IGIENA LP 12

IGIENA APEI
DEZINFECŢIA APEI
Definiţie
 Ansamblul de metode folosite în vederea
distrugerii totale a germenilor patogeni şi a
reducerii celor saprofiţi, până la îndeplinirea
condiţiilor de
potabilitate.
 
Cand se aplica
 Dezinfecţia se aplică obligatoriu şi continuu pentru sistemele de
aprovizionare centrală cu apă (uzine de tratare a apei) şi ori de câte ori
există o situaţie de ordin epidemiologic sau igienico–sanitar, care impune
această măsură, pentru instalaţiile de aprovizionare locală.
 Uneori dezinfecţia se aplică singular, cum ar fi cazul :
 folosirii în scop potabil a apei subterane prin intermediul instalaţiilor
centrale de aprovizionare cu apă ( dispariţia clorului rezidual din reţeaua de
distribuţie este dovada poluării acesteia prin prezenţa unei soluţii de
continuitate în reţeaua de distribuţie şi, totodată, prezenţa clorului rezidual
constituie o supapă de siguranţă pentru o eventuală impurificare a apei);
 dezinfecţiei fântânilor şi a cantităţilor reduse de apă necesare în diferite
situaţii (campanii, calamităţi, vapoare etc.);
 asigurării calităţii corespunzătoare a apei bazinelor de înot.
Dezinfectanţii folosiţi
 să distrugă bacteriile, virusurile şi chiştii amoebieni într-un timp
rezonabil, indiferent de variaţiile de temperatură, de compoziţia
chimică a apei şi de concentraţiile contaminanţilor;
 să nu fie toxici pentru om şi animalele domestice;
 să fie acceptabili în privinţa costului şi usor de depozitat,
transportat şi utilizat;
 concentraţia reziduală a dezinfectanţilor în apele tratate să fie
uşor de determinat;
 să fie suficient de persistenţi în apă, dispariţia lor urmând să
constituie o alarmă a recontaminării.
Procedeele folosite în dezinfecţie

 Metodele fizice, care cuprind:

 folosirea radiaţiilor ultraviolete
 folosirea ultrasunetelor
 folosirea radiaţiilor ionizante
 fierberea şi distilarea
 filtrarea prin filtre bacteriologice
Procedeele folosite în dezinfecţie
 Rămân cele mai folosite în practică şi se bazează pe
efectul oxidant al substanţelor prezentate.
 Metodele chimice :
clorul şi compuşii săi
ozonul
permanganatul de potasiu
iodul
bromul etc.
Dezinfecţia cu clor (clorinare, clorurare sau clorizare)
 

 Formele de utilizare – Clorul se foloseşte ca atare sau sub formă de

compuşi (substanţe clorigene), care în contact cu apa eliberează clor
activ.
 Substanţele clorigene cele mai utilizate sunt;
 clorura de var (Ca(OCl)Cl
 hipocloritul de calciu Ca(ClO)2
 hipocloritul de sodiu NaClO
 cloraminele
 bioxidul de clor ClO2 etc.
Dezinfecţia cu clor (clorinare, clorurare sau clorizare)
Dezinfecţia cu clor (clorinare, clorurare sau
clorizare)

 Mod de acţiune – Clorul gazos reacţionează cu apa şi formează acid

hipocloros (HOCl), ioni de clor şi ioni de hidrogen, după reacţia:
 

 Cl2 + H2O  HOCl + Cl- + H+

 
 Acidul hipocloros se poate disocia în ionul hipoclorit (Ocl-) şi ioni de
hidrogen :
 
 HOCl  H+ + Ocl-
Dezinfecţia cu clor (clorinare, clorurare sau
clorizare)
 Raportuldintre acidul hipocloros (HOCl) şi ionul hipoclorit (Ocl -)
depinde de pH; dacă acesta este mai mic de 4, în apă se va găsi
numai HOCl.
 Acidulhipocloros, neutru din punct de vedere electric şi cu
dimensiuni mici, difuzează rapid prin membrana celulară şi îşi
defăşoară activitatea oxidantă.
 Când pH-ul apei creşte, activitatea dezinfectantă a clorului scade,
deoarece concentraţia ionului hipoclorit (OCl-) devine superioară
celei a acidului hipocloros, iar acesta are un efect dezinfectant mai
slab, din cauza sarcinii negative, care îi împiedică penetrarea prin
membrana celulară.
Dezinfecţia cu clor (clorinare, clorurare sau
clorizare)

 La nivelul celulelor asupra cărora îşi exercită efectul clorul,

acesta afectează sistemele enzimatice cu rol important în
metabolismul celular. Gruparea tiolică (-SH), centrul activ al
tioenzimelor, este vulnerabilă la atacul HOCl, cu formarea de
grupări –S-S-, inactive biologic, ca urmare blocându-se activitatea
acestor enzime esenţiale pentru metabolismul bacterian.
 Germenii care au echipamentul enzimatic dezvoltat sunt mai
sensibili la acţiunea clorului; de aceea, virusurile prezintă o
rezistenţă mai crescută.
Necesarul de clor în procesul dezinfecţiei
 Acţiunea dezinfectantă a clorului este dependentă de:
 pH-ul apei – invers proporţională cu acesta;
 temperatura apei – creşte odată cu temperatura;
 conţinutul de substanţe organice oxidabile;
 cantitatea de substanţe anorganice reducătoare;
 turbiditatea apei – dată de substanţele insolubile în apă,
care reprezintă un suport pentru germeni şi îi protejează
contra clorului.
Necesarul de clor în procesul dezinfecţiei
 Consumul de clor satisface necesităţile în clor ale
componenţilor endo- şi exogeni ai apei (substanţe organice
oxidabile, minerale reducătoare, suspensii).
  pentru a obţine efectul scontat în cursul dezinfecţiei, trebuie
să se satisfacă, în primul rând, consumul de clor al apei.
 Doza de clor cuprinde, în plus faţă de consumul de clor, clorul
rezidual liber, în limitele 0,2 – 0,3 mg/l (cu limite
excepţionale de 0,05 – 0,5 mg/l).
 Clorulrezidual reprezintă clorul ce persistă în apă după un
contact de 30 de minute între dezinfectant şi apă. Poate fi:
liber (Cl2, HOCl, OCl-)
 legat (mono-, di- şi tricloramine).
Evoluţia clorului rezidual din apă
Fazele dezinfectiei cu clor
 Clorinarea apei trebuie realizată deasupra punctului de rupere (punct de
inflexiune sau break point) pentru a avea siguranţa existenţei în apă a
clorului rezidual liber, care este garanţia unei dezinfecţii eficiente.
 Faza I – clorul introdus în apă reacţionează cu substanţele oxidabile şi se
transformă în clor ionic, (Cl-), care nu mai are efect oxidant.
 Faza II – prin creşterea concentraţiei de clor adăugat în apă se formează
compuşi cloraţi şi cloramine, care depind de:
 raportul între Cl şi compuşii cu N (NH 3, amine etc.)
 pH-ul apei:
pH >8 monocloramina
pH 4–8 dicloramina, care are efect dezinfectant mai puternic
pH între 2 – 4 tricloramina sau triclorura de azot, ineficientă ca dezinfectant).
Fazele dezinfectiei cu clor
 Faza III – scade clorul rezidual, care este utilizat la
oxidarea cloraminelor şi a compuşilor organici cloraţi. La
punctul de rupere are loc oxidarea clorului combinat, deci
se vor întâlni cantităţi reduse de clor rezidual legat.
 Faza IV – apare clorul rezidual liber, care creşte
proporţional cu doza de clor introdusă în apă; clorul
rezidual legat se menţine la un nivel scăzut şi constant.
Acţiunea biocidă a cloraminelor este lentă, de aceea ar
putea fi utilizate ca reziduuri în reţeaua de distribuţie, în
care durata contactului cu apa este mai îndelungată.
Dezinfecţia cu clor

 Înapa distribuită consumatorilor se preconizează menţinerea

unui anumit nivel al clorului rezidual liber.
 Clorul rezidual liber, pe lângă faptul că are acţiune germicidă
bună la nivelul uzinei de apă (în cadrul ultimei trepte de
tratare), asigură şi protecţia apei la nivelul reţelei de
distribuţie, prin :
 inhibarea dezvoltării microorganismelor la nivelul acesteia;
 asigurarea protecţiei împotriva poluanţilor ce pot pătrunde
în reţea pe la nivelul racordurilor sau al defecţiunilor.
Dezavantajele clorinării
 Eficienţa asupra virusurilor se asigură prin folosirea unor doze ridicate
de clor (peste 1mg/l) sau a unui timp de contact mai îndelungat;
 Fenoliidin apă (care pot fi şi de origine endogenă) formează cu clorul
clorfenoli, ce imprimă apei un miros şi un gust medicamentos;
 Din reacţia dintre clor şi unele substanţe organice iau naştere
trihalometani, cu efecte cancerigene:
 cloroformul CHCl3
 bromoformul CHBr3
 dibromoclormetanul CHBr2Cl
 bromdiclormetanul CHBrCl2
 tetraclorura de carbon şi clorura de metilen (CH2Cl2).
Sensibilitatea microorganismelor la clor
 Pentru sterilizarea unei culturi microbiene sporulate sunt necesare doze de clor de 6
ori mai mari decât pentru formele vegetative şi o durată de contact mai mare (20 ore).
 Bacteriile nesporulate gram pozitive (stafilococul, B. difteric etc.) sunt mai rezistente
decât cele gram negative (b. tific, paratific, b. coliformi, b. piocianic).
 Comparativ cu colibacilii (indicatori ai poluării), bacilii febrei tifoide sunt mai sensibili
la clor; cei paratifici posedă o rezistenţă mai mare decât colibacilii.
 Bacilii dezinterici prezintă o sensibilitate inegală faţă de clor; b. Grigoriev-Shiga este
mai sensibil la clor decât colibacilii, în timp ce b. Sonnei are o rezistenţă similară cu
cea a colibacililor.
 O rezistenţă crescută la clor o prezintă M.tuberculosis.
 Virusurile au o rezistenţă crescută la clor: concentraţiile de 0,2 – 0,3 mg/l clor rezidual
liber inactivează virusurile numai după un contact de 30 minute.
 Protozoarele intestinale, respectiv chiştii de Entamoeba histolitica, nu sunt distruse
sub acţiunea clorului, ele fiind reţinute printr-o bună filtrare a apei.
Alţi dezinfectanţi chimici

 Bioxidul de clor se obţine prin reacţia clorului cu cloritul de sodiu

(NaClO2). Avantajele acestui dezinfectant sunt:
 acţiunea bactericidă a bioxidului de clor
faţă de bacterii şi virusuri este mai puternică
decât a clorului;
 lipsa mirosului de clorfenol al apei dezinfectate
cu bioxid de clor este cauzată probabil de faptul că
nu posedă un potenţial oxidoreducător crescut şi formează întotdeauna
triclorfenoli;
 combate mirosul determinat de alge;
 oxideazăcompuşii feroşi şi manganoşi solubili în compuşi ferici şi
manganici insolubili.
Alţi dezinfectanţi chimici
 Iodul.
Dezinfecţia apei cu iod este folosită în condiţii speciale, de ex. în
campanii, în doză de 10 picături/l apă.

 Bromul. Dezinfecţia apei cu brom, în asociaţie cu clorul, se aplică pentru

dezinfecţia piscinelor şi a bazinelor de înot. Cu o cantitate de brom liber
şi combinat de 4 mg/l se obţine o inactivare completă a bacteriilor
coliforme şi a enterococilor.

 Permangantul de potasiu oxidează, în primul rând, substanţele organice

din apă, iar restul de permangant îşi exercită acţiunea bactericidă. Prin
tratarea apei cu 5 mg/l permanganat de potasiu şi un timp de contact de
4- 6 ore se obţine o îndepărtare a germenilor într-o proporţie de peste 98
%. 
Alţi dezinfectanţi chimici
 Ozonul
 Avantaje (în special comparativ cu clorul):
 acţionează rapid asupra virusurilor şi chiştilor
 acţiunea este independentă de pH
 nu modifică proprietăţile organoleptice ale apei.
 Dezavantaje:
 nu se poate stoca, prepararea sa făcându-se în momentul utilizării
 este costisitor
 acţionează selectiv asupra substanţelor organice
 nu persistă în sistemul de distribuţie al apei.
Alţi dezinfectanţi chimici
 Combinaţia între ozon şi clor (O3 + Cl2)
 Avantajele acestei combinaţii:
 ozonular distruge substanţele organice, împiedicând
formarea trihalometanilor cu clorul
 distruge virusurile
 îmbunătăţeşte gustul şi mirosul apei
 clorinarea apei înainte de distribuţie asigură prezenţa
clorului rezidual în reţeaua de distribuţie, cu consecinţele
favorabile ce decurg din aceasta.
Dezinfecţia instalaţiilor locale de aprovizionare cu apă (fântâni)

 Se realizează în situaţii epidemiologice speciale si este precedata

de:
 Asanarea fântânii.
 Depistarea sursei de poluare (grajduri, latrine, reziduuri solide
etc.) - pentru aceasta se folosesc soluţii saline sau substanţe
fluorescente, care se introduc în sursa presupusă de
contaminare şi apoi se urmăreşte apariţia lor în apa de fântână
 Neutralizarea sursei, prin măsuri specifice
 Recondiţionarea fântânii prin repararea defectelor de
construcţie, curăţarea fântânii şi asigurarea perimetrului de
protecţie necesar.
Dezinfecţia instalaţiilor locale de aprovizionare cu apă (fântâni)

 Dezinfecţia se face cu substanţe clorigene, consumul de clor activ

fiind de 5 – 10 mg/l.Clorul activ reprezintă clorul (sub formă de
ClO-) pus în libertate de substanţele clorigene în contact cu apa.
 Necesarul de substanţă clorigenă se calculează după formula:
 
N = (D x V) / P x 100 unde:
 
D = doza de clor necesară pentru dezinfecţie (5 – 10 mg/l sau 5 – 10
g/m3)
V = volumul apei din fântână
P = conţinutul în clor activ al substanţei clorigene
Dezinfecţia cantităţilor mici de apă

 Fierberea timp de 30 minute a apei reprezintă procedeul cel mai uşor

de aplicat. Apa fiartă capătă un gust fad, prin pierderea gazelor
dizolvate în timpul fierberii. Pentru ameliorarea gustului, după răcire,
se aerează prin vânturare.
 Dezinfecţia cu apă de Javel (hipoclorit de potasiu), cu cloramine şi
clorură de var în soluţii de 1 – 2% are utilizare redusă. După 30 de
minute de contact, excesul se îndepărtează cu tiosulfat de sodiu 0,5%.
 Iodul se foloseşte sub formă de tinctură de iod 2%.
 Permangantul de potasiu îşi exercită efectul principal asupra
vibrionului holeric. Se foloseşte sub formă de cristale, care se introduc
până ce apa capătă o culoare roz persistentă. După 15 minute de
contact se decolorează cu tiosulfat de sodiu.
Determinarea clorului rezidual

Metode de determinare : 1. Metoda cu metiloranj

Principiulmetodei – Clorul rezidual, în mediu acid, decolorează soluţia de
metiloranj proporţional cu concentraţia sa.

Mod de lucru – Într-un flacon Erlenmmayer se introduc: 100 cm3 apă de

analizat şi se adaugă 0,5 cm3 acid sulfuric. Se titrează cu metiloranj, soluţie
B până la apariţia unei coloraţii roz, persistentă timp de două minute.
Calcul:

 
Mg Cl rezidual liber/l = (N x 0,01 x 1000) / 100 = N/10
 N = cantitatea de soluţie de metiloranj folosită la titrare, în cm 3.
Observaţii – metoda este recomandată pentru determinarea clorului
rezidual liber.
Determinarea clorului rezidual
 Metode de determinare : 2. Metoda cu ortotolidină – metaarsenit
 Principiul metodei – Clorul rezidual reacţionează instantaneu cu
ortotolidina, rezultând o coloraţie galbenă a cărei intensitate
este proporţională cu concentraţia acestuia. Pentru
diferenţierea clorului rezidual liber de cel legat se blochează
reacţia de culoare dată de ortotolidină şi clor, imediat după ce a
reacţionat clorul rezidual liber, cu ajutorul metaarsenitului de
sodiu, datorită transformării clorului rezidual în clor ionic,
inactiv faţă de ortotolidină.
 Interferenţe – ortotolidina dă aceeaşi coloraţie şi cu nitriţii,
ionii ferici şi manganici etc.
Determinarea clorului rezidual - Metoda cu ortotolidină – metaarsenit

Pregătirea scării etalon – Scara de etalonare se prepară după schema de

mai jos:
Concentraţia mgCl/dm3 0,01 0,05 0,1 0,15 0,2 0,25 0,3 0,4 0,5

Sol.cromat-bicromat cm3 0,1 0,5 1,0 1,5 2,0 2,5 3,0 4,0 5,0

Sol.tampon fosfaţi cm3 9,9 9,5 9,0 8,5 8,0 7,5 7,0 6,0 5,0
0,1 M
Determinarea clorului rezidual - Metoda cu ortotolidină – metaarsenit

 Mod de lucru – În 3 tuburi Nessler sau eprubete colorimetrice, identice cu cele

din scara etalon, notate cu I, II şi III se introduc reactivii în ordinea de mai jos:
 în eprubeta I – se determină clorul rezidual liber + culorile interferente – se
introduc 0,5 cm3 ortotolidină şi 9 cm3 apă de analizat. Se agită şi se adaugă, în
maximum 5 secunde, 0,5 cm3 soluţie metaarsenit. Se compară imediat cu scara
etalon. Valoarea găsită se notează cu A.
 în eprubeta II – se determină clorul rezidual total + culorile interferente – se
introduc 0,5 cm3 soluţie de ortotolidină şi 9,5 cm3 apă de analizat, se agită şi
după 5 minute se compară cu scara etalon. Valoarea găsită se notează cu B.
 în eprubeta III – se determină culorile interferente – se introduc 0,5 cm 3 soluţie
de metaarsenit, 9 cm3 de apă de analizat, se agită puternic şi apoi se adaugă
0,5 cm3 soluţie de ortotolidină, agitându-se din nou. Se compară cu scara etalon
imediat după adăugarea ortotolidinei, notându-se valoarea găsită cu C1, şi după
5 minute, C2.
Determinarea clorului rezidual - Metoda cu ortotolidină – metaarsenit

 Calcul:
 mg Cl rezidual liber/dm3 = A – C1
 mg Cl rezidual total/dm3 = B – C2
 mg Cl rezidual legat/dm3 = (B – C2) – (A – C1)
 
 Observaţii: - recoltarea probelor se face după 2 minute de la
deschiderea robinetului. În cazul în care analiza clorului rezidual nu
se face imediat, probele se iau în vase de sticlă brună cu dop şlefuit,
umplute astfel încât să nu rămână aer sub dop şi se transportă în ladă
frigorifică, pe gheaţă. Analiza se efectuează imediat după
deschiderea dopului şi la cel mult o oră de la recoltare.
Determinarea cerinţei de clor

 Principiul metodei – Introducerea unor cantităţi crescânde de clor

într-un număr de vase conţinând volume egale de apă, urmată de
determinarea clorului rezidual după 30 minute de contact.
 Mod de lucru: - Într-o serie de baloane Erlenmayer cu dop rodat,
numerotate, se introduc câte 100 cm3 apă de analizat şi se adaugă
cantităţi progresive de soluţie de clor, al cărei conţinut în clor se
cunoaşte. Se agită şi se lasă în repaus 30 de minute, ferite de
lumină şi bine astupate. După trecerea acestui interval de timp, se
introduc în fiecare balon câte 1 cm3 soluţie iodură de potasiu, 1cm3
acid sulfuric şi 0,5 cm3 soluţie amidon. În primul balon în care a
apărut culoarea albastră se consideră cantitatea suficientă pentru
dezinfecţia apei.
Determinarea cerinţei de clor

 Calcul:

 
 mg clor necesar/dmc apă = (C x N x 1000) / V
 
C = concentraţia în mg clor a 1 ml din soluţia de clor
N = numărul de ml soluţie de clor introdus în primul pahar în
care a apărut culoarea albastră
V = cantitatea de apă de analizat luată în lucru
Determinarea clorului activ din substanţa clorigenă

 Principiul metodei – Clorul scoate iodul din iodura de potasiu

proporţional cu concentraţia sa, iar iodul eliberat se titrează
cu tiosulfat de sodiu, în prezenţa amidonului ca indicator.
 Mod de lucru: - Într-un flacon Erlenmayer se introduc 5
cm3 din supernatantul soluţiei clorigene, 1 cm3 acid sulfuric, 1
cm3 iodură de potasiu şi se diluează până la 50 cm3 cu apă
bidistilată. Se titrează cu tiosulfat până se obţine culoarea
galben-pai, apoi se adaugă 0,5 cm3 amidon, amestecul
colorându-se în albastru-brun, şi se continuă titrarea până la
decolorarea completă.
Determinarea clorului activ din substanţa clorigenă
 Calcul:

 
 mg Cl % = (N x f x 0,355 x 100) / (5 x 10)

N = numărul de ml soluţie de tiosulfat de sodiu 0,01 N folosiţi

la titrare
F = factorul soluţiei de tiosulfat de sodium 0,01 N
 0,355 = echivalentul în mg Cl a unui ml soluţie tiosulfat 0,01N.