PRELEGERE III

Apa potabila

Apa potabila se defineste ca fiind apa

care prezinta caracteristici
organoleptice, fizico-chimice si
igienico-sanitare care îi permit sa fie
consumata fara a afecta starea de
sanatate a consumatorului.
 SURSE DE APA POTABILA

• Ape meteorice
• Apele freatice
• Ape de adâncime (interstratale)
• Ape de suprafata
 Prelucrarea apei de suprafata
in scop potabil
• Aprovizionarea centrala cu apa cuprinde
ansamblul constructiilor, al
instalatiilor si a metodelor folosite
pentru captarea, transportul,
tratarea si eventual corectarea
calitatii apei, inmagazinare si
distribuire a apei potabile
Sectorul de captare
Ca surse pentru alimentarea centrala cu apa potabila pot
fi utilizate ape subterane sau ape de suprafata.

• Folosirea in aprovizionarea cu apa a surselor subterane

implica efectuarea in prealabil de studii hidrogeologice si
analize de laborator in vederea stabilirii conditiilor de
exploatare ale sursei.

• Amenajarea unei instalatii centrale care urmeaza a utiliza

o sursa de apa de suprafata trebuie precedata de studii
asupra debitului si conditiilor calitative ale apei.
 Tratarea apei

Limpezirea apei

– Simpla (decantare)
– Cu coagulanti
Filtrarea

Dezinfectia
Coagulanti anorganici

Al2(SO4)3 + 3H2O → Al(OH)3 + 6H+ + 3SO42-

Al2(SO4)3 + 3Ca(HCO3)2 → 2Al(OH)3 + 3CaSO4 + 6CO2
In cazul apelor cu duritate redusa este necesara
adaugarea carbonatului de sodiu pentru alcalinizare.
Flocoanele de hidroxid de aluminiu având incarcare
electrica pozitiva adsorb particulele coloidale
incarcate negativ. Pe lânga aceasta actiune, hidroxidul
de aluminiu actioneaza si in mod mecanic, intrucât prin
sedimentare, flocoanele antreneaza si unele
suspensii organice, microorganisme etc.
Eficacitatea procesului de coagulare
este influentata de:

• alcalinitatea apei,
• temperatura,
• turbiditate,
• prezenta asa-numitilor coloizi de
protectie sub forma de substante
humice,
• caracterul suspensiilor etc.
 Saruri de fier

Fe2(SO4)3 + 6HCO3- → 2Fe(OH)3 + 3SO42-

+ 3CO2
• In cazul apelor cu alcalinitate scazuta,
neutralizarea aciditatii rezultate din hidroliza
sarurilor de fier se realizeaza prin adaugare de
hidroxid de calciu, conform reactiilor:
Fe2(SO4)3 + (Ca(OH)2 → 2Fe(OH)3 +
3SO42- + 3Ca2+
• Optimizarea procesului de coagulare se
realizeaza prin utilizarea compusi
macromoleculari ai aluminiului care neutralizeaza
si blocheaza coloizii din apa, astfel eficientizând
procesul.
• Polimerii sunt initiatori ai aglomerarii flocoanelor
de hidoxid de aluminiu. Polimerii hidroxidului de
aluminiu au aceeasi structura de baza ca si cea
a cristalelor. Unitatea de baza ar putea fi
Al6(OH)126+.
• O formula generala pentru acesti compusi ar
fi: Aln(OH)p(Cl)q(SO4)r; raportul intre numarul
de grupari OH si de ioni de Al este 0,4 – 0,6.
Coagulanti organici de sinteza

• melaminformaldehide:
• epiclorhidrin dimetilamina:
• poli-(clorura de dialil-dimetil amoniu):
 Acceleratori ai coagularii –
floculanti
Floculanti anorganici
• Ca accelerator al procesului de coagulare
– floculant - se foloseste, cu bune
rezultate silicatul de sodiu –
Na2SiO3⋅9H2O (siliciu activat). Siliciul
activat in doze 4-8 ppm ajuta la formarea
flocoanelor, prin modificarea pH-ului; se
obtin flocoane uniforme si voluminoase.
• alumino-silicati:
• bentonite, caolin;
• carbonat de calciu;
• kiselgur;
• carbune activat (utilizat în principal ca
adsorbant);
• clorura de sodiu.
 Floculanti organici - polimeri naturali

• alginatii de sodiu sunt obtinuti din acid

alginic extras din alge marine. Se
utilizeaza in asociere cu sarurile de fier; se
obtin rezultate bune si la asocierea cu
saruri de aluminiu.
• amidonul, în concentratie de 1-10 mg/L,
este utilizat in asociere cu sarurile de
aluminiu.
 Floculanti organici – polimeri
sintetici

Agenti de floculare organici sunt compusi

macromoleculari formati din lanturi de monomeri
sintetici; au greutate moleculara mare (106-107).
Utilizarea lor permite cresterea spectaculoasa a eficientei
procesului de coagulare.
Se clasifica in:
- compusi anionici – copolimeri ai acrilamidei cu acidul
acrilic:
– compusi neionici – poliacrilamidele:

- compusi cationici - copolimeri ai acrilamidei cu un

monomer cationic (dimetil-amino-etil-metacrilat sau
dimetil-amino-etil-acrilat)
 Filtrarea apei

Nisip dur, cuartos, cu un continut de bioxid

de siliciu de minimum 80 %, materii
organice maximum 0,5 %, volumul porilor
25 %, diametrul granulelor de 0,5-0,7 mm
si un coeficient de neuniformitate de 1,5-
2,5. Stratul de apa de deasupra nisipului
variaza între 1,2-1,8 m.
 Dezinfectia apei

Indepartarea completa a germenilor

patogeni din apa si reducerea celor
saprofiti pâna la limitele impuse de
normativele sanitare
 METODE CHIMICE

• clorinarea sau clorizarea apei;

• ozonizarea apei;
• permanganizarea apei;
• dezinfectia cu brom;
• dezinfectia apei cu acid peroxisulfuric;
• dezinfectia apei cu argint.
 In instalatiile de alimentare centrala cu apa, se
utilizeaza clorul sub forma de clor gazos si într-o
masura mai redusa sub forma de bioxid de clor
(ClO2), în timp ce în cazul surselor individuale de
apa potabila (fântâni) se foloseste clorul eliberat
de substante clorigene:
• clorura de var - CaOCl2;
• hipoclorit de calciu - Ca(OCl)2;
• hipoclorit de magneziu - Mg(OCl)2;
• hipoclorit de sodiu - NaOCl;
• cloramine - R-NHCl.
• Cl2 + H2O → HOCl + HCl
• HOCl → HCl + O
• NaOCl + H2O → HOCl + NaOH
• R-NHCl + H2O → R-NH2 + HOCl
Actiunea bactericida a clorului:
oxigenul atomic eliberat,
acidul hipocloros care oxideaza gruparile
sulfhidrilice ale unor sisteme enzimatice
esentiale pentru metabolismul bacterian.
• Eficienta actiunii oxidante este dependenta de
mai multi factori: temperatura, timpul de
contact cu apa, pH-ul apei, doza de clor,
natura clorului.
• Actiunea bactericida a clorului scade o
data cu cresterea pH-ului, datorita
cresterii concentratiei ionilor hipoclorit în
detrimentul acidului hipocloros

• La pH sub 7, disocierea acidului hipocloros

este neglijabila;
• la pH=6, un procent de 97 % din clor
este sub forma de acid hipocloros;
• la pH=8, în jur de 23 %,
• la pH=9 numai 3 % din acidul hipocloros
este disociat.
Dezinfectia apei cu hipoclorit de sodiu
• Hipocloritul de sodiu se utilizeaza sub forma de
solutie; concentratia solutiei de hipoclorit se
exprima în functie de continutul de clor activ.
Unitatea de masura este gradul clorometric:
1 grad clorometric = 3,17 g Cl2/L solutie

Dezinfectia apei cu hipocloritul de calciu

• Hipocloritul de calciu este utilizat in general sub
forma de pulbere; concentratia produsului este
de 92-94 %, echivalentul a 650-700 g clor
activ/kg.
Dezinfectia apei cu dioxid de clor

Dioxidul de clor este un compus instabil; se

prepara la locul utilizarii, conform reactiilor:
2NaCl + Cl2 ⎯→ 2ClO2 + 2NaCl
5NaClO2 + 4HCl ⎯→ 4ClO2 +5NaCl +2H2O
Pentru o dezinfectie eficienta este necesara
utilizarea de cantitati mari de substanta pentru
ca aceasta sa ramâna în solutie pâna la capatul
retelei de distributie. Apa capata gust neplacut
datorita prezentei ionului ClO-. Dioxidul de
clor este toxic si de aceea multe tari
limiteaza cantitatea de dioxid de clor,
care poate fi adaugat la 0,5 ml/L sau 1
mg/L.
Este utilizat în etapa de preclorinare
 Total organo halogeni (TOH):

• clorfenoli;

• trihalometani;

• compusi halogenati ai acizilor humici.

Clorfenoli (clorfenoli, clorcrezoli, diclorfenol,

triclorfenol) compusi de substitutie ai fenolilor
(fenol, crezol);
imprima apei un gust si un miros particular,
dezagreabil, fiind detectabili la concentratii
foarte mici (1:20.000).
• Acid dicloracetic
• Benzaldehida
• Benzilcianida
• * Brometan
• * Brombutan
• *Brom clor acetonitril
• * Brom clor iod metan
• * Brom clor metan
• * Brom clor propan
• * Brom diclor metan
• * Bromoform
• * Brom pentaclor etan
• * Brom propan
• Brom triclor etilen
• Cloral
• Clor butan
 Dibrom iod metan
• * Dibrom metan
• * Diclor acetonitril
• Diclor dibrom metan
• * Diclor etan (1,2)
• Diclor iod metan
• Diclor fenol
• * Diclor propena
• * Hexaclor etan
• Hexaclor pentadiena
• Hidroxi (p) benzil cianida
• * Iod etan
• Metil brom diclor acetal
• Tetraclorura de carbon
• Triclor fenol
• Triclor (1,1,1) acetonitril
• Triclor fenol
• La introducerea în apă, clorul acţionază asupra
materiilor organice, azotate şi asupra altor
compuşi oxidabili; o parte din clorul introdus
rămâne sub formă de “clor rezidual”, existent
sub mai multe forme. Acestea sunt:
• Clor total:
• Clor liber:
– clor activ (HClO)
– clor potenţial (ClO -)
• Clor combinat:
– Cloramine
– Compuşi organocloraţi
 Parametri care influenţează eficacitaea
clorinării sunt:
• pH-ul,
• timpul de contact,
• temperature apei,
• tipul de microorganism,
• forma şi capacitatea bazinului de contact a
cloruluicu apa supusă dezinfecţiei.
Rezistenţa la clor a microorganismelor
este diferită:
• Bacteriile au o rezistenţă slabă;

• Virusurile sunt moderat rezistente;

• Protozoarele (mai ales sub formă de

chist) sunt foarte rezistente.
Etapele de tratament care preced clorinarea
finală a apei (coagularea-flocularea şi
filtrarea) trebuie să asigure o turbiditate
de ordinul 0,2 NTU;

Virusurile sunt, în general fixate pe

particulele în suspensie şi, filtrarea
eficientă permite eliminarea chiştilor foare
rezistenţi la acţiunea clorului.
• Timpul de contact al clorului cu apa este
un parametru important al eficacităţii
clorinării care obligă la o concepere
corectă a bazinului de contact.
• Evaluarea eficacităţii dezinfecţiei este
exprimată prin criteriul C • t, în care:
• C - concentraţia reziduală de
dezinfectant (mg/L);
• t - timpul real de contact, exprimat în
minute.
• Legislaţia europeană privind calitatea
procesulu final de dezinfecţie a apei
precizează: Pentru ca dezinfecţia cu
clor să fie eficace, este necesar ca
după o durată de contact de 15
minute, clorul rezidual liber să fie
cuprins între 0,2 şi 0,5 mg/L, valori
mai mari ale clorului rezidual sunt
rezervate surselor insuficient
protejate”.
• În aceste condiţii criteriul C•t trebuie să
fie cuprins între 3 şi 7,5 mg•min./L
• Eficienta clorinarii depinde sI de capacitea
bazinului de clorinare de a asigura
contactul clorului cu intreaga cantitate de
apa.
• Acest lucru este posibil daca curgerea apei
in bazinul de clorinare este de tipul ”flux
piston” asigurat prin amenajarea unor
sicane care delimiteaza canale paralele a
caror latime este egala cu adâncimea si
lungimea este de 72 de ori latimea.
 Dezinfectia apei cu ozon
Capacitatea oxidanta a ozonului se poate
manifesta prin doua mecanisme:
• oxidare moleculara, datorata moleculei de ozon;
• oxidare radicalara, datorata unei forme noi a
moleculei de ozon, in care molecula a pierdut un
electron cuplat.
Oxidarea moleculara este responsabila de reactiile
numite directe, rapide si specifice.
Oxidarea radicalara desfasurata prin reactii numite
indirecte, mult mai rapide dar si mai putin
specifice, deoarece radicalii oxideaza un mare
numar de molecule.
• Capacitatea de oxidare a ozonului
inceteaza la numai câteva minute dupa
introducerea in apa supusa dezinfectiei.

• Pentru ape cu turbiditate scazuta

necesarul de ozon este de 0,5-1 mg/L;
pentru ape de suprafata tratate este
nevoíe de 2-3 mg/L, íar pentru apele de
suprafata poluate, dupa tratarea lor este
nevoie de 2,5-5 mg/L. Apele colorate
necesita 3-6 mg/L, ozonizarea apei
constituind si o metodä eficace de
decolorare a acestora.
• Ozonul este eficace pentru indepartarea din
apa a sulfurilor, nitritilor, plumbului,
zincului, nichelului.
• Dintre compusii minerali formatI in apa in urma
tratarii cu ozon, o atentie deosebita trebuie
acordata bromatilor rezultati din oxidarea
bromurilor eventual prezente. Bromatii au fost
inclusI (Centre International de Recherche sur le
Cancer) in categoria 2B (pot fi cancerigeni
pentru om) de produsi cancerigeni. Concentratia
acestora in apa este limitata la 25 mg/L pâna
25.12. 2008 si apoi coborâta la 10 mg/L.
Dezinfectia apei cu argint
Dezinfectia apei cu argint se poate realiza în
mai multe moduri:
• prin punerea în contact a apei cu
suprafete de argint asezate intr-un strat
foarte subtíre deasupra filtrului de nisip
sau prin filtrarea apei prin nisip argintat;
• prin adaugarea în apa a sarurilor de
argint;
• prin metoda electrolitica, bazata pe
dizolvarea anodica a argintului.
 Metodele fízice de dezinfectie
ale apei
Distilarea
Fierberea
Dezinfectia cu radiatii UV
Dezinfectia cu radiatii ionizante
Dezinfectia cu ultrasunete
 Corectarea calitatilor fizico-
chimice ale apei
• dedurizare;
• deferizare si demanganizare;
• scaderea concentratiilor amoniacului,
nitratilor, fosforului etc.;
• desalinizare;
• degazificare;
• dezodorizare;`
• fluorizare.
Dedurizarea apei
• Reglementarile europene in domeniul
calitatii apei nu mentioneaza valori ghid
pentru duritatea apei; singura precizare ‘’
apa nu trebuie sa fie agresiva’’ se refera la
gradul sau de mineralizare. In practica,
consumatorii apreciaza apa a carei
duritate este cuprinsa intre 15 si 20 grade
franceze (un grad francez de duritate = 10
mg CaCO3 /L = 0,2 mEg/L).
• Reducerea duritatii apei se poate realiza
prin:
•precipitarea chimica si, mai ales
precipitarea cu oxid de calciu;

•decarbonatarea catalitica;

•utilizarea rasinilor schimbatoare de

ioni;

•procedee electrolitice.
Pentru selectarea adecvata a tehnicii de
reducere a duritatii apei trebuie sa se
cunoasca:
• Continutul in suspensii al apei;
• Natura si compozitia duritatii;
• Volumul de apa crpoate fi prelucrat;
• Conditiile de exploatare;
• Costul final al procesului de dedurizare.
Precipitarea chimica

• Ca(HCO3)2 + CaO → 2CaCO3 + H2O

• CaSO4 + Na2CO3 → CaCO3 + Na2SO4

• CaCl2 + Na2CO3 → CaCO3 + 2NaCl

In practica metoda se poate aplica in doua
variante, in functie de compozitia apei de
tratat:
• adaugarea de oxid de calciu si de carbonat
de sodiu – pentru apele in care este
prezent calciul si nu este prezent
magneziul; se indeparteaza si bicarbonatii
si celelalte saruri de calciu solubile;
• adaugare de oxid de calciu in exces –
pentru apele care contin cantitat mari de
bicarbonati de calciu si de magneziu;
Decarbonatare catalitica
Reducerea duritatii apei se poate realiza si prin metoda
numita “decarbonatare catalitica”, care consta in
precipitarea carbonatului de calciu prin
injectarea solutiei de carbonat de sodium intr-un
reactor continând un pat fluidizat de nisip foarte
fin sau granat. Carbonatul de calciu se aglutineaza in
jurul acestor particule si formeaza aglomerari (bile)
care sunt eliberate in mediul de reactie la atingerea
diametrului optim.
Viteza de traversare a reactorului este destul de mare (80 –
100m/h) pentru a mentine omogenitatea patului
fluidizat.
Avanajele utilizarii granatului sunt viteza mai mare cu care
apa poate traversa reactorul si reducrea semnificativa a
turbiditatii; in schimb produsul este mult mai scump
(de 2 – 2,5 ori).
 UTILIZAREA SCHIMBATORILOR
DE IONI
• Schimbatorii de ioni sunt alcatuiti dintr-un schelet
macromolecular insolubil, continând grupari active cu
ioni mobili care pot fi usor schimbati de ioni cu aceeasi
sarcina din solutiile de electroliti. Se pot prezenta prin
formulele generale:
• H+R- cationit sub forma de HR sau H cationit;
• R+OH- anionit sub forma de ROH sau OH anionit,
în care R- este un macroanion insolubil în apa iar
R+ este un macrocation însolubil în apa.
• Ca macroanioni pot functiona sulfonatI de alchil
(R-SO3-)

• La dedurizarea apei se pot utiliza Na-cationíti si H-

cationiti.
• Ca(HCO3)2 +2(Na+ R-SO3-)→ (R-SO3)2Ca
+ 2NaHCO3
• Mg(HCO3)2 + 2(Na+ R-SO3-)→ (R-SO3)2Mg
+ 2NaHCO3
Apa supusa dedurizarii cu sodiu cationiti capata o reactie alcalina
prin formarea NaHCO3.

Pentru regenerarea Na-cationitilor se utilizeaza solutii de NaCl

care se trec peste schimbatorul de ioni:
(R-SO3)2Ca +2NaCl → 2(Na+ R-SO3-) + CaCl2

Prín trecerea apei prin masa de H-cationit are loc, pe lânga

reducerea duritatii si o micsorare a mineralizarii apei ca urmare
a descompunerii bicarbonatilor si o crestere a aciditatii apei.

Regenerarea H-cationitului se realizeaza utilizând solutie de

acid clorhidric conform reactiilor:
(R-SO3)2Ca + 2HCl → 2 R-SO3H + CaCl2
• Dedurizarea apei cu schimbatori de ioni
este, in general, usor de aplicat; instalatia
poate fi complet automatizata. Printre
dezvantaje se pot aminti:
• apa supusa dedurizarii trebuie sa fie lipsita
de substante organice, deoarece acestea
impiedica dedurizara;
• in timpul regenerarii rasinii schimbatoare
de ioni exista riscul precipitarii ionilor de
fier si de mangan, perturbând
• astfel, procesul.
Scaderea continutului in nitrati
Denitrificarea biologica
• Denitrificarea biologica este o metoda
bazata pe capacitatea unor bacterii din
familia Pseudomonas de a consma
oxigenul din compusii cu azot pe care ii
transforma in azot gazos:
• NO3- → NO2- → NO → N2O → N2
• Denitrificarea poate decurge autotrof sau
heterotrof. In practica se aplica
denitrificarea heterotrofa, convenabila din
punctul de vedere al cineticii de reactie.
Aplicara metodei necesita:

– Mediu anoxic (absenta oxigenului);

– Prezenta constanta a unei surse de carbon

organic;

– Amestec omogen de bacterii selectionate cu

sursa de carbon si de nitrati.
 Denitrificarea cu ajutorul
schimbatorlor de ioni
4 R-Cl + (NO3- + HCO3- + SO4 2-) → (R-NO3 +
R2SO4 + R- HCO3) + 4 Cl-
Ordinea in care anionii nitrat, bicarbonat
sau sulfat sunt retinuti de rasina
schimbatoare de ioni este dependenta de
caracteristicile acesteia.
• Dupa saturare, rasinile trebuie regenerate;
regenerarea are loc prin traversarea coloanei, in
contracurent, de o solutie de clorura de sodiu
10%.
Eliminarea ionilor amoniu din apa
potabila
Ionii amoniu (NH4+) prezenti in apa nu au o
toxicitate particulara pentru om dar
perturba procesul de prelucrare in scop
potabil (la concentratii in jur de 4 mg NH4+/L).
Ionii amoniu pot fi la originea gustului,
mirosului particular al apei
• Oxidare chimica;
• Utilizarea schimbatorilor de ioni;
• Aerarea apei;
• Filtrare biologica.