Legea gazduirii –Comentariu literar

Poetul ,publicistul şi omul de stat Andrei Lupan reprezintă rodul muncii de valorificare a
arhivei personale care cuprinde atât scrieri şi publicaţii cunoscute cât şi documente inedite.

O poezie dintre cele mai ispirate este Legea găzduirii. În fond, e o glorificare a ospitalităţii
proverbiale a poporului nostru, dar Andrei Lupan a dovedit acel discernămînt etic absolut
obligator, care deseori ne-a lipsit pe parcursul istoriei. S-a întîmplat să întîmpinăm cu pîine şi
sare, apoi şi cu cîte un pahar de vin, pe toţi acei care de voie sau poate de nevoie ne-au trecut
pragul. Şi n-am ajuns cu veneticii nu numai în casă, dar şi "pe divan"?

În viziunea lui Andrei Lupan "cana asta care-aşteaptă/ S-o ridici în mîna dreaptă" este neapărat
"înţeleaptă". Nu e o cană oarecare, ci meşterul "i-a pus nărav în fire,/ dreaptă legea găzduirii".

Da, există o lege frumoasă a găzduirii. Dar ea nu dictează o dragoste şi o recunoştinţă fără
discernămînt.

În ce constă discernâmîntul? pare să se întrebe poetul, şi răspunde: "Pe destoinici să-i aleagă,/ să
le dea tăria-ntreagă/ şi scînteiele de vlagă". Pe destoinici. Şi numai pe destoinici.

Poetul ne previne: "De-o ciocneam ca pentru jimbă,/ cu netrebnicul şi strîmbul,/ s-ar fi spart de
mult în hîrburi".

Prin intermediul cănii, căreia îi revine "funcţia" de a alege prietenii adevăraţi, "vrednici", Andrei
Lupan elogiază înţelepciunea poporului. Cana şi licoarea din cană sunt pentru omul de treabă
frate adevărat, prieten autentic. Anume unuia dintre aceştia o meneşte poetul în finalul operei
sale.

Exaltarea virtuţilor etice este făcută de poet cu ajutorul unor detalii pe cît de concrete, pe atît de
concludente, referitoare la cana "înţeleaptă", la meşterul care i-a dat "frumuseţe noduroasă",
punîndu-i "nărav în fire". Poemul conţine amănunte şi detalii vii, în măsură să exemplifice
spiritul de discernămînt.

Andrei Lupan demonstrează aici o măiestrie autentică şi în sensul că nu se conformează unor

cerinţe abstracte de alcătuire a versului şi strofei, ci procedează cu o spontaneitate admirabilă,
spunîndu-şi păsul în versuri lungi, de o largă respiraţie, pe potriva gravităţii conţinutului
comunicat şi a seriozităţii problemei etice puse în atenţia cititorului, alcătuind strofe de cîte trei
versuri, atît cît ţine respiraţia unei "spuneri", ca un toast scurt, sprinten, rostit apăsat, fără
echivoc. Chiar ultima strofă este un terţet, căruia autorul i-a anexat o urare absolut firească în
contextul strofei şi al întregii poezii: "Deci, primeşte-o şi-o închină/ cu răcoare şi lumină/ şi cu
flori de pe colină,// Care-au fost zgîrcit păstrate/ Pentru buzele curate,/ pentru inima de frate.../
La mulţi ani cu sănătate!"