MIHAI EMINESCU- “POETUL NEPERECHE A CĂRUI OPERĂ

ÎNVINGE TIMPUL”

NATURA EMINESCIANĂ

Prof. Amza Oana

Grădinița cu P.P. Nr. 3

Drobeta Turnu Severin

În lecțiile lui Jouffrey despre natura poeziei…

,,Totul vorbeşte, totul trăieşte în natură; chiar piatra, mineralul cel mai inform trăieşte o
viaţă surdă şi nu vorbeşte un limbaj misterios: şi acest limbaj; păstorul, în singurătate, îl
înţelege, îl ştie tot aşa sau mai mult decât savantul şi filozoful, ca şi poetul”

Prin metafora simbolică un poet poate face din viziunea naturii viaţa propriului său
sentiment, reflectarea aspectelor naturii exprimând astfel istoria intimă a sufletului său. Trei
sunt astfel lumile ce se oferă contemplatorului, în orphismul romantic: lumea vizibilă, ca
peisaj, reflectarea ei în lumea interioară a omului, ca sentiment al naturii, şi, dincolo de
această reflectare, o suprarealitate invizibilă, un univers infinit în mişcarea lui – după formula
definitorie a romantismului, de circulaţie în epocă: ,,externus mundus est figura hominis et
homo est mundus absconditus, quia visibilia in eo sunt invisibilia”

Din prima modalitate a orphismului romantic, în descrierea lumii vizibile ca peisaj,

poezia lui Eminescu aduce tabloul naturii despre care George Călinescu spune: ,,E foarte de
crezut că natura eminesciană cu fauna şi cu flora ei să aibă un punct de plecare istoric în
priveliştea din Moldova de sus, şi anume din Valea Siretului, unde muntele şi câmpul sunt cu
planuri apropiate şi nu lipseşte mediul acvatic.Eminescu a şi dat de astfel descripţii ale
geologiei sălbatice moldovene.”

Geroge Călinescu spune că: ,,Eminescu are printre copaci câteva esenţe la care ţine în
chip deosebit şi care înfăţişează, poate, pentru el însuşirile generale ale copacului.”

Teiul figurează mireasma: ,, Dar prin codrii ea patrunde/ Lângă teilu vechi şi sfânt,/
Ce cu flori până-n pământ/ Un izvor vrăjit ascunde.” Bradul e copacul artic care
simbolizează trăinicia: ,,Colinde, colinde/ E vremea colindelor,/ Căci gheaţa se-ntinde/
Asemeni oglindelor./ Şi tremură brazii/ Mişcând rămurelele,/ Căci noaptea de azi-i/ Când
scânteie stelele.” Plopul, prin tremurul frunzelor lui, dă amintirilor o mişcare lentă: ,,Pe
lângă plopii fără soţ/ Adesea am trecut;/ Mă cunoşteau vecinii toţi-/ Tu nu m-ai cunoscut”.
Salcia este copacul lacustru: ,,De spânzură prin ramuri de sălcii argintoase/ O-ntreagă-
mpărăţie în cuib legănător;/ A firii dulce limbă de el era-nţeleasă/ Şi îl umplea de cântec,
cum îl umplea de dor.” Salcâmul este copacul de vale în peisajul sătesc: ,,Ah!în curând satul
în vale-amuţeşte;/ Ah! În curând pasu-mi spre tine grăbeşte./ Lângă salcâm sta-vom noi
noaptea întreagă,/ Ore întregi spune-ţi-voi cât îmi eşti dragă.”

Flora eminesciană nu este feerică, nu este bogată, dar ea înfrânge spiritul prin
intensitate. Cum priveliştea are mai totdeauna un lac în mijloc sau o apă şi în apropiere
pădurea, iarba este vegetalul obişnuit, însă o iarbă de lună, în care n-a călcat picior de om:
,,De jur împrejur stau stâncele urieşeşti de granit ca nişte păzitori negri, pe când valea insulei
adânci şi desigur sub oglinda mării e acoperită de snopuri de flori, de viţe sălbatice, de ierburi
înalte şi mirositoare, în cari coase n-a intrat niciodată.”Cum spune şi George Călinescu:,,
Eminescu pune iarba mai cu seamă în pădure, acolo unde vegetaţia se înăbuşe, nestrăbătută,
fiindcă e clar că, pentru el, însuşirea de căpetenie a vegetalului e să crească într-una.”

Fauna este şi ea foarte săracă şi aleasă după aceleaşi criterii după care a fost aleasă şi
flora.În rândul întâi vine calul, care simbolizează zborul oniric, al încălecării spaţiului.Eroii
lui Mihai Eminescu călăresc: ,,Calu-i alb, un bun tovarăş,/ Înşeuat aşteapt-afară..” sau ,,
Vede-un tânăr chiar alături,/ Pe-un cal negru e călare.” Calul este de altmiteri animalul din
poveste, singura fiinţă care poate urma pe om în rătăcirile lui.

De asemenea în opera eminesciană mai apar şi animalele care sunt legate de pădurea
sălbatică, boutul, cerbul şi ciuta: ,,Caii mării, albi ca spuma,/ Bouri nalţi cu steme-n frunte,/
Cerbi cu coarne rămuroase,/ Ciute sprintene de munte.

Eminescu aminteşte şi păsările: filomela, rândunica, vulturul, corbul întunecat, lebada

nordică, pitpalacul apoi ,, Cucul cântă, mierle, presuri-/ Cine ştie să le-asculte/ Ale paserilor
neamuri/ Ciripesc pitite-n ramuri/ Şi vorbesc cu-atât de multe/ Înţelesuri.”

Natura în poezia lui Eminescu, după o remarcă a lui Tudor Vianu, în primele poezii
apare ca o pictură colorată cu străluciri fantastice şi întruchipări de basm, ca în Mortua est,
pentru a se schimbă cu timpul într-un specatacol al Frumuseţilor firii, într-un univers auditiv
şi în egală măsură vizual, cu rezonanţe discrete într-un sentiment al contopirii omului cu firea.

Unii istoriografi mai exigenţi au considerat o ciudăţenie în faptul că Eminescu a cântat

marea făra s-o vadă niciodată, iar unii critici literari, tot atât de exigenţi, că greu s-ar găsi la
un loc ceea ce dorea poetul: marea, cerul senin şi codrul. Dar gândindu-ne la valoarea
simbolurilor înţelegem că poetul vedea marea privind bolta cerului, căci, marea, cerul şi
codrul în peisajul închipuit de el simbolizează aceeaşi idee: întâlnirea vieţii cu moartea.
Ritmul mişcării cosmice, care îngână somnul veşnic al poetului, este sugerat de zgomotul
apelor şi de glasul frunzişului scuturat de vântul rece al toamnei: ,,Lucească cer senin/
Eternelor ape,/ Care din văi adânci/ Se-nalţă la maluri/ Cu braţe de valuri/ S-ar atârna de
stânci./ Şi murmură-ntr-una/ Când spumegând recad;/ Iar pe păduri de brad/ Alunece luna,/
Reverse dulci scântei/ Atotştiutoarea,/ Deasupra-mi crengi de tei/ Să-şi scuture floarea.”

Elementele naturii au toate o valoare simbolică. În vreme ce poetul va fi pământ în

singurătate-i, troienit cu drag de aduceri aminte, glasul izvoarelor îi va îngâna somnul veşnic;
marea va geme de patimi îmbrăţişând pământul cu braţele ei de valuri, mereu aceleaşi valuri
ce în zadar vor să se atârne de stâncile malului; luceferii îi vor zâmbi din înălţimile cerului, iar
luna îl va acoperi în razele ei, alunecând prin pădurea de brazi. Ca simbol al nemărginirii,
apele mării sunt eterne, iar cerul este senin, izvoarele sunt blânde, iar luna ca simbol al
destinului omenesc în succesiunea repetată a vieţii şi a morţii, este atotştiutoare.

George Călinescu observă la Eminescu că ,, codrul, marea, râul, luna sunt nu

fenomene, ci idei, divinităţi: fenomen este doar omul.”

BIBLIOGRAFIE:

1. George Călinescu - "Opera lui Mihai Eminescu", Editura Minerva, București, 1970, vol.
II, pag. 135-138.

2. Tudor Vianu - "Scriitori români", Editura Minerva, București, 1970, vol. I, pag. 224-230.

3. Amita Bhose - "Eminescu și India", Editura Junimea, Iași, 1978, pag. 37-40.