.10 -6 -n.10 -9 % cuprind de regulă unele elemente radioactive (U,Th,Ac), care pot stimula creşterea plantelor.

B) În funcţie de importanţa pe care o au în procesele metabolice

elemente esenţiale, care sunt implicate direct în nutriţia plantelor

şi nu pot fi înlocuite cu alte elemente în funcţiile lor, absenţa sau insuficienţa lor din mediul de nutriţie, fac imposibilă creşterea normală a plantelor şi încheierea ciclului vital. Ca elemente esenţiale sunt sunt considerate de Bergman (1992) doar 16 şi anume: C, O, H, N, P, K, Ca, Mg, S, B, Cu, Fe, Mn, Mo, Zn, Cl. elemente neesenţiale sunt considerate elementele care încurajează creşterea plantelor, însă al căror rol nu este bine definit (Ar, Bo, Be, Bi, Br, Ce, Cr, Li, Pb, Pt, Rb, Se, Sr).

Reţinem:

Componentele majore ale plantelor sunt: apa, care reprezintă între 75 – 95 % din masa proaspătă şi substanţa uscată, care reprezintă 5 – 25 %. Apa este componenta de bază a tuturor organismelor vii. Substanţa uscată, este formată din compuşi organici şi minerali. Compuşii organici din plante reprezintă 5 – 30 %, iar compuşii minerali din plante reprezintă 0,3 – 12 %. Prin element nutritiv, se înţelege acel element chimic existent în sol, care este adsorbit de plante în cantităţi mai mari sau mai mici şi care este utilizat direct sau indirect în procesele de creştere şi dezvoltare a plantelor. Macroelementele se găsesc în plante în cantităţi de n.10 1 -n.10 -2 % şi pot fi: principale (N, P, K) şi secundare (S, Mg, Ca). Microelementele se găsesc în cantităţi de n.10 -3 - n.10 -5 % (Cu, Fe, Ni, Mn, Zn, B, Mo) Observaţie:

Există mai multe criterii de clasificare a elementelor nutritive:

- în funcţie de cantitatea în care se găsesc în plante (macroelemente, microelemente);

- în funcţie de importanţa pe care o au în procesele metabolice (elemente esenţiale, elemente neesenţiale).

16

TEST DE EVALUARE

1. Cum sunt clasificate elementele nutritive în

cantitatea în care se găsesc în plante. Răspuns:

funcţie de

În funcţie de cantitatea în care se găsesc în plante elementele nutritive sunt grupate în: macroelemente principale (N, P, K), macroelemente secundare (S, Mg, Ca), microelemente (Fe, Cu, Mn, B, Cr, Ni, Mo ) şi ultra-microelemente.

2. Cum sunt clasificate elementele nutritive în

importanţa pe care o au în procesele metabolice? spuns:

funcţie de

care o au în procesele metabolice? Ră spuns: funcţie de Exerciţii. Exemplu rezolvat: 1. Substanţa uscată

Exerciţii. Exemplu rezolvat:

1. Substanţa uscată din plante reprezintă un procent cuprins între 5 – 25%.

a) 0,5 – 1%

b) 5 – 25%.

c) 75 – 95%

Rezolvare : b

De rezolvat:

2. Din substanţa uscată rezultată după eliminarea apei la etuvă,

enzimele sunt reprezentate de:

a) antocianici, carotinoizi, clorofilieni

b) auxine, gibereline, chimetine

c) oxidoreductaze, transferaze, hidrolaze, liaze, izomeraze, ligaze

Rezolvare:

2.2. Cerinţele plantelor în elemente nutritive în raport cu fazele de vegetaţie

Folosirea îngrăşămintelor trebuie făcută diferenţiat de la o specie de plantă la alta, deoarece în timp diferitele specii şi-au format însuşirea de a acumula în frunze, ramuri, tulpini, ca şi în sămânţă, substanţe nutritive în anumite raporturi. Pentru a înţelege mai bine principiile aplicării diferenţiate a îngrăşămintelor, în raport cu cerinţele plantelor în elemente nutritive în cursul vegetaţiei, este necesar să se cunoască noţiunea de vârstă, care este dată de durata ciclului vital şi de ciclul anual de vegetaţie, în cadrul căruia se disting diferite faze de vegetaţie (fenofaze), caracterizate prin apariţia, creşterea şi maturarea organelor (răsărirea, înfrăţirea, formarea paiului, apariţia mugurilor de rod, înflorirea). În cadrul ciclului vegetativ se disting mai multe perioade de vârste, dintre care după D. Davidescu (1992), pentru aplicarea îngrăşămintelor, prezintă interes:

17

- perioada de dominanţă a creşterii vegetative, de la încolţirea

seminţei şi până la începerea fructificării, când apar ţesuturi noi a căror masă predomină;

- perioada de dominanţă a formării organelor de reproducere, a

fructificării care la plantele anuale se suprapune cu ciclul vital, iar la

plantele lemnoase multianuale cu frunzele caduce, începe cu prima rodire şi ţine până când recolta începe să descrească şi apar ramuri uscate;

- perioada de dominanţă a proceselor de îmbătrânire (maturare

deplină), care începe la plantele anuale odată cu intrarea în pârgă a

fructelor, iar la cele lemnoase perene odată cu apariţia primelor ramuri uscate şi ţine până la uscarea completă. În timpul ciclului vital, o altă însuşire care se schimbă cu vârsta, este consumul diferit de substanţe nutritive pe parcursul acestor perioade şi sensibilitatea faţă de prezenţa sau absenţa în mediul de nutriţie a anumitor substanţe nutritive. Astfel, în fenofaza creşterii vegetative, elementul nutritiv determinant este azotul. În fenofaza de maturitate, plantele folosesc cantităţi mari de K, P, B, iar în fenofaza de fructificare se mai adaugă cantităţi sporite de P, Zn şi Mo. În general, se pot separa trei perioade de consum a elementelor nutritive:

- perioada critică, coincide cu primele faze de creştere şi dezvoltare a

plantelor. Este perioada în care insuficienţa, excesul sau un raport neechilibrat dintre elementele nutritive au acţiune dăunătoare asupra întregii perioade de creştere şi dezvoltare a plantei. Dacă pe parcurs se încearcă o remediere a elementelor nutritive, plantele nu revin la starea normală.

- perioada consumului maxim, coincide cu creşterea cea mai intensă şi începutul acumulării substanţelor de rezervă. Elementele nutritive sunt asimilate în cantităţi mari şi ritm accentuat. În această perioadă îngrăşămintele au eficienţă maximă. - perioada consumului minim coincide cu maturarea fructelor şi seminţelor şi cu acumularea maximă a substanţelor de rezervă; consumul de substanţe nutritive din sol se reduce treptat până la încetarea totală. O parte din elementele asimilate pot chiar migra, părăsind organele plantei, cum este potasiul.

Aceste perioade sunt redate pentru diferite specii de plante în

tabelul 1. Reţinem:

Se pot stabili trei perioade de consum a elementelor nutritive şi

anume:

- perioada critică, coincide cu primele faze de creştere şi dezvoltare a plantelor.

- perioada consumului maxim, coincide cu creşterea cea mai

intensă şi începutul acumulării substanţelor de rezervă.

- perioada consumului minim coincide cu maturarea fructelor şi

seminţelor şi cu acumularea maximă a substanţelor de rezervă; consumul de substanţe nutritive din sol se reduce treptat până la încetarea totală. În fenofaza creşterii vegetative, elementul nutritiv faţă de care plantele au cerinţe mari este azotul. În fenofaza de maturitate, plantele folosesc cantităţi mari de K, P, B, iar în fenofaza de fructificare se mai adaugă cantităţi sporite de P, Zn şi Mo.

18

Observaţie:

Folosirea îngrăşămintelor trebuie făcută diferenţiat de la o specie de plantă la alta, deoarece în timp diferitele specii şi-au format însuşirea de a acumula în frunze, ramuri, tulpini, ca şi în sămânţă, substanţe nutritive în anumite raporturi.

Tabelul 1

Perioadele consumului de elemente nutritive la diferite plante cultivate (după Calancea, 1990)

Planta

Perioada critică

Perioada

Perioada

 

a nutriţiei

consumului

consumului

 

maxim

minim

Cereale păioase

12 - 20 zile de la răsărire

Înfrăţire-

Coacere

înspicare

Porumb

 

4

- 6 frunze

Înainte de

Coacere ceară

 

apariţia

paniculului

Cartof

2

- 4 perechi de frunze

Începutul

Uscarea

îngroşării

frunzelor

 

rădăcinii

inferioare

Sfeclă de zahăr

2

- 3 perechi de frunze

Începutul

Uscarea

îngroşării

frunzelor

 

rădăcinii

primare

Tomate

Apariţia primei

Începutul

Coacerea

frunze adevărate

înfloririi

fructelor

Varză de

 

3

- 4 frunze

70 zile de la răsărire

Căpăţâna este

toamnă

 

formată

In

 

3

- 5 frunze

Butonizare-

După formarea

 

înflorire

seminţei

Cânepă

 

2

- 4 frunze

Creşterea tulpinii

Îngălbenirea

 

păstăilor

Soia

 

3

- 4 frunze

După formarea

Îngălbenirea

 

nodozităţilor

păstăilor

Viţă de vie

 

Desfacerea

Începutul

Coacerea

mugurilor

înfloririi

strugurilor

Pomi fructiferi

Desfacerea mugurilor de rod

Apariţia frunzelor, diferenţierea mugurilor de rod

Coacerea

fructelor

TEST DE EVALUARE

1. Care sunt perioadele din viaţa plantelor care prezintă interes în aplicarea îngrăşămintelor? Răspuns:

Importanţă în aplicare a îngrăşămintelor au perioadele de creştere vegetativă, cele de formare a organelor de reproducere şi cele de maturare deplină.

2. Care sunt perioadele de consum a elementelor nutritive de către plante?

19

Exerciţii. Exemplu rezolvat: 1. La cerealele păioase perioada consumului maxim de elemente nutritive este: a)

Exerciţii. Exemplu rezolvat:

1. La cerealele păioase perioada consumului maxim de elemente nutritive este:

a) 12 - 20 zile de la răsărire

b) înfrăţire-înspicare

c) faza de lapte -ceară

Rezolvare : b

De rezolvat:

2. La porumb perioada consumului maxim de elemente nutritive este:

a) înainte de apariţia paniculului

b) 12 - 20 zile de la răsărire

c) faza de lapte - ceară

Rezolvare:

2.3. Stările de aprovizionare a plantelor cu elemente nutritive

În funcţie de aprovizionarea solului cu elemente nutritive, de însuşirile fizice şi chimice ale solului, de condiţiile climatice, planta se poate găsi în una din stările posibile de aprovizionare cu elemente nutritive şi anume:

- starea normală;

- carenţa unuia sau mai multor elemente;

- insuficienţa unui sau mai multor elemente;

- nivelul critic al elementului;

- abundenţa elementului;

- excesul elementului;

- toxicitatea datorită concentraţiei prea mari.

Starea normală este atunci când toate elementele nutritive se găsesc în cantităţi îndestulătoare şi echilibrate, ele determinând o creştere şi dezvoltare normală a plantelor, producţia fiind ridicată şi de calitate. Carenţa este efectul pe care îl poate avea asupra plantelor cultivate, lipsa sau insuficienţa accentuată a unui element nutritiv sub formă asimilabilă din mediu nutritiv şi care influenţează asupra creşterii şi dezvoltării, asupra producţiei şi ca atare cauzează în final un prejudiciu economic. Carenţele nutritive se pot exterioriza sub forma unor simptome determinate ce apar pe frunze, tulpini sau fructe şi care sunt, în general, cunoscute sub denumirea de carenţe minerale, boli de nutriţie, tulburări ale nutriţiei sau boli neparazitare. Există însă stări de carenţă care nu se manifestă prin semne exterioare ci doar printr-o scădere cantitativă sau calitativă a producţiei, dar şi stări de carenţă identificabile doar prin analize chimice sau încercări experimentale. Carenţele elementelor nutritive pot fi clasificate în funcţie de cauzele care le produc astfel: datorate solului şi datorate plantelor (fiziologice).

20

Datorate solului:

- carenţă absolută (primară), când un element nutritiv lipseşte din

sol;

- carenţă indusă, datorită insolubilizării unor elemente nutritive din

sol.

Astfel, fosforul în exces în sol împiedică asimilarea zincului datorită formării Zn 3 (PO 4 ) 2 , care este insolubil. Datorate plantelor (fiziologice):

- prin fenomenul de antagonism ionic. Astfel calciu în exces

împiedică pătrunderea în plantă a magneziului şi potasiului; - datorită temperaturilor scăzute, când activitatea de absorţie a rădăcinilor este scăzută. Insuficienţa unui element este starea prin care ţesuturile sunt nesatisfăcător aprovizionate într-un element nutritiv. Insuficienţa, dacă nu produce semne vizibile de carenţă, duce la modificări fiziologice care au un efect negativ din punct de vedere economic. Nivelul critic al elementului este starea care se defineşte în mai multe moduri şi anume:

- concentraţia unui element şi raportul acestuia faţă de alte elemente,

într-un ţesut sau organ, la o anumită fază de vegetaţie, şi care corespunde unei corelaţii optime a productivităţii plantei;

- concentraţia minimă pentru maximum de recoltă;

- limita cea mai scăzută a concentraţiei unui element, la care recoltă

începe să descrească;

- conţinutul care corespunde la 95% din randamentul maxim;

- conţinutul la care sporul de recoltă dat de îngrăşăminte nu mai este

rentabil. Abundenţa sau aprovizionarea de lux, este dată de concentraţia unui element într-un anumit ţesut sau organ, care depăşeşte nivelul critic, fără a provoca însă efecte toxice şi fără a contribui la formarea substanţelor organice, care duc la sporirea producţiei. Excesul unui element este dat de conţinutul ridicat, care depăşeşte un anumit nivel, denumit „grad de toxicitate“ şi care face ca producţia să scadă pe măsură cu concentraţia acestuia creşte. Toxicitatea survine atunci când concentraţia într-un anumit element provoacă în celulă procese ireversibile, care împiedică desfăşurarea metabolismului normal şi duc chiar la moartea celulei. Corelaţia dintre elementele nutritive în plante, atunci când este ideală este influenţată în realitate de numeroşi factori: specie, vârstă, formarea organelor de reproducţie, aprovizionarea cu apă, temperatura, prezenţa sau absenţa unor elemente. Prevost şi Ollangnier (1954) au propus o diagramă care sintetizează corelaţia dintre concentraţia elementelor minerale şi creşterea acesteia sau a recoltei. În fig.1. se prezintă schematic relaţia dintre concentraţia elementelor nutritive şi creşterea plantelor.

Reţinem:

În funcţie de aprovizionarea solului cu elemente nutritive, planta se poate găsi în una din următoarele stări posibile de aprovizionare cu elemente nutritive: starea normală, carenţa unuia sau mai multor elemente, insuficienţa unuia sau mai multor elemente, nivelul critic al elementului, abundenţa elementului, excesul elementului, toxicitatea datorită concentraţiei prea mari.

21

Fig.1 . Corelaţia dintre creşterea plantei (recoltă) şi concentraţia elementelor din plantă (Prevost şi Ollangnier,

Fig.1. Corelaţia dintre creşterea plantei (recoltă) şi concentraţia elementelor din plantă (Prevost şi Ollangnier, 1954, după Calancea 1990)

Observaţie:

Carenţele elementelor nutritive pot fi clasificate în funcţie de cauzele care le produc astfel:

- datorate solului: carenţă absolută (primară) şi carenţă indusă; - datorate plantelor (fiziologice).

TEST DE EVALUARE

1. Care sunt stările de aprovizionare a plantelor cu elemente nutritive? Răspuns:

Plantele prezintă următoarele stări de aprovizionare cu elemente nutritive: starea normală; carenţa unuia sau mai multor elemente; insuficienţa unuia sau mai multor elemente; nivelul critic al elementului; abundenţa elementului; excesul elementului; toxicitatea datorită concentraţiei prea mari.

2. Când un element nutritiv devine toxic pentru plante? Răspuns:

un element nutritiv devine toxic pentru plante? Răspuns: Exerciţii. Exemplu rezolvat: 1. Excesul unui element în

Exerciţii. Exemplu rezolvat:

1. Excesul unui element în mediul nutritiv, denumit şi „grad de

toxicitate“, face ca producţia să:

a) scadă

b) crească

c) stagneze

Rezolvare: a

De rezolvat:

2. Carenţa unui element nutritiv reprezintă:

a) lipsa sau insuficienţa elementului din mediul nutritiv

b) prezenţa elementului nutritiv numai în frunze

c) absenţa elementului nutritiv din seminţe

22

Rezolvare:

2.4. Mecanismul absorbţiei elementelor nutritive de către plante

Sistemul radicular al plantelor are rolul cel mai important în aprovizionarea plantelor cu elemente nutritive. Raporturile care se stabilesc între sol şi plantă, prin intermediul sistemului radicular determină caracteristicile de nutriţie al plantelor, pe baza cărora se stabilesc modalităţile şi dozele de aplicare a îngrăşămintelor şi amendamentelor. Fiecare specie de plante are un sistem radicular propriu, care-i permite să-i asigure nutriţia cu elementele nutritive din sol. Distribuţia sistemului radicular în sol depinde însă de tipul de sol, de succesiunea şi argilozitatea orizonturilor, de bogăţia în elemente nutritive. 2.4.1. Principalii factori care influenţează absorbţia elementelor nutritive Starea de asigurare a solului cu elemente nutritive reprezintă factorul hotărâtor al absorbţiei acestora şi al dezvoltării sistemului radicular. În acest sens aplicarea îngrăşămintelor are un efect deosebit asupra creşterii rădăcinilor în sol. Temperatura - optimul de temperatură care asigură creşterea şi dezvoltarea normală a sistemului radicular este de 25 - 30 0 C. Depăşirea în plus sau în minus a acestei temperaturi, determină scăderea creşterii sistemului radicular şi în mod implicit absorţia normală a elementelor nutritive. Gradul de aeraţie al solului, are şi el un rol important în creşterea şi dezvoltarea sistemului radicular. O aeraţie normală este considerată la 15 – 20 % oxigen din volumul total al fazei gazoase. În cazul când oxigenul scade sub 5 % se înregistrează încetarea creşterii rădăcinilor. Capacitatea de schimb a sistemului radicular , este dată de suma capacităţii de schimb a perişorilor radiculari, fiecare perişor având o capacitate proprie de schimb ionic. Este firesc ca plantele care au la nivelul sistemului radicular un număr mai mare de perişori radiculari să aibă o capacitate mai mare de schimb ionic. Astfel dicotiledonatele sunt din acest punct de vedere superioare monocotiledonatelor. Acest lucru rezultă din datele tabelului 2.

Tabelul 2

Capacitatea de schimb cationic a rădăcinilor unor specii de plante şi cantitatea de calciu extrasă prin recoltă (după Lixandru şi colab. 1990)

Specia de

Capacitatea de schimb a rădăcinilor (me/100 g s.u.)

Cantitatea de CaO extrasă prin recoltă kg/ha

plante

Soia

65

350

Sfeclă

51

120

Lucernă

48

230

Tomate

35

93

Ovăz

23

30

Porumb

15

25

Orz

12

30

23

Grâu

9

35

2.4.2. Mecanismul absorbţiei elementelor nutritive de către rădăcini Asimilarea substanţelor nutritive de către plante nu constituie o simplă trecere a acestora prin membrana celulară, ci un proces complex, care are loc cu consum de energie şi se intercondiţionează cu metabolismul plantei, fotosinteza, fotorespiraţie, formarea acizilor organici, a glucidelor şi a proteinelor, activitatea enzimatică, cu factorii de mediu, pH, textură, capacitatea de saturaţie cu baze şi conţinutul de argilă al solului cât şi cu tehnologia de cultură. Deplasarea elementelor nutritive în soluţia solului spre perii radiculari se face în stare de ioni, sub influenţa forţelor electrostatice, iar pătrunderea ionilor în perişorii radiculari se face prin schimb cu ionii din celulele perilor radiculari. Principalele surse de ioni sunt sărurile solubile (fosfaţi, nitraţi, sulfaţi, cloruri) şi unii acizi slabi. Chelaţii şi complecşii organici (aminoacizi, acizi humici) pătrund în perii radiculari şi sub formă moleculară. În celula perişorului radicular, chelatul este preluat de un complex organic cu însuşiri chelatice mai puternice sau este degradat pe cale metabolică, eliberându-se elementul sub formă de cation. (R. Lăcătuşu,

2000).

Absorbţia ionilor de către sistemul radicular se face pe două căi:

- absorbţie pasivă (fără cheltuială de energie din partea plantei);

- absorbţie activă (cu consum de energie).

Absorbţia pasivă se realizează pe mai multe căi:

- difuzia ionilor, are loc odată cu deplasarea soluţiei solului sub formă de flux continuu din zone mai umede spre zone mai uscate, din apropierea perilor radiculari, se deplasează şi ionii din soluţie. Uscarea solului din zona perilor radiculari se datorează evapotranspiraţiei. Tot prin difuzie apa încărcată cu ioni pătrunde în spaţiul liber aparent al rădăcinii, spaţiu care se găseşte între celulele epidermei. Volumul acestui spaţiu reprezintă 8-10% din volumul total al celulelor radiculare, iar conţinutul lui constituie o rezervă importantă pentru absorbţia metabolică şi pentru perioadele secetoase. - absorbţia pe baza schimburilor ionice se face în virtutea echilibrului de membrană Donnan, realizat la nivelul membranei pectocelulozice, care acoperă pereţii epidermei celulelor rădăcinii. Echilibrul termodinamic – poate fi scris sub forma:

[

[

]

]

Na

*

i

Na

*

e

= [

[

]

] i

Cl

e

Cl

Această formulă, evidenţiază raportul dintre concentraţiile cationilor reţinuţi de coloizii perilor radiculari (i) şi cei din soluţia externă (e), care este invers proporţională cu raportul dintre concentraţiile ionilor din soluţia externă şi cei absorbiţi de coloizii perilor radiculari. Deoarece în soluţie există mai multe tipuri de ioni, relaţia se poate scrie şi sub forma:

[

Na

+ ]

i

= [

K

+ ]

e

=

[

Ca

2

+

]

1

2

i

=

[

Cl

]

e

=

[

PO

4

3

]

i

[

Na

+ ]

e

[

K

+ ]

i

[

Ca

2

+

]

1

2

e

[

Cl

]

i

[

PO

4

3

]

e

24

- absorbţia prin pinocitoză, constă din resorbţia în interiorul celulei a unor vezicule încărcate cu ioni, vezicule formate din invaginaţiunile plasmalemei pline cu apă încărcate cu ioni.

- absorbţia pe calea electro-osmozei, are loc în urma atragerii ionilor

de semn contrar, prezenţi în compartimentul exterior al membranei citoplasmatice de către ionii compartimentului celular, prin canaliculele citoplasmatice, prevăzute cu un dublu strat de ioni, cu sarcini contrare numit stratul dublu al lui HELMHOLZ. Se generează astfel un câmp electric. Absorbţia activă, se produce ca rezultat al activităţii metabolice, cu un consum de energie, pe bază de schimb de ioni, sau prin transferul de electroni la nivelul redox al citocromilor, când apare o valenţă liberă. În acest fel citocromii devin transportori de ioni. În afară de citocromi rolul de transportor îl pot avea şi alţi produşi intermediari ai fotosintezei cum ar fi:

aminoacizii, fosfatidele, peptidele. 2.4.3. Factorii care influenţează absorbţia ionilor nutritivi de către rădăcinile plantelor Selectivitatea ionilor - Elementele nutritive sunt absorbite în mod selectiv. În interiorul celulelor, concentraţia substanţelor poate fi mai mare decât în soluţia exterioară; are loc deci o acumulare de elemente. Există deosebiri privitoare la selectivitatea absorţiei şi acumularea substanţelor minerale care diferă în funcţie de specie, uneori şi de soi, varietate (tabelul 3).

Tabelul 3

Oferta de ioni şi absorţia la câteva specii crescute în aceeaşi soluţie nutritivă (după Marschaner, 1992)

Specia

% în diferiţi cationi din conţinutul total de ioni din plante

Na

K

Mg

Ca

Hrişcă

0,9

39

27

33

Floarea

2,3

54

17

27

soarelui

Porumb

2,9

70

16

11

Lobodă

19,7

39

31

10

Soluţie

25

25

25

25

nutritivă

Reacţia mediului - ionii de H + micşorează absorbţia cationilor în rădăcină, având o activitate ionică mai ridicată şi ocupă poziţii ionizate. Absorbţia cationilor pe moleculele transportoare de ioni se face prin schimb cu ionii de H + în punctele ionizabile. Rezultă că ionii de H + din soluţia externă vor micşora absorbţia altor cationi la grupările cu însuşiri bazice. Absorbţia anionilor este favorizată de pH < 7, iar a cationilor de

pH > 7.

Concentraţia soluţiei solului. La concentraţii ridicate ale soluţiei solului în diferite elemente nutritive se intensifică absorţia azotului, se măreşte presiunea osmotică a soluţiei, fapt ce stânjeneşte absorţia apei de către plante. Pentru o creştere normală a plantelor este nevoie de un raport optim N.P.K. Temperatura - influenţează direct respiraţia, transpiraţia plantei şi absorţia elementelor nutritive, fenomene ce se petrec cu intensitate maximă, la valori ale temperaturii cuprinse între 24 şi 35 0 C cu excepţia calciului.

25

Faza de vegetaţie - imprimă ritmuri diferite de absorţie a elementelor nutritive. Astfel, în primele faze de vegetaţie, în special în cele de creştere şi dezvoltare, absorţia azotului este maximă, se micşorează

atingând un minim la maturitate. Spre deosebire de azot, calciul şi magneziul se asimilează mai intens în a doua parte a perioadei de vegetaţie. Tehnica de aplicare a îngrăşămintelor. După D. Davidescu (1991), mişcarea ionilor în sol prin difuziune nu se face la aceiaşi viteză, pentru unii ioni (PO 4 ) având importanţă aplicarea localizată. Astfel cea mai mare parte

a fosforului nu difuzează decât la o distanţă de 0,5cm, ceea ce impune

aplicarea lui la o distanţă corespunzătoare faţă de rădăcină. Mărirea dozei de îngrăşăminte, deci sporirea concentraţiei şi aplicarea localizată cresc viteza de difuziune a fosforului. Interacţiunea ionilor. După raporturile în care ionii se găsesc între

ei în soluţia nutritivă sau în plasma celulară se disting 3 situaţii:

a) de însumare a efectului pozitiv sau negativ al fiecărui ion;

b) de sinergism sau de intensificare a efectului pozitiv sau negativ al unui ion datorită prezenţei altui ion, în aşa fel încât efectul final depăşeşte suma efectelor individuale. Exemple în acest sens sunt perechile de ioni:

Mg 2+ - Zn 2+ , Mg 2+ - Cu 2+ , H 2 PO 4 - - MoO 4 2- . Aceasta înseamnă că magneziu stimulează absorţia Zn şi Cu, iar fosforul stimulează absorţia molibdatului; c) de antagonism, care constă în anihilarea efectului toxic sau favorabil al unui ion de către alt ion nutritiv, astfel încât în final, efectul indus de perechea de ioni este mai mic decât efectul fiecărui ion luat separat. Se cunosc o multitudine de perechi de ioni antagonişti. În funcţie de reacţia solului antagonismul ionic este mai accentuat:

- a 5<pH<6 pentru: Ca 2+ - Fe 2+ ; Ca 2+ - Mg 2+ ; Ca 2+ - Mn 2+ ; Ca 2+ - Al 3+ ;

- la 6<pH<8 pentru: Ca 2+ - Fe 2+ ; Ca 2+ - K + ;

- la

- la pH>7,5 pentru: Ca 2+ - K + ; Ca 2+ - Mg 2+ ; Ca 2+ - Na + .

7<pH<7,5 pentru: Ca 2+ -H 2 PO 4 ; Ca 2+ -K + ; Ca 2+ - B;

Intercondiţionarea ionilor, respectiv antagonismul acestora are o mare importanţă în aplicarea îngrăşămintelor şi amendamentelor. Astfel aplicarea unor doze mari dintr-un singur îngrăşământ declanşează o serie de procese negative în creşterea plantelor şi formarea recoltelor. Reţinem:

Sistemul radicular al plantelor are rolul cel mai important în aprovizionarea plantelor cu elemente nutritive. Factorii care influenţează absorbţia elementelor nutritive sunt:

asigurarea solului cu elemente nutritive, temperatura, gradul de aeraţie al solului, capacitatea de schimb a sistemului radicular. Factorii care influenţează absorbţia ionilor nutritivi de către rădăcinile plantelor sunt: selectivitatea ionilor; reacţia mediului; concentraţia soluţiei solului; temperatura; faza de vegetaţie; tehnica de aplicare a îngrăşămintelor; interacţiunea ionilor. Observaţie:

Antagonismul ionilor are o mare importanţă în aplicarea îngrăşămintelor şi amendamentelor. Astfel, aplicarea unor doze mari dintr- un singur îngrăşământ declanşează o serie de procese negative în creşterea plantelor şi formarea recoltelor.

TEST DE EVALUARE

26

1. Care sunt principalii factori care influenţează absorbţia elementelor nutritive? Răspuns:

absorbţia

asigurarea solului cu elemente nutritive, temperatura, gradul de aeraţie

al solului, capacitatea de schimb a sistemului radicular.

Factorii

care

influenţează

elementelor

nutritive

sunt:

2. Care sunt factorii care influenţează absorbţia ionilor nutritivi de către rădăcinile plantelor? Răspuns:

nutritivi de către rădăcinile plantelor ? Răspuns: Exerciţii. Exemplu rezolvat: 1. Optimul de temperatură

Exerciţii.

Exemplu rezolvat:

1. Optimul de temperatură care asigură creşterea şi dezvoltarea normală a sistemului radicular este de:

a) 10 - 20 0

b) 30 - 40 0

c) 25 - 30 0

Rezolvare : c

De rezolvat:

2. Absorbţia cationilor este favorizată de următoarele valori ale

pH:

a) pH > 7

b) pH < 7

c) pH = 5 - 6

Rezolvare:

27

Rezumatul temei

Compoziţia chimică a plantelor, reflectă în mare parte cerinţele lor faţă de factorii de mediu. Componentele majore ale plantelor sunt: apa, care reprezintă între 75 – 95 % din masa proaspătă şi substanţa uscată, care reprezintă 5 – 25 %. Apa, îndeplineşte următoarele roluri: este mediul de desfăşurarea al reacţiilor; dizolvă, hidratează, hidrolizează şi participă la fenomenele de oxido-reducere şi de sinteză; menţine presiunea osmotică; este mediul de transport al elementelor nutritive şi al substanţelor sintetizate; este un regulator de temperatură. Substanţa uscată, este formată din compuşi organici şi minerali. Compuşii organici din plante reprezintă 5 – 30 % fiind formaţi din:

extractive azotate; extractive neazotate, pigmenţi, enzime, vitamine, substanţe de creştere. Compuşii minerali din plante reprezintă 0,3 – 12 % şi sunt formaţi din: nitraţi, fosfaţi, sulfaţi, cloruri, silicaţi. Prin element nutritiv, se înţelege acel element chimic existent în sol,

care este adsorbit de plante în cantităţi mai mari sau mai mici şi care este utilizat direct sau indirect, într-o măsură mai mare sau mai mică în procesele mai sus menţionate. În funcţie de cantitatea în care se găsesc în plante elementele nutritive sunt grupate în: macroelemente principale (N, P, K) şi secundare (S, Mg, Ca) şi microelemente (Fe, Cu, Mn, B, Cr, Ni, Mo ), dar şi ultramicroelemente. Se pot distinge trei perioade de consum a elementelor nutritive:

- perioada critică;

- perioada consumului maxim;

- perioada consumului minim.

În funcţie de aprovizionarea solului cu elemente nutritive, de însuşirile fizice şi chimice ale solului, de condiţiile climatice, planta se poate găsi în una din stările posibile de aprovizionare cu elemente nutritive şi anume:

- starea normală;

- carenţa unuia sau mai multor elemente;

- insuficienţa unuia sau mai multor elemente;

- nivelul critic al elementului;

- abundenţa elementului;

- excesul elementului;

- toxicitatea datorată concentraţiei prea mari.

nutritive în soluţia solului spre perii

radiculari se face în stare de ioni, sub influenţa forţelor electrostatice.

Principalele surse de ioni sunt sărurile solubile (fosfaţi, nitraţi, sulfaţi, cloruri) şi unii acizi slabi. Absorţia ionilor de către sistemul radicular se face pe două căi:

Deplasarea

elementelor

- absorţie pasivă (fără cheltuială de energie din partea plantei);

- absorţie activă (cu consum de energie).

28

Tema nr. 3

SOLUL CA MEDIU DE NUTRIŢIE PENTRU PLANTE ŞI APLICAREA ÎNGRĂŞĂMINTELOR

Unităţi de învăţare:

Faza solidă a solului, fracţiunea minerală şi organică şi importanţa lor agrochimică;

Faza lichidă şi gazoasă a solului şi rolul lor în nutriţia plantelor;

• Forme de elemente nutritive din sol şi accesibilitatea lor pentru plante;

Adsorbţia cu schimb de cationi, complexul argilo-humic;

• Fenomene de oxido-reducere din sol şi capacitatea de tamponare a acestora.

Obiectivele temei :

- cunoaşterea alcătuirii generale a solului (faza solidă, faza lichidă şi faza gazoasă); - influenţa unor factori fizici asupra mobilităţii şi accesibilităţii elementelor nutritive din sol;

- rolul complexului argilo-humic în adsorbţia cu schimb de cationi;

- fenomenele de oxido-reducere din sol şi capacitatea de tamponare a solului

Timpul alocat temei : 10 ore

Bibliografie recomandată :

1. Velicica Davidescu, Davidescu D., 1999 - Compendium agrochimic. Editura Academiei Române Bucureşti.

2. Eliade Gh., Ghinea L., - 1983- Bazele biologice ale fertilităţii solului. Editura Ceres Bucureşti.

3. Goian M., 2000- Agrochimie. Editura Marineasa Timişoara.

4. Ana Maria Dodocioiu, Mihail Susinski, Romulus Mocanu, 2009 –

Agrochimie. Editura Sitech, Craiova. 5. Papacostea P., 1976- Biologia solului. Editura ştiinţifică şi enciclopedică Bucureşti.

3.1. Faza solidă a solului, fracţiunile minerală şi organică şi importanţa lor agrochimică

Solul este un sistem eterogen dinamic trifazic: faza solidă, faza lichidă, faza gazoasă. Aceste trei componente se întrepătrund, se influenţează reciproc, formând mediul natural de creştere şi dezvoltare a plantelor. Faza solidă, constituie suportul sistemului radicular şi principala sursă de elemente nutritive pentru plante. Ea reprezintă 50% din volumul total al solului. Faza lichidă constituie agentul fizico-chimic şi de transport al elementelor nutritive (25% din volumul total al solului).

29

Faza gazoasă constituie mediul care favorizează activitatea biologică din sol, respiraţia rădăcinilor şi influenţează procesele de oxido-reducere şi de trecere a elementelor nutritive în forme accesibile plantelor. Faza solidă a solului este formată din două componente:

Fracţiunea minerală a solului reprezintă 90 95% din faza solidă şi respectiv 45% din volumul total al solului şi dispune de componente care se clasifică după:

- evoluţia genetică: minerale primare şi minerale secundare.

Mineralele primare, sunt roci eruptive sau metamorfice dezagregate, cu o compoziţie chimică neschimbată după dezagregare. Mineralele secundare, provin din roci sedimentare sau din alterarea mineralelor primare.

- compoziţia chimică: silicaţi, alumino - silicaţi şi săruri minerale.

Silicaţii din soluri reprezintă fracţiunile granulometrice nisip şi praf, intrând în compoziţia acestuia în proporţie de 50 90%. Lăcătuşu (2000) consideră că celula cristalografică a silicaţilor din natură este reprezentată de tetraedru de siliciu. Atomul de siliciu este aşezat în centru tetraedrului la o

distanţă de 1,6 A de atomul de oxigen. Distanţa dintre doi atomi de oxigen este de 2,6 A. Raza atomului de siliciu (0,39 A) este inferioară razei atomului de oxigen. Fiecare tetraedru de siliciu are 4 sarcini libere SiO 4 4- (anionul

ortosilicat), ale cărui sarcini libere pot fi neutralizate cu cationi bazici sau prin unirea tetraedrilor. Unirea se face prin punerea în comun a atomilor de oxigen din vârfurile tetraedrilor rezultând un anion pirosilicat Si 2 O 7 -6 . Prin unirea mai multor tetraedrii sub formă de lanţ rezultă catene macromoleculare cu formula (SiO 3 ) n 2n- . Dacă se unesc mai multe lanţuri de tetraedrii, se formează anioni macromoleculari bidimensionali cu structură ciclică, având formula Si 2 O 5 2- . Dacă se suprapun două straturi astfel formate şi unirea lor prin valenţe libere ale oxigenului, se generează reţele macromoleculare tridimensionale. Unirea tetraedrilor se poate face şi sub formă de cicluri cu formula (SiO 3 ) n 2n- . Aluminosilicaţii, sunt alcătuiţi din tetraedrii de siliciu şi octoedrii de aluminiu, cu Al 3+ în centru şi 6 atomi de O sau grupe OH - , în vârfurile octoedrului, la distanţă egală de Al, cu formula Al(OH) 6 3- . Prin unire, octoedrii formează foiţe, octoedrii alăturaţi având în comun 3 atomi de oxigen sau 3 grupări hidroxil. Suprapunerea alternativă a foiţelor tetraedrice şi octoedrice generează structura aluminosilicaţilor. Legătura dintre foiţe se face printr-un atom de oxigen de la fiecare tetraedru, care înlocuieşte un hidroxil de la octoedru, formând punţi de legătură între aceşti atomi de oxigen şi atomii de siliciu şi aluminiu. Foiţele de tetraedri unite cu cele de octoedri alcătuiesc pachete care pot fi formate:

- din două foiţe; una de tetraedru de siliciu şi alta de octoedru de aluminiu, de tipul 1/1, grupa caolinitului;

- din trei foiţe; două de tetraedri între care se găseşte o foiţă de

octoedri, de tipul 2/1, grupa smectitului, vermicalitului, illitulului. În cazul apariţiei între două pachete de tipul 2/1 a unui strat

octoedric de tip brucitic [ Mg OH

se formează o

reţea de tipul 2/1/1 sau 2/2 caracteristică cloritului (Lăcătuşu, 2000). Mineralele de tipul 1/1 cuprind două grupe:

30

(

)

2

]

sau gibsitic [ Al OH

(

)

3

]

- caolinitului (caolinit, dikit, nacrit, anauxit). Pachetele învecinate

sunt unite între ele prin legături de hidrogen, care împiedică extinderea reţelei când particulele vin în contact cu apa. Distanţa între două pachete

rămâne la 2,7 A, iar distanţa bazală 7,2 A ;

- halloysitului (halloysit, metahalloysit). Între cele două pachete se

află un strat de molecule de apă, prinse cu legături de hidrogen, atât de foiţa octoedrică cât şi de cea tetraedrică.

Mineralele de tip 2/1 cuprind trei grupe:

- smectitelor, cunoscută anterior drept grupa montmorilonitului, în

care intră mineralele cu strat dioctoedric (montmorilonit, beidelit şi nontronit) şi mineralele cu strat trioctoedric (saponit, hectorit şi sauconit) ; - verniculitului în care intră verniculitul ;

- illitului, care cuprinde: illit, fenegit şi hidromuscovit.

Mineralele smectice au dimensiuni foarte mici, în general 50% din totalul greutăţi lor se situează în domeniul coloidal, sub 0,001 microni şi 30 % în domeniul precoloidal (0,25 - 0,001 microni). Illitul şi mineralele asemănătoare lui au particulele de dimensiuni mai mari decât au mineralele smectice. Aceste minerale nu apar separat în soluri, ci sub forma unui amestec de minerale argiloase denumite minerale interstratificate, care nu au sarcini libere în interiorul lor, ci numai în exterior provenite de la valenţele nesatisfăcute ale oxigenului, amestec care formează particula de sol. Sărurile minerale, se pot găsi în roca parentală, sau formate în procesul de pedogeneză prin echilibru de schimb de baze, sau ajunse în sol în mod accidental. Sărurile din roca parentală sunt de regulă greu solubile şi inaccesibile plantelor: CaCO 3 , MgCO 3 , sau solubile în apă : NaCl, Na 2 SO 4 , CaSO 4 .

Cele formate în procesul de pedogeneză rezultă ca urmare a alterării mineralelor din roci prin reacţii chimice sau biochimice. În acest mod pot apărea în sol: fosfaţi, sulfaţi, carbonaţi, azotaţi, molibdaţi, săruri organo-minerale, a căror concentraţie este determinată de ritmul de absorţie al plantelor şi de schimbul ionic între sol şi soluţia sa. Sărurile minerale accidentale provin din îngrăşămintele şi amendamentele administrate în sol, din sărurile aduse cu apa de irigaţie sau de apa din inundaţii şi cea din pânza freatică. Fracţiunea organică reprezintă 5 10% din faza solidă, respectiv 5% din volumul total al solului are funcţii majore: biologice (sursă energetică pentru flora microbiană), fizico-chimice (componentă a complexului adsorbtiv împreună cu coloizii minerali) şi sursă de elemente nutritive pentru plante. Fracţiunea organică este constituită din grupe de substanţe cu origine, compoziţie, grade de stabilitate şi funcţii diferite, care au semnificaţii deosebite pentru caracterizarea regimului humic al solului. După Irina Vintilă (1989), materia organică din sol înmagazinează în constituenţii săi energie chimică şi elemente biogene, pe care le eliberează în sol în cantităţi mici şi continuu, în cursul transformărilor suferite sub influenţa activităţii microorganismelor. Prin eliberarea treptată şi în raporturi echilibrate a macro şi microelementelor nutritive, precum şi a unor substanţe specifice cu influenţă pozitivă asupra metabolismului vegetal, materia organică atenuează stresurile climatice şi nutritive, contribuind la obţinerea unor producţii multianuale stabile.

31

Datorită capacităţii ei de tamponare, plantele sunt protejate de efectul concentraţiilor ridicate temporare ale sărurilor minerale din sol, îndeosebi ale îngrăşămintelor cu azot şi potasiu şi al funcţiilor rapide ale reacţiei solului. Constituenţii organici ai solului pot fi împărţiţi în trei grupe de substanţe şi anume:

- substanţe organice nehumificate sau fracţiunea nealterată a materiei organice;

- substanţe organice humificate sau fracţiunea humică;

- substanţe intermediare sau fracţiunea alterată.

Substanţele organice nehumificate, reprezintă 10 – 15% din totalul substanţei organice a solului. Ele sunt alcătuite din mono şi poliglucide (celuloză, hemiceluloză, amidon) 60 %, lignine 10 – 30%, proteine 1 – 10%, lipide, răşini, taninuri 1 – 8%. Acestea provin din resturile organice vegetale, care se acumulează anual în soluri (2 - 10 t/ha). În sol acestea sunt supuse unei activităţi microbiene, care are drept efect descompunerea glucidelor şi proteinelor, urmată de o descompunere mai lentă a celulozei, ligninei, lipidelor şi taninurilor. În acest fel se

declanşează procesul de humificare. În urma acestui proces biochimic, se trece de la substanţe organice sărace în azot la altele cu conţinut ridicat atât de carbon cât şi de azot caracterizate prin numeroase grupări carboxilice. Procesul de humificare se desfăşoară în trei etape:

- formarea unităţilor structurale ale substanţei humice: radicali fenolici şi chinonici şi a polimerilor acestora;

- condensarea unităţilor structurale cu diverşi compuşi organici conţinând azot;

- polimerizarea produşilor de condensare.

Întregul proces de formare a humusului nu este pe deplin cunoscut, ca de altfel şi structura humusului. Substanţele organice humificate - fracţiunea humică Acestea definesc componenta organică nevoie din sol, rezultată prin transformarea de către microorganisme a resturilor vegetale şi evaluată cantitativ după conţinutul de carbon organic majorat de 1,724 ori . Acumularea de substanţe humice este o componentă principală a procesului de formare a solului. Transformarea rocilor în soluri capabile să susţină vegetaţia începe şi se împleteşte strâns cu sinteza şi acumularea humusului. Fiind un produs al transformării substanţelor din organismele vegetale moarte, humusul contribuie hotărâtor la apariţia fertilităţii şi determinarea capacităţii de producţie a solurilor. El este principalul depozitar în sol a energiei chimice şi al entropiei joase legate de plante prin fotosinteză (Borlan, 1992). Humusul este format din trei grupe de substanţe: acizii huminici, acizii fulvici şi humina. Acizii huminici - predomină în solurile cu un conţinut mai ridicat de materie organică humificată, reprezentând un amestec de substanţe polimerizate cu o structură insuficient cunoscută, având culoarea brună, brun închis. Compoziţia chimică medie a acestora este de 58% C, 31,55% O, 4,84% N, 3,94% H, 1,07% P şi 0,60% S. Ei cuprind 15 – 30% din azotul

32

total al solului. Aceste elemente se găsesc în acizii huminici în diferite stări de oxidare şi combinare astfel:

- carbonul în stare redusă în lanţuri polienice deschise şi în cicluri de tip aromatic;

- azotul în stare redusă în grupări amino (-NH 2 )şi imino(-NH-);

- fosforul oxidat; fosfat

(H 2 PO 4 - ), fosforil( H 2 PO 3 ), pirofosforil –

(HO 2 P-O-PO 2 H); - sulful în stare redusă ca grupări tio (-SH şi S-) sau heterocicli ( =C=N-S-);

- oxigenul în grupări carboxil (-COOH-), carbonil( -CO-).

Molecula acizilor huminici este alcătuită din compuşi aromatici şi heterociclii cu sau fără azot, având 5 sau 6 atomi în inel. Masa moleculară este foarte mare (10.000-100.000), grupările carboxilice (3 - 4), fenolice (5 - 6), imprimând caracterul acid. Grupările carboxilice reacţionează cu diferiţi ioni formând săruri specifice (humaţi):

R-COOH+NaHCO 3 R COONa+H 2 O+CO 2 R-(COOH) 2 +Ca(HCO 3 ) 2 R (COO) 2 Ca+2CO 2 +H 2 O Humaţii metalelor monovalente sunt solubili în apă (Na,K), iar a celor bi şi trivalente precipită sub formă coloidală, constituind un liant între particulele de sol. După Scheffer şi Schachtschabel (1960), există doi acizi huminici:

acidul ulminic (brun), acidul huminic (cenuşiu). Acizii fulvici - conţin polimeri cu masă inferioară acizilor huminici (200-9000) având culoarea galbenă. Ei conţin 45 - 48% C, 1,5 – 3% N, mai puţin ca în acizii huminici, dar au mai mult O (43 - 48,5%) şi H (5 - 6%). Sărurile lor cu cationi mono şi bivalenţi sunt solubile, iar complecşii formaţi cu hidroxizii de Fe şi de Al precipită fiind prezenţi în majoritatea solurilor. Ei sunt prezenţi mai ales în materia organică a solurilor acide, având aciditatea superioară acizilor huminici. Conţinutul în azot este de 20 – 49% din azotul total al solului, fiind mai mare ca cel din acizii fulvici însă este mai slab legat. Valoarea raportului C/N este mai scăzută ca la acizii huminici (5 - 9) faţă de (9 - 14). Aceasta dovedeşte că acizii huminici se formează înaintea celor fulvici. Sărurile acizilor fulvici cu alte elemente chimice se numesc fulvaţi. Humina - este fracţiunea cea mai stabilă a humusului, fiind insolubilă în solvenţii folosiţi la fracţionarea humusului. Este eterogenă din punct de vedere al compoziţiei şi are în alcătuire resturi de lignină nehumificată, polizaharide şi glucide simple rezultate din descompunerea celulozei. Este fracţiunea organică a solului cu vârsta cea mai mare. Conţine 20 – 30% din totalul azotului din sol şi este foarte rezistentă la acţiunea microorganismelor. Substanţe intermediare sau fracţiunea alterată Sunt constituite din componenta vie sau edofanul solului. Acesta are două componente: edofanul microorganic şi edofanul macroorganic. Edofanul microorganic, este alcătuit din: microfloră (bacterii, fungi, actinomicete, cianobacterii, alge) şi microfaună (protozoare, nematozi). Microflora este formată din bacterii, fungi, actinomicete, cianobacterii şi alge. Bacteriile sunt cele mai mici organisme vii din sol (0,5 - 1,5 µ m).

Au un rol major în procesele de amonificare, nitrificare, denitrificare,

33

fixarea azotului atmosferic în sol, cât şi în circuitul elementelor cu valenţă variabilă (fier, mangan, sulf). Cantitatea de bacterii în stratul superficial al solurilor fertile este de 5 – 7 t/ha. Fungii sau ciupercile microscopice, au corpul celular sub formă de hife cu diametrul de 0,5 - 10 µ m, formând o masă filamentară. Sunt heterotrofe aerobe, fiind puţin capabile să dezvolte procese biochimice. Cele mai întâlnite în sol sunt Penicillium şi Aspergillus. Unele formează structuri simbiotice de tip micoriză, prin asociere convieţuire, pe rădăcinile multor specii de plante. Prin acest proces fungii iau de la plante glucide şi elemente minerale în special fosfor şi dau în schimb acesteia, compuşi organici cu carbon şi chiar cu azot. Algele verzi - albastre, sunt organisme fotosintetizante, existente în stratul superior al solului, având o biomasă cuprinsă între 0,7 - 54 g/m 2 . Pot trăi singure sau cu lichenii cu care pot forma organisme simbiotice prin intermediul cărora se poate fixa CO 2 şi azotul atmosferic eliberându-se acizi.

Microfauna, formată din protozoare şi nematozi. Ele ajută la reglarea volumului microflorei întrucât ele se hrănesc cu bacterii. Într-un gram de sol se găsesc în jur de 100.000 de protozoare şi nematode. Edafonul macroorganic este format din: macroflora şi macrofauna

solului.

Macroflora solului este formată din sistemul radicular al tuturor speciilor vegetale Macrofauna solului, este formată din lumbricide, insecte şi rozătoare. Cel mai important rol în sol îl au lumbricidele (râmele), deoarece prin numărul lor mare 8 - 9 milioane/ha (5 – 30 t/ha), contribuie la descompunerea substanţei organice şi la o mai bună circulaţie a apei şi aerului din sol. Insectele şi rozătoarele pe lângă efectul negativ pe care-l produc asupra recoltelor, au şi unul pozitiv şi anume că prin galeriile care le produc în sol contribuie la mobilizarea solului şi la o mai bună circulaţie a apei şi aerului.

Importanţa agrochimică a fracţiunilor minerale şi organice

O serie de studii şi cercetări efectuate asupra compoziţiei chimice a

plantelor, solului şi humusului au căutat să stabilească pe baza raportului C/N legătura dintre aceste elemente în plante, sol şi unele însuşiri fizico- chimice şi de fertilitate. Acest raport este mai mic în sol decât în plante, ca urmare a ritmului de descompunere mai intens al hidraţilor de carbon şi mai lent al

substanţelor proteice. Resturile organice vegetale ale plantelor agricole sunt materiale ce de regulă conţin cantităţi ridicate de carbon şi foarte mici de azot. Ele au cu alte cuvinte un raport C/N mult mai ridicat ca al substanţei organice a solului (50 - 100) faţă de 10, conform datelor din tabelul 4.

În funcţie de acest raport fertilitatea solului se poate aprecia astfel:

>23 foarte scăzută, 15 - 22 scăzută, 12 - 14 mijlocie, 9 - 11 ridicată, <8 foarte ridicată. Întrucât îngrăşămintele cu azot aplicate în soluri duc în mod indirect şi la creşterea conţinutului humus şi de azot din sol, raportul humus/azot total (H/Nt) poate servi pentru aprecierea orientativă a necesarului de îngrăşăminte cu azot.

34

Tabelul 4.

Raportul C/N al unor materiale organice (după Foth 1978 citat de Gh. Eliade, 1983)

Nr.

Materialul

C/N

crt.

1.

Humusul din sol

10

2.

Trifoi verde

12

3.

Resturi de trifoi

23

4.

Secară verde

36

5.

Tulpini trestie

30

6.

Coceni porumb

60

7.

Paie grâu

80

8.

Timoftică

80

9.

Rumeguş

400

Bilanţul materiei organice din sol Conţinutul de materie organică din sol variază într-o măsură mai mult sau mai puţin importantă în funcţie de cantitatea de materie organică care se încorporează în sol. După Goian (1993), nivelul cantităţii medii de humus necesar în sol, se apreciază pentru zonele temperate la circa 2%, pentru zonele cu precipitaţii bogate, reci şi reacţie acidă la 4 – 6%, iar pentru zonele aride la 1

- 1,5%. Între procesul de mineralizare şi de humificare există o intercondiţionare foarte strânsă, astfel că rezerva de humus din sol reprezintă în orice moment o funcţie a ambelor procese ce se desfăşoară concomitent. Mineralizarea materiei organice (ieşirile), are loc în mod diferit în funcţie de textura solului. Rata anuală a mineralizării exprimată procentual, se numeşte coeficient de mineralizare şi se notează cu K 2 . Pentru calcularea coeficientului de mineralizare se pot folosi numeroase formule dintre care cea mai utilizată este cea a lui Aliev (1975);

Ho Hf

HoT

,

K 2 =

Ho = rezerva iniţială de humus;

Hf = rezerva de humus la sfârşitul experimentării;

T = durata în ani.

în care:

Humificarea sau intrările de materie organică. Resturile organice vegetale introduse în sol, constituie sursa cea mai accesibilă metabolismului microbian din sol, o mare parte a acestora (60 – 70 %) va fi consumată în procesele respiratorii ale microorganismelor şi numai o cantitate de 30 – 40 % va fi înglobată în structura compuşilor humici (Eliade, 1983). Procentul de substanţă organică înglobată în aceste substanţe este cunoscut sub denumirea de „coeficient de humificare“ sau „coeficient izohumic“ notat cu Kp sau K 1 , care variază în funcţie de natura resturilor organice vegetale sau animale.

Funcţiile materiei organice din sol

35

Materia organică din sol joacă un rol foarte important, în însăşi existenţa acestuia, cât şi în nutriţia plantelor, îndeplinind o multitudine de funcţii care pot fi grupate în trei categorii:

funcţia de creare a însuşirilor fizice proprii solului,

funcţia de creare a însuşirilor chimice proprii solului

funcţia de creare a însuşirilor biologice proprii solului.

Funcţia de creare a însuşirilor fizice proprii solului, înglobează

următoarele însuşiri create ca urmare a prezenţei materiei organice în sol:

- particulele minerale ale solului sunt grupate, legate, prin forţe fizice

şi chimice cu componentele materiei organice aflată în diferite stadii de transformare formând complexe organo-minerale, relativ instabile;

- contribuie la formarea agregatelor de sol hidrostabile (structură măzărată), îmbunătăţind mai ales regimul aero-hidric al solului;

- datorită faptului că substanţele humice conferă solului culoare

brună închisă când este umed şi deschisă în stare uscată, el constituie un

termoregulator al temperaturii solului.

- materia organică cea humificată în special, pe lângă faptul că este

capabilă să reţină apa în proporţie de 3 - 5 ori mai mult decât propria greutate, este şi refractară la cedarea ei. De aceea, culturile agricole trec mai uşor peste perioadele de secetă excesivă, pe solurile cu conţinut mai ridicat de humus, decât pe solurile sărace în materie organică. Prin funcţia de creare a însuşirilor chimice proprii solului materia organică acţionează favorabil asupra:

- formării ca urmare a interacţiunii cu argila coloidală, a complexului

coloidal argilo-humic, care condiţionează în cea mai mare parte însuşirile

solului de reţinere şi schimb a cationilor în special a celor de Ca 2+ , Mg 2+ , Al 3+ . Datorită acţiunii coagulante a acestor cationi se măreşte gradul de consolidare şi stabilitate a complexelor organo-minerale;

- în dinamica acumulării sau levigării argilei din sol sau a ionilor

metalici, substanţele organice din sol, de la cele mai simple şi până la moleculele humice au o contribuţie dominantă;

- molecula organică are capacitatea de a lega chimic şi fizico-chimic

ionii metalici dând molecule complexe, cunoscute sub denumirea de chelaţi;

- complexul organo-mineral sau argilo-humic, care se formează în

sol, are un rol foarte important în nutriţia plantelor, prin schimbul permanent

pe care îl face cu soluţia solului. Datorită acestui schimb soluţia solului are un potenţial electro-pozitiv, iar planta are un potenţial electro-negativ; Compuşii humici din sol pot acţiona asupra dezvoltării plantelor atât în mod direct cât şi indirect (Eliade, 1983). Acţiunea directă se manifestă prin participarea acestor compuşi în unele procese metabolice importante şi anume:

- în unele procese de chelatizare a metalelor grele, proces în cursul

căruia este uşurată absorţia şi o mai bună distribuţie a acestora în plantă;

- în modificarea echilibrului de membrană;

- folosirea directă a unor fracţii de substanţă organică pentru

formarea constituenţilor vegetali;

- influenţează calitativ transformările din plante;

Acţiunea indirectă se manifestă la nivelul mediului de viaţă al plantelor, şi constă în modificarea unor însuşiri fizice şi chimice ale solului, în care un rol hotărâtor îl au microorganismele prin procesul de mineralizare, proces în urma căruia substanţa organică a solului reprezintă principalul rezervor potenţial de nutriţie a plantelor. Pentru ca substanţa

36

organică din sol să reprezinte o sursă eficientă de nutriţie a plantelor trebuie îndeplinite după Salfeld şi Sochtig (1977), următoarele condiţii foarte importante:

- substanţa organică a solului să se descompună şi să se mineralizeze numai când planta are nevoie de azot;

- azotul mineral al solului să se combine cu substanţa organică, atunci când planta nu mai are nevoie de el;

- azotul să se combine cu substanţa organică a solului numai în

forme uşor mineralizabile. Humusul este de asemenea un important rezervor de alte elemente nutritive pentru plante. Astfel, raportul C/H/P/S în humus este de

100/10/1/1.

Funcţia de creare a însuşirilor biologice proprii solului. Este legată de faptul că, aşa după cum arată Papacostea (1982), solul nu are numai caracteristicile unui organism viu, ci ale unui sistem deschis extrem de complex, produs natural rezultat din interacţiunea unei biocenoze cu o structură foarte variată şi a unui material parental mineral reflectând condiţiile climatice şi geografice concrete în care a luat naştere. În condiţiile date atât solul cât şi biocenoza evoluează paralel spre un anumit tip de ecosistem-climax. Ceea ce apare caracteristic pentru solurile agricole, este faptul că forma cea mai stabilă a materiei organice, humusul, este permanent atacat şi extras, dar cu posibilitatea de a fi reînnoit continuu. La acest proces şi fauna solului joacă un rol important, prin acţiunea directă de fărâmiţare a resturilor organice vegetale în procesul de pregătire pentru ingerare. Toate aceste funcţii ale humusului din sol, evidenţiază faptul că el este principalul factor al fertilităţii solurilor. Pornind de la determinările microbiologice, enzimatice şi chimice, efectuate pe diferite soluri din Oltenia, Ştefanic şi Papacostea (1977), şi Ştefanic (1979), ajung la definirea mai completă, din punct de vedere agronomic şi pedologic, mai explicită a fertilităţii solului: „Fertilitatea solului este capacitatea sa naturală de a-şi echilibra procesele de acumulare, care stau la baza formării complexului organo-mineral cu cele de eliberare a substanţelor nutritive pentru învelişul vegetal. Când echilibrarea acestor procese se face la un nivel

ridicat, solul este foarte fertil, iar când echilibrul se produce la un nivel scăzut, fertilitatea este scăzută“. Reţinem:

Solul este un sistem eterogen dinamic trifazic: faza solidă, faza lichidă, faza gazoasă. Aceste trei componente se întrepătrund, se influenţează reciproc, formând mediul natural de creştere şi dezvoltare a plantelor. Fracţiunea minerală a solului reprezintă 90 95% din faza solidă şi respectiv 45% din volumul total al solului şi dispune de componente care se clasifică după:

evoluţia genetică: minerale primare şi minerale secundare. compoziţia chimică: silicaţi,alumino-silicaţi şi săruri minerale Fracţiunea organică reprezintă 5 10% din faza solidă, respectiv 5% din volumul total al solului şi are funcţii majore: biologice, fizico- chimice şi sursă de elemente nutritive pentru plante. Fracţiunea organică este constituită din grupe de substanţe cu origine, compoziţie, grade de

37

stabilitate şi funcţii diferite, care au semnificaţii deosebite pentru caracterizarea regimului humic al solului. Studiile şi cercetările efectuate asupra compoziţiei chimice a plantelor, solului şi humusului au căutat să stabilească pe baza raportului C/N legătura dintre aceste elemente în plante, sol şi unele însuşiri fizico- chimice şi de fertilitate. Observaţie:

Între procesul de mineralizare şi de humificare există o intercondiţionare foarte strânsă, astfel că rezerva de humus din sol reprezintă în orice moment o funcţie a ambelor procese ce se desfăşoară concomitent.

TEST DE EVALUARE

1. Care este provenienţa mineralelor primare?

Răspuns:

Mineralele primare sunt roci eruptive sau metamorfice dezagregate, cu o compoziţie chimică neschimbată după dezagregare.

2. Care este provenienţa mineralelor secundare?

Răspuns:

2 . Care este provenienţa mineralelor secundare? Răspuns: Exerciţii. Exemplu rezolvat: 1. Sărurile acizilor

Exerciţii. Exemplu rezolvat:

1. Sărurile acizilor huminici se numesc:

a) humine

b) humaţi

c) nitraţi

Rezolvare : b

De rezolvat:

2. Sărurile acizilor fulvici se numesc:

a) fulvaţi

b) fulvine

c) sulfaţi

Rezolvare:

3.2. Faza lichidă şi faza gazoasă a solului şi rolul lor în nutriţia plantelor

3.2.1. Faza lichidă a solului constituie agentul fizico-chimic şi de transport al elementelor nutritive (25% din volumul total al solului). Apa din sol, încărcată cu diferiţi ioni, substanţe în dispersie moleculară sau coloidală şi cu gaze, mai este cunoscută şi sub numele de soluţia solului, fiind principala sursă din care plantele îşi iau ionii nutritivi. Soluţia solului, se caracterizează prin tăria de legătură la particula de sol şi prin conţinutul său în diferiţi cationi şi anioni. Tăria de reţinere a moleculelor de apă la particulele de sol este realizată de forţele Van der Waals, dipolul apei, fiind atras la sarcinile negative ale particulelor coloidale de sol. Primul strat de molecule de apă

38

este puternic reţinut, următoarele fiind reţinute din ce în ce mai slab, pe măsura depărtării de particulele de sol. Astfel primul strat este reţinut cu forţe de 55 - 75 atm., cu o valoare pF = 6 - 7, fiind denumită apă legată sau peliculară(pF = tensiunea sau forţa de sucţie a apei exprimată prin logaritmul unei coloane de apă; pF = 6 înseamnă o presiune a unei coloane de apă înaltă de 10 6 cm.). O asemenea forţă este mult superioară celei de absorbţie a rădăcinilor plantelor care este de circa 15 atm. Urmează al doilea strat de apă aşezat la o distanţă de 20Å de primul, reţinut cu o forţă de 55 - 31 atm şi un pF = 6 - 4,5 denumit apă higroscopică, care nici ea nu este accesibilă plantelor. Al treilea strat de apă se găseşte la 50Å faţă de particula de sol fiind reţinut cu o forţă de 31 - 15 atm, pF = 4,2 - 4,5, denumit apă la coeficientul de ofilire, care nu este accesibilă plantelor. Al patrulea strat de apă se află la distanţa de 100Å faţă de particula de sol, fiind reţinut cu o forţă de 15 - 0,3 atm. şi un pF = 4,2 - 2,5, denumit

apă la capacitatea de câmp, care este accesibilă plantelor. Ultimul strat de apă îl constituie apa gravitaţională care nu este reţinută la particula de sol şi poate circula liber prin spaţiile capilare şi necapilare ale solului. 3.2.2. Faza gazoasă a solului este reprezentată de aerul din sol

existent în spaţiul poros neocupat de iar în solurile neaerate şi înmlăştinite

Cantitatea de gaze din sol, reprezintă în medie 5 – 40% (în volume) în raport de textura, respectiv; 5 – 15% la solurile argiloase, 10 – 25% în soluri lutoase şi 30 – 40% în soluri nisipoase. Comparativ cu aerul atmosferic aerul din sol este mai bogat în N 2 (79% faţă de 72%), în CO 2 (0,9% faţă de 0,03%) şi mai sărac în O 2 (19% faţă de 21%). Această compoziţie chimică a aerului din sol variază cu adâncimea, cu perioadele de vegetaţie, cu natura plantelor cultivate şi cu alţi factori. Între aerul atmosferic şi cel din sol există un permanent schimb de gaze prin fenomenul de difuziune. În urma proceselor microbiologice ce au loc în sol se degajă o importantă cantitate de CO 2 . Acest lucru l-a determinat pe Davidescu (1992), să aprecieze fertilitatea solului după conţinutul de CO 2 degajat,

considerând că o cantitate de peste 61mgCO 2 degajată de 1kg de sol în 24 ore arată o fertilitate ridicată, iar o cantitate sub 30mgCO 2 degajată arată o fertilitate scăzută. Reţinem:

Faza lichidă a solului constituie agentul fizico-chimic şi de transport al elementelor nutritive (25% din volumul total al solului). Apa din sol, încărcată cu diferiţi ioni, substanţe în dispersie moleculară sau coloidală şi cu gaze, mai este cunoscută şi sub numele de soluţia solului, fiind principala sursă din care plantele îşi iau ionii nutritivi. Soluţia solului, se caracterizează prin tăria de legătură la particula de sol şi prin conţinutul său în diferiţi cationi şi anioni. Faza gazoasă a solului este reprezentată de aerul din sol existent în

spaţiul poros neocupat de apă, în care se află N 2 , O 2 , CO 2,

iar în

solurile neaerate şi înmlăştinite SH 2 , H, CH 4 . Comparativ cu aerul atmosferic aerul din sol este mai bogat în N 2 (79% faţă de 72%), în CO 2 (0,9% faţă de 0,03%) şi mai sărac în O 2 (19%

faţă de 21%). Observaţie:

apă, în care se află SH 2 , H, CH 4 .

N 2 , O 2 , CO 2, NH 3 ,

NH 3 ,

39

Cunoaşterea compoziţiei chimice a soluţiei solului are un rol important în optimizarea acestuia la nivelele cerute de către plante. Compoziţia chimică a aerului din sol variază cu adâncimea, cu perioadele de vegetaţie, cu natura plantelor cultivate şi cu alţi factori. Între aerul atmosferic şi cel din sol există un permanent schimb de gaze prin fenomenul de difuziune.

TEST DE EVALUARE

1. Definiţi faza lichidă a solului.

Răspuns:

Apa din sol, încărcată cu diferiţi ioni, cu substanţe în dispersie moleculară sau coloidală şi cu gaze, constituie faza lichidă a solului.

2. Definiţi faza gazoasă a solului. Răspuns:

a solului. 2 . Definiţi faza gazoasă a solului. Răspuns: Exerciţii. Exemplu rezolvat: 1. Gazele dizolvate

Exerciţii. Exemplu rezolvat:

1.

Gazele

dizolvate

în

soluţia

solului

sunt

reprezentate

în

principal de:

 

a)

SO 2 şi O 2

b)

CO 2

şi

O 2

c)

NO 2

şi

O 2

Rezolvare : b

De rezolvat:

2. Conţinutul în N al aerului din sol este de:

a) 0,9%

b) 19%

c) 79%

Rezolvare:

3.3. Forme de elemente nutritive din sol şi gradul de accesibilitate pentru plante

Solul ca sistem dinamic trifazic este într-o continuă evoluţie, de care depinde însăşi existenţa vieţii pe planeta noastră. În acest proces evolutiv, un rol deosebit de important îl au interacţiunile continue, între cele trei faze ale sale: solidă, lichidă şi gazoasă. Interacţiunea continuă între fazele solului pune la dispoziţia plantelor elementele nutritive necesare creşterii şi dezvoltării acestora. Urmare a acestei interacţiuni elementele nutritive se află în patru stări diferite în funcţie de gradul de accesibilitate pentru plante:

- în minerale primare, stare nativă sub forme greu solubile în apă (de constituţie) şi greu accesibile pentru plante; - fixate în compuşi minerali de natură secundară sub forme neschimbabile, având solubilitate diferită şi accesibilitate diferită pentru plante;

40

- reţinute sub formă de ioni sau molecule la suprafaţa particulelor

coloidale ale solului, de unde pot trece prin schimb în soluţia solului devenind accesibile plantelor;

- dizolvate în soluţia solului, aflându-se în stare de dispersie ionică

moleculară sau coloidală şi fiind accesibile plantelor. Aceste elemente nutritive nu se pot găsi distribuite în egală măsură în cele 4 stări. Astfel, Cl - şi NO 3 - se găsesc în cea mai mare parte în soluţia solului, iar K se găseşte în mineralele primare. Acelaşi element poate fi întâlnit în toate cele 4 stări, însă în raporturi

diferite de la un sol la altul. Cele mai multe elemente nutritive se găsesc însă sub formă neschimbabilă în mineralele primare şi secundare. Dintre cele 4 stări în care se găsesc elementele nutritive, cele mai importante pentru nutriţia plantelor sunt ultimele două şi anume:

- elementele nutritive (ioni) sub formă schimbabilă. La suprafaţa

complexului argilo - humic care poartă sarcini negative, pot fi reţinute toate

speciile de

Ca 2+ ,Mg 2+ ,K + ,Na + ,NH 4 + ,H + . Anionii nutritivi pot fi reţinuţi şi ei sub formă schimbabilă de coloizi care poartă sarcini pozitive (organici).Creşterea valorii pH, favorizează adsorbţia cationilor, iar scăderea lui pe cea a anionilor. În orizontul de la suprafaţă conţinutul acestora poate fi 80 – 100 ppm Ca, 20 - 30 ppm Mg, 3 – 5 ppm K, 2 – 3 ppm Na.

- elemente (ioni) existente în soluţia solului. Sunt reprezentate de

toate elementele nutritive pe care plantele le folosesc în activitatea lor şi care sunt absorbite numai din soluţia solului. În solurile eutrofe (sărături), concentraţia acestora în soluţia solului este foarte ridicată, in cele oligotrofe

(podzoluri) este mai scăzută, iar în cele mezotrofe intermediară. Din substratul mineral şi organic, elementele nutritive până ajung să fie luate de către plante parcurg următoarele căi:

cationi aflate în soluţia solului, dar mai ales:

Minerale primare Ioni neschimbabili Ioni

şi secundare

fixaţi

schimbabili

 

Ioni din

faza lichidă

Rădăcini

Influenţa unor factori fizici asupra mobilităţii şi accesibilităţii elementelor nutritive din sol Accesibilitatea elementelor nutritive pentru plante şi corelarea acesteia cu recolta, este condiţionată şi de diferiţi factori fizici: temperatura, textura, structura, regimul de aer şi de apă din sol. În raport cu factori hidrofizici, se modificată activitatea sistemului radicular în ceea ce priveşte absorţia elementelor nutritive. Temperatura solului influenţează mobilitatea elementelor nutritive din sol, problema prezentând interes pentru zonele cu climat excesiv, ca şi pentru acelea ce se caracterizează la începutul perioadei de vegetaţie prin temperaturi instabile, cu amplitudini mari faţă de normală. În general în primăverile calde şi uscate, are loc o intensificare a proceselor de nitrificare, o elaborare excesivă de NO 3 - , condiţii ce perturbă ritmul de absorţie al azotului comparativ cu fosforul şi potasiul. Frecvent apare, în asemenea situaţii la plante fenomenul toxicităţii nitrice“. În contrast cu temperaturile ridicate, cele scăzute duc la creşterea NH4 + din sol şi o lipsă a NO 3 - . În ambele cazuri, se pot produce tulburări în nutriţia

41

minerală a plantelor cu azot, datorită asimilării unilaterale a unei singure forme de azot. Dat fiind faptul că multe bacterii amonificatoare sunt termofile, la valori peste 45 o C activitatea bacteriilor nitrificatoare încetează, dar nu şi a bacteriilor amonificatoare. Deci procesul de amonificare se produce atât în condiţii de temperatură scăzută (primăvară şi toamnă), cât şi în condiţii de temperatură ridicată(vara). De aceea este necesar să nu se aplice decât tipuri de îngrăşăminte cu azot în concordanţă cu temperatura solului. În perioade reci să se aplice îngrăşăminte cu N-NO 3 , iar în cele calde cu N-NH 4 . Temperatura are un efect pozitiv şi asupra difuziei şi absorbţiei fosforului din sol ca şi asupra nutriţiei plantelor cu acest element. Lăcătuşu (2000), arată că o creştere a temperaturii de la 5 o C la 40 o C, determină o sporire a vitezei de absorbţie a fosforului, pentru fiecare grad de temperatură producându-se o creştere a energiei libere a ionilor fosfatici cu 0,37 % şi implicit a concentraţiei active a fosfaţilor hidrosolubili. În privinţa potasiului, modificarea mobilităţii acestuia în funcţie de temperatură, este legată de schimbările de volum ale mineralelor argiloase expandabile, care în timp cald şi excesiv de cald, prind într-un „cleşte“ ionii de K + apărând carenţa de potasiu, temperaturile normale favorizând un regim optim al potasiului. • Textura solului influenţează în mod indirect mobilitatea şi accesibilitatea elementelor nutritive prin efectele pe care le produce asupra:

circulaţiei apei, capacităţii de schimb cationic, dezvoltarea sistemului radicular. Solurile cu textură fină argiloasă (grele cu aeraţie slabă), au o capacitate de schimb cationic ridicată şi sunt bine aprovizionate cu elemente nutritive. Se pot aplica doze mari de îngrăşăminte. Solurile cu textură mijlocie, lutoasă, au o capacitate de schimb cationic medie, condiţii foarte bune pentru nitrificare şi pentru reţinerea substanţelor minerale. Dozele de îngrăşăminte organice şi minerale sunt moderate. Solurile cu textură grosieră nisipoasă, sunt foarte permeabile, au capacitatea de reţinere a substanţelor nutritive, aeraţie mare iar dozele de îngrăşăminte trebuie să fie mici şi repetate. Structura solului influenţează în mod pozitiv mobilitatea şi disponibilitatea elementelor nutritive din sol pentru plante. Astfel, un sol cu structură glomerulară stabilă, oferă condiţii mult mai bune pentru circulaţia apei şi pentru desfăşurarea proceselor aerobe şi anaerobe. Compoziţia ionică a soluţiei solului influenţează structura solului prin dispersia particulelor, în cazul prezenţei în cantitate mare a Na şi K, sau prin coagularea particulelor în cazul prezenţei Ca, Mg, acizilor humici. Administrarea unor doze mari de îngrăşăminte chimice, determină creşterea concentraţiei soluţiei solului şi micşorarea potenţialului electrocinetic, având drept efect coagularea coloizilor. • Umiditatea are influenţă favorabilă asupra mobilităţii elementelor nutritive, datorită dublului rol al apei în sol: solvent şi mediu de difuzie al elementelor nutritive. Caracterul de solvent este dat de CO 2 , iar ca mediu de difuzie apa şi umiditatea determină deplasarea elementelor nutritive în soluţia solului de la un gradient mai ridicat la unul mai coborât şi în final, o migrare, o translaţie mai mare a elementelor o dată cu soluţia solului. Un caz particular îl constituie mobilizarea fosforului şi potasiului pe măsura

42

creşterii umezirii solului până la o anumită limită optimă, lucru care oferă condiţii optime şi pentru mineralizarea azotului organic din humus. Excesul de umiditate induce efecte negative atât asupra solului cât şi asupra creşterii şi dezvoltării plantelor. Influenţa unor factori fizico-chimici din sol asupra mobilităţii şi accesibilităţii elementelor nutritive Multitudinea de factori care acţionează în sol, generează unele proprietăţi cu un caracter mai stabil sau aşa zisele însuşiri fizice ale solului (structura, textura, porozitatea, etc.), iar altele au un caracter dinamic, modificându-se într-o perioadă de timp sau chiar în cursul perioadei de vegetaţie (reacţia solului, conţinutul în elemente nutritive asimilabile, capacitatea de reţinere de tamponare, etc.). Aceste modificări cu caracter dinamic, sunt posibile datorită unor relaţii fizice, chimice şi fizico-chimice dintre componentele solului şi factorii de mediu, ca şi faptului că solul în stare umedă se comportă ca un sistem coloidal polidispers. Cunoaşterea proprietăţilor solului cu caracter dinamic enumerate mai sus, are o mare importanţă în mobilitatea şi accesibilitatea elementelor nutritive, deci în nutriţia plantelor şi aplicarea îngrăşămintelor. Reţinerea elementelor nutritive din sol După modul de reţinere al ionilor de către componenta coloidală organo-minerală a solului se disting următoarele tipuri de reţinere:

Reţinerea mecanică este însuşirea solului, de a reţine prin porii săi

particulele care au diametrul mai mare decât diametrul porilor solului. Intensitatea fenomenului este legată strâns de textură, structură şi porozitatea solului. Urmare a acestui proces, în sol sunt reţinute substanţe fin dispersate şi semidescompuse mai ales substanţe organice şi unele îngrăşăminte şi amendamente, care contribuie la creşterea fertilităţii orizonturilor superficiale ale solului.

Reţinerea fizică, are la bază o adsorţie apolară prin fenomene fizice

datorate energiei de suprafaţă (tensiunii superficiale), a unor substanţe gazoase sau a celor dispersate molecular în apă. Ea se manifestă la limita de separaţie a două faze: solidă - lichidă, solidă - gazoasă. Este caracteristică acelor substanţe dispersate ce micşorează tensiunea superficială ca şi unele combinaţii ce îşi micşorează solubilitatea la creşterea presiunii. Se deosebesc două tipuri de reţinere fizică: negativă şi pozitivă. Cea negativă, face ca solul să nu reţină decât în cantitate mică substanţele dispersate în apă fiind specifică azotaţilor şi clorurilor, combinaţii care îşi micşorează

solubilitatea când se măreşte presiunea, ceea ce face ca aceste combinaţii să se găsească în concentraţie maximă nu în pelicula de apă care îmbracă particula solidă a solului, ci în partea liberă cea mai mobilă a solului. Cea pozitivă, constă din reţinerea la suprafaţa particulelor a substanţelor dispersate din soluţia solului, care micşorează tensiunea superficială (carbonaţi, fosfaţi).

Reţinerea biologică. Este reţinerea care are loc prin intermediul

rădăcinilor plantelor cât şi a microorganismelor, a anumitor elemente nutritive. Pentru dezvoltarea lor, microorganismelor din sol folosesc materia organică existentă, ca material energetic, şi diferiţi compuşi de tipul celulozei, hemicelulozei, amidonului sau alţi compuşi rezultaţi în urma descompunerii protidelor. Dacă se introduc în sol numai îngrăşăminte

43

chimice, microorganismele folosesc pentru ele elementele minerale cuprinse în acestea, iar ca material energic humusul din sol, motiv pentru care se preferă astăzi fertilizarea organo-minerală, ce determină microflora solului să utilizeze ca substrat energetic nu humusul, ci materia organică introdusă prin îngrăşămintele organice în sol. Reţinerea biologică are un rol important

în dinamica azotului din sol, el fiind în acest fel împiedicat să fie pierdut din sol ca urmare a levigării, dat fiind faptul că reţinerea sa pe cale fizico- chimică este foarte redusă.

Reţinerea chimică. Este caracteristică tuturor ionilor cu excepţia NO 3 - şi Na + , care au însuşirea de a trece în compuşi mai greu solubili şi totodată greu accesibili plantelor, fenomen care poartă denumirea de retrogradare. Acest proces este caracteristic imobilizării (retrogradării) anionului fosforic (H 2 PO 4 - ). Astfel în solurile acide, nesaturate cu baze, în urma reacţiei hidrogenului din sol cu anionii fosforici se formează acid fosforic, care reacţionând cu hidroxizii de fier şi de aluminiu din sol, formează fosfaţi de aluminiu şi de fier insolubili:

Fe(OH) 3 +H 3 PO 4 =FePO 4 +3H 2 O Al(OH) 3 +H 3 PO 4 =AlPO 4 +3H 2 O În solurile saturate cu baze acest proces are loc conform reacţiei:

[

Ca

]

=

=

Ca

Ca

+

Reţinem:

Ca(H 2 PO 4 ) 2

[

Ca

]

= Ca

H

+

2CaHPO 4

Elementele nutritive din sol se află în patru stări diferite în funcţie de gradul de accesibilitate pentru plante:

în minerale primare, stare nativă sub forme greu solubile în apă şi greu accesibile pentru plante;

fixate în compuşi minerali de natură secundară sub forme neschimbabile, cu solubilitate şi accesibilitate diferită pentru plante;

reţinute sub formă de ioni sau molecule la suprafaţa particulelor

coloidale ale solului, de unde pot trece prin schimb în soluţia solului

devenind accesibile plantelor;

dizolvate în soluţia solului, aflându-se în stare de dispersie ionică

moleculară sau coloidală şi fiind accesibile plantelor. Accesibilitatea elementelor nutritive pentru plante şi corelarea acesteia cu recolta este condiţionată de diferiţi factori fizici: temperatura, textura, structura, regimul de aer şi de apă din sol. După modul de reţinere al ionilor de către componenta coloidală organo-minerală a solului se disting următoarele tipuri de reţinere:

mecanică, fizică, biologică, chimică, fizico-chimică. Observaţie:

Solul în stare umedă se comportă ca un sistem coloidal polidispers. Cunoaşterea proprietăţilor solului care au un caracter dinamic are o mare importanţă în mobilitatea şi accesibilitatea elementelor nutritive, deci în nutriţia plantelor şi aplicarea îngrăşămintelor.

TEST DE EVALUARE

1. Sub ce formă se găsesc elementele nutritive cu cel mai ridicat grad de accesibilitate pentru plante? Răspuns:

44

Cel mai mare grad de accesibilitate pentru plante îl au elementele nutritive dizolvate în soluţia solului în stare de dispersie ionică, moleculară sau coloidală.

2. De ce sunt greu accesibile plantelor elementele nutritive din mineralele primare? Răspuns:

elementele nutritive din mineralele primare? Răspuns: Exerciţii. Exemplu rezolvat: 1. Excesul elementelor

Exerciţii.

Exemplu rezolvat:

1.

Excesul

elementelor nutritive:

de

umiditate

din

a) efecte pozitive

b) efecte negative

c) nu are importanţă

Rezolvare : b

sol

are

asupra

accesibilitaţii

De rezolvat:

2. Cea mai mare accesibilitate pentru plante o au elementele nutritive care se găsesc sub formă de:

a) ioni sau molecule

b) minerale primare

c) minerale secundare

Rezolvare:

3.4. Adsorbţia cu schimb de cationi, complexul argilo-humic

Deşi par a fi două noţiuni sinonime, reţinerea şi adsobţia au semnificaţii diferite: reţinerea este o noţiune mai largă, care prezintă fenomenul în ansamblul său, iar adsorbţia reflectă numai reţinerea pe cale fizică, dar mai ales fizico-chimică, deosebit de importantă în dinamica

elementelor nutritive din sol. Reţinerea fizico-chimică - este însuşirea solului de a reţine şi schimba cationi reţinuţi la nivelul părţii coloidale a acestuia, cu o cantitate echivalentă din soluţia solului. Aşa după cum s-a arătat până acum, în substratul mineral al solului partea coloidală este cea mai importantă, datorită celor două însuşiri ale sale: sarcina electrică şi suprafaţa mare de contact în raport cu volumul. După Borlan (1994), sarcina electrică şi însuşirile de adsorţie ale complexului argilo-humic pot proveni:

- de la ionii de oxigen existenţi la periferia foiţelor mineralelor argiloase a căror valenţe nu au fost satisfăcute;

- prin substituirile izomorfe (diadohe) neechivalente ca sarcină

electrică, a ionilor din reţeaua cristalină a acestor minerale. Aceste substituiri după Marshall (1964), au loc spontan şi asigură o mai mare

stabilitate a reţelei cristaline a mineralelor argiloase;

- dezvoltarea sarcinii electrice negative dependente de pH, datorită

formării în sol de geluri aluminosilicatice (allophone) şi a altor substanţe organice şi minerale acidoide care disociază protonii;

- sinteza microbiană a substanţelor humice acidoide, din resturi

organice vegetale şi îngrăşăminte naturale, creşterea capacităţii de schimb

cu 1,5me/100g sol de fiecare procent de humus acumulat în sol;

45

- formarea complexului coloidal argilo-humic de adsorbţie, pentru

cationi prin interacţiuni fizice (adsorbţie, co-precipitare) şi chimice (neutralizare, punţi de hidrogen, legături de tip chelat), între argila coloidală,

sescvioxizii şi substanţele humice.

Complexul argilo-humic format reprezintă totalitatea particulelor coloidale capabile de schimb. O particulă capabilă de schimb sau coloidală are următoarea structură:

- un nucleu central alcătuit din acizi humici, sau din particule

minerale sau amorfe, acizi humici cu numeroase sarcini negative care atrag cationi. Ionii care disociază la exteriorul particulei imprimând sarcina negativă nucleului poartă numele de ioni determinanţi de potenţial. Cationii care saturează sarcinile negative poartă numele de ioni de compensaţie. Aceştia sunt dispuşi pe două straturi, unul intern-imobil, în imediata vecinătate a ionilor determinanţi de potenţial, cunoscut sub numele de stratul Stern şi altul extern, difuz, numit stratul Guy-Chapman. Acesta din urmă vine în contact cu soluţia liberă a solului (fig.2).

vine în contact cu soluţia liberă a solului (fig. 2). Fig. 2. Micela coloidală (după Lixandru

Fig. 2. Micela coloidală (după Lixandru 1990). 1- ionii determinanţi de potenţial; 2 - ioni de compensaţie; 3-strat de cationi mobili; 4-strat extern difuz; 5-soluţia liberă a solului