1.

7 Dezinfectarea apelor uzate

Dezinfectarea este o operaţie de eliminare sau de reducere sub o anumită limită a numărului de
microorganisme din apele supuse tratamentului. În apele uzate menajere se găsesc şi se dezvoltă microorganisme
patogene, care provoacă boli deosebit de periculoase transmisibile prin apă, cum ar fi: bacterile cum ar fi: Escherichia,
Salmonella typhi, Salmonella, Shigella, Vibrio cholerae; protozoarele cum ar fi: Balantidium coli, Cryptosporidium
parvum, Entamoeba histolyca, Giardia lamblia; viermii cum ar fi: Ascaris lumbricoides, T solium, Trichuris trichiura;
viruşii cum ar fi: Enterovirus (72 de varietăţi), virusul Hepatitei A, agentul Norwalk.
Dezinfectarea este principalul mijloc de inactivare şi distrugere a acestor microorganismelor patogene care se
găsesc în apele uzate, sau în general, prin contaminare, şi în cursurile de apă, în vederea prevenirii răspândirii unor boli
transmisibile prin apă care pot afecta major oamenii, animalele şi mediului înconjurător.
Dezinfectarea se poate face prin mai multe categorii de metode, care se pot clasifica după următoarele criterii:
- metode care se bazează pe utilizarea unor agenţi chimici:
- clorinarea (clorizarea);
- ozonizarea;
- metode care se bazează pe utilizarea unor agenţi fizici:
- iradierea cu radiaţii ultraviolete (UV);
- metode care utilizează electricitatea;
- metode care utilizează căldura;
- metode care se bazează pe utilizarea unor agenţi biologici:
- utilizearea membranelor biologice (de exemplu în filtrele lente);
-metode oligo-dinamice(bazate pe utilizarea ionilor unor metale,care au acţiune bactericidă):
- utilizarea argintului;
- utilizarea cuprului;
- utilizarea aurului;
În continuare vor fi prezentate metodele de dezinfectare a apelor cele mai frecvent utilizate în practică şi
anume: clorinarea, ozonizarea şi iradierea cu radiaţii UV.

1.7.1 Dezinfectarea apelor prin clorinare

Dezinfectarea apei cu clor este o metodă utilizată pe scară largă în practică.
În condiţii normale de presiune şi temperatură, clorul este un gaz galben-verzui, de 2,5 ori mai greu decât
aerul. Lichefierea clorului se produce la temperaturi sub – 33ºC, la presiune atmosferică, sau prin comprimare la peste 6
atm în condiţiile mediului ambiant.
La introducerea clorului gazos în apă acesta se dizolvă, formând mai întâi acid hipocloros HOCl, apoi
hipoclorit ClO-, astfel:
Cl2 + H2O → HOCl + HCl (1.7)

HOCl → H+ + ClO- (1.8)

De menţionat că în funcţie de pH-ul apei, predominant devine doar unul dintre compuşi, şi anume: în apele cu
caracter acid predomină acidul hipocloros, în timp ce în apele cu caracter bazic. predomină hipocloritul. Acesti compuşi
poartă numele de clor rezidual liber care se constituie într-un agent puternic reactiv (de menţionat că acidul hipocloros
este un agent mai reactiv decât hipocloritul). Fiind un agent foarte activ, clorul rezidual liber reacţionează cu un mare
număr de compuşi din apa supusă tratamentului. Astfel acesta reacţionează mai întâi cu substanţe ca hidrogenul sulfurat,
fierul, manganul şi tiosulfaţii, practic cu aproape toţi compuşii anorganici, însă aceste reacţii nu au efect dezinfectant
pentru apă. Apoi, clorul rezidual liber reacţionează cu substanţele organice din apa supusă tratamentului formând
compuşi cloroorganici (de menţionat că din reacţia clorului rezidual liber cu amoniacul sau cu compuşii organicii pe
bază de azot rezultă cloraminele, substanţe care pe de o parte slăbesc acţiunea dezinfectantă a clorului dar pe de altă
parte prelungesc perioada de acţiune a acestuia), de asemenea cu acţiune nesemnificativă din punct de vedere al
dezinfectării apei. Efectul dezinfectant al clorului rezidual liber apare numai contactul acestuia cu microorganismele
unicelulare, efectul puternic oxidant al acestuia afectând membrana celulară şi alte organe vitale, şi prin aceasta
distrugându-le. De aceea, pentru a se produce eficient dezinfectarea apei supuse tratamentului sunt foarte importante
stabilirea corespunzătoare a dozei de clor care trebuie aplicată şi durata de retenţie a clorului în contact cu apa.
Principalii factori care influenţează procesul de dezinfectare sunt: încărcarea apei cu microorganisme, pH-ul (care
influenţează mai ales forma sub care se găseşte clorul rezidual lider), temperatura (procesul de dezinfectare este
favorizat de creşterea temperaturii), agitarea apei (care favorizează contactul intim dintre clorul rezidual liber şi
microorganisme).
 Doza de clor necesară unui tratament corespunzător se stabileşte pe baza cerinţei de clor pentru dezinfecţie şi a
cantităţii de clor necesar pentru oxidarea substanţelor organice şi anorganice din apa supusă tratamentului (a cărei
valoare pentru un timp de contact de 15 minute, se consideră a fi de 0,5 mg/l).
În instalaţiile de dezinfectare prin clorinare se utilizează pe scară largă clorul gazos, care se dozează şi se
injectează în apa supusă tratamentului (cazul cel mai frecvent întâlnit în practică), dar în anumite cazuri specifice
(dezinfectarea piscinelor, bazinelor şi izvoarelor) se poate utiliza ca agent de dezinfectare şi hipoclorit de sodiu sau de
calciu, produse industrial sub formă de pulbere, care se administrează ca atare sau sub forma unor soluţii obţinute prin
dizolvarea pulberii în apă.
Principial o instalaţie de dezinfectare prin clorinare cu clor (vezi figura 1.74) este constituită dintr-un rezervor
de clor, un echipament de dozare a clorului gazos, un echipament de injecţie a clorului gazos în influentul de apă brută
şi un bazin de contact. De menţionat că la instalaţiile moderne de clorinare cu clor gazos, doza de clor gazos este
controlată permanent printr-un sistem de reglare automată.

Fig 1.74 Schema de principiu a unei de instalaţii de dezinfectare cu clor gazos []

Înstalaţiile de stocare şi dozare a clorului gazos sunt de obicei plasate în incinte închise (pentru transportul
clorului în instalaţie se impun temperaturi ambiante de minimum 25ºC) şi securizate (pentru evitarea scăpărilor de clor,
care este un gaz extrem de toxic). În figura 1.75 sunt prezentate aspecte din mai multe instalaţii de stocare şi dozare a
clorului gazos.
 Fig 1.75 Aspecte din instalaţii de stocare şi dozare a clorului gazos []
În figura 1.76 este prezentat aspectul unui bazin de contact utilizat în instalaţiile de clorinare.

Fig 1.76 Aspectul unui bazin de contact []

De menţionat că dezinfectarea prin clorinare poate fi şi periculoasă în anumite situaţii. Astfel clorul poate
reacţiona cu anumiţi compuşi organici din apa supusă tratamentului formând compuşi foarte periculoşi, denumiţi
generic bioproduşi de dezinfecţie, cum ar fi: triholometanul şi acizii haloacetici. Datorită riscului carcinogenetic al
acestor substanţe prezenţa acestora în apele naturale este monitorizat permanent. Totuşi riscul pertru sănătate al
prezentei bioproduşilor de dezinfecţie este mult mai mic decât riscul unei dezinfecţii necorespunzătoare a apei.
O altă problemă a tratamentului de dezinfectare cu clor, este că datorită caracterului său volatil acesta poate
dispărea prea repede din bazinul de contact, ceea ce face ca dozele de clor să fie uşor supradimensionate. Nici
concentraţii de clor rezidual în efluentul instalaţiei de dezinfectare cu clor, peste limita admisă (0,003 mg/l permanent,
sau 0,005 mg/l, timp de 30 de minute în 24 de ore) nu sunt admise deoarece prezintă o toxicitate ridicată pentru fauna
acvatică. În acest scop, în anumite cazuri se utilizează instalaţii de declorinare a efluentului în punctul de evacuare a
acestuia din instalaţia de dezinfecţie. Declorinare se face cu instalaţii chimice speciale, prin utilizarea unor reactivi ca:
bioxidul de sulf, disulfatul de sodiu, sulfitul de sodiu, tiosulftul de sodiu, sau prin absorbţie în filtre cu carbon activat. În
figura 1.77 este prezentată schema de principiu al unei instalaţii chimice de declorinare cu bioxid de sulf.
 Fig 1.77 Schema de principiu a unei de instalaţii chimice de declorinare cu bioxid de sulf []

1.7.2 Dezinfectarea apelor prin ozonizare

Ozonul este un puternic agent oxidant bactericid şi virucid care distruge microorganismele prin ruperea (prin
oxidare directă) a pereţilor celulari ai acestora, şi afectarea ireversibilă (de asemenea prin oxidare) a constituenţilor
celulari, mai ales a acizilor nucleici.
Ozonul (O3) este un gaz instabil produs din asocierea a trei atomi de oxigen, rezultaţi din disocierea oxigenului
molecular (O2) sub acţiunea unui flux de energie. Cele mai multe generatoare de ozon utilizează ca sursă de energie
descărcările electrice ale unui câmp electric alternativ de mare tensiune (6 – 20 kV) într-un mediu dielectric care conţine
oxigen gazos (molecular). Ozonul produs este foarte instabil şi se descompune în oxigen atomic la o foarte scurtă
perioadă după ce a fost generat, atomii liberi de oxigen reasociindu-se în oxigen molecular, care este forma stabilă a
oxigenului gazos (în figura 1. 78 este prezentată schema ciclului oxige – ozon - oxigen). Atunci când ozonul se
descompune în apă, atunci oxigenul atomic, care este un agent oxidat deosebit de reactiv, interacţionează cu moleculele
de apă şi se formează radicali liberi de peroxid de hidrogen (H 2O2) şi de hidroxil (OH) care au o mare capacitate de
oxidare şi realizează procesul de distrugere a microorganismelor (aşa cum s-a arătat anterior, în prezent se consideră că
distrugerea microorganismelor apare mai ales datorită dezintegrării pereţilor celulari prin oxidare protoplasmatică).
Eficienţa procesului de dezinfectare cu ozon depinde de sensibilitatea microorganismelor care se caută a fi distruse la
acţiunea acestui agent, de concentraţia de ozon din apa supusă tratamentului şi de durata de contact dintre ozon şi apă.

Fig 1.78 Schema ciclului oxigen – ozon – oxigen []

Schema de principiu a unei instalaţii de dezinfectare a apei prin ozonizare este prezentată în figura 1.79.
Instalaţia este compusă din: sistemul de condiţionare a gazului de alimentare (care poate fi aer atmosferic sau oxigen
gazos), generatorul de ozon, bazinul de contact şi echipamentul de distrugere a ozonului remanent.
 Fig 1.79 Schema de principiu a unei instalaţii de dezinfectare a apei prin ozonizare []

Sistemul de condiţionare a gazului de alimentare este format după caz din echipamente de absobţie a aerului
atmosferic, de filtrare şi de uscare a acestuia sau din echipamente de producere şi stocare a oxigenului gazos.
Generatoarele de ozon cel mai frecvent utilizate se bazează, aşa cum a fost arătat anterior pe metoda
descărcărilor în mediu dielectric, utilizând descărcări produse de un câmp electric de înaltă tensiune alternativă cu
frecvenţă mică sau mare. Gazul de alimentare poate fi aer extrem de uscat sau oxigen pur (cu temperatură de
condensare de -60ºC sau mai joasă). Efluentul de gaz produs de generatorul de ozon poate avea o concentraţie masică
de ozon între 0,5 – 3% dacă se utilizează aer uscat, în timp ce dacă se utilizează oxigen pur, concentraţiile de ozon din
efluent pot avea valori de 2 până la 4 ori mai mari. În figura 1.80 este prezentat aspectul a două variante de generatoare
de ozon.

Fig 1.80 Aspectul unor generatoare de ozon []

După generare, efluentul de gaz ozonat este introdus sub formă de bule, într-un bazin de contact, prin
intermediul unor difuzoare plasate pe radierul bazinului, şi se deplasează de jos în sus prin curentul de apă uzată.
Deoarece ozonul se consumă repede trebuie ca difuzoarele să fie cât mai uniform plasate pe radierul bazinului, iar
înălţimea curentului de apă supusă tratamentului să fie aleasă corespunzător. În figura 1.81 este prezentat un exemplu de
bazin de contact pentru ozonizare.

Fig 1.81 Schema unui bazin de contact pentru ozonizare []

 Pentru o bună eficienţă a tratamentului de dezinfectare cu ozon trebuie ca doza de ozon la valoarea
corespunzătoare să fie menţinută riguros constantă în timpul procesului.
Gazele reziduale care parăsesc bazinul de contact după ce au parcurs curentul de apă uzată nu trebuie evacuate
în mediu înconjurător decât după ce a fost eliminată orice urmă de ozon, în caz contrar punându-se în pericol mai ales
integritatea operatorilor instalaţiei dar şi a populaţie limitrofe. Astfel dacă se utilizează ca gaz de alimentare oxigenul
molecular, gazele reziduale se captează şi se recirculă la generatorul de ozon, în schimb dacă se utilizează aer
atmosferic, atunci instalaţia este dotată cu un echipament care distruge ozonul remanent din gazele reziduale, după care
acestea sunt evacuate în atmosferă fără pericol.

Principalele avantaje ale dezinfectării prin ozonizare sunt: ozonul este un agent dezinfectant mult mai puternic
decât clorul, distrugând o gamă foarte largă de bacterii şi viruşi; procesul de deinfectare prin ozonizare utilizează durate
de reţinere mici, cu valori între 10 – 30 minute, în urma dezinfecţiei prin ozonizarea nu apar compuşi toxici reziduali,
care trebuie să fie îndepărtaţi din apa supusă tratamentului, deoarece ozonul se descompune repede şi nu formează
compuşi toxici; după tratamentul de ozonizare nu se produc fenomene de reapariţie a microorganismelor distruse;
ozonul este un agent care se generează direct în cadrul instalaţiei de dezinfectare, deci nu apar probleme de transport,
manipulare sau depozitare; ozonizarea produce creşterea cantităţii de oxigen dizolvat din efluent; pe lângă dezinfectare,
tratamentul de ozonizare au ca efect dezodorizarea şi decolorarea apei supusă tratamentului.
Dezavantajele dezinfectării prin ozonizare sunt: tehnologia de dezinfectare prin ozonizare este mult mai
complexă şi costisitoare decât tehnologiile de dezinfectare prin clorinare sau iradiere cu radiaţii UV. dozele de ozon care
au eficienţă în distrugerea microorganismelor au valori relativ mari; ozonul este un agent puternic reactiv şi corosiv şi
de aceea instalaţiile de ozonizare trebuie să fie construite din materiale anticorozive; ozonizarea nu este un procedeu
economic pentru dezinfectarea apelor cu încărcări mari de suspensii solide şi materii organice; ozonul este un agent
deosebit de iritant şi posibil toxic şi din această cauză trebuie luate măsuri împotriva scăpării acestuia în mediul
înconjurător; costurile de investiţii şi exploatare a instalaţiilor de dezinfectare prin ozonizare sunt relativ mari.

1.7.3 Dezinfectarea apelor prin iradiere cu radiaţii ultraviolete (UV)

Un procedeu de dezinfectare din ce în ce mai utilizat la tratarea efluenţilor staţiilor de epurare, este iradierea
apelor cu radiaţii ultraviolete (UV). Radiaţiile UV penetrează pereţii celulari ai micro-organismelor şi distruge
capacitatea acestora de a se reproduce. Eficacitatea dezinfecţiei cu radiaţii UV depinde de caracteristicile apelor uzate
tratate (în principal turbiditatea şi concentraţia de particule coloidale), intensitatea radiaţiilor UV, perioada de retenţie a
apei tratate în zona de iradiere, configuraţia bazinului de reacţie.
Sursele de radiaţii UV care se utilizează sunt lămpile UV, care de regulă sunt lămpi cu vapori de mercur de
joasă sau medie presiune, care emit radiaţii cu lungime ade undă în gama 250-270 nm. Lămpile UV de joasă presiune,
care sunt cel frecvent utilizate, emit radiaţii monocromatice cu lungimea de undă de 253,7 nm şi au dimensiuni
standardizate (lungimi de 0,75 - 1,5 m şi diametre de 1,5 – 2 cm) şi lucrează la o temperaturi optimă în domeniul 35 -
48°C, în timp ce lămpile UV de medie presiune se folosesc la instalaţii de dezinfecţie mari, lucrează la intensităţi de 15-
20 mai mari decât lămpile de de joasă presiune, au o capacitate de penetrare a radiaţiilor mult mai mare datorită
intensităţii mărite, dar au o temperatură de lucru mai ridicată şi un consum de energie ridicat. Din punct de vedere al
contactului cu apa tratată există două tipuri de lămpi UV şi anume lămpi de tip contact care funcţionează în contact
direct cu apa tratată şi lămpi de tip noncontact care funcţionează introduse în mantale de cuarţ pentru minimizarea
efectului de răcire produs de fluxul de apă tratată.
O instalaţie de dezinfectare cu radiaţii UV este formată dintr-un sistem de lămpi UV, un bazin de reacţie şi o
instalaţie pentru amorsarea şi alimentarea în funcţionare a lămpilor UV. În practică s-au dezvoltat două categorii
principale de instalaţii de dezinfectare cu radiaţii UV şi anume: instalaţii cu lămpi UV în canale deschise şi instalaţii cu
lămpi UV în conducte.
În figura 1.82 sunt prezentate principalele variante de instalaţii de dezinfectare cu lămpi UV în canale deschise
şi anume: instalaţii cu lămpile plasate paralel cu direcţia curentului de apă tratată (vezi figura 1.82 a) şi instalaţii cu
lămpile plasate perpendicular pe direcţia curentului de apă tratată (vezi figura 1.82 b). În figură se observă că lămpile
UV sunt amplasate sub formă de baterii de lămpi şi că bazinele de reacţie în care sunt plasate bateriile de lămpi UV sunt
prevăzute cu dispozitive automate pentru controlul nivelului apei.

Fig. 1.82 Variante de instalaţii de dezinfectare cu lămpi UV în canale deschise []

În figura 1.83 sunt prezentate, spre exemplificare, aspecte din diferite tipuri de astfel de instalaţii.
 Fig. 1.83 Aspecte din instalaţiile de dezinfectare cu lămpi UV în canale deschise

Instalaţiile cu cu lămpi UV plasate în conducte sunt sisteme care sunt din ce în ce mai utilizate la tratamentul
de dezinfectare a apelor uzate şi care tind să înlocuiască instalaţiile de dezinfectare cu lămpi UV în canale deschise,
deoarece, faţă de acestea, prezintă următoarele avantaje: sunt mai sigure în funcţionare, curăţarea lămpilor UV, chiar şi a
celor de tip noncontact (montate în mantale de cuarţ) se face pe cale mecanică sau chimică fără deplasarea acestora din
poziţia de funcţionare (spre deosebire de cazul instalaţiilor de dezinfecţie cu lămpi UV în canale, la care în vederea
curăţării, bateriile de lămpi sunt scoase pe rând din bazinul de reacţie, operaţie care necesită un timp mare de
imobilizare a instalaţiei); forma elementelor de conductă în care sunt montate lămpile UV a fost astfel proiectată încât
să asigure un tratament corespunzător prin utilizarea unor doze optime, minime, de radiaţii, fapt care conduce la
economii importante de energie electrică.
În figura 1.84 sunt prezentate aspecte din diferite tipuri de instalaţii de dezinfectare cu lămpi UV în conducte.
Se menţionează că şi la aceste tipuri de instalaţii lămpile pot fi amplasate de-a lungul sau perpendicular pe axa de
curgere a apei supuse tratamentului (adică a conductei).

Fig. 3 Aspecte din instalaţiile de dezinfectare cu lămpi UV în conducte

 Avantajele instalaţiilor de dezinfectare a apelor uzate prevăzute cu lămpi UV, la modul cel mai general sunt
următoarele: calitatea dezinfectării este corespunzătoare distrugând majoritatea varietăţilor de microorganisme şi
virusuri patogene; procesul de dezinfecţie este un proces fizic, eliminându-se astfel utilizarea, manipularea transportul şi
depozitarea unor substanţe deosebit de toxice sau periculoase ca cele utilizate la dezinfectarea chimică; tratamentul cu
radiaţii UV a apei uzate nu are efecte reziduale asupra faunei şi florei acvatice sau asupra oamenilor şi mediului
înconjurător, durata tratamentului cu radiaţii UV are o durată foarte redusă (20-30 de secunde în cazul lămpilor UV de
joasă presiune); instalaţiile cu lămpi UV necesită mai puţin spaţiu decât alte sisteme de dezinfectare. Dezavantajele
instalaţiilor de dezinfectare a apelor uzate cu lămpi UV sunt următoarele: eficacitate necorespunzătoare, dacă se
folosesc doze insuficiente de radiaţii UV mai ales pentru anumite specii de microorganisme şi virusuri; anumite tipuri
de microorganisme dezvoltă rezistenţă la acţiunea radiaţiilor UV; instalaţile cu lămpi UV necesită intervenţii de
întreţinere şi curăţare cu durate semnificative; turbiditatea şi substanţele coloidale din apele tratate influenţează puternic
asupra calităţii dezinfectării cu radiaţii UV, astfel că niveluri de particule suspendate (nedecantabile) de peste 30 g/l a
apelor supuse tratamentului îl fac necorespunzător; costurile tratamentului cu radiaţii UV sunt ceva mai mari decât în
cazul tratamentelor de dezinfectare prin clorinare, dar devin comparabile cu cele ale tratamentelor de clorinare-
declorinare.
Pentru a contracara eficacitatea mai redusă a dezinfectării cu radiaţii UV (din motivele arătate anterior), a fost
dezvoltat un sistem de dezinfectare care combină efectele radiaţiilor UV cu lungimea de undă de 253,7 nm cu acţiunea
unor fascicule de ultrasunete cu putere specifică de 2 W/cm 2, simultan, în acelaşi bazin de reacţie (sistemul de
dezinfecţie LAZUR). Sub acţiunea fasciculelor de ultrasunete în apa supusă tratamentului se formează bule fine de gaz
fierbinte (abur), ca în cazul fierberii, mai ales în jurul unor neuniformităţi din masa de apă, cum sunt chiar micro-
organismele patogene. Datorită temperaturii ridicate şi presiunii care se crează în vecinătatea bulelor, microorganismele
sunt puternic distruse. De asemenea, datorită faptului că în interiorul bulelor sunt generate substanţe deosebit de active,
cum ar fi radicali liberi, ozon, peroxid de hidrogen (H 2O2), se potenţează suplimentar acţiunea radiaţiilor UV mărindu-le
semnificativ eficacitatea. De menţionat şi un alt efect favorabil al ultrasunetelor, care este acela de prevenire a
depunerilor de pelicule biologice sau de impurităţi pe suprafeţele lămpilor UV sau ale mantalelor de cuarţ ale acestora,
pe care le menţin curate. Acest tip de instalaţii de dezinfectare au durate de serviciu de peste 10000 de ore, şi consumuri
specifice de putere de 7-8 W/m3h.