Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
2. Documente de referinta
3. Termeni,definitii,prescurtari
4. Descrierea activitatii
Analiza se va efectua imediat dupa deschiderea dopului buteliei de sticla sau la cel mult o ora de
la recoltarea probei.
-metilorange
-bromura de potasiu
-permanganat de potasiu
-apa distilata
-balanta analitica
-sticla de ceas
-palnie
-spatula
4.5.Modul de lucru
100cmc apa de analizat se introduc intr-un vas Erlenmeyer de 200cmc.Se adauga 0,5
cmc acid sulfuric si se titreaza cu solutie de metilorange,picatura cu picatura,pana la virarea
culorii solutiei in roz care persista 2 minute.
In continuare, in vasul Erlenmeyer se adauga 0,5cmc solutie de bromura de potasiu.In cazul cand
solutia se decoloreaza,aceasta se titreaza cu solutie de metilorange pana la o noua aparitie a
culorii roz,care persista timp de 2 minute.
Calcul:
5.1.Sef L.M.C.
5.2.Inginer chimist
-realizeaza PM
5.3.Laborant
-realizeaza PM
Clorinarea apei
Dezinfecţia apei cu clor, a jucat şi joacă în continuare un rol important în reducerea bolilor
răspândite de apă. În timp ce noi procedee de dezinfecţie a apei sunt dezvoltate, omenirea nu
poate abandona procedeele deja cunoscute şi verificate. Din acest motiv, dorim să vă oferim în
continuare câteva informaţii ce stau la baza procedeului de dezinfecţie cu clor a apei potabile.
Doza de clor - Reprezintă cantitatea de clor ce trebuie adăugată în apă. Este exprimată în ppm
sau mg/l.
Cerinţa de clor - Reprezintă cantitatea de clor utilizată sau consumată de bacterii, alge, compuşi
organici şi anumite substanţe anorganice cum ar fi fierul şi manganul. Deoarece multe dintre
reacţii nu sunt instantanee, necesitând un anumit timp pentru finalizare, cerinţa de clor depinde
de timp.
Este exprimată în ppm sau mg/l.
Clorul rezidual - Reprezintă cantitatea de clor rămasă în apă la momentul măsurării. Întrucât
cerinţa de clor este dependentă de timp, la fel este şi clorul rezidual.
Este exprimat în ppm (mg/l).
DOZA DE CLOR - CERINŢA DE CLOR = CLOR REZIDUAL
Clorul rezidual liber - În urma dizolvării clorului în apă se formează un amestec de acid
hipocloros şi acid clorhidric:
În apa uşor acalină (pH = 7.5) clorul se găseşte în proporţii egale în cele două forme. Cu cât apa
devine puternic alcalină (pH ridicat) se formează din ce în ce mai mult hipoclorit şi invers, cu cât
pH-ul apei scade (pH<7) creşte cantitatea de acid hipocloros format.
Clorul existent în cele două forme este numit clor liber rezidual.
Din punct de vedere al puterii de distrugere a bacteriilor, acidul hipocloros este mult mai eficient.
Clorul rezidual legat - În cazul în care apa ce se clorinează conţine amoniac sau alţi compuşi
amoniacali, ca în cazul apelor reziduale, atunci se vor forma compuşi suplimentari numiţi
cloramine.
Între acidul hipocloros (HOCl) şi amoniac sunt posibile următoarele reacţii :
NH3 + HOCI -----> H2O + NH2CI (Monocloramina)
NH3 + 2HOCI -----> 2H2O + NHCI2 (Dicloramina)
NH3 + 3HOCI -----> 3H2O + NCI3 (Triclorura de azot)
Cloraminele sunt denumite Clor rezidual legat şi au un efect bactericid (de dezinfecţie a apei)
mult mai scăzut decât clorul rezidual liber.
Clorul total - Reprezintă suma dintre clorul rezidual liber şi clorul legat.
Clorul activ - Termenul de "clor activ" este adesea utilizat. Acesta reprezintă, pur şi simplu,
concentraţia clorului aflat în orice stare oxidată şi care este disponibil pentru dezinfecţie sau alte
reacţii de oxidare. Astfel, este corect să denumim cloraminele - "Clor rezidual legat", iar acidul
hipocloros şi hipocloritul - "Clor rezidual liber". O dată ce clorul activ intră într-o reacţie de
oxidare cu un poluant, este redus la ionul de clor (Cl-) şi nu va mai fi "activ".
Este exprimat, în mod normal, în ppm (mg/l).
NOTĂ: Prin definiţie clorul gazos conţine 100% clor activ, chiar dacă acesta formează cantităţi
egale de clor oxidat şi redus la Cl- atunci când este dizolvat în apă. (vezi Eq.1).
Această fază este reprezentată prin panta descendentă a curbei, in dreapta punctului de maxim.
Atunci când dozajul atinge aproximativ de 8 - 10 ori concentraţia amoniacului "punctul limită"
este atins indicând distrugerea tuturor compuşilor amoniacali. Creşterile ulterioare ale dozei de
clor duc la formarea clorului liber rezidual. Distrugerea completă a amoniacului are loc rareori la
atingerea punctului limită, de aceea anumite cloramine persistă în mod invariabil în prezenţa
clorului rezidual liber.
Apa reprezinta unul din factorii principali de mediu, care influenteaza profund biosfera si viata
social - economica a planetei.
Apa reprezinta componentul majoritar al materiei vii; mediul în care se desfasoara principalele
reactii ale metabolismului; determina, în mare masura, fenomenele meteorologice, vremea si clima;
contribuie la circuitul materiei în natura; constituie un factor tehnologic indispensabil activitatilor
economice si sociale etc.
- apa pentru întretinerea cailor de acces, a eventualelor zone verzi si apa de rezerva necesara
combaterii incendiilor.
Debitul de apa necesar productiei este diferit, în functie de specificul procesului tehnologic, de utilajele
folosite si de caracteristicile materiei prime utilizate. Calculul necesarului de apa pentru nevoile
tehnologice este corelat cu calculul productiei pe faze si cu volumul productiei.
Necesarul de apa pentru nevoile personalului (apa de baut, cea necesara mentinerii igienei
angajatilor în timpul productiei), cât si cel necesar rezervelor pentru combaterea incendiilor se stabileste
în conformitate cu prevederile normativelor în vigoare.
Necesarul de apa pe metru patrat si zi pentru întretinerea cailor de acces este de 2-3 litri, iar
pentru spatiile verzi de 1,5-2 litri.
Sursele de apa de suprafata sunt reprezentate de apele curgatoare (râuri si fluvii) sau de lacurile
naturale. În acest caz instalatiile de decantare, filtrare, dezinfectie, pompare si depozitare sunt
costisitoare, captarea apei din aceste surse fiind indicata numai pentru alimentarea unor centre locuite
mai mari (orase, centre industriale etc.).
Sursele de apa subterana sunt reprezentate de straturile acvifere freatice, straturile acvifere de
adâncime (60-500 m) si straturile acvifere alimentate prin infiltratii artificiale si izvoare. Pentru folosirea
apelor subterane, cu exceptia izvoarelor, se vor fora puturi, a caror adâncime depinde de nivelul apelor
subterane si de debitul ce poate fi obtinut la nivelul respectiv.
Pentru a se evita eventualele contaminari prin infiltratii de ape de suprafata, este indicat ca
puturile sa aiba o adâncime de 50-60 de metri, care asigura, în general, apa curata si fara bacterii.
Puturile destinate debitelor mari (de apa) trebuie forate la adâncimi de circa 200 metri.
Apa se scoate cu pompe electrice, iar apa pompata poate fi trimisa direct în conductele ce
alimenteaza punctele de utilizare sau la un rezervor de unde se distribuie.
Alegerea surselor de apa se face în urma unor studii, care tin seama de debitul si calitatea apei necesare
consumatorilor si de eficienta economica a investitiilor.
Pentru pastrarea calitatilor apei si pentru prevenirea riscului impurificarilor, sursele de apa
trebuie protejate cu amenajari denumite zone de protectie sanitara, care, în general, sunt formate din
trei perimetre ce se stabilesc în conformitate cu normativele în vigoare.
Cele trei perimetre ale zonei de protectie sanitara a captarilor sunt:
- perimetrul de observatie cuprinde zona în care organele sanitare fac observatii sistematice
asupra starii sanitare a oamenilor.
Zonele de protectie sanitara au rolul de a stabili perimetrele în care se impun conditii speciale în vederea
prevenirii contaminarii si impurificarii apei de catre diversi factori cum ar fi: balti, depozite de gunoaie,
retele de canalizare, grupuri sanitare (closete) sau orice instalatii sau depozite insalubre. Pentru apele din
cursurile naturale si izvoare se vor lua masuri pentru a nu le polua cu ape reziduale industriale si
menajere. Oprirea deversarii în bazinele de apa a apelor uzate neepurate, provenite de la întreprinderile de
industrie alimentara, este stipulata în normativele legale de functionare a acestora, deci este obligatorie.
Pentru protectia sanitara a apei, personalul care deserveste instalatiile de aprovizionare cu apa
potabila trebuie sa aiba controlul medical la zi în carnetul de sanatate si sa poarte, în timpul lucrului,
echipamentul sanitar de protectie. Angajatii depistati cu diferite afectiuni (deci cu contraindicatii
medicale) la controlul medical periodic obligatoriu vor fi scosi pentru a preveni contaminarea apei.
Fântânile arteziene din curtile întreprinderilor vor fi protejate în timpul iernii contra înghetului.
În functie de gradul de dispersie, impuritatile întâlnite în apa pot fi împartite în trei grupe:
Particulele grosiere si coloidale formeaza cu apa un sistem eterogen, iar particulele moleculare dispersate
în solutie formeaza un sistem omogen. Între aceste categorii de particule nu exista limite clare.
Nisipul, argila, precum si alte particule de origine minerala si/sau de origine anorganica,
antrenate din sol în apa în timpul ploilor, topirii zapezii sau revarsarii râurilor reprezinta materiile
grosiere dispersate care produc turbiditatea apei. Sedimentarea acestor particule este posibila daca
densitatea lor este mai mare decât cea a apei.
Particulele coloidale din apa sunt reprezentate de compusi ai siliciului, aluminiului, fierului si de
substante organice rezultate din descompunerea organismelor vegetale si animale. Aceste particule nu
sedimenteaza.
Solutiile de saruri, acizi si baze constituie sistemele dispersate molecular. Ionii cei mai frecvent
întâlniti în apa sunt: Ca2+, Mg2+, Na+, Cl-, SO42-, HCO3-, HSiO3-. Alti ioni se gasesc în apa naturala doar ca
urme.
Ionii de calciu sunt cei mai abundenti în apele slab mineralizate, sursa de baza fiind calcarul.
Dintre metalele alcaline, ionii de sodiu se gasesc în cantitate mai mare în apele naturale.
Concentratia acestora creste cu cresterea continutului mineral al apei.
Ionii sulfat sunt foarte raspânditi, ca si cei de clor, concentratia lor fiind mai mare în apele de
adâncime comparativ cu cele de suprafata. Gipsul reprezinta sursa de baza a acestora.
Ionii de hidrogen (H+) si ionii hidroxil (OH-) din apa, provin din disocierea apei precum si ca
rezultat al disocierii acizilor si bazelor.
Ionii bicarbonat si/sau carbonat se gasesc suplimentar pe lânga dioxidul de carbon dizolvat si moleculele
nedisociate de acid carbonic.
Compusii cu azot se gasesc sub forma de ioni de amoniu (NH4+), ioni nitrat si nitrit, sursele
principale fiind produsele rezultate din procesele de descompunere a materiei organice de natura
vegetala si/sau animala.
Compusii fierului se gasesc sub forma de ioni bi- si trivalenti, sub forma de solutii reale, forma
coloidala sau în suspensie.
Compusii cu siliciu sunt prezenti în apa sub diferite forme cu grade de dispersie diferite.
În apele naturale uneori pot fi întâlniti cationii aluminiului (Al3+), manganului (Mn2+) si foarte rar
ai potasiului (K+).
Cele mai raspândite gaze din apa sunt azotul, oxigenul si dioxidul de carbon.
Sistemul de alimentare cu apa cuprinde instalatii si amenajari pentru: captarea apei din sursele naturale,
tratarea în vederea corectarii caracteristicilor apei, înmagazinarea si distribuirea apei. Instalatiile de
captare si statiile de pompare se amplaseaza în vecinatatea sursei de apa.
Locul de captare, în cazul apelor de suprafata, este un golf sau cel în care cursul este linistit, dar
suficient de adânc pentru ca posibilitatea de sedimentare sa fie mica. Transportul apei captate în statia
de pompare se face gravitational prin conducte sau canale din beton, de unde este trimisa în statia de
tratare si apoi în fabrica. De obicei aceste conducte sunt montate si îngropate în pamânt pentru a
preveni înghetarea pe timp de iarna a apei. Capacitatea de pompare a pompelor, precum si marimea
instalatiilor si amenajarilor depinde de marimea si capacitatea de prelucrare a fabricii. Materialele din
care sunt confectionate conductele, armaturile, aparatele de masura si control depind de calitatea care
trebuie asigurata apei folosite într-un anumit proces tehnologic.
În cazul surselor de apa subterana, studiul hidrogeologic va urmari: debitele minime si maxime
ale sursei; structura geologica a bazinului; analizele fizice, chimice si biologice ale apei, precum si peri-
colul de inundare a zonei de captare.
Statie de pompare.
Adâncime mica la mal, dar
suficienta în mijlocul râului.
Pendulare - sorbul
penduleaza în jurul unei
articulatii.
Râu cu Baraje sau pungi de fund
adâncime Prize cu baraj de deviatie pentru devierea apei spre
STAS 1628-
mica captare.
2-96
Prize cu adâncirea fundului râului
Prize sub fundul albiei
H > 65m, t = +4ºC, la fund
Lacuri Categoria I
constanta
H = 10-65 m, t variabila, în STAS 1628-
Categoria a II-a
jur de +4ºC 2-96
H < 10 m, t variabila, ca la
Categoria a III-a
suprafata
Apa subterana
La fund o piesa de 1-3 m pentru depozitarea nisipurilor.
Tabelul 3(continuare)
Apa potabila este apa buna de baut care îndeplineste anumite conditii de calitate si nu afecteaza
starea de sanatate a consumatorilor.
Calitatile pe care trebuie sa le îndeplineasca apa, pentru a putea fi folosita, depind de destinatia
ei (apa potabila, apa industriala).
Conditiile de potabilitate ale apei în tara noastra sunt stabilite prin STAS -ul 1342/1991. Acestea
se refera la caracteristicile organoleptice (senzoriale), fizice, chimice (generali si toxici), radioactive,
bacteriologice si biologice.
Mirosul apei este determinat de prezenta unor substante poluante în exces cum ar fi: substante
organice (NH3, H2S), pesticide, detergenti, diferite vietuitoare etc. Apa potabila este inodora. Standardul
admite cel mult miros de gradul 2 care este slab si sesizat doar de persoane avizate.
Gustul apei este determinat de substantele minerale si gazele dizolvate. Absenta unor
concentratii minime de substante minerale si gaze (O2, CO2) va determina un gust fad, neplacut apei.
Excesul unor substante minerale conduce la modificarea gustului. Astfel, fierul si cuprul produc
gust metalic, astringent; clorurile -sarat; sarurile de calciu - salciu; sarurile de magneziu - amar.
Excesul de dioxid de carbon produce gust acrisor, iar cel de hidrogen sulfurat, respingator.
Culoarea apei este data de substantele dizolvate în apa, care pot proveni din sol (ex. substantele
humice) sau sunt urmarea poluarii acesteia. Conform standardului apa potabila nu trebuie sa
depaseasca 15 grade de culoare, cu limita exceptionala de 30 de grade pe scara etalon platina - cobalt.
Temperatura apei influenteaza direct consumatorul. Apa prea rece produce tulburari digestive si
favorizeaza îmbolnavirea organismului, iar cea prea calda, datorita continutului scazut de gaze dizolvate,
are gust neplacut, da senzatia de voma si nu satisface senzatia de sete. Normativele legale admit o
temperatura cuprinsa între 7-15ºC, cu o maxima de cel mult 22ºC si în mod exceptional, temperatura
naturala a apei.
Conform STAS -ului 1342/1991, indicatorii chimici ai apei potabile sunt împartiti în chimici generali
(tabelul 4) si chimici toxici (tabelul 6).
Indicatorii chimici generali sunt reprezentati de un numar de 20 de conditii (tabelul 4), în care sunt
cuprinse substante indezirabile (detergenti, fenoli, hidrogen sulfurat, fosfati, cloruri etc.), micropoluanti
chimici organici si substante indicatoare de poluare (substante organice, amoniac, nitrati etc.).
Tabelul 4
Valori admise
Indicatori Valori admise Metoda de analiza
exceptional
1 2 3 4
3+
Aluminiu (Al ),
3
0,05 0,2 STAS 6326-90
mg/dm , max.
Amoniac (NH4+),
3
0 0,5* STAS 6328-85
mg/dm , max.
Azotiti (NO2-),
0 0,3* STAS 3048/2-90
mg/dm3, max.
Calciu (Ca2+), mg/dm3,
100 180 STAS 3662-62
max.
Clor rezidual în apa
dezinfectata prin clorinare
(Cl2), mg/ dm3 **
- la consumator
-clor rezidual liber 0,10-0,25 - STAS 6364-74
-clor rezidual total 0,10-0,28 - STAS 6364-74
- la intrarea în retea
-clor rezidual liber max. 0,50 - STAS 6364-78
-clor rezidual total max. 0,55 - STAS 6364-78
Tabelul 4 (continuare)
1 2 3 4
Cloruri (Cl), mg/dm3, max. 250 400 STAS 3049-88
Compusi fenolici
0,001 0,002 STAS 10266-87
distilabili, mg/dm3, max.
Cupru (Cu2+),
0,05 0,1 STAS 3224-69
mg/dm3, max.
Detergenti sintetici,
0,2 0,5 STAS 7576-66
anionici mg/dm3, max.
Duritate totala,
20 30 STAS 3026-76
ºgermane, max.
0,3
Fier (Fe2+ + Fe3+),
0,1 STAS 3086-68
mg/dm3, max.
(Fe2+ + Fe3+ + Mn)
Fosfati (PO44+),
0,1 0,5 STAS 3265-86
mg/dm3, max.
Magneziu (Mg2+),
50*** 80 STAS 6674-77
mg/dm3, max.
0,3
Mangan (Mn),
0,05 STAS 3264-81
mg/dm3, max.
(Mn + Fe2+ + Fe3+)
Oxigen dizolvat (O2),
6 6 STAS 6536-87
mg/dm3, min.
Reziduu fix, mg/dm3
100 300
- minim STAS 3638-78
800 1200
- maxim
Substante organice
3
oxidabile, mg/dm , max.
-prin metoda cu
permanganat de potasiu, STAS 3002-85
exprimate în:
- CCO-Mn (O2) 2,5 3,0
-permanganat de
10 12
potasiu (KMnO4)
-prin metoda cu bi-
cromat de potasiu, CCO- 3 5
Cr(O2)
Tabelul 4 (continuare)
1 2 3 4
Sulfati(SO42-), 3
mg / dm ,
200 400 STAS 3069-87
max.
Sulfuri si hidrogen
3
0 0,1* STAS 7510-66
sulfurat, mg/dm , max.
* Valorile sunt valabile numai pentru ape din surse subterane, provenite de la adâncimi mai mari
de 60 m, neclorinate, cu conditia ca apa sa fie corespunzatoare din punct de vedere bacteriologic.
** Clorul rezidual liber trebuie sa reprezinte minim 80% din clorul rezidual total.
*** În cazul când concentratia sulfatilor (SO42-) depaseste 250 mg/dm3, concentratia maxima
admisa pentru magneziu (Mg2+) este de 30 mg/dm3.
Pentru indicatorii chimici generali STAS -ul 1342/1991 prevede concentratii admise si
concentratii admise exceptional.
Duritatea apei este data de sarurile de calciu si magneziu aflate în solutie, care pot fi carbonati,
cloruri, sulfati, nitrati, fosfati sau silicati. Aceasta poate fi temporara, determinata de carbonati, care
dispar prin fierbere, sau permanenta, determinata de celelalte saruri de calciu si magneziu, care nu
dispar prin fierbere. Duritatea apei se masoara în trei sisteme: german, francez si englez. Corelatia dintre
cele trei sisteme de masura a duritatii este redata în tabelul 5.
Tabelul 5
Reziduul fix la 105ºC reprezinta totalitatea substantelor (organice si neorganice) depuse prin
încalzirea la aceasta temperatura.
În cazul unei valori mari a reziduului fix (la 105ºC) apa prezinta modificari ale însusirilor
organoleptice si fizico-chimice. Standardul pentru apa potabila admite valori de 100-800 mg/dm3, iar ca
limita admisa exceptional valori de 30-1200 mg/dm3. Pentru animale, în absenta altor surse de apa, se
pot admite si apele puternic mineralizate (3500 mg/dm3), cu conditia ca acestea sa fie acceptate (Decun,
1992).
Clorul rezidual este reprezentat de clorul ramas în exces în apa supusa dezinfectiei dupa 30 de
minute de contact dintre clor si apa. Acesta se poate exprima în acid hipocloros sau hipoclorit, care
poarta numele de clor liber si cloramina (mono si dicloramina), care se numeste clor legat. Clorul
rezidual se exprima în mg/dm3 apa. Prezenta clorului în apa supusa dezinfectiei are o importanta
sanitara deosebita deoarece indica faptul ca s-a introdus o cantitate suficienta de clor si ca reteaua de
distribuire este integra.
Conform STAS -ului pentru apa potabila, clorul rezidual liber, în apa dezinfectata prin clorinare,
trebuie sa fie în concentratie de 0,1-0,25 mg/dm3. În situatii deosebite, când se impune cresterea
concentratiei de clor, se admit concentratii maxime de pâna la 0,50 mg/dm3.
Indicatorii chimici toxici sunt reprezentati de 15 conditii (tabelul 6) în care sunt cuprinse aminele
aromatice, metalele grele, azotatii, hidrocarburile policiclice aromatice, cianurile, pesticidele,
trihalometani si uraniu natural.
Tabelul 6
Pentru indicatorii chimici toxici sunt prevazute numai concentratii admise, exprimate în mg/dm3
apa sau μg/dm3 apa.
Indicatorii radioactivi se refera la activitatea globala alfa si beta, iar în cazul în care sunt depasite
concentratiile admise si admise exceptional se impune obligatoriu determinarea activitatii fiecarui
radionuclid.
Valorile maxime admise pentru indicatorii radioactivi corespund unui aport al apei potabile la
doza pentru populatie de 5 mrem/an si la un consum zilnic de 2 litri de apa.
Activitatea globala alfa si beta, maximum admisa, se stabileste în functie de aportul însumat
maxim al radionuclidului strontiu 90 beta radioactiv (tabelul 7).
Tabelul 7
a
Nu include activitatea radonului si tritiului.
b
În cazul în care, concentratiile admise sunt depasite, este necesara determinarea activitatii
specifice a radionuclizilor prevazuti în tabelul 7.
c
1Bq = 27 pCl.
Indicatorii de radioactivitate specifici ai radionuclizilor din apa potabila sunt prezentati în tabelul
8.
Tabelul 8
b
Radiu 228 0,1 -
a
1mg potasiu 40 are activitatea de 0,21Bq.
b
Metodele de analiza sunt conform instructiunilor Ministerului Sanatatii.
c
1mg uraniu natural (contine toti izotopii sai naturali) are activitatea de 25,35Bq.
d
1 μg toriu natural are activitatea de 0,041 Bq.
e
Prezenta radionuclizilor artificiali nu este permisa în sursele subterane de apa potabila.
Germenii mezofili aerobi sunt reprezentati de bacteriile care se dezvolta pe geloza uzuala, la
37ºC în 24-48 de ore. Acestia au fost alesi ca indicator de potabilitate deoarece se cunoaste ca între
numarul acestora si probabilitatea prezentei germenilor patogeni (proveniti de la om si animale) este o
relatie pozitiva. Cu cât o apa are un numar total de germeni aerobi mezofili (N.T.G.M.A.) mai mare, cu
atât va fi mai mare probabilitatea (si deci riscul) prezentei în apa a unor agenti patogeni (bacterii,
virusuri, ciuperci, agenti parazitari). Valoarea N.T.G.M.A. se exprima prin numarul de unitati formatoare
de colonii la un centimetru cub de apa (U.F.C./cm3). Valoarea N.T.G.M.A. admisa pentru apa potabila
variaza în functie de sursa:
- la apa furnizata de instalatiile centrale urbane si rurale cu sisteme de dezinfectie este sub
20, atât în punctele de intrare în reteaua de distributie, cât si în punctele din reteaua de
distributie;
- la apa furnizata de instalatiile centrale urbane si rurale fara sisteme de dezinfectie este sub
100, atât la punctele de intrare în retea, cât si în punctele din reteaua de distributie;
- la apa furnizata de sursele locale (fântâni, izvoare) este sub 300.
- zero germeni coliformi totali pentru sistemele de aprovizionare în care apa livrata se
dezinfecteaza;
Numarul probabil de bacterii coliforme termotolerante (coliformi fecali) la 100 cm3 apa, maxim
admis este zero pentru apa livrata în instalatii centrale si de sub 2 pentru sursele locale de aprovizionare
cu apa.
Streptococii fecali (enterococii) fiind tipuri specifice pentru om si animale, cu rezistenta mai
mare în mediul extern comparativ cu bacteriile coliforme si cu variabilitate scazuta furnizeaza date
asupra sursei de poluare.
Numarul probabil de streptococi fecali/100 cm3 apa maxim admis este de zero pentru apa livrata
de instalatiile centrale si de sub 2 pentru apa din sursele locale de aprovizionare cu apa.
Bacteriofagii enterici sunt folositi numai ca indicatori de poluare, care arata cert originea
intestinala si nu ca indicatori specifici.
Tot ca indicatori de poluare în apele superclorinate, în caz de boli hidrice, pot fi folositi germenii
sulfitoreducatori, care sporuleaza în conditii neprielnice de mediu si care au o viabilitate mare în apa.
Numarul Numarul
Numarul total Numarul
probabil de probabil de
de bacterii probabil
bacterii bacterii
Felul apei care se de strepto- Metode de
coliforme coliforme
potabile dezvolta la coci fe- analizat
(coliformi termotolerante
37ºC/cm3 cali/100
totali)/100 (coliformi
(UFC/cm3)a cm3
cm3 fecali)/100 cm3
Apa furnizata de
instalatiile
centrale urbane
si rurale cu
STAS 3001-
sisteme de Sub 20 0 0 0
91
dezinfectie
- punct de
intrare în retea
- punct din
STAS 3001-
reteaua de Sub 20 0b 0 0
91
distribuire
Apa furnizata de
instalatiile
centrale urbane
si rurale fara
sisteme de
dezinfectie
- punct de STAS 3001-
Sub 100 Sub 3 0 0
intrare în retea 91
- punct din
STAS 3001-
reteaua de Sub 100 Sub 3c 0 0
91
distribuire
Apa furnizata
din sursele STAS 3001-
Sub 300 Sub 10 Sub 2 Sub 2
locale (fântâni, 91
izvoare etc.).
a
UFC - unitati formatoare de colonii.
b
În 95% din probele analizate în cursul anului, în cazul debitelor mari si a unui numar suficient
de recoltari. Ocazional, fara a depasi 5% din probele analizate si niciodata în recoltari consecutive, se ad-
mite max. 3/100 cm3.
c
În 95% din probele analizate în cursul anului, în cazul debitelor mari si a unui numar suficient
de recoltari. Ocazional, fara a depasi 5% din probele analizate si niciodata în recoltari consecutive, se
admit sub 10/100 cm3.
Indicatorii biologici au o mare stabilitate, indicând calitatea apei, nu numai în momentul analizei,
ci si pe o perioada lunga de timp.
Pentru a se putea interpreta conditiile biologice impuse de STAS -ul 1342/1991 se impune
definirea notiunilor de plancton, tripton si seston.
Triptonul este reprezentat de continutul abiotic al apei format din detritus organic si/sau
mineral, resturi vegetale, resturi de insecte si animale (par, pene, fir de lâna etc.).
- seston, care nu trebuie sa depaseasca 1 cm3/m3 apa în instalatiile centrale si 10 cm3/m3 apa
în sursele locale;
- organismele care, prin înmultire în masa apei, modifica caracterele organoleptice si/sau
fizice ale acesteia, care trebuie sa lipseasca sau sa fie foarte rare;
- triptonul de poluare format din resturile fecaloide sau industriale, care trebuie sa fie absent.
- raportul dintre fito- si zooplancton, care pentru apele potabile trebuie sa fie mai mare de
10;
- raportul dintre organismele cu clorofila si cele fara clorofila (calculat dupa formula:
(B/A+B)X100; în care: A = organismele cu clorofila, iar B = organismele fara clorofila) dupa a
carui valori apa poate fi considerata:
Indicatorii biologici ai apei potabile conform STAS -ului sunt prezente în tabelul 10.
Tabelul 10
a
Organismele care se admit în exemplare izolate se vor stabili de catre Ministerul Sanatatii.
În tara noastra supravegherea apei potabile se face pe baza a doua tipuri de programe, unul
continuu si altul periodic, care se efectueaza conform Normelor metodologice pentru supravegherea
sanitara a calitatii apei de baut, aprobate prin Ordinul Ministerului Sanatatii numarul 1193/1996.
Controlul continuu de rutina este efectuat de producatorii de apa, în sistem public sau privat în
laboratoarele uzinale ale acestora, obligatoriu autorizate de Inspectoratele de Politie Sanitara si
Medicina Preventiva, ca reprezentant local al Autoritatii Nationale de Sanatate Publica. Acest control se
executa la nivelul sursei, a sectoarelor de tratare si de stocare si la nivelul sistemelor (instalatiilor) de
aprovizionare cu apa si are drept scop livrarea de apa potabila consumatorilor.
Controlul periodic este efectuat, de autoritatea locala de sanatate publica si consta în inspectia
sanitara si determinari de laborator pentru întregul sistem de aprovizionare cu apa, (sursa, sectorul,
statia de tratare, de aductie, de stocare si de distribuire).
Supravegherea sanitara a calitatii apei consta în inspectia sanitara si controlul de laborator, care
se fac pe parcursul sistemelor, inclusiv al apei la consumator.
Inspectia sanitara este o evaluare la fata locului, a conditiilor de protectie sanitara, a conditiilor
de igiena din statiile de tratare, rezervoarele de stocare a apei si retelele de distributie, care se încheie
cu un raport privind constatarile facute.
- numarul de epidemii hidrice din ultimele 12 luni si riscurile raspândirii unor epidemii.
Recoltarea probelor de apa se face în: recipiente de polietilena când se urmareste dozarea
siliciului, sodiului, clorurilor, alcalinitatii totale, conductantei specifice, pH-lui si duritatii; recipiente de
sticla în cazul determinarii substantelor fotosensibile, sau în recipienti din otel inoxidabil în cazul
probelor ce necesita presiuni crescute ,sau în cazul determinarii substantelor organice în stare de urme.
Conservarea probelor de apa se face prin refrigerare, congelare sau adaugare de anumite
substante conservante (solutii acide sau bazice, substante cu efect acid si reactivi particulari) conform
normativelor legal admise în vigoare.
Identificarea probelor de apa se va face prin marcarea clar, vizibil si durabil a recipientilor care
contin probele. Pe adresa de însotire se va mentiona momentul recoltarii, data, ora de recoltare, natura
si cantitatea conservantilor adaugati etc.
Transportul probelor de apa se face în ambalaje care protejeaza recipientii, în timp operativ si
dupa caz în conditii de refrigerare sau congelare.
Pastrarea probelor de apa în laborator se face în conditii de refrigerare sau congelare si ferite de
lumina.
Analiza de laborator a apei se face din sursele de aprovizionare si din reteaua de distributie. Analizele de
laborator se executa diferit în functie de sursa, mai putine pentru sursele subterane si mai multe pentru
sursele de suprafata.
Pentru sursele de suprafata, analiza apei se efectueaza prin recoltarea acesteia de 2-4 ori/an, în
perioadele cele mai critice ale poluarii: la debitele minime de iarna (temperaturile cele mai scazute) si de
vara (temperaturile cele mai ridicate) si la debitele maxime de primavara si/sau de toamna (dupa ploi
sau topirea zapezii).
Pentru sursele subterane analizele se efectueaza prin recoltarea apei de 1-2 ori/an, în perioadele
de stabilitate si/sau dupa precipitatii puternice.
Numarul recoltarilor se poate stabili în functie de calitatea apei brute si eficienta instalatiilor de
tratare.
Laboratoarele uzinale de apa efectueaza analize zilnice ale apei brute, la sursa sau chiar de mai
multe ori pe zi, în functie de variatiile calitatii apei.
- pentru apele subterane: pH-ul, reactia titrata, reziduul fix, consumul chimic de oxigen.
În functie de situatia locala se pot face si alte analize cum ar fi: indicatorii de poluare (pesticide,
detergenti, metale neferoase, produse petroliere etc.) si indicatorii de mineralizare (cloruri, nitrati, fier,
mangan, duritate totala, temperatura, fluor, iod, etc.).
Rezultatele obtinute se interpreteaza în functie de standardul 1342/1991 pentru apa potabila si standardul
4706/1988 pentru apele de suprafata.
În cazul apei din fântâni si izvoare publice sau individuale analizele de laborator se executa pe probe
recoltate periodic (trimestrial, semestrial sau anual) în functie de calitatea apei si conditiile tehnice de
exploatare a amenajarilor. În mod obisnuit, acestea se rezuma la consumul chimic de oxigen, amoniac si
nitriti. În situatii speciale, se pot efectua si alte analize pentru determinarea poluantilor.
Analizele se executa obligatoriu, cel putin o data pe an pentru amenajarile locale publice si la cerere
pentru cele individuale.
În cazul retelei de distribuire a apei, controlul de laborator se face la intrarea în retea si în punctele
reprezentative.
La intrarea în reteaua de distributie, frecventa minima de recoltare este de o proba la 14 zile pentru apa
provenita din surse de profunzime si o proba la 7 zile pentru apa provenita din surse de suprafata.
Frecventa minima de recoltari conform Ordinului Ministerului Sanatatii nr.1193/1996 pentru apa potabila
în punctele reprezentative din reteaua de distributie este prezentata în tabelul 11.
Tabelul 11
Programul de control al calitatii apei din reteaua de distributie se stabileste initial în functie de
datele obtinute la expertiza sanitara a sistemului de aprovizionare cu apa, iar apoi si de datele obtinute
pe parcurs (Teusdea, 1996).
Frecventa minima a expertizei sanitare este în raport de tipul de sursa (de adâncime sau de
suprafata) si de tipul de sistem de aprovizionare (rural, pentru orase cu 10-50 mii locuitori, pentru orase
cu 50-500 mii locuitori si pentru orase cu peste 500 mii locuitori).
Cu cât sistemul de aprovizionare este mai mare, cu atât intervalul dintre expertizele sanitare va
fi mai mic (6-12 luni). În cazul sistemelor mai mici de aprovizionare cu apa intervalul între expertizele
sanitare este mai mare (1-2 ani).
În urma expertizei sanitare care a evaluat sursa de apa sub raport cantitativ si a procedeelor de
tratare a apei, a retelei de distributie, a masurilor de protectie sanitara, a regulamentului de functionare
si întretinere si a planului de urgenta (în caz de accidente, calamitati si catastrofe), Inspectoratele de
Politie Sanitara si Medicina Preventiva elibereaza autorizatia de functionare.
În timpul procesarii alimentelor apa vine în contact cu materiile prime sau reprezinta o materie
prima de baza. Aceasta impune necesitatea ca apa utilizata în industria alimentara sa corespunda
standardului de calitate pentru apa potabila.
În fiecare sector al industriei alimentare exista reglementari specifice referitoare la calitatea apei
întrebuintate. Daca apa necesara procesarii alimentelor nu provine de la uzinele de apa, care asigura
potabilitatea, ci este asigurata din surse subterane sau de suprafata proprii, se impune verificarea ei din
punct de vedere sanitar si tratarea înainte de utilizare.
- scopuri sanitare.
În procesarea laptelui pasteurizat, a untului, brânzei si a produselor lactate se utilizeaza numai apa curata,
inodora si incolora, cu duritatea maxima de 15º germane si cât mai pura din punct de vedere
microbiologic. Apa nu trebuie sa contina bacterii feruginoase, sulfito-oxidante, sulfito-reducatoare sau
produsi ai activitatii acestora, care se depun pe peretii utilajelor de unde pot trece în produse, producând
deprecierea acestora. De asemenea apa folosita în procesarea laptelui nu trebuie sa contina spori de
mucegai si bacterii fluorescente, care produc modificari ale gustului si mirosului si pete verzi-galbui ca
urmare a dezvoltarii coloniilor.
Deoarece sarurile de mangan produc gust amar untului, apa folosita pentru spalarea acestuia nu
trebuie sa depaseasca 40mg mangan/l.
Indicatorii de calitate ai apei folosite în industria alimentara sunt prezentati în tabelul 12.
Tabelul 12
Apa utilizata pentru industria carnii si a pestelui trebuie sa fie limpede, incolora, fara gust si
miros si cu o duritate de maximum 28ºgermane.
Calciul trebuie sa fie în concentratie cât mai mica deoarece acesta poate forma o crusta tare la
suprafata produsului din carne de peste.
Fierul nu trebuie sa depaseasca 0,05mg/l, întrucât favorizeaza aparitia unei culori maronii a
produselor.
Continutul de saruri în apa utilizata la spalarea carnii materie prima, a pestelui si a utilajelor
pentru procesare, nu au rol esential.
- sanitare.
Spalarea grâului este facultativa si se aplica în caz de abateri calitative cum ar fi prezenta malurei sau a
mirosurilor superficiale.
Necesarul de apa pentru spalarea grâului variaza între 1 si 3 m3/t în cazul masinilor de spalat
fara recirculare si de 0,5 m3/t în cazul recircularii apei de spalare dupa purificare.
- obtinerea aluatului sau pastei din care prin procesari ulterioare rezulta pâinea si produsele
fainoase;
- scopuri sanitare.
Pentru fainurile normale apa utilizata în procesare trebuie sa aiba o duritate de 12-16ºgermane. Apa cu
valori mai mari ale duritatii influenteaza consistenta aluatului sau a pastei obtinute, determina formarea de
grunji etc.
Pentru fainurile cu continut de gluten redus, utilizarea unei ape cu duritate mai mare poate
îmbunatati desfasurarea procesului tehnologic.
Caracterelor senzoriale (gust, miros), fizice (în special culoare) si microbiologice ale apei utilizate
în industria panificatiei, li se vor acorda o importanta deosebita.
Dintre indicatorii chimici se va verifica limita maxima a continutului de fier, mangan, clor
rezidual, amoniac, nitriti si substante organice.
Indicatorii de calitate ai apei folosite în industria panificatiei si pastelor fainoase sunt prezentati
în tabelul 13.
Tabelul 13
- scopuri sanitare.
Apa utilizata în industria zaharului trebuie sa corespunda standardului de calitate al apei potabile. Este
indicat ca duritatea sa fie cât mai mica, sa contina cantitati cât mai mici de sulfati, saruri de calciu sau
saruri alcaline. Deoarece materiile organice descompun zaharul la extractia sa din sfecla, apa cu continut
de compusi organici nu se va folosi la spalarea filtrelor-presa sau la stingerea pietrei de var utilizate în
procesul tehnologic. Sulfatii produc o culoare gri zaharului, nitritii împiedica indirect cristalizarea sa,
fierul si manganul îl coloreaza.
Pentru evitarea pierderilor de zahar, apa utilizata la spalarea sfeclei trebuie sa aiba o
temperatura de 15-18ºC.
Necesarul de apa în industria zaharului este de circa 8-10 m3/t, daca se reutilizeaza, dupa
decantare si dezinfectie, apa folosita la descarcarea hidraulica si transportul sfeclei din depozit.
Indicatorii de calitate ai apei folosite în industria zaharului sunt prezentati în tabelul 14.
Tabelul 14
- scopuri sanitare.
Apa folosita în industria uleiurilor trebuie sa corespunda standardului de calitate al apei potabile. Se va
avea în vedere ca fierul, manganul si cuprul din apa catalizeaza oxidarea grasimii.
Apa utilizata în industria amidonului trebuie sa corespunda standardului de calitate al apei potabile.
Prezenta în apa a materiilor organice de natura animala produce culoarea maronie a amidonului, iar cea a
compusilor fierului culoare galbuie.
Necesarul de apa, în functie de materia prima utilizata la obtinerea amidonului este de:
Indicatorii de calitate ai apei folosite în industria amidonului sunt prezentati în tabelul 15.
Tabelul 15
- scopuri igienico-sanitare.
Apa utilizata în industria conservelor trebuie sa corespunda standardului de calitate al apei potabile.
Apa cu un continut de calciu si magneziu mai mare de 40 mg/l si în care clorura de magneziu
este prezenta, nu este admisa deoarece într-o asemenea apa legumele (mazarea verde, fasolea etc.) si
carnea necesita un tratament termic mai îndelungat, care imprima produsului gust neplacut. Pentru
conservarea merelor, perelor, visinelor sau mazarii verzi, apa utilizata ar trebui sa nu contina fier
deoarece ionii de fier produc o tenta bruna neplacuta. Continutul de fier si mangan admis, în general
este de maximum 0,1 mg/l. Pentru pastrarea culorii naturale si a texturii, apa utilizata la conservarea
castravetilor în saramura trebuie sa fie dura. Daca apa este prea alcalina, produsele se înmoaie si îsi
pierd forma, iar daca apa este prea dura materia prima devine rigida si se prelucreaza greu.
Deoarece sarea poate contine ioni de calciu si magneziu, pentru prepararea saramurii se
recomanda utilizarea de apa purificata, cu un continut de maximum 0,3% Ca2+ si Mg2+.
Necesarul de apa pentru unele produse din industria conservelor este de:
Cea mai buna apa pentru înmuierea orzului este cea cu un continut scazut de cloruri si sulfati.
Clorurile de calciu, magneziu si de sodiu încetinesc procesul de înmuiere. Sarurile de calciu formeaza o
pelicula pe suprafata boabelor, reducându-le solubilitatea. Prezenta fierului si manganului în apa
produce depunerea de hidroxizi pe suprafata boabelor (de orz) înnegrindu-le.
Deoarece apa reprezinta componenta de baza a berii obtinute din malt, standardele de calitate
ale apei pentru fabricarea berii sunt chiar mai stricte decât cele pentru apa potabila.
Întrucât mediul alcalin influenteaza nefavorabil fermentarea, toate procesele tehnologice ale
producerii berii au loc într-un mediu usor acid. În aceste conditii, folosirea unei ape cu un continut redus
de saruri de potasiu (în special carbonati), de saruri ale acidului sulfuric si clorhidric se impune ca o
necesitate. Utilizarea unei ape cu un continut crescut al acestor saruri modifica aroma berii.
Duritatea apei afecteaza culoarea berii. Pentru a produce bere blonda, tip Pilsen, usor aromata
si putin amara se utilizeaza apa cu duritate foarte mica si cu alcalinitate redusa. Utilizarea unei ape dure
pentru fabricarea berii blonde presupune dedurizarea si reducerea alcalinitatii prin tratare cu acid lactic.
Pentru a produce bere bruna, tip München, se utilizeaza apa cu duritate medie, de 10-
11ºgermane, în care predomina bicarbonatii de calciu si magneziu si sunt prezenti sulfatii în cantitate
redusa.
Pentru a produce bere blonda Dormund, cu un continut ridicat de alcool si puternic aromata se
foloseste apa cu duritate mare ce contine mai ales sulfati si cloruri.
Indicatorii de calitate ai apei folosite în industria berii sunt prezentati în tabelul 16.
Tabelul 16
Sortimente de bere
Indicatori
Pilsen München Dormund Viena Dublin
1 2 3 4 5 6
Reziduu fix, mg/l 51,2 284,2 1110 947,8 312
Oxid de calciu, mg/l 11,2 106 367 227,5 100
Oxid de magneziu, mg/l 3,3 30 38 112,7 3,7
Cloruri, mg/l 5 2 107 39 15,8
Sulfati, mg/l 3,2 7,5 240,8 180,3 44,9
Nitrati, mg/l urme
Amoniu, mg/l 0
Tabelul 16 (continuare)
1 2 3 4 5 6
Duritate totala, ºgermane 1,2 10,6 30 28 14,9
Duritate temporara, ºgermane 0,9 10,2 12,2 22 12,2
Oxigen (O2), mg/l 2
Compusi ai fierului, mg/l 0,2-0,5
Apa cu un continut mare de saruri nu este indicata deoarece influenteaza negativ înmultirea drojdiei.
Indicatorii de calitate ai apei folosite în industria drojdiei de panificatie sunt prezentati în tabelul 17.
Tabelul 17
Procesul tehnologic de fabricare a alcoolului este influentat în mare masura de concentratia impuritatilor
din apa. O clasificare a apei din punct de vedere al compatibilitatii sale cu producerea alcoolului
recomandata de O.N.U. este prezentata în tabelul 18.
Tabelul 18
Clasificarea apei
Indicatori Foarte
Excelenta Potrivita Satisfacatoare
buna
Oxigen, mg/l 0 1,5 2,5 3,0
Materii dizolvate, mg/l 263 453 750 800
Calciu, mg/l 135 143 196 118
Magneziu, mg/l 15 40 51 71
Fier ca Fe2O3, mg/l 2 8 8 10
Sulfati, mg/l 3 35 90 100
Cloruri, mg/l Urme 13 42 88
Nitrati, mg/l 0 Urme 80 -
Nitriti, mg/l 0 0 9 -
Amoniu, mg/l 0 0 0 -
Duritate totala,ºgermane 10,2 14,2 19 19,4
Numar bacterii, nr/l 60 750 800 46.000
Obtinerea mustului de malt pentru producerea alcoolului, este influentata de pH-ul apei. Amidonul este
mai bine solubilizat în apa alcalina; la temperaturi mai ridicate însa, apa cu pH > 7,5 încetineste hidroliza
amidonului.
Carbonatii în concentratii de peste 300 mg/l scad activitatea enzimelor amilolitice; enzime ce sunt activate
de sarurile acidului sulfuric (CaSO4, MgSO4, Na2SO4) daca au concentratia apropiata de 400 mg/l. În
prezenta acidului sulfuric si a dioxidului de carbon, clorurile, nitratii, fosfatii si nitritii în concentratie de
pâna la 200 mg/l, nu influenteaza semnificativ amilazele maltului.
Sulfatii si clorurile influenteaza hidroliza. La un continut de peste 300-400 mg/l acestia îmbunatatesc
procentul de glucide rezultate.
Nitratii si nitritii, fosfatii si silicatii pâna la 200 mg/l; amoniul, mai putin de 20 mg/l si clorura de sodiu, în
concentratie de 2-2,5 g/l, nu influenteaza semnificativ hidroliza.
Bicarbonatul de sodiu, magneziu si fier în concentratie de pâna la 300 mg/l nu influenteaza semnificativ
fermentarea, dar în cantitati mai mari cresc cantitatea de glucide nefermentate, urmata de scaderea
randamentului în alcool.
Cresterea concentratiei sarurilor totale din apa pâna la 2000 mg/l influenteaza favorabil procesele de
fermentare; peste aceste valori apar însa efecte nedorite.
Necesarul de apa în industria alcoolului este de 3-3,6 m3/t cereale sau melasa.
- scopuri igienico-sanitare.
Apa utilizata în industria vinului trebuie sa corespunda standardului de calitate al apei potabile.
Este folosita în operatii de racire sau condensare în schimbatoare de caldura, condensatoare (condensare
vapori), masini de spalat, reactoare. Aceasta apa poate fi recirculata, cu sau fara recuperare de caldura.
Pentru a evita depunerile în tavile schimbatoarelor de caldura sau pe peretii aparatelor de schimb termic,
apa folosita pentru racire nu trebuie sa contina nisip sau cantitati mari de materii în suspensie. Apa de
racire trebuie sa aiba o duritate temporara redusa, deoarece la depasirea unei temperaturi limita se produce
precipitarea carbonatilor.
Tabelul 19
Temperatura maxima pâna la care se poate încalzi apa de racire în functie de duritate si de continutul în
CO2 liber
CO2 Temperatura maxima de încalzire (tºC), a apei de racire pentru diferite duritati
liber (grade)
mg/l 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20
10 65 50 40 20 - - - - - - - - - - -
20 - 65 55 40 35 25 - - - - - - - - -
30 - - 65 60 50 40 30 20 - - - - - - -
40 - - - 70 60 50 40 30 20 - - - - - -
50 - - - - 70 60 50 40 30 25 - - - - -
60 - - - - - 65 55 45 40 30 25 - - - -
80 - - - - - - 65 60 50 40 30 30 25 - -
100 - - - - - - 70 65 60 50 40 35 30 25 20
Tabelul 20
Cresterea consumului de combustibil în functie de grosimea crustei depuse este prezentata în tabelul 21.
Tabelul 21
Cresterea concentratiei substantelor dizolvate pe masura ce apa se vaporizeaza reprezinta una din
principalele cauze ale depunerilor. În functie de compozitia sarurilor din apa de alimentare a cazanelor de
apa calda sau abur, depunerile pot fi carbonatate, sulfat sau silicice. Aceste tipuri de depuneri difera între
ele prin duritate, porozitate si caracteristici specifice transferului termic. Ex: depunerile poroase, îmbibate
cu uleiuri sau continând cantitati mai mari de silicati, conduc mai greu caldura.
Depunerile pe peretii cazanelor, conductelor etc. produc înrautatirea transferului termic catre apa.
Alimentarea cu apa a cazanelor pentru apa calda si abur trebuie sa asigure o functionare corecta, fara
depuneri de crusta si fara coroziunea metalului.
Indicatorii de calitate ai apei de alimentare a cazanelor pentru obtinerea apei calde si aburului sunt
prezentati în tabelul 22.
Tabelul 22
Indicatorii de calitate ai apei de alimentare a cazanelor pentru obtinerea apei calde si aburului
continuare
1 2 3 4 5 6
Fier, mg/l < 0,02 < 0,05 < 0,03
Cupru, mg/l < 0,005 < 0,01 < 0,005
CO2 total, mg/l < 1,0 < 20 < 1,0
pH la 20ºC 7-9,5 7-9,5 7-9,5
Acid silicic, mg/l < 0,02 < 0,3 daca nu se face desnisipare
Uleiuri, mg/l < 0,3 < 10,5 < 0,5
Pentru a putea fi utilizate în procesele tehnologice din industria alimentara, apele naturale trebuie sa fie
supuse unor procedee de tratare care au ca scop îmbunatatirea proprietatilor fizice, chimice si mi-
crobiologice.
Alegerea metodelor de tratare se face în functie de natura, starea fizico-chimica, cantitatea substantelor
continute în apa bruta si de limitele admise pentru aceste substante în apa tratata de catre normele de
calitate legal admise.
În general, succesiunea etapelor (procedeelor) de tratare este urmatoarea: clarificare (deznisipare), adaos
de agenti de coagulare, decantare prin sedimentare, filtrare, dezinfectie (clorinare), dupa care pot urma
diferite procedee de tratare speciala.
Deznisiparea se aplica numai apelor de suprafata si consta în depunerea particulelor de nisip aflate în
suspensie în apa. Se realizeaza în deznisipatoare care, dupa directia curentului, se împart în orizontale si
verticale. Cel mai frecvent sunt folosite deznisipatoarele orizontale (Fig.3) care sunt mai usor de executat.
Acestea au o camera de acces, una de linistire a curentului de apa, o camera de sedimentare si una de
colectare a apei deznisipate. În unele cazuri, primele doua camere sunt comune. Curatirea nisipului depus
poate fi executata prin sisteme manuale, mecanice sau hidraulice. Deznisipatoarele verticale (Fig.4) sunt
utilizate mai ales în cazul în care spatiul de amplasare este redus. În acestea, trecerea curentului de apa
prin bazinul de sedimentare se face de jos în sus, apa deznisipata evacuându-se printr-o rigola periferica.
Fig.3 Deznisipator orizontal cu curatire manuala:
1 - gratar; 2 - bare de linistire; 3 - stavilar de intrare; 4 -vane de golire; 5- stavilar de iesire; 6 - galerie de
golire.
1 - alimentare cu apa bruta; 2- rigola periferica; 3 -compartiment central de intrare; 4- evacuare apa
clarificata; 5-depuneri; 6-golire depuneri.
Decantarea este operatia prin care substantele aflate în suspensie în apa se reduc prin sedimentare.
Sedimentarea se produce datorita fortei gravitationale. Adaugarea de coagulant mareste viteza de sedi-
mentare. Pentru a se realiza sedimentarea, viteza de circulatie a apei trebuie sa fie de (1 - 20) x 10-3 m/s.
Decantarea asigura o reducere de circa 80-95% a substantelor aflate în suspensie în apa.
În functie de modul de curgere al apei, decantoarele continue pot fi orizontale, verticale sau radiale.
Decantoarele orizontale sunt bazine prin care apa circula orizontal, prin camere paralele, cu o viteza
aproximativ constanta, care permite sedimentarea particulelor. Un decantor cuprinde o camera de
distributie, o camera decantoare, o camera colectoare a apei curate si galerii pentru evacuarea namolului
depus. În Fig.5 este prezentat un decantor orizontal.
1 - alimentare cu apa bruta; 2 - camera de namol; 3 - palete de curatire montate pe o banda rulanta; 4
- palete care aduc corpurile plutitoare pâna la canalul de evacuare al acestora; 5 - canal de evacuare a
corpurilor plutitoare; 6- evacuare apa decantata.
Decantoarele verticale sunt bazine de forma cilindrica, rar paralelipipedica, cu sau fara acoperis. Apa
intra printr-un tub central, prin care circula de sus în jos, ajunge apoi în bazinul de decantare în care apa
circula cu o viteza mai mica decât viteza de sedimentare a particulelor în suspensie. Schema unui de-
cantor vertical este prezentata în Fig.6.
Fig.6 Decantor vertical:
1 - alimentare cu apa bruta; 2 - cilindru central de intrare a apei; 3 - spatiu de decantare; 4 - depuneri; 5 -
golire depuneri; 6 - preaplin; 7 - evacuare apa decantata; 8 -jgheab de colectare a apei decantate
1-alimentare cu apa
bruta;2-deflector de
distributie a apei;
3-depuneri; 4-evacuare
namol;5-jgheab periferic
decantate; 6-raclor;7-evacuare
apa decantata.
Tipul de coagulant folosit si doza acestuia se aleg în functie de apa care trebuie tratata. Pentru tratarea
apelor de râu, cel mai folosit coagulant este sulfatul de aluminiu în doza de 25 pâna la 80 mg/l. Realizarea
coagularii în conditii bune presupune un anumit pH. Corectarea pH-lui se face prin adaugarea unor doze
mici de var sau soda.
Instalatiile de coagulare a suspensiilor din apa cuprind instalatia de preparare si dozare a coagulantului,
camerele de amestecare, camerele de reactie si aparatura de reglare si control. De obicei, instalatia de
preparare este similara camerelor de amestecare, iar camerele de reactie se cupleaza cu decantoarele sau
fac parte integranta din acestea (Fig.8).
1 - alimentare cu apa bruta; 2 - camera de coagulare; 3 - palete reglabile de linistire a curentului de apa la
intrarea în bazinul de decantare; 4 - bazin de decantare; 5 - groapa de namol; 6 - rigola de evacuare a
apelor decantate.
5.3.3. Filtrarea apei
Dupa decantare, în apa se mai gasesc cca 8-15 mg/l materii în suspensie. Îndepartarea acestora se
realizeaza prin filtrare, operatie care consta în trecerea apei printr-un strat filtrant, care retine suspensiile
prin fenomenul de sita si adsorbtie. Cel mai utilizat material filtrant este nisipul de cuart extras din râuri,
spalat si sortat.
Un filtru este construit dintr-un rezervor cilindric vertical cu straturi de material filtrant, un sistem de
drenaj si un sistem de colectare a apei filtrate. Alimentarea cu apa decantata se face prin partea superioara
a filtrului unde este dispersata pe toata suprafata stratului filtrant pe care îl strabate de sus în jos, ajunge în
sistemul de drenaj si apoi în rezervorul de apa filtrata.
- dupa viteza de filtrare: filtre lente cu viteza de filtrare de 0,1-0,3 m/h si filtre rapide cu viteza
de filtrare de 5-8 m/h;
- dupa numarul straturilor filtrante: filtre cu unul sau cu doua straturi de nisip cuartos.
Procesul de filtrare reduce numarul de bacterii continute în apa, dar nu la limitele de potabilitate din punct
de vedere bacteriologic. Pentru a aduce apa la gradul de puritate cerut de normele igienico-sanitare (STAS
1342/1991) se efectueaza dezinfectia acesteia.
Se cunosc mai multe metode de dezinfectie: fizice (caldura, electricitatea, razele ultraviolete); chimice
(clorinarea, ozonizarea, tratarea cu permanganat de potasiu); biologice (membrana filtrelor lente) si
oligodinamice (ionii metalelor grele, argint, cupru).
Cea mai utilizata metoda este clorinarea, care prezinta siguranta mare, se poate realiza relativ usor si are
un pret de cost scazut. Se pot folosi clorul gazos, dioxidul de clor, clorura de var, hipocloritii etc.
Actiunea bactericida a clorului consta în oxidarea substantelor organice cu ajutorul clorului în formare:
2HOCl = 2HCl + O2
În functie de continutul în substante organice al apei se stabileste doza de clor folosita (tabelul 23).
Tabelul 23
Substante or-
Doza de clor
ganice Etapa de clori-
Parametrii clorinarii
nare
g/m3
mg/l
3 0,40 Temperatura de 20-25ºC.
Clorinare obis-
5 0,65 Clor remanent < 0,3mg/l.
nuita
8 1,00 Timp minim 30 minute.
Doza de clor: 5-20mg/l, urmata
Clorinare în ex-
10 1,20 de declorinare cu Na2SO4 sau
ces (secundara)
SO2
1 - butelie de clor; 2 - cântar zecimal pentru determinarea cantitatii de clor ramase în butelie; 3 - robinet
de dozare si reglare; 4 - reductor de presiune de la 6 at la 1 at; 5 - filtru; 6 - manometru; 7 - dispozitiv
pentru masurarea concentratiei clorului, calibrat în g/l; 8 - robinet de prelevare probe de clor; 9 - clapeta
de retinere permitând trecerea clorului dar nu si a apei în sens invers; 10 - pulverizator pentru realizarea
amestecului intim al apei cu clorul în concentratie de 1-1,5%; 11 - vas de amestec; 12 - evacuare solutie
de clor spre bazinul de contact; 13 - alimentare cu apa.
Ozonarea apei consta în introducerea în apa a aerului ozonizat în concentratie de 2-3 g/m3. Ozonul se
obtine în instalatii speciale pentru producerea de descarcari electrice de înalta tensiune, cu un consum
specific de energie mare, de 25-30 W/g ozon.
Tratamentele speciale aplicate apelor subterane sau apelor de suprafata poluate (pentru a le
face potabile) se refera la: eliminarea gustului, mirosului si culorii apei, racirea apei, deferizarea,
demanganizarea, corectarea duritatii apei, eliminarea gazelor dizolvate (CO2, H2S), desalinizarea apei
(eliminarea clorurilor si sulfatilor), eliminarea siliciului, fluorizarea apei, reducerea elementelor
radioactive, eliminarea uleiurilor si fenolilor, îndepartarea materiilor organice sau a algelor etc.
În industrie, cele mai frecvente tratamente urmaresc reducerea duritatii, eliminarea uleiurilor si
fenolilor din apele recirculate, reducerea temperaturii apelor din circuitele de racire etc.
Cel mai frecvent, gustul si mirosul neplacut, se datoreaza unor substante produse de algele ce se
dezvolta în apa sau descompunerii unor substante organice. Modificari ale gustului dau si compusii de
zinc, cupru, fier sau mangan dizolvati în apa. Uneori gustul si mirosul apei sunt eliminate o data cu
tratarea pentru eliminarea fierului, manganului, hidrogenului sulfurat etc.
Metodele speciale utilizate pentru eliminarea gustului si mirosului sunt aerarea, clorinarea în
exces, urmata de declorinare, filtrare cu carbune activ etc. Duritatea redusa a apei (0-4ºgermane) poate
da uneori gust fad apei. Cresterea duritatii prin adaos de 31 mg/l CaSO4 si 19 mg/l Na2CO3 pentru fiecare
grad de duritate, remediaza gustul. Mirosurile si gusturile provocate de elementele biologice se combat
prin înlaturarea cauzelor.
Tratarea apei cu sulfat de cupru, sulfat de cupru si var sau cu permanganat de potasiu si sulfat
de fier, duce la îndepartarea culorilor nedorite, deci la decolorarea apei.
Racirea apei utilizate în procesele tehnologice din industria alimentara se bazeaza pe cedarea de
caldura în atmosfera. Aceasta se realizeaza în iazuri sau lacuri de racire, bazine cu stropire sau turnuri de
racire. Racirea apei este necesara în cazul unor procese tehnologice care folosesc apa cu o anumita
temperatura, în cazul neutralizarii sau pentru a preveni poluarea termica în cazul deversarii apei folosite.
Aerarea apelor feruginoase se realizeaza prin pulverizarea apei sau prin amestecarea aerului
comprimat cu aceasta. Prin aerare se produce oxidarea si descompunerea bicarbonatilor sau sulfatilor
de fier, solubili în apa, în compusi insolubili care apoi se retin prin decantare si filtrare.
Oxidarea chimica urmareste precipitarea compusilor fierului utilizând var în doze de 1g CaO la
1g fier, sau clor în doze de 1,6g Cl2 la 1g fier sau flocularea compusilor manganului în mediu alcalin, folo-
sind permanganat de potasiu si neutralizarea apelor acide (Maria Turtoi, 1998).
Este un proces specific de tratare a apei folosite în industrie pentru evitarea formarii de
depuneri (piatra) pe peretii recipientelor, conductelor sau deprecierii unor produse. În cazul apei
potabile se aplica foarte rar.
- metoda termica - consta în încalzirea apei peste 100ºC, când bicarbonatii de calciu si
magneziu se descompun în carbonati insolubili care se depun. Este scumpa si se aplica doar
la instalatiile mici si mijlocii;
- metoda cu mase cationice - consta în trecerea apei printr-un filtru rapid sub presiune
prevazut cu o masa granulara schimbatoare de ioni ca material filtrant, care schimba
cationitii Na+ sau H+ cu Ca+ sau Mg+ din compusii care dau duritatea apei.
Se impune atunci când continutul de cloruri sau sulfati depaseste limita exceptionala de 400 mg/l
prevazuta în STAS 1342/91 sau pentru anumite necesitati tehnologice. Acest tratament este costisitor, dar
este indispensabil atunci când nu se poate obtine apa corespunzatoare în alt mod sau dintr-o alta sursa.
Desalinizarea apei se realizeaza prin filtrarea apei prin mase schimbatoare de ioni succesive: apa
trece initial peste o masa cationica ce fixeaza sodiul din clorura de sodiu, apoi peste o masa anionica
formata din rasini aminice, care descompun acizii clorhidric sau sulfuric formati în apa dupa prima
filtrare. Regenerarea cationitului se face cu solutie diluata de acid sulfuric, iar regenerarea anionitului se
face cu solutie de soda, concentratie 2-3%.
Desalinizarea se mai poate realiza si prin electroliza. În cazul unor cantitati mici de apa, aceasta
este distilata, apoi amestecata în raportul dorit cu apa bruta.
5.3.5.7. Fluorizarea apei
Fluorul este indispensabil în profilaxia cariei dentare. Continutul optim de fluor în apa este de cca 1 mg/l,
concentratii mai mari de 1,5 mg/l sunt daunatoare organismului deoarece provoaca intoxicari.
Fluorizarea apei se aplica apelor sarace în fluor. Se realizeaza prin adaos de fluorsilicat de sodiu,
acid fluorhidric sau fluorsilicic sau fluorura de calciu solubilizata cu solutie de aluminiu. O atentie deose-
bita se va acorda dozajului, care trebuie riguros controlat.
Eliminarea excesului de fluor din apa se realizeaza prin filtrarea apei pe carbune activ în mediu
acid (pH< 3), tratarea cu sulfat de aluminiu (pH< 7,5) în doze de 150-300 mg/l, sau prin tratarea cu var în
prezenta unui continut suficient de magneziu în apa (hidratul de magneziu absoarbe fluorul).
Prezenta elementelor radioactive în unele ape de adâncime, ape minerale sau ape de suprafata
impurificate prin deversarea unor ape industriale, impune necesitatea dezactivarii. Pentru unii izotopi ra-
dioactivi, dezactivarea se poate realiza pe cale naturala, prin stationarea apei în bazine, când
radioactivitatea scade datorita timpului de înjumatatire. Pentru alte elemente sunt necesare tratamente de
dezactivare prin coagulare si filtrare sau prin tratare a apei cu fosfati, pulberi de metal, argila, var si soda.