CUPRINS

ARGUMENT.........................................................................................4

INTRODUCERE...................................................................................5

I. SFÂNTA TREIME ÎN SFÂNTA SCRIPTURÃ...........................7

1.Pregatirea descoperirii Sfintei Treimi în Vechiul Testament.........7
2.Pregătirea descoperirii Sfintei Treimi în Noul Testament..............9

II. FORMULAREA DOGMEI SFINTEI TREIMI ÎN TRADIŢIA

CRESTINÃ..........................................................................................13
1.Perioada anteniceană....................................................................13
2.Sinoadele I şi II Ecumenice:Formularea oficială a Bisericii a
dogmei Sfintei Treimi...........................................................................16

III. PERSOANELE SFINTEI TREIMI:DISTINCŢII ŞI

ANTINOMII........................................................................................19
1.Explicarea terminologiei Trinitare...............................................19
2.Perihoreză şi apropriere...............................................................22

IV. IMPORTANŢA DOGMEI SFINTEI TREIMI ÎN VIAŢA

BISERICII...........................................................................................24

CONCLUZII........................................................................................26

BIBLIOGRAFIE.................................................................................28

4
 ARGUMENT

A studia Sfânta Treime este un obiectiv deosebit de îndrăzneţ dată

fiind valoarea Ei deosebită în formularea dogmelor Bisericii Ortodoxe şi
importanţa ei majoră în statornicia vieţii creştine cu toate acestea este
simplu pe lângã a intra în viaţa Sfintei Treimi.
Dogma Sfintei Treimi este fundamentală pentru învăţătura creştină,
datorită faptului că are implicaţii asupra întregului sistem creştin, ca
modalitate de gândire şi de trăire.
Sfânta Treime marchează trecerea de la dreptatea Vechiului
Testament la iubirea şi comuniunea Noului Testament, fiindcă iubirea
poate exista numai acolo unde există o comuniune de Persoane divine.
Un Dumnezeu monopersonal nu poate avea în Sine iubire şi comuniunea
eternă în care să ne introducă şi pe noi. El nu S-ar întrupa din iubire faţă
de om, ci ne-ar arăta cum se poate trăi drept. Dumnezeu coboară de la
Tatăl, prin Fiul în Duhul Sfânt, ca să ne înalţe la comuniunea vieţii Sale
veşnice. Deplina manifestare a iubirii faţă de făpturile Sale a făcut-o
Dumnezeu prin întruparea Fiului Său cel iubit.
Credinţa în Sfânta Treime însufleţeşte pe creştinii primelor veacuri;
frământă, în sens constructiv, minţile unor filozofi şi aruncă o lumină
puternică asupra istoriei creştinismului în general. Sfinţii Părinţi cântau
şi se rugau în numele acestei credinţe. Sfâna Treime era centrul vieţii lor
şi spre ea tindeau sufletele însetate de adevăr şi odihnă. Pentru ea trăiau
şi pentru ea mureau. Ea făcea pe creştini să trăiască în comuniunea
iubirii pe care sã ne ajute Dumnezeu sã o dobândim şi noi.

INTRODUCERE

5
 Credinţa în Dumnezeu –Sfânta Treime constitue învăţătura
fundamentală şi specifică a Bisericii Creştine. “Crezul ortodox niceo-
constantinopolitan, în care se rezumă tradiţia Bisericii apostolice şi
patristice, are în centrul lui mărturisirea că Dumnezeu este Unul în fiinţa Sa
şi întreit în Persoanele Sale: <<cred într-unul Dumnezeu,Tatăl Atotţiitorul…
Cred în unul Domn Iisus Hristos…Cred în Duhul Sfânt>>” 1.
Orice rugăciune creştină, laudă,taină sau slujbă bisericească începe şi se
termină cu invocarea Sfintei Treimi:”În numele Tatălui şi al Fiului şi al
Sfantului Duh”…”Că Ţie se cuvine toată mărirea, cinstea şi închinarea,
Tatălui şi Fiului şi Sfantului Duh”.
Credinţa în Sfânta Treime însufleţeşte pe creştinii primelor veacuri;
frământă în sens constructiv, minţile unor filozofi şi aruncă o lumină puternică
asupra istoriei creştinismului în general. Sfinţii Părinţi se rugau şi cântau în
numele acestei credinţe. Sfânta Treime era în centrul vieţii lor şi spre ea
tindeau sufletele însetate de adevar şi odihnă. Pentru Ea trăiau şi pentru ea
mureau. Ea făcea pe creştini sa trăiască în comuniunea iubirii.
Vechiul Testament este prin excelenţã cartea Tatălui, caci dacã Acesta s-ar
fi descoperit în chip explicit evreilor ca Treime, aceştia, nu ar fi înţeles
descoperirea şi, sub influenţa popoarelor păgâne din jur, ar fi devenit politeist.
Dar, Vechiul Testament nu este deloc străin de descoperirea Treimii, dar într-
un mod tainic şi discret.
Taina Treimii celei de o fiinţă şi mai presus de fire constitue temeiul
credinţei şi trăirii noastre creştineşti, fiind totodata sufletul viu al Bisericii, pe
care o face să trăiască din viaţa treimică, împărtăşită haric tuturor membrilor
ei, într-o nesfârşită chenoza a iubirii, care înalţă, desăvârşeşte şi îndumnezeşte.
Astfel, Biserica, Trup al lui Hristos extins în umanitate, prin Duhul Sfânt, în
timp şi spaţiu, este mediul în care se află prezentă şi acţioneaza direct Sfânta
Treime, iar comuniunea de iubire dintre membrii Bisericii îşi are izvorul în
taina iubirii şi vieţii de comuniune mai presus de fire, ce există în sânul Sfintei
Treimi.
“Aşadar, temeiul principal al Bisericii nu trebuie căutat prin speculaţii
sofiologice prăpăstioase într-o relaţie divină externă şi deosebită de
Persoanele Treimice, ci în însăşi taina vieţii commune a Persoanelor divine”2.
Şi acest temei îl înţelegem numai în sensul cã relaţiile trinitare divine sunt un
model al relaţiilor dintre oameni în Biserică, ci, şi în sensul că ele sunt o
putere care produc şi adâncec aceste relaţii.

1
Pr. Prof. Bria Ion, Învăţătura despre Dumnezeu şi Sfânta Treime, Glasul Bisericii, 1/1973, p. 204
2
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia DogmaticăOrtodoxã, vol. II, E.I.B.,1997, p. 771.

6
 În viaţa Bisericii este împletită viaţa Sfintei Treimi. Numai că se iubesc
Persoanele Sfintei Treimi, Ele produc şi între oameni atmosfera de iubire. Este
arhicunoscut că întreaga creştinătate îşi fundamentează învăţăturile religioase
pe Biblie, pe care o şi consideră inspiratã de Dumnezeu. Deosebirea dintre
Biblie şi celelalte cărţi sacre este însă remarcabilă. Mai mult decât oricare altă
carte a lumii, Biblia ne vorbeşte despre Dumnezeu, şi o face într-o manieră
aparte. N-o face într-un mod descriptiv, aşa cum încearcă anumite discipline
din diverse domenii ale ştiinţei umane. Cu toate că Dumnezeul biblic s-a
relevat ca un Dumnezeu personal, totuşi Biblia nu conţine vreun tratat despre
Dumnezeu, fiind Dumnezeul biblic scapă oricărei posibilitaţi de investigaţie
umană. Treimea este un mister de credinţă în sensul strict, unul dintre tainele
ascunse în Dumnezeu, care nu pot fi cunoscute dacã nu sunt relevate de sus.
Desigur, Dumnezeu a lăsat urme ale Persoanei trinitare în lucrarea creaţiei şi
în Revelaţia Sa de-a lungul Vechiului Testament şi al Noului Testament. Dar,
intimitatea Fiinţei Sale ca Treime Sfântă constitue un mister inaccesibil
raţiunii lăsate în puterile ei şi chiar credinţei lui Isreal înainte de întruparea
Fiului lui Dumnezeu şi trimiterea Duhului Sfânt.
Dogma Sfintei Treimi este, de altfel, pentru Biserica Ortodoxã fundamental
imuabil al întregii gândiri religioase, al întregii pietãţi, al întregii vieţi
spirituale, al întregii experienţe.

I. SFÂNTA TREIME ÎN SFÂNTA SCRIPTURÃ

7
 1. Pregatirea descoperirii Sfintei Treimi în Vechiul Testament

Învăţătura despre Sfânta Treime, aşa cum o avem în creştinism, nu o

avea niciun popor dinainte de Hristos. În unele religii, Sfânta Treime era
numai preînchipuită, iar în Vechiul Testament era prea puţin cunoscută.
Propriu-zis, în Vechiul Testament ea este numai insinuată. Aici Dumnezeu o
revelează lumii în linii generale, urmând ca revelarea precisă a Ei să se facă în
Noul Testament. Sfinţii Părinţi spun că acest mod de revelare s-a făcut în
Vechiul Testament, deoarece evreii, care erau înconjuraţi de popoare politeiste
şi erau şi ei înclinaţi spre politeism, s-ar fi abătut uşor de la monoteism şi ar fi
căzut în politeism, dacă li s-ar fi revelat că în Dumnezeu sunt trei Persoane.
Aceasta i-ar fi putut face să creadă că sunt trei Dumnezei în mod triteist.
Misterul Sfintei Treimi se află indicat, în linii generale, în mai multe
locuri din Vechiul Testament. În unele din acestea se face aluzie la pluralitate
în Dumnezeu, în altele este vorba de teofanii, în care Dumnezeu se arată în
trei persoane, în altele Persoanele Sfintei Treimi sunt numite cu nume diferite,
iar în altele se vorbeşte despre Mesia ca dspre o persoană divină.
a)Existenţa mai multor Persoane în Fiinţa dumnezeiască este indicată în
următoarele locuri:”Şi a zis Dumnezeu: să facem pe om după chipul şi
asemănarea Noastră”(Fc 1, 26),”Veniţi să Ne pogorâm şi să amestecăm pe
loc graiul lor”(Fc 11, 7). În locurile acestea vedem o convorbire, o consfătuire
a lui Dumnezeu cu altcineva. Origen şi evreii cred că aici Dumnezeu vorbeşte
cu îngerii. Dar părerea aceasta nu poate fi justă, deoarece îngerii nu stau într-
un astfel de raport cu Dumnezeu, ca să poată fi invitaţi la consfătuire cu El.
Această explicare nu poate fi admisibilă nici pentru motivul că din primul citat
ar ieşi că îngerii sunt de o fiinţă cu Dumnezeu căci El a zis:”Să facem om
după chipul şi asemănarea Noastră”, continuă:”Şi a făcut Dumnezeu pe om
după chipul Său”(Fc 1, 27). „Aceasta arată că expresiile: „să facem”, „a
făcut Dumnezeu după chipul Sãu”, „după chipul lui Dumnezeu”, în faţa
autorului sunt sinonime. Ele se referă la Dumnezeu şi nu au nicio legătură cu
îngerii”.3
La fel stau lucrurile şi cu celelalte locuri. Căci dacă autorul sfânt scrie:
”Veniţi să Ne pogorâm şi să amestecăm pe loc graiurile lor”, îndată scrie
dupa acestea că ”I-a împrăştiat pe ei Dumnezeu de acolo”(Fc 11, 8). Deci din
cuvintele ”Veniţi să amestecăm” se referă la Acela care s-a şi pogorât şi i-a
împrăştiat. Drept aceea trebuie să conchidem că prin ele se face aluzie la
persoanele Sfintei Treimi.

3
Sfântul Atanasie cel Mare,Cuvânt Contra Grecilor, 46, P.G.25, 92-93. apud Pr. Prof. Dr. Dumitru
Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. I, E.I.B., Bucureşti, 2003, p.296

8
 b)Nu mai puţin a fost accentuat şi textul de la Isaia 6,3, în care se spune
că serafimii pe care i-a văzut profetul stând în faţa lui Dumnezeu, strigau unul
către celălalt: ”Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot”. În întreita repetare a
cuvântului „sfânt”, Sfinţii Părinţi văd indicată Sfânta Treime, iar în singularul
Domnul Savaot, ei văd unitatea Fiinţei dumnezeieşti. Dar în cuvintele de mai
sus şi îndeosebi în pericopa în care se află ele (Is 6, 1-10), ei văd indicată
Sfânta Treime nu numai din motivul întreitei repetări a cuvântului „sfânt”, ci
şi din cauză că din alte locuri din Sfânta Scriptură rezultă că în vedenia pe
care a avut-o Isaia i s-a arătat cu adevărat Sfânta Treime. Astfel Sfântul
Apostol Ioan, citând viziunea lui Isaia, vede în Domnul Savaot pe Domnul
Iisus Hristos. O indicaţie a tripersonalităţii lui Dumnezeu avem în teofania de
la stejarul Mamvri (Fc 18, 1-19).
c)Vechiul Testament conţine câteva mărturii prin care se arată chiar
numele Persoanelor Sfintei Treimi. În el se vorbeşte despre Înţelepciunea lui
Dumnezeu şi de Cuvântul lui Dumnzeu ca Persoane dumnezeieşti deosebite
de Dumnezeu Tatăl. Sub aceste numiri Sfinţii Părinţi înţeleg pe Fiul lui
Dumnezeu.
Înţelepciunea lui Dumnezeu e concepută la început ca o însuşire, dar
mai apoi, autorul Proverbelor, Sirah şi Înţelepciunea lui Solomon o consideră
ca o personalitate. „Ea există de la început şi îşi are originea în Dumnezeu.
Ea a fost de faţă când s-a făcut lumea şi ştie ce este plăcut inaintea ochilor lui
Dumnezeu. Înţelepciunea lui Dumnezeu are dorinţa de a veni între oameni, de
a pătrunde în ei şi de a creea o lume nouă”.4
Cuvântul lui Dumnezeu de asemenea este personificat. Aceasta o
găsim îndeosebi în psalmi.”Prin Cuvântul Domnului cerurile s-au întemeiat
şi prin Duhul gurii Lui toată podoaba lor”(Ps 33,6). Expresia:”Prin cuvântul
Domnului cerurile s-au întemeiat”, se referă la creearea lumii. Această
expresie pusă în legătură cu partea a doua a versetului citat, ”şi prin Duhul
gurii Lui toată podoaba lor”, arată că psalmistul pune Cuvântul alături de
Duhul. Şi cum Duhul care se purta deasupra apei, la creare, este persoana, tot
persoană este şi Cuvântul. „Duhul Sfânt, ca Persoană, e amintit în mai puţine
locuri din Vechiul Testament. Prin Duhul se înţelege în mai multe locuri ale
Vechiului Testament calitatea fiinţei dumnezeieşti de a fi spirituală şi
raţională; se înţelege apoi o putere dumnezeiască ce se manifestă în lume ca
putere harismatică ce se va revărsa, în viitor, asupra oamenilor” 5.
După cum vedem, Sfânta Treime e amintită, dar nu e mărturisită cu
toată claritatea în Vechiul Testament. Această lipsă de claritate ne împiedică să
4
S. Bulgakov, Sophia –Fiinţa lui Dumnezeu apud Prof. N. Chiţescu, Pr.Prof. Isidor Todoran, Pr. Prof. I.
Petreuţă., Teologia Dogmaticã şi Simbolicã, ed. “Reîntregirea”, Alba-Iulia, 2005, p. 295
5
Pr. Prof. Basarab Mircea, Dogma Sfintei Treimi în Vechiul Testament, rev. Ortodoxia, 3/1960, p.552

9
putem construi, numai pe baza textelor citate, învăţătura despre Sfânta Treime.
Aceasta se poate face numai dacă privim textele respectiv în lumina Noului
Testament. În Vechiul Testament aveam pregătirea descoperirii Sfintei Treimi,
iar nu revelarea Ei deplină. De aceea Ea nu înţeleasă pe deplin, ci e numai
presimţită de autorii Vechiului Testament, care au expus-o ”în multe feluri şi
chipuri”. Poporul iudeu nu avea credinţa în Sfânta Treime, dar reprezentanţii
lui, care studiau cu sârg Sfintele Scripturi, au început să-şi formeze, cu timpul
şi trepta, pe baza celor spuse în Biblie, ideea despre Sfânta Treime. Aceasta se
deduce din împrejurarea că reprezentanţii poporului evreu n-au primit
învăţătura Domnului despre Sfâna Treime, ca ceva cu totul nou şi necunoscut.
Şi nu fac obiecţii că li se vorbeşte despre Fiul lui Dumnezeu, dar nu vor să
admită că Iisus Hristos e Fiul lui Dumnezeu.

2. Descoperirea Sfintei Treimi în Noul Testament

A)Treime în unitate. Adevărul despre Sfânta Treime, enunţat numai în

linii generale în Vechiul Testament, este descoperit în mod clar şi variat în
Noul Testament. Pe lângă unitatea lui Dumnezeu, despre care se vorbeşte
mereu în Vechiul Testament, Noul Testament apare în plus şi adevãrul
Trinităţii, care în unele locuri este exprimat cu toată claritatea. Mântuitorul se
manifestă adeseori ca Fiul lui Dumnezeu. Prin aceasta El arată Sfinţilor
Apostoli că Dumnezeu nu e o singură Persoană; că pe lângă Dumnezeu Tatăl
există şi El ca a doua Persoană a Dumnezeirii. Dar tot El vorbeşte şi despre o
a treia Persoană, care e Duhul Sfânt.
Textele trinitare ale Noului Testament pot fi împărţite în trei categorii.
Prin ele se exprimă: 1.Trinitatea persoanelor în unitatea fiinţei; 2.
Existenţa a trei Persoane reale şi deosebite între Ele; 3. Unitatea în
Trinitate sau unitatea Fiinţei celor trei Persoane.
Trinitatea Persoanelor şi unitatea Fiinţei lor se arată în cuvintele prin
care Domnul trimite pe Apostoli la propovăduire, zicându-le ”Mergând
învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al
Sfântului Duh” (Mt. 28, 19). Acesta este unul din textele clasice ale doctrinei
trinitare. Aici sunt amintite cu numele toate cele trei Persoane dumnezeieşti.
Mântuitorul le aminteşte fără a mai da o explicaţie în privinţa lor, ceea ce
dovedeşte că Sfinţii Apostoli erau în claritate cu învăţătura despre Sfânta
Treime.
Adevărul că Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt persoane reale se vede şi din
cuvintele: „Botezându-le în numele..”. Expresia „în numele” nu se foloseşte
când e vorba de lucruri, ci numai când e vorba de persoane. Ea arată că ceva
se face în puterea şi autorutatea cuiva, sau cu puterea şi autoritatea respectivei

10
persoane. De aceea, spunând că Sfinţii Apostoli să boteze în numele Tatălui şi
al Fiului şi al Sfântului Duh, El spune că acestea trei sunt Persoane reale.
Botezul, săvârşindu-se în numele Lor şi având ca efect iertarea păcatelor şi
renaşterea spirituală, lucruri ce pot fi făcute numai de Dumnezeu, înseamnă că
cele trei Persoane sunt Dumnezeu, că au natură dumnezeiască. Dar nu are
fiecare pentru Sine o natură aparte; cele trei Persoane nu sunt indivizi ale unei
specii, toate trei au aceeaşi natură. Ele se numesc Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt,
pentru că Tatăl este principiul în divinitate, El are Fiinţa Divină în Sine şi nu a
primit-o de la nimeni: a doua Persoană are Fiinţa Sa din Tatăl prin naştere
eternă, de aceea Ea se numeşte Fiu; a treia Persoană îşi are Fiinţa tot din Tatăl,
prin purcedere eternă şi se cheamă Duhul Sfânt. Fiinţa tuturor este una şi
aceeaşi, este unică. Ea există o singură dată în cele trei Persoane. Aceasta o
exprimă cuvintele în numele (εις το ονομα) la singular. Ele arată că cele trei
Persoane au o singură autoritate şi o singură Fiinţă. Dacă fiecare din Ele şi-ar
avea fiinţa deosebită, atunci ar fi trebuit să se zică (εις ςο ονοματα) la plural,
după cum obişnuim să zicem cum se săvârşeşte ceva în numele mai multor
persoane omeneşti.
B)Trei Persoane. Existenţa a trei Persoane reale şi deosebite între ele
rezultă:
a)Cuvintele îngerului, rostite către Sfânta Fecioară la Buna-Vestire:”Duhul
Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui Prea Înalt te va umbri:pentru
aceea şi Sfântul care se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema(Lc.
1, 35).
b)Versetele în care se vorbeşte de Botezul Domnului:”Iar după ce s-a
botezat Iisus, îndată a ieşit din apă şi iată, cerurile I s-au deschis şi a avut
Duhul lui Dumnezeu pogorându-se ca un porumbel şi venind peste El. Şi iată,
glas din ceruri care a zis: Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru care am
binevoit” (Mt. 3, 16-17). Aici avem relaţia efectivă a celor trei Persoane.
Fiecare este înfăţişată ca persoană reală şi deosebită de alta. Glasul din ceruri
este glasul Tatălui. El se referă la Iisus Hristos pe care-L numeşte Fiul Său cel
iubit, iar Duhul Sfânt, în chip de porumbel, se coboară asupra Fiului.
c)În cuvântarea de rămas bun, către Sfinţii Apostoli, Domnul vorbeşte de
Tatăl, de Fiul şi de un alt Mângâietor, care este Duhul Adevărului, care
purcede de la Tatăl. ”Iar Eu voi ruga pe Tatăl şi văva da un alt Mângâietor,ca
să fie pururea cu voi: Duhul Adevărului...”(In. 14, 16-17). ”Când va veni
Mângâietorul pe care Eu îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului,
Care de la Tată purcede, Acela va mărturisi pentru Mine”(In. 15,26).
d)Sfântul Apostol Pavel, în binecuvântarea pe care o dă corintenilor,
spune:”Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu şi
împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi”(2 Cor 13, 13). Aici cele trei

11
Persoane sunt deosebite nu numai după nume, ci şi după harul dumnezeiesc pe
care îl doreşte Apostolul credincioşilor de fiecare Persoană. Tatăl dă darul pe
care Fiul îl merită şi Duhul Sfânt îl împărţeşte.
e)Sfântul Apostol Pavel îşi începe prima sa epistolă printr-o urare trinitară,
către credincioşi după cea mai înaltă cunoştinţă a lui Dumnezeu Tatăl şi
sfinţiţi de către Duhul, ca să asculte de credinţă şi să fie părtaş la stropirea cu
sângele lui Iisus Hristos.
Afară de textele scripturistice invocate mai sus şi în care se vorbeşte
deodată despre toate cele trei Persoane dumnezeieşti, ca persoane reale şi
egale, mai sunt şi o mulţime de altele, în care e amintită fiecare Persoană în
parte.
Persoana Tatălui o aminteşte Sfântul Evanghelist Matei când scrie:
”Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele
voastre cele bune şi să măresacă pe Tatăl vostru care este în ceruri”(Mt 5,
16).
Persoana Fiului. „Însăşi numirea de Fiu, arată că El e persoană care
are aceeaşi natură cu Tatăl, adică natură dumnezeiască. Dar persoana Lui
reiese şi din proprietăţile care I se atribuie. Astfel, se spune că are raţiune,
întrucât cunoaşte în mod perfect pe Tatăl, are voinţă, iubeşte pe oameni şi
lucrează pentru binele lor, jertfindu-şi chiar viaţa pentru ei” 6.
Persoana Duhului Sfânt. El e trimis pe pământ în locul Domnului, ca
Mângâietor al Sfinţilor Apostoli, şi al omenirii. Misiunea Lui va fi şi de a
învăţa pe Sfinţii Apostoli ce să vorbească, atunci când vor fi persecutaţi.
Aceasta înseamnă că El are raţiune, voinţă şi iubire faţă de oameni. Deci
proprietăţi pe care numai o persoană le poate avea.

C)Unitatea în Treime. Unitatea în Trinitate, sau unitatea fiinţei celor

trei Persoane. Cele trei Persoane au unitate de fiinţă, de atribute şi de
activitate. Fiinţa lor este unică. Ea nu este împărţită sau multiplicată în
Persoanele Sfintei Treimi, Ea trebuie înţeleasă ca o unitate numerică absolută.
De aceea cele trei Persoane sunt un singur Dumnezeu. Fiecare este un
Dumnezeu adevărat, dar având o unică fiinţă, toate trei nu sunt decât un singur
Dumnezeu.Toate trei au aceleaşi atribute, întrucât atributele ţin de fiinţă şi
toate trei au aceeaşi activitate externă. Lucrarea externă a unei persoane divine
este în acelaşi timp şi lucrare a celorlalte două persoane, pentru că orice
lucrare externă a divinităţii porneşte dintr-un singur principiu, este
manifestarea unei voinţe a Fiinţei divine.

6
Pr. Prof. Chiţescu Nicolae, A doua Persoană a Sfintei Treimi la Sfântul Ioan Damaschinul, în rev.
Ortodoxia, 2/1976, p.305

12
 a)Unitatea fiinţei Tatălui şi a Fiului o arată Mântuitorul când zice:”Eu şi
Tatăl Meu una suntem”.(In. 10, 30), sau ”Tatăl Meu este întru Mine şi Eu
întru El”(In 10, 38). Contextul arată că prin aceste cuvinte se arată unitatea
fiinţei Fiului şi a Tatălui şi nu e vorba în ele numai de o unitate morală a lor.
La Ioan 10, 24 citim că evreii au cerut Domnului să le spună dacă El este
Mesia, sau nu. Domnul le spune că ei ar putea găsi răspunsul în faptele Sale,
deoarece lucrurile pe care le face în numele Tatălui, acelea mărturisesc pentru
El. Mărturisesc că El este Mesia, însă evreii că nu sunt din oile Sale. Oile Sale
îi ascultă glasul şi-L cunosc, ele vin după El şi El le dă viaţă şi nimeni nu le
poate face niciun rău.Tatăl care I le-a dat este mai mare decât toţi şi nimeni nu
le va putea smulge din mâinile Tatălui Său. Domnul arată deci că are tot ceea
ce are Tatăl are aceeaşi fiinţă, aceeaşi putere şi aceeaşi activitate.
b)Unitatea fiinţei Duhului Sfânt cu a Tatălui se vede din versetul:”Că cine
dintre oameni ştie ale omului, fără numai duhul omului, care este în El; aşa şi
ale lui Dumnezeu, nu le-a cunoscut fără numai Duhul lui Dumnezeu”(1Cor 2,
11). De aici se vede că Duhul Sfânt are o cunoştinţă perfectă despre
Dumnezeu. Cum însă o astfel de cunoştinţă poate avea numai Dumnezeu,
urmează că Duhul Sfânt este Dumnezeu şi că El are aceeaşi fiinţă cu Tatăl.
c)Unitatea fiinţei tuturor persoanelor dumnezeieşti se vede, printre altele,
din explicarea pe care o dau Sfinţii Apostoli textului de la Isaia 6, 1-10. Isaia
vede pe Domnul Savaot stând pe un tron înalt şi zicând către el:”Du-te şi
spune poporului acestuia: Cu urechile să auziţi, dar să nu înţelegeţi; cu ochii
să vă uitaţi dar să nu vadeţi”. Sfântul evanghelist Ioan, referindu-se la acest
loc, zice că Isaia când a văzut pe Domnul Savaot a văzut pe Fiul: ”Zis-a Isaia
acestea, fiindcă a văzut slava Lui (a Fiului ) şi a grăit despre El”. Iar Sfântul
Apostol Pavel zice că cuvintele de mai sus sunt adresate lui Isaia de Duhul
Sfânt: ”Bine a grăit Duhul Sfânt prin Isaia Proorocul către Părinţii voştri,
când a zis: Mergi la norodul acesta şi spune: Cu auzul veţi auzi şi nu veţi
înţelege şi uitându-vă veţi privi, dar nu veţi vedea” (F.A. 28, 25-26). Deci
după explicarea Sfinţilor Apostoli Ioan şi Pavel, Isaia a văzut pe Dumnezeu
cel unul în fiinţă şi întreit în Persoane. „Prin urmare, Noul Testament ne dă
mărturii că în Dumnezeu sunt trei Persoane, care deşi sunt deosebite, au
aceeaşi fiinţă”7.

II. FORMULAREA DOGMEI SFINTEI TREIMI ÎN TRADIŢIA

CRESTINÃ
7
Pr. Prof. Vasile Mihoc,Dumnezeu unul în fiinţă şi întrei în Persoane, M.A. 4/1981, p. 331

13
 1.Perioada anteniceană.
Învăţătura despre Sfânta Treime nu a rămas numai un adevăr aşternut pe
paginile Bibliei, ci ea şi-a făcut un drum larg în conştiinţa creştină, iar după ce
a pătruns aici, nu a fost considerată numai o chestiune de ordin teoretic, ci ca
o chestiune de viaţă, de viaţã veşnicã. Acest fapt a determinat pe creştini în
general, şi pe ierarhi şi teologi în special, să-i dea o atenţie deosebită, să
precizeze şi să o apere de orice alterare. Spre acest scop, ei şi-au pus la
încercare toată forţa lor spirituală, pentru a înlătura obiecţiunile aduse acestei
învăţături, pentru a îndepărta greşelile de interpretare şi pentru a o expune, a o
dezvolta şi formula în aşa fel încât să fie primită, însuşită şi valorificată de toţi
cei care înţelegeau să adere şi să urmeze lui Iisus Hristos. Deci ereziile şi
tendinţa de a păstra unitatea credinţei au fost factorii care au determinat
dezvoltarea, precizarea şi formularea adevăului despre Sfânta Treime de către
Biserică. Formularea acestui adevăr în mod autoritar şi definitiv s-a făcut la
primele două Sinoade Ecumenice. Dar drumul parcurs până aici nu a fost uşor,
iar unii dintre cei ce căutau să lămurească această învăţătură, pentru minţile
iscoditoare, s-au văzut uneori că merg alături de drum.
Am spus mai sus că învăţătura despre Sfânta Treime s-a fixat într-o
formă definitivă Sinoadele Ecumenice I şi II. Dar mărturii despre existenţa
acestei credinţe în creştinism, aflăm şi înainte de aceste sinoade. Desigur că în
cele mai multe mărturii avem credinţa vie a Bisericii în Sfânta Treime şi nu
încercarea credincioşilor de a lămurii pe cale raţională acest mister.
a)Pentru a preciza şi a imprima cât mai adânc în conştiinţa creştină
adevărul despre Sfânta Treime, Biserica primară a alcătuit scurte formule de
credinţă, numite simboale. Acestea trebuiau cunoscute şi rostite de toţi cei ce
doreau să devină creştini, deci la Botez, sau de cei ce într-o formă sau alta
doreau sau trebuiau să-şi manifeste credinţa creştină. În Biserica primară
existau mai multe simboale de credinţă. Fondul tuturor era acelaşi: învăţătura
despre Sfânta Treime şi mântuirea prin Hristos, dar ca formă erau unele mici
diferenţe între ele. În toate se arăta egalitatea şi consubstanţialitatea celor trei
Persoane divine: unitatea fiinţei se exprimă prin aceea că numele Dumnezeu
se pune numai o datã la început şi El se referă la Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.
Cel mai vechi simbol de credinţă este Simbolul Apostolic, în care se
spune:”Cred în Dumnezeu Tatăl atotputernic...şi în Iisus Hristos, unicul, Fiul
Lui, Domnul nostru. Cred şi în Duhul Sfântul”. Foarte clar şi precis se
exprimă în această privimţă Simbolul Atanasian, în care se zice: ”Trebuie să

14
venerăm pe un Dumnezeu în Treime şi Treimea în unitate, nici confundând
Persoanele, nici împărţind Fiinţa, alta este Persoana Tatălui, alta a Fiului şi
alta a Duhul Sfânt, totuşi una este dumnezeirea Tatălui, a Fiului şi a
Sfântului Duh, egală în glorie şi veşnică maiestate”.
b)Formula Botezului, întrebuinţată în Biserică până azi, este atât o
mărturisire a credinţei trinitare, cât şi un act de cult prin care se exprimă
adevărul Sfintei Treimi. Despre această formulă se face amintire în Didahie.
Dar Biserica a exprimat credinţa trinitară nu numai prin formula Botezului, ci
şi prin modul săvârşirii acestei taine, prin întreita cufundare în apă. Fiecare
cufundare se făcea în numele unei Persoane divine. Întreita cufundare era
considerată ca simbolul Sfintei Treimi.
c)Sentimentul religios a îndemnat pe creştini să-şi exprime
comuniunea cu Dumnezeu nu numai prin conştiinţa că depind de El, ci şi prin
preamărirea Lui, ca fiinţă ce întrece în calităţi toate creaturile. Această
preamărire se adresa, de regulă, Sfintei Treimi, ca dovadă că creştinii aveau
credinţa că Dumnezeu unul în fiinţă este întreit în Persoane. Mărturiile acestei
credinţe sunt: doxologia cea mică:”Mărire Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh”
şi cântarea de seară „Luminã linã” în care ”lăudăm pe Tatăl, pe Fiul şi pe
Sfântul Duh”.
d)O expunere a învăţăturii Bisericii despre Sfâna Treime aflăm şi la
Părinţii Apostolici, la Apologeţi şi la Sfinţii Părinţi.
„Părinţii Apostolici exprimă simplu această credinţă. Ei repetă, cu mici
modificări, expresiile din scrierile Sfinţilor Apostoli şi au parcă o teamă de a
vorbi mai mult despre Sfânta Treime, ca să nu greşească. Cu toate acestea
spusele lor sunt importante, întrucât vedem că credinţa în Sfânta Treime este
ţinută mereu în conştiinţa creştină şi la suprafaţa preocupărilor religioase”8.
Apologeţii în schimb încearcă să lămurească, pentru conştiinţa creştină
misterul Sfintei Treimi. Ei se folosesc de noţiunea Logosului, pentru a explica
relaţia între Tatăl şi Fiul. Apologeţii şi Sfinţii Părinţi au expus învăţătura
despre Sfânta Treime atât prin combaterea ereziilor sabeliană şi
subordinaţiană, cât şi prin clarificarea ei spre a nu fi înţeleasă greşit de
credincioşi.
Faţă de aceste două extreme Apologeţii şi Sfinţii Părinţi au trebuit să
ţină echilibrul dreptei credinţe. Să arate că Dumnezeu este şi transcendent şi
imanent, şi că acest adevăr poate explica numai admiţând unitatea fiinţei şi
trinitatea Persoanelor, dintre care Fiul e şi transcendent, existând mai înainte
de veci, dar e şi imanent şi coboară în timp pe pământ, în chip de om; iar
8
*** Scrierile Părinţilor Apostolici, în P.SB., nr.1, trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Fecioru, E.I.B., Bucureşti,
1995, p.54.

15
Duhul Sfânt, care de asemenea e şi veşnic, dar se şi arată în lume prin Fiul. În
acest sens găsim mărturii la Sfântul Irineu, Origen, Sfântul Grigorie
Taumaturgul.
Părinţii anteniceeni însă, încercând să precizeze în mod speculativ
relaţiile interne ale Persoanelor divine şi să stabilească adevărul unităţii
Fiinţei, alunecă adesea în expresii subordinaţiene, care la unii sunt destul de
pronunţate. Acesta este explicabil dacă avem în vedere că polemizând cu cei
ce exagerau unitatea fiinţei, uşor putem aluneca în cealaltă extremă, la o
separare completă a Persoanelor. Pe lângă aceasta, însăşi învăţătura despre
Sfânta Treime poate duce uşor mintea la un fel de expresii subordinaţiene. În
ea se spune doar că Tatăl este principiul celorlalte două Persoane şi că acestea
sunt trimise de El în lume. Această exprimare poate lua cu uşurinţă un aspect
subordinaţionist.Unii apologeţi şi Părinţi bisericeşti greşesc însă mai mult,
când caută să explice şi să facă înţeleasă Naşterea Fiului, folosindu-se de
noţiunea Logosului din filozofia păgână.
De exemplu Taţian, vrând să explice raportul dintre Dumnezeu şi
Logos, zicea că după cum omul, prin faptul că exprimă o gândire, nu-şi pierde
gândirea, tot aşa nici Dumnezeu, prin faptul că naşte pe Fiul, nu rămâne lipsit
de fiinţa Fiului. Deci Logosul e distinct, dar nu e separat de Tatăl. „Prin
urmare, unii dintre apologeţi şi Părinţi bisericeşti, deşi au contribuit, într-o
oarecare măsură la dezvoltarea învăţăturii creştine, totuşi aportul lor a fost
redus în lămurirea învăţăturii despre Sfânta Treime. În primul rând, ei n-au
pus şi n-au discutat această învăţătură în ansamblul ei, iar în al doilea rând
nu au clarificat relaţia între Persoanele Sfintei Treimi. De aceea speculaţiile
lor au fost respinse de Sinodul de la Niceea”9.
Unii eretici susţineau că Logosul nu e persoană, ci numai înţelepciune
dumnezeiască, deci numai o însuşire a dumnezeirii, care s-a manifestat în
lume prin diferiţi oameni, între care şi Iisus Hristos. Alţii învăţau că Logosul e
persoană emanată din Dumnezeu şi e mijlocitor între Dumnezeu şi lume.
La fel stau lucrurile în ceea ce priveşte pe Duhul Sfânt. După cum avem
noi un duh, o suflare, şi Dumnezeu are la fel. Dar pe când suflarea noastră este
ceva trecător, care însoţeşte cuvântul, suflarea sau mai precis Duhul lui
Dumnezeu este ceva veşnic, Îşi are ipostasul Lui şi însoţeşte Cuvântul lui
Dumnezeu. Toate cele de mai sus sunt simple asemănări, care deşi ne dau o
oarecare idee despre posibilitatea existenţei Sfintei Treimi, totuşi nu se poate
spune că lămureşte acest mister.

2. Sinoadele I şi II Ecumenice:Formularea oficială a Bisericii a

dogmei Sfintei Treimi.
9
Pr. Dr. Sterea Tache, Teologie Dogmatică şi Simbolică, E.I.B.,Bucureşti, 2003, p. 104.

16
 „Având în vedere dificultatea înţelegerii dogmei, chiar de la
începuturile Bisericii au apărut concepţii eronate referitoare la Sfânta
Treime, născute dintr-o înţelegere defectuoasă a textelor scripturistice
trinitare. Astfel monarhianismul(sec. II-III) şi subordinaţionismul, cu cele
două extreme ale sale(arianismul şi macedonianismul), au determinat
Biserica să formuleze şi să apere învăţătura despre Dumnezeu Unul în Fiinţă
ş întrei în Persoane”10.
Astfel, chiar din timpul Sfinţilor Apostoli au apărut scurte mărturisiri de
credinţă, numite Simboluri, şi care urmau să se boteze trebuiau să le cunoască.
Cel mai vechi simbol de credinţă este Simbolul Apostolic, în care se
spune:”Cred în Dumnezeu, Tatăl atotputernic...şi în Iisus Hristos, unicul, Fiul
Lui Dumnezeu, Domnul nostru. Cred şi în Duhul Sfânt”. Foarte clar şi precis
este exprimată şi învăţătura despre Sfânta Treime în Simbolul atanasian:
”Trebuie să venerăm pe un Dumnezeu în Treime şi Treimea în unitate, nici
confundând Persoanele, nici împărţind Fiinţa,alta este Persoana Tatălui, alta
a Fiului şi alta a Duhul Sfânt, totuşi una este dumnezeirea Tatălui, a Fiului şi
a Sfântului Duh, egală în glorie şi veşnică maiestate”.
Biserica şi-a manifestat credinţa în Sfânta Treime şi prin formula
Botezului, menţionată în Didahie, ca şi prin formula doxologică:”Mărire
Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh”. Foarte de timpuriu, această credinţă este
mărturisită şi în rugăciunea Lumină lină, în care se spune:”Lăudăm pe Tatăl,
pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Dumnezeu”.
Părinţii apostolici mărturisesc credinţa în Sfânta Treime aşa cum au
preluat-o din Sfânta Scriptură:”Nu avem noi oare un singur Dumnezeu, un
singur Hristos şi un singur Duh al Harului revărsat peste noi”.
Cu apologeţii, elaborarea învăţăturii despre Sfânta Treime intră într-o
nouă fază. Astfel, în Răsărit Sfântul Teofil al Antiohiei foloseşte pentru prima
dată cuvântul Treime: ”De asemenea, cele trei zile înainte de creearea
luminătorilor sunt preînchipuiri ale Sfintei Treimi: a lui Dumnezeu, a
Cuvântului şi a înţelepciunii Lui. De asemenea, în Apus, Tertulian foloseşte şi
el cuvântul Treime, contribuind şi la precizarea terminologiei treinitare”11.
Aprofundarea dogmatică a textelor scripturistice referitoare la Sfânta
Treime viza, în cazul apologeţilor, erezia lui Sabelie, care nega Treimea la
Persoane absolute în Dumnezeu şi erezia subordinaţionistă, care considera
Logosul şi Duhul Sfânt puteri create de Dumnezeu în vederea creării lumii.
Învăţătura despre Sfânta Treime, mărturisită şi trăită de Biserică
primeşte o formulare oficială, autoritară şi definitivă la Sinoadele I şi II
10
Pr. Prof. Moldovan Ilie, Învăţătura despre Sfântul Duh la Sinodul II Ecumenic, în rev. Ortodoxia, 1/1983,
p.118
11
Tertulian, Apologeticul, 21.apud Pr. Dr. Tache Sterea, op. cit., p.104

17
ecumenice, cu prilejul condamnării ereziei lui Arie şi a lui Macedonie.
Combătându-l pe Arie, care nega divinitatea Mântuitorului, susţinând că a fost
un timp în care Fiul n-a existat şi că a fost creat din nimic sau dintr-o
substanţă străină a Tatălui, Sinodul I de la Niceea(325) stabileşte deofiinţimea
Tatălui cu a Fiului: ”Şi întru Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu,
Unul Născut, Care din Tatăl S-a Născut mai înainte de toţi vecii: lumină din
lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, Cel de
o fiinţă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut”(art. II). În articolul următor este
formulat adevărul privind întruparea, iar celelalte patru articole adevărul
privind patimile, moartea pe cruce, învierea, înălţarea, a doua venire şi
judecata de universală.
Consecinţa firească a arianismului a fost negarea divinităţii Duhului
Sfânt, şi supus Fiului, dar superior lumii spirituale a îngerilor, având o poziţie
de intermediar între Dumnezeu şi creaturi. Pentru că atacau divinitatea
Duhului Sfânt susţinătorii lui Macedonie s-au numit pnevmatomahi, adică
luptători împotriva Duhului Sfânt.
Învăţătura despre persoana şi lucrarea Duhului Sfânt este formulată de
Biserică la Sinodul II Ecumenic de la Constantinopol (381): Sfântul Duh este
de o fiinţă cu Tatăl şi cu Fiul, deci egali. Sinodul nu mai foloseşte expresia
Sfântului Atanasie cel Mare ”de o fiinţă” şi nici nu-l numeşte Dumnezeu,
pentru a proteja creştinii care se temeau de cei care se scandalizase contra
Sfântului Atanasie, propunând un limbaj liturgic. Dar deofiinţimea Duhului cu
Tatăl şi cu Fiul este exprimată prin termenul neotestamentar ”purcedere” prin
care se arată că Duhul Îşi are fiinţa din veci din Tatăl, că această fiinţă este
comună cu cea a Tatălui şi a Fiului, motiv pentru care trebuie să fie ”împreună
cu Tatăl şi cu Fiul”. Având în vedere fiinţa comună, Duhul Sfânt este numit
”Domnul de viaţă făcătorul”, adică este Dumnezeu, Creator şi Proniator,
alături de celelalte Persoane ale Sfintei Treimi.
Sfinţii Părinţi care au trăit în timpul celor două Sinoade Ecumenice şi
după ele au adus o contribuţie importantă la formularea dogmei Sfintei Treimi,
prin susţinerea unităţii de fiinţă şi a treimii persoanelor.
Astfel, Sfântul Grigorie de Nazianz sau Teologul compară Sfânta
Treime cu o perlă, a cărei frumuseţe este evidenţiată de lumina ei unică. Dacă
cineva taie această perlă în bucăţi, frumuseţea ei dispare. ”Acelaşi lucru se
întâmplă şi când îl coborâţi pe Fiu, pentru a vă arăta adorarea faţă de Tatăl:
Tatăl nu va primi adorarea voastră. Tatăl nu poate fi mărit prin omiterea
adorării datorate Fiului, pentru că adorarea Acestuia constitue adorarea
Tatălui. Dacă voi coborâţi Duhul Sfânt, Fiul nu primeşte adorarea voastră.
Pentru că, deşi Duhul Sfânt nu provine în acelaşi fel din Tatăl ca Fiul, El este
totuşi din Tatăl Însuşi. Ori adoraţi Treimea întreagă, ori o respingeţi întreagă,

18
pentru a fi consecvenţi cu voi înşivă12. Aceeaşi idee este susţinută de Sfântul
Atanasie cel Mare: „Căci unul este felul dumnezeirii; şi el este şi în
Cuvântul.Şi unul este Dumnezeu Tatăl, existând în Sine ca cel ce există în
toate şi se arată în Fiul ca cel ce străbate prin toate, şi în Duhul, ca cel ce
lucrează în El prin Fiul. Astfel, mărturisim că unul este Dumnezeu în
Treime.Şi prin aceasta cugetând o dumnezeire în Treime suntem cu mult mai
vârtos binecredincioşi decât ereticii care vorbesc de o dumnezeire multiformă
şi mult împărţită”13.

III. PERSOANELE SFINTEI TREIMI: DISTINCŢII ŞI

ANTINOMII

1. Explicarea terminologiei Trinitare.

12
Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvântarea a treia Teologicã, în “Taina m-a uns”, traducere, note şi
comentarii de Pr. Dr. Gheorghe Tilea, ediţia aII-a, ed. “Herald”, Bucureşti, 2006, p. 76
13
Sfântul Atanasie cel Mare, Împotriva arienilor,în P.S.B., nr. 15, taducere, introducere şi note de Pr. Prof.
Dr. Dumitru Stãniloae, E.I.B., Bucureşti, 1987, p. 219

19
 Vorbind în cele două capitole anterioare despre Sfânta Treime, am
folosit expresii care se cer lămurite. Aceasta cu atât mai mult cu cât acele
expresii, sau terminologia trinitară nu era în epoca creştină, atât de precisă
cum e azi. Biblia vorbeşte despre Sfânta Treime în alţi termeni decât
Dogmaticile. Mântuitorul şi Sfinţii Apostoli vorbesc altfel despre Sfânta
Treime decât Apologeţii, sau Sinodul I Ecumenic, Sfinţii Părinţi, Simbolul
Atanasian etc.
Divinitatea Fiului şi a Duhului Sfânt fiind contestată din partea unor
eretici, Sfinţii Părinţi trebuiau să expună învăţătura Bisericii, bazându-se nu
numai pe Revelaţie, ci ajutându-se şi de termeni luaţi din filozofia
contemporană. Ei trebuiau să arate că în Dumnezeu, deşi e o Fiinţă, sunt trei
Persoane şi că unitatea Fiinţei nu nimiceşte Treimea Persoanelor şi nici
trinitatea nu suprimă unitatea. În această expunere, ei au făcut şi unele
speculaţii asupra esenţei Sau Fiinţei divine. Se întrebau şi căutau să înţeleagă
ce înseamnă cuvintele „fiinţă”, „persoană” etc. Până ce s-a ajuns la precizarea
acestor termeni, a trecut un timp destul de lung. Însuşi cuvântul Treime
(Τριας; Trinitas) nu-l aflăm la început folosit în Biserică. Cel ce-l foloseşte
prima dată, în Orient, este Sfântul Teofil al Antiohiei, iar în occident de
Tertulian.
Dogma Sfintei Treimi poate fi , exprimată pe scurt, aşa: Dumnezeu este
o Fiinţă în trei Persoane. Drept aceea expresiile create pentru expunerea ei se
referă, unele la unitate, altele la Treime. Unele la ceea ce este comun celor
trei Persoane, adică la fiinţa lor, altele la ceea ce este particular, adică la
Persoane. La unitate se referă cuvintele: fiinţă, substanţă, natură (ουσια,
φισις / essentia, substantia, natura), iar la Treime: persoană, ipostas,
subzistenţă (προσοπω, ιποστασισ / persona, subsistentia). „Termenii
aceştia, mai ales în Orient, nu s-au impus uşor. Ei au provocat chiar unele
neînţelegeri în Biserica veche.Acestea proveneau din faptul că aceşti termeni
erau înţeleşi de unii într-un fel, de alţii în alt fel. Acelaşi cuvinte erau folosite
de unii pentru a exprima Fiinţa divină, iar de alţii Persoanele dumnezeieşti.
La această clarificare şi la introducerea acestor termeni în Teologie, au
contribuit într-o mare măsură cei trei capadocieni şi îndeosebi Sfântul Vasile
cel Mare”14.
Termeni care se referă la ipostasuri. Aceşti termeni sunt: ipostas,
subzistenţă, persoană.
a)Ipostasul.
Începem definirea noţiunii de ipostas cu o primă distincţie:”Esenţa arată ceea
ce este în sine, în timp ce ipostasul arată nu numai ce este, ci şi în ce fel este
14
Pr. Prof. Dr. Gheorghe Drăgulin, Doctrina Trinitară a Sfântului Vasile cel Mare ,în rev. Glasul Bisericii,
5/1979, p. 489

20
şi de ce calitate este ceva”15. Distincţia este necesară deoarece, după cum vom
vedea în continuare termenul este polisemantic în etapa în care scrie Sfântul
Grigorie. Teologia creştină a împrumutat de la filozofia neoplatonică multe
noţiuni, dintre care cea mai importantă este „ousia”. În strânsă legătură cu
noţiunea „ousia” apare, în teologie, noţiunea de „ipostas”, care a fost preluată
tot din filozofia neoplatonică. Dar termenul de „ousia” a fost folosit mai
înainte în filozofie, cu sensul de cel pe care i l-a dat teologia creştină, în timp
ce temenul „ipostasis” dobândeşte conţinut filozofic odată cu Plotin, sa odată
cu stoicii. Înainte de neoplatonici sau de stoici, cuvântul „ipostasis” este
folosit exclusiv în expresii din fizică sau medicină. Există însă dispute asupra
sursei termenului, unii autori contemporani susţinând provenienţa sa
plotiniană, alţii stoică. Important este sensul pe care îl va primi termenul în
triadologie, lucru nuanţat fiind, căci va fi pus în poziţie de contrarietate deşi
iniţial, avea înţeles sinonim cu ousia.
În neoplatonism sunt definite prin acest termen elementele constitutive
ale acestei triade: binele suprem, inteligenţa şi sufletul lumii. Iar dincolo de
riscurile pe care apropierea teologiei de neoplatonism le presupune în ceea ce
priveşte relaţia dintre Dumnezeu şi lume, se naşte şi riscul teologic al
triteismului, tocmai din cauza prea puternicei apropieri dintre termenii de
ipostas şi fiinţă. Aceste trei ipostasuri sunt consubstanţiale, dar
consubstanţialitatea lor este înfăţişată asemeni unei ierarhii care creşte şi
descreşte şi se împlineşte datorită scurgerii neîncetate a ipostasurilor unul într-
altul. Dicţionarul grec-român al Noului Testament, ne dă următoarele
şinonime ale termenului substanţă: esenţă, fiinţă, realitate sau încredere,
încredinţare, garanţie, asigurare, certitudine, siguranţă16. După cum observăm
din cele anterior prezentate, gândirea greacă nu considera ipostasul ca fiind în
legătură cu relaţia şi, implicit, cu ceea ce avea să devină persoana. În special
evoluţia etimologică prezentată de Leontie al Bizanţului duce cu gândul la
substrat. Neoplatonismul duce semnificaţia termenului de la sensul de substrat
la cel de ousia, de fiinţă, iar Noul Testament utilizează o singură dată sensul
de fiinţă al termenului de ipostas. Sfântul Ioan Damaschinul spune:”Ipostasiat
(to enipostaton) înseamnă odată esenţă atunci când e considerată în
ipostasuri, dar altădată, fiecare din cele ce se reunesc în compunerea unui
ipostas, aşa cum e cazul sufletului şi al trupului”17.
Deci ipostasul este substanţa care nu e parte dintr-un tot, ci o substanţă
individuală completă, existând în sine şi pentru sine. Existând în sine el e

15
Ibidem, p. 490
16
***Dicţionar al Noului Testament, Editura Biblică Interconfesională din România, Bucureşti, 1999, p.
308
17
Sfântul Ioan Damaschinul, Dogmatica, taducere de Pr. D. Fecioru, ed. “Scripta”, Bucureşti, p.91

21
deosebit de orice alt ipostas. El e felul de a fi al naturii, e natura în forma
individuală de sine stătătoare. Aceasta înseamnă că ipostasul e deosebit de
natură. Ipostasul e proprietarul, subiectul sau purtătorul naturii.
b)Subzistenţa este felul de a exista al substanţei, prin urmare este egală cu
ipostasul.
c)Persoana.
Pentru noi, astăzi, persoana este o realitate metaforică, aceea a raportării,
implicând în însăşi definirea sa faptul relaţiei. Aşa cum am menţionat anterior,
nu despre fiinţă se poate predica relaţionarea. Fiinţa poate să constitue
substratul existenţei,dar, în nici un caz relaţia, şi, implicit iubirea, nu sunt
manifestări ale fiinţei, ci ale persoanei. „Etimologic, termenul de persoană
provine din grecescul prosopon- „am privirea, faţa aţintită spre ceva sau
cineva, mă aflu faţă-n faţă cu cineva sau cu ceva”- de unde concluzia că
termenul a funcţionat iniţial ca determinare a unei raportări directe,
nemijlocite, ca determinare a unei relaţii”18. Conţinutul său semantic exclude
posibilitatea de a interpreta termenul ca individualitatea în afara relaţiei, iar
relaţia este diferenţa specifică, ceea ce separă net pe o persoană de o
individualitate. În ceea ce priveşte conţinutul său absolut şi ontologic,
conceptul de persoană a apărut în istorie din efortul Bisericii de a-şi exprima
ontologic credinţa în Dumnezeu Cel Întreit. Pentru Sfântul Grigorie de
Nyssa, „persoana este ceea ce este propriu, particular fiecăruia, este
alteritatea definită ca o reuniune a particularităţilor fiecărui individ,
conceptul care arată ceea ce este comun unui lucru şi cu neputinţă de descris,
datorită particularităţilor prin care ni se înfăţişează”19.
Deci persoana este gândită într-o primă etapă ca definind maniera de
construire a identităţii, însă ceea ce conferă identitate subiectului, ceea ce
constitue însăşi subiectul în sine, ne rămâne cumva ascuns, cu neputinţă de
descris. Aceasta după cum vom vedea şi la antropologie, fiind miza definirii
manierei de a fi şi pentru om apofatismul persoanei. Fiecare este o persoană,
deşi tocmai persoana stă ca termen şi ca generator al relaţiei, iar relaţia
presupune cunoaşterea, persoana însăşi, rămâne cumva ascunsă definirii
conceptuale. Persoana constituie sursa alterităţii, iar la rându-i alteritatea este
deschidere către relaţie. Relaţia nu se poate realiza în sânul identicului. Relaţia
presupune mai mult de un termen pe când identicul impune unicitatea
termenului. Alteritatea persoanei stă ca sursă a relaţiei. Iar relaţia arată
întotdeauna ipostasul: ”Prin Dumnezeu se arată natura, prin Tatăl se arată
relaţia cu Fiul”, Tatăl nu este nici numele esenţei, nici al energiei, ci al
18
Christos Yannaras, Persoană şi Eros.apud Pr. Lect. Dr. Ştefan Florea, Spiritualitate şi Desãvârşire la
Sfântul Grigorie de Nyssa, ed. “Asa”, Bucureşti, 2004, p.110
19
Ibidem, p. 111

22
relaţiei, Numele Tatălui nu arată esenţa, ci denumeşte relaţia cu Fiul” 20.
Observăm treptat cum se configurează, cum se cer unii pe alţii termenii
necesari triadologiei, şi această corelare a termenilor este impusă de factorul
relaţie.

2. Perihoreză şi apropriere.

a)Perihoreza.
Persoanele Sfintei Treimi sunt distincte, dar nu sunt separate în aşa fel încât
să nu existe comuniune strânsă între Ele. Comunicarea Lor provine din faptul
că, una din Ele împărtăşeşte celorlalte Fiinţa divină, care se comunică de la o
persoană la celelalte, păstrând fiecare caracteristicile sale. Propriu-zis Tatăl
este acela care Îşi împărtăşeşte Fiinţa Fiului şi Duhului Sfânt. Fiului i se
comunică prin naştere , iar Duhului Sfânt prin purcedere. Şi unuia şi altuia i se
comunică întreaga substanţă divină. Tatăl nu comunică Fiului şi Sfântului Duh
o parte din Fiinţa dumnezeiască, iar o altă parte o păstrează pentru El. Aceasta
înseamnă că fiecare din Persoanele Sfintei Treimi are aceeaşi unică Fiinţă.
Fiecare cuprinde întreaga Fiinţă divină, şi, pentru a fi desăvârşită nu are
nevoie să fie completată prin alta. Dar din faptul că fiecare e desăvârşită, nu
înseamnă că una ar fi alături sau în afară de alta. Dimpotrivă, Persoanele
Sfintei Treimi se întrepătrund, se înconjoară reciproc, locuiesc una în alta, că
fiecare este întreagă în celelalte două Persoană. ”Fiul este în Tatăl şi în
Duhul, Duhul în Tatăl şi în Fiul, iar Tatăl în Duhul şi în Fiul, fără ca să se
contragă, să se confunde sau să se amestece”21. Acest mod de existenţă al
Persoanelor Sfintei Treimi se numeşte perihoreză. Deci la baza perihorezei se
află deofiinţimea Persoanelor. Prin cuvântul perihoreză se exprimă atât
unitatea cât şi trinitatea Dumnezeirii.Unitatea prin aceea că Tatăl, Fiul şi
Duhul Sfântau aceeaşi Fiinţă, că Fiinţa lor este identică, iar Trinitatea prin
aceea că unica Fiinţă divină subzistă-n trei Persoane. Ea nu este nici împărţită,
nici nu se repetă, ci e o unitate deplină. De aceea există un singur Dumnezeu.
Perihoreza este mărturisită de Sfânta Scriptură prin cuvinte clare. Domnul zice
către Filip: ”Nu crezi tu Că Eu sunt în Tatăl şi Tatăl Meu este în Mine?
Vorbele pe care vi le grăiesc nu le spun de la Mine, ci Tatăl care sălăşluieşte
în Mine face lucrurile Lui”(In 14, 10). Existenţa Persoanei a treia în primele
două ne-o mărturiseşte Sfântul Apostol Pavel, când scrie:”Duhul toate le
cercetează, chiar şi adâncurile lui Dumnezeu”(I Co 2, 10).
b)Aproprierea.
20
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stãniloae, Sfânta Treime sau la început a fost iubirea, E.I.B., Bucureşti, 2005, p. 19
21
Ibidem, p. 22

23
„Tot ce se referă la Fiinţa divină sau la acţiunile externe ale lui Dumnezeu,
este comun celor trei Persoane. În Dumnezeu există o singură Fiinţă, există
numai o singură voinţă şi o singură activitate externă. Când unele numiri,
atribuite sau activităţi ce se referă la toate trei Persoanele sunt împrumutate
şi atribuite unei Persoane, vorbim de apropriere. Deci aproprierea ar fi
atribuirea unei însuşiri sau a unei lucrări comune, uneia dintre Persoanele
Sfintei Treimi”22.
Ceea ce I se atribuie, ce I se împropriază unei Persoane, nu I se atribuie
cu excluderea celorlalte Persoane. Exemplu: dacă zicem că Tatăl este puterea,
Fiul înţelepciunea şi Duhul Sfânt bunătatea, nu trebuie înţeles că Fiul şi Duhul
Sfânt sunt excluşi de la putere, sau Tatăl şi Fiul de la bunătate, deci că Fiul şi
Duhul Sfânt nu ar avea putere şi că aceasta ar aparţine în mod exclusiv
Tatălui. Aceste însuşiri, care sunt fiinţiale, deşi se atribuie unei Persoane ele
nu încetează de a fi comune. În ce priveşte numirile, Tatălui I se atribuie de
regulă numele de Dumnezeu. Fiului numele de Domnul, iar Duhul Sfânt
numele de Spirit.
Lucrările externe, şi ele, deşi aparţin celor trei Persoane, totuşi I se
atribuie Tatălui hotărârea de a le face, Fiului executarea lor, iar Duhului Sfânt,
desăvârşirea. În ce priveşte activitatea divină în lume, Tatălui I se atribuie
crearea, Fiului răscumpărarea, iar Duhului Sfânt sfinţirea. Desigur că spunem
aceasta numai în general şi pentru a caracteriza mai bine, pentru noi,cele trei
Persoane divine, fără a uita însă deosebirea ce există între proprietăţi şi
apropriere.

IV. IMPORTANŢA DOGMEI SFINTEI TREIMI ÎN VIAŢA

BISERICII

Biserica are o bază trinitară şi există două aspecte practice relevante, în

primul rând, Sfânta Treime este un model pentru Biserică. „Biserica este
lucrarea Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh, fiind, de asemenea, numită
icoana Treimii, pentru că reflectă reciprocitatea perfectă din cadrul Sfintei
Treimi”23. Principiul trinitar al vieţii este revelat Bisericii de Fiul şi de Duhul
22
Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran,/Arhid.Prof.Dr. Ioan Zăgrean, Dogmatica Ortodoxă, ed. “Renaşterea”, Cluj
Napoca, 2000, p.120
23
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stãniloae, Sfânta Treime sau la început a fost iubirea… , p.35

24
Sfânt nu ca ceva abstract, ci ca o regulă de viaţă după modelul Treimii, în
virtutea universalităţii sale. Biserica presupune o dimensiune interioară,
verticală, a relaţiei sale vii cu Dumnezeu şi o deschidere exterioară, orizontală
care îi menţine forma dinamică. Adică, principiul trinitar al dăruirii de sine
este găsit în viaţa spirituală a Bisericii, ca participare mistică în relaţiile
exterioare care există între Persoanele Sfintei Treimi şi în acest sens, viaţa
credinciosului devine într-un fel trinitară sau o viaţă plină de har.
În viaţa Bisericii e împletită viaţa Sfintei Treimi. Numai pentru că se
iubesc Persoanele Sfintei Treimi, Ele produc şi în oameni atmosfera de iubire.
Mântuitorul se roagă Tatălui înainte de Patimi pentru cei care vor crede: ”Ca
toţi să fie una, după cum Tu Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, ca să fie şi
întru Noi”(In 17,23). Aici relaţia de unire dintre Tatăl şi Fiul este şi modelul
pentru unirea ce trebuie să se producă între oameni, dar şi principiul lăuntric al
acesteia, căci pentru ca oamenii să poată fi una, între ei trebuie să fie „întru
Noi”, zice Iisus Hristos; numai ridicaţi în uniunea divină devin şi ei una.
Tocmai de aceea unirea dintre oameni în Biserică se face atât de strânsă,
precum este cea între Tatăl şi Fiul.
Biserica este viaţa comunitară proprie Persoanelor Sfintei Treimi şi
extinsă în umanitate. Biserica este rezultatul lucrării mântuitoare a lui Hristos
sau extensia întrupării, morţii, învierii şi înălţării Sale. Prin Persoana lui
Hristos, viaţa dumnezeiască ajunge în Biserică. Astfel, ca prelungire dinamică
a întrupării lui Hristos, Biserica are menirea de a se extinde în întreaga unitate
cuprinsă de El. Pãrintele Dumitru Stăniloae în teologia sa triadologicã sau mai
precis triadologia eclesială susţinând că „Biserica este înrădăcinată în
misterul Sfintei Treimi şi este o manifestare a acestui mister”24.
Pãrintele Dumitru Stăniloae este unul dintre teologii care subliniază
proeminenţa doctrinei despre Sfânta Treime în înţelegerea eclesiologiei divine
a Bisericii constituind „modelul şi paradigma tuturor relaţiilor umane şi, mai
specific, modelul şi paradigma Bisericii”25.
După cum comunitatea din Sfânta Treime este modelul unităţii treimice,
tot aşa comuniunea este modul unităţii Bisericii. Aceasta este concluzia
firească a modului în care pãrintele Stăniloae înţelege Biserica, văzută ca
reflectarea în lume a comuniunii Treimii. Prin afirmaţia sa, corifeul teologiei
româneşti subliniază faptul că Iisus Hristos a lăsat mai degrab o comuniune de
episcopi pentru călăuzirea Bisericii, decât un sigur apostol care urmează să
aibă succesori.

24
Pr.Prof.Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, p. 323
25
Idem, Relaţiile treimice şi viaţa Bisericii, în rev. Ortodoxia.nr. 4, 1964, p.525.

25
 CONCLUZII

Dacã iubirea între Tatãl suprem şi numai Tatã al unui Fiu unic ni se
descoperã în cea mai înaltã iubire, fãrã început şi fãrã sfârşit, iubirea aceasta
se aratã desãvârşitã, existând din eternitate o altã Persoanã cãtre Care se
îndreaptã iubirea dintre Tatãl şi Fiul şi Care, la rândul ei se bucurã cu fiecare
dintre ei de celãlalt. Simplul fapt cã e o persoanã decât cele douã aflate în
relaţie, poate aduce o notã nouã, sporitã, între iubirea dintre cele douã,
primind într-o nouã evidenţã importanţa ei. Nu infinitatea în sine dã bucuria
iubirii, ci reprezentarea ei de cãtre o altã persoanã decât cea proprie. Unde

26
lipseşte conştiinţa, lipseşte bucuria. Şi vedem chiar noi, care suntem dupã
chipul dumnezeiesc, cã un altul decât eu şi tu, ne adduce un mod nou şi
sporit de iubire şi deci de bucurie. Iubirea între eu-tu, chiar în planul infinit,
vrea sã se extindã spre o altã persoanã sau bucuria unuia de altul, sporeşte
când este însoţitã de bucuria unui al treilea.
Trãim la acest fapt şi noi oamenii, chiar prin necesitatea limbii de-a
adãuga la eu-tu, un el. Poate cã cu cât ne iubim mai mult unul cu altul,
simţim şi iubirea faţã de el sau invers: cu cât trãim doi inşi, legaţi ca eu-tu,
pe un al treilea mai mult iubim, cu cât ne iubim şi unul pe altul. Noi simţim
nevoia sã fim iubiţi şi confirmaţi de un al treilea şi sã iubim pe al treilea şi
cu cât îl iubim mai mult împreunã, cu atât ne iubim şi noi mai mult.
Fiecare cuprinde şi descoperã adeseori nu Eul sãu ci pe ceilalţi. De
aceea, în fiecare ipostas se pot vedea celelalte. În cele trei Persoane
dumnezeieşti este pluritatea în unitate, sau iubirea deplinã, realizatã în
amândouã formele; relaţie între Persoane dar trãitã în unitate deplinã. În cele
trei este totul în relaţie directã neîncetatã. Ar rãmâne mereu un El exterior. În
Dumnezeu, Trei e totul.
În Hristos ni se aratã cã Dumnezeu a învins moartea nu în mod arbitrar,
folosindu-se de atotputernicia simplã, ci de iubirea care se uneşte cu umanul,
fãcându-l iubitor de Dumnezeu pânã la dobândirea prin aceasta a iubirii,
capabilã de deplinã primire a puterii Lui, ca sã învingã prin ea moartea.
Iubirea învinge moartea în creaturã, pentru cã e unitã cu puterea
dumnezeiascã. Dacã atotputernicia divinã a creat lumea din iubire, tot prin
iubire atotputernicia Lui readuce la viaţã trupul creat la început din ţãrâna
neorganizatã. Fiul lui Dumnezeu vrea sã realizeze un dialog cu o fiinţã
creatã în trup, sau sã vorbeascã cu aceastã fiinţã existenţã în trup.
Unde este iubire, este putere care învinge urmãrile rãului sau ale
diminuãrii existenţei. Unde nu este iubire, este extrema trãire a neputinţei
sau sãrãciei de viaţã ca moarte spiritualã. În Dumnezeu este iubire
atotputernicã, sau îmbinarea lor pentru cã existenţa desãvârşitã este existenţa
fãrã nicio lipsã simţitã. Dar iubirea nu poate fi într-o existenţã
monopersonalã. Iubirea implicã comuniunea interpersonalã. Iubirea
înseamnã îndreptarea mea spre altul şi în aceasta se aratã puterea mea.

27
 BIBLIOGRAFIE

1. *** Biblia sau Sfânta Scripturã, Societatea Biblicã

Interconfesionalã, Bucureşti, 1998

2. ***Dicţionar al Noului Testament, Editura Biblică

Interconfesională din România, Bucureşti, 1999

3. *** Scrierile Părinţilor Apostolici, în P.S.B.,nr. 1, trad. Pr. Prof.

Dr. Dumitru Fecioru, E.I.B., Bucureşti, 1999

28
 4. Basarab, Pr. Prof. Mircea, Dogma Sfintei Treimi în Vechiul
Testament, rev. Ortodoxia, 3/1960

5. Bria, Pr. Prof. Ion, Învăţătura despre Dumnezeu şi Sfânta Treime,

Glasul Bisericii, 1/1973

6. Chiţescu, Prof. N., Pr.Prof. Isidor Todoran, Pr. Prof. I. Petreuţă.,

Teologia Dogmaticã şi Simbolicã, ed. “Reîntregirea”, Alba-Iulia,
2005

7. Chiţescu, Pr. Prof. Nicolae, A doua Persoană a Sfintei Treimi la

Sfântul Ioan Damaschinul, în rev. Ortodoxia, 2/1976

8. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia DogmaticăOrtodoxã, vol.

I şi II, E.I.B., 1997

9. Idem, Sfânta Treime sau la început a fost iubirea, E.I.B., Bucureşti,

2005

10.Idem, Relaţiile treimice şi viaţa Bisericii, în rev. Ortodoxia.nr. 4,

1964

11.Drăgulin, Pr. Prof. Dr. Gheorghe, Doctrina Trinitară a Sfântului

Vasile cel Mare ,în rev. Glasul Bisericii, 5/1979

12.Florea, Pr. Lect. Dr. Ştefan, Spiritualitate şi Desãvârşire la Sfântul

Grigorie de Nyssa, ed. “Asa”, Bucureşti, 2004

13. Mihoc, Pr. Prof. Vasile,Dumnezeu unul în fiinţă şi întrei în

Persoane, M.A. 4/1981

14. Moldovan Pr. Prof. Ilie, Învăţătura despre Sfântul Duh la Sinodul
II Ecumenic, în rev. Ortodoxia, 1/1983

15.Sterea, Pr. Dr. Tache, Teologie Dogmatică şi Simbolică,

E.I.B.,Bucureşti, 2003

29
 16.Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvântarea a treia Teologicã, în
“Taina m-a uns”, traducere, note şi comentarii de Pr. Dr.
Gheorghe Tilea, ediţia a II-a, ed. “Herald”, Bucureşti, 2006

17.Sfântul Atanasie cel Mare, Împotriva arienilor,în P.S.B., nr. 15,

taducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stãniloae,
E.I.B., Bucureşti, 1987

18.Sfântul Ioan Damaschinul, Dogmatica, traducere de Pr. D.

Fecioru, ed. “Scripta”, Bucureşti

19.Todoran, Pr. Prof. Dr. Isidor,/Arhid.Prof.Dr. Ioan Zăgrean,

Dogmatica Ortodoxă, ed. “Renaşterea”, Cluj Napoca, 2000

30