ÎNVĂŢĂTURA DESPRE BISERISĂ PRIVITĂ INTERCONFESIONAL 34

CAPITOLUL 2
2. ÎNVĂŢĂTURA DESPRE BISERICĂ
PRIVITĂ INTERCONFESIONAL

A
da o definiţie corectă Bisericii este foarte greu. Biserica înainte de toate e viaţa cea
nouă predicată de Apostoli. Teologul Serghei Bulgakov este de părere că Biserica este
„o viaţă nouă cu Hristos şi în Hristos, condusă de Duhul Sfânt” 123. Pentru a înţelege
viaţa, trebuie s-o trăieşti, s-o experimentezi; acelaşi lucru se petrece şi cu Biserica, pentru a o
înţelege trebuie să participi la viaţa ei. „«Vino şi vezi», afirmă acelaşi teolog, aceasta înseamnă că
nu se poate concepe Biserica decât prin experienţă, prin har, participând la viaţa ei.” 124 Fără
participare, fără implicare directă la viaţa duhovnicească nu este posibilă înţelegerea Bisericii. În
sens ortodox nu se poate deosebi experienţa personală a Sfintelor Taine de învăţatura Bisericii,
mistica de teologie. Teologia ortodoxă este duhovnicească, mistică; iar viaţa duhovnicescă este
teologică. „Teologia şi viaţa sunt cu atât mai mistice, cu cât sunt mai concrete de vreme ce
tainele care sunt prin definiţie mistice, sunt actele cele mai concrete cu putinţă.” 125 Viaţa în
Hristos înseamnă participare la viaţa Bisericii prin Sfintele Taine.
Cunoaşterea teoretică a Bisericii fără implicare directă în viaţa ei este dificilă. Toate
definiţiile date de catehismele şi dogmaticile moderne nu fac decât să polemizeze între ele.
Potrivit teologului Paul Evdokimov: „polemicile sunt de natură conceptuală şi nu doctrinară.
Dimpotrivă, adăparea la izvorul patristic, firul de aur al oricărei cercetări în ecleziologie, ne
îndreaptă nu spre definiţii, „ci spre o descriere a vieţii Bisericii, plecând de la credinţa ei”.126
Greutatea de a da definiţii constă în înţelegerea greşită a teandrismului Bisericii. Biserica
are o latură dublă în acest sens: pe de o parte, este o instituţie alcătuită din oameni – mireni şi
clerici, al căror mod de viaţă este precizat de canoanele ei, iar pe de altă parte, Biserica este mai
mult decât o instituţie, este viaţa spirituală a acestei comunităţi, viaţa lăuntrică, la care participă şi

123
BULGAKOV, Ortodoxia, p.7.
124
IBIDEM, p.9.
125
EVDOKIMOV, Iubirea nebună a lui Dumnezeu, p.44.
126
IDEM, Ortodoxia, p.136.
 ÎNVĂŢĂTURA DESPRE BISERISĂ PRIVITĂ INTERCONFESIONAL 35

îngerii şi Dumnezeu prin energiile Sale necreate. Cele două aspecte sunt: unul, cel instituţional
sau văzut şi cel spiritual sau nevăzut. Dificultatea de a da o definiţie completă a Bisericii, constă
în accentuarea unuia din cele două aspecte în defavoarea celuilalt.
Astfel, teologia catolică accentuiază puternic aspectul văzut al Bisericii. Acest fapt
porneşte de la concepţia conform căreia: „Biserica văzută a fost întemeiată înainte de
Cincizecime, pe mărturia Sf. Petru (Cf. Mt. 16,16), iar la Cincizecime s-ar fi adăugat Biserica
nevăzută. “ 127 Teologii catolici afirmă că Biserica nevăzută este în Biserica văzută, acestea fiind
unite între ele precum scopul cu mijlocul; Biserica nevăzută fiind anterioară celei văzute. 128
Astfel, se produce o scindare între Biserica instituţie văzută şi Biserica spirituală – nevăzută.
Punctul forte al Bisericii din punct de vedere catolic fiind caracterul ei instituţional, de societate a
celor care mărturisesc acelaşi adevăr de credinţă. Caracterul vizibil al Bisericii este accentuat, cu
scopul de a scoate în evidenţă ierarhia şi implicit primatul papal, ca două elemente definitorii ale
acestui aspect. Această învăţătură duce la eronata credinţă în două Bisericii separate: una văzută
ca societate istorică, autoritativă, externă129, iar cealaltă nevăzută, ale cărui elemente se
subînţeleg.
Din punct de vedere catolic, Biserica văzută – societate a credincioşilor chemaţi are ca
orice societate un caracter extern – alcătuit din laici şi autoritatea ierarhică; şi unul intern –
compus din credinţa , iubirea participanţilor şi graţia divină. Trebuie observat că toate aceste
caracteristici sunt trăsături pur omeneşti; excepţie făcând doar graţia divină. Cu toate că şi
aceasta, potrivit teologiei catolice este un element creat aparţinând lumii create. Prin aceste
caracteristici ce ţin toate de sfera creatului, caracterul teandric al Bisericii este pus în umbră.130
Ocultarea caracterului teandric are drept scop întărirea centralismului papal, care s-a
impus în societate prin legalism, în defavoarea vieţii duhovniceşti, şi ca organizaţie, în
defavoarea organismului – trupul viu al Bisericii. 131 Punerea în umbră a teandrismului a avut
implicaţii şi în teologia catolică, separând-o de mistică , de experienţa personală a lui Dumnezeu.
Unii dintre teologii catolici contemporani au sesizat lipsa de substanţă a centralismului
administrativ şi au început să accentuieze caracterul teandric al Bisericii. Cu toate eforturile
acestora, Biserica în viziunea catolică modernă nu se apropie de imaginea ei reală, tocmai
datorită învăţăturii despre graţia creată. Legătura omului cu Dumnezeu se face prin har, iar dacă
127
REMETE, Dogmatica, p.p. 300-301.
128
ANDRUŢOS, Simbolica, p.71.
129
REMETE, Dogmatica, p. 301.
130
REMETE, Dogmatica, p. 301.
131
Cf. VLACHOS, Cugetul Bisericii Ortodoxe, pp.131-133 şi ZĂGREAN - TODORAN, Dogmatica, p.315.
 ÎNVĂŢĂTURA DESPRE BISERISĂ PRIVITĂ INTERCONFESIONAL 36

acesta este creat, Dumnezeu devine definitiv exterior. Datorită acestui mod de a vedea lucrurile,
teandria Bisericii în viziunea catolică este de fapt o pseudo-teandrie şi nu una reală.
Şi însuşirile Bisericii sunt puse în legătură cu caracterul ei văzut: unitatea este exterioară,
bazată pe unitatea în jurul suveranului pontif ; sfinţenia este tot exterioară, şi înseamnă activism
social şi viaţă morală; universalitatea este expresia expansionismului spaţial catolic;
apostolicitatea este înţealeasă ca o supunere faţă de papă, urmaşul lui Petru – deţinătorul
primatului apostolic.132
Dacă, catolicii accentuiază latura văzută a Bisericii, protestanţii din spirit de frondă, o
apară pe cea nevăzută . În acest sens, ei afirmă că Biserica este societatea celor predestinaţi, a
celor aleşi, ştiuţi doar de Dumnezeu. Datorită acestei concepţii, ca o reacţie la centralismul
catolic, protestantismul se fărămiţează în mii de denominaţiuni şi grupări, care îşi caută temeiul
în această teză.
Cei doi fruntaşi ai protestantismului: Luther şi Calvin, deşi merg pe linia Bisericii
nevăzute, au criterii personale pentru a o caracteriza. După Luther , apartenenţa la Biserică este
dată de credinţa în principiile evanghelice şi primirea celor două Taine: Botezul şi Euharistia.
Conform Confesio Augustana (VII, 3), principala carte simbolică luterană, Biserica este
„societate a sfinţilor, în care Evanghelia se învaţă drept şi se săvârşesc tainele după cuviinţă.” 133
După Calvin, din Biserică fac parte doar cei aleşi, predestinaţi la mântuire. Aceştia, prin
exemplul personal, mărturisirea dreptei credinţe, împărtăşirea cu Sfintele Taine, sunt legătura
dintre Biserica nevăzută a celor aleşi134 şi Biserica văzută a celor chemaţi. În mod logic, se afirmă
că Biserica nevăzută trebuie să se manifeste în afară, devenind văzută. Dar, Biserica văzută nu
este manifestarea adevăratei Bisericii, ci doar o copie palidă a ei , pentru că ea include două tipuri
aparte de membri: cei predestinaţi spre mântuire şi cei predestinaţi spre moarte.
Zwingli, cel de al treilea corifeu al Reformei, este primul care asociază Bisericii
denumirea de invizibilă. Ceilalţi doi, au preferat denumirea de societate interioară, pentru a evita
unele interpretări eronate din partea catolicilor.135
Conform doctrinei protestante, însuşirile Bisericii: una, sfântă, universală şi apostolică, se
referă doar la Biserica nevăzută (ele sunt atribute interioare). Biserica este „una, deoarece este
sub stăpânirea unui singur Domn Iisus Hristos şi posedă o singură credinţă, fiind pururea în acord
cu ea însăşi, în toate, fără erezii şi schisme; sfântă, pentru că în ea sfinţeşte Duhul Sfânt şi este
132
Cf. ZĂGREAN - TODORAN, Dogmatica, p. 315 şi REMETE, Dogmatica, p. 301.
133
Cf. ANDRUŢOS, Simbolica, p.83.
134
Cf. ZĂGREAN - TODORAN, Dogmatica, p.318.
135
Cf. ANDRUŢOS, Simbolica, p. 83.
 ÎNVĂŢĂTURA DESPRE BISERISĂ PRIVITĂ INTERCONFESIONAL 37

alcătuită din sfinţi; sobornicească, pentru că nu constituie ceva exterior şi limitat, ci este o putere
care străbate prin toate neamurile ; apostolică, nu din cauza succesiunii canonice a episcopilor ei
de la Apostoli, ci, pe de o parte, fiindcă a fost sădită de ei şi pe de altă parte ,mărturiseşte
credinţa Apostolilor şi a fost zidită pe ea.”136
Protestanţii au observat că scopul Bisericii, nu este legătura exterioară a membrilor
adunaţi într-o organizaţie, ci legătura interioară, comuniunea acestora cu Dumnezeu, dar
suprimând total autoritatea exterioară, neagă teandrismul Bisericii.
Teologia protestantă modernă vorbeşte despre Biserică, ca despre o societate ideală,
inaccesibilă, afirmând că nici o Biserică concretă nu corespunde acestui ideal. Astfel, Biserica
văzută se află în contradicţie totală cu ideea de Biserică. Deoarece ideea de Biserică se împlineşte
uneori, parţial în multitudinea Bisericilor istorice existente, rezultă că acestea deţin o parte mai
mare sau mai mică din adevăr. Toate Bisericile sunt destinate progresului, perfecţionării, pentru a
se ridica la idealul Bisericii. 137 Pornind de la distincţia dintre idee şi realitate, adică distincţia
dintre idealul de Biserică şi variantele istorice ale acesteia, ce sunt destinate perfecţionării şi
atingerii acestui ideal, se ajunge la o teză contrară Bisericii văzută obiectiv, ca „aşezământ, care
a fost întemeiat de Domnul şi care are un conţinut de rânduieli dogmatice, morale şi de cult,
statornic şi, totodată neschimbat; în esenţă, şi un cler determinat şi neîntrerupt.” Se poate vorbi
despre antiteza realitate-idee doar subiectiv, din punct de vedere moral, pentru că doar în
Biserică, omul se poate desăvârşi, poate creşte duhovniceşte, ajungând „la starea de bărbat
desăvârşit” (Efes. 4, 13).
Cel care a încercat să dea o definiţie cât mai completă a Bisericii, este teologul grec Hr.
Andruţos: „Biserica se numeşte acel aşezământ sfânt, cu putere şi autoritate divină, pe de o parte,
întemeiat de Cuvântul lui Dumnezeu, care s-a făcut om pentru mântuirea şi sfinţirea oamenilor,
iar , pe de altă parte, alcătuit din oameni, care au aceeaşi credinţă şi se fac părtaşi aceloraşi taine,
împărţindu-se în popor şi în clerul conducător, care îşi are originea sa, prin succesiune
neîntreruptă, la Apostoli şi, prin el, în Domnul.”138
Conform acestei definiţii se poate observa că Biserica este definită teandric, atât ca
instituţie văzută, alcătuită din comunitatea credincioşilor – mireni şi clerici, dar şi ca o
comuniune spirituală, tainică, între credincioşi şi Dumnezeu.

136
IBIDEM, Simbolica, p.84.
137
Cf. REMETE, Dogmatica, p.303 şi ANDRUŢOS, p.88.
138
Cf. ANDRUŢOS, Simbolica, p.p. 62-63.
 ÎNVĂŢĂTURA DESPRE BISERISĂ PRIVITĂ INTERCONFESIONAL 38

Ortodoxia accentuează ambele aspecte ale Bisericii deopotrivă. Ea nu vede în Biserică

numai partea văzută, ca în catolicism, nici pe cea nevăzută, ca în protestantism. Despărţirea
Bisericii în :văzută şi nevăzută, caracterizează teologia catolică, preluată de cea protestantă,
fiind străină teandrismului ortodox.
Teologii conteomporani au accentuat teandrismul ecleziologic. Biserica este văzută drept
„comuniunea şi comunitatea sacramentală a oamenilor cu Dumnezeu, întemeiată de Hristos, Fiul
lui Dumnezeu întrupat, plină de viaţă şi lucrarea Duhului Sfânt, spre sfinţirea şi mântuirea
oamenilor” .139 Din ea făcând parte şi îngerii, dar şi sfinţii şi drepţii ce s-au proslăvit întru
Domnul. Cei ce vieţuiesc pe pământ aparţinând Bisericii prin cele trei Taine ale iniţierii:Botezul,
Mirungerea şi Euharistia şi mărturisind aceeaşi credinţă, şi luptând împotriva păcatului alcătuiesc
Biserica luptătoare. Cei ce au isprăvit lupta cu bine-drepţii şi-au primit”cununile
măririi“(IITim.4,8; IPt.5,4),precum şi sfinţii îngeri alcătuiesc Biserica biruitoare. Amândouă
sunt una, formând acelaşi Trup al lui Hristos. Legătura tainică ce le uneşte este iubirea şi
comuniunea, manifestată pe de o parte, în rugăciunile celor vii pentru cei morţi, iar pe de altă
parte, mijlocirea drepţilor şi a îngerilor pentru cei aflaţi în viaţă.
Din punct de vedere ortodox, Biserica nu poate fi definită numai exterior sau vizibil ,
istoric sau temporal, pentru că ea este în egală măsură şi spirituală, nevăzută sau invizibilă,
expresie a eternităţii lui Dumnezeu.
Unul dintre elementele fiinţiale ale Bisericii, izvorât din organismul ei teandric este
unirea naturalului cu supranaturalul.140 În supranatural este ascunsă viaţa cea tainică şi
adevărată a Bisericii. Viaţa Bisericii este caracterizată de ambele trăsături: vizibilitate şi
invizibilitate. Ea se deosebeşte de tot ceea ce este vizibil în lume prin invizibilitatea ei. „Este
drept, spunea teologul Serghei Bulgakov, deci să se vorbească, dacă nu de o Biserică invizibilă,
cel puţin despre invizibilul în Biserică. Cu toate acestea, acest , «invizibil» nu este necunoscut
căci omul-în afară de simţurile lui- posedă şi «ochi duhovniceşti», cu ajutorul cărora
vede,concepe, ştie.“141 Ochii duhovniceşti sunt expresia credinţei şi a iubirii duhovniceşti, ochi
ce pot să vadă dincolo de vizibil, dincolo de lumea sensibilă. Dacă Biserica ar fi numai invizibilă,
aşa cum afirmă protestanţii, ea nu ar exista, pentru că din Biserică fac parte şi oamenii – fiinţe
dihotomice, alcătuite material şi spiritual. În virtutea unirii ipostatice din persoana Mântuitorului,
Biserica este şi vizibilă şi invizibilă. Vizibilă după firea omenească şi invizibilă după
dumnezeirea Sa. Cu partea sa duhovnicească, omul poate participa la invizibilitatea Bisericii.
139
M M A, Învătătură de credinţă creştin ortodoxă,, p. 128.
140
REMETE, Dogmatica, p. 295.
141
BULGAKOV, Ortodoxia, p. 13.
 ÎNVĂŢĂTURA DESPRE BISERISĂ PRIVITĂ INTERCONFESIONAL 39

Acelaşi teolog rus este de părere că, „deşi existenţa Bisericii ne este ascunsă, ea este
vizibilă pe pământ; este cu totul accesibilă experienţei noastre, ea are margini în spaţiu şi timp.
Viaţa invizibilă a Bisericii, viaţa credinţei, este în mod indisolubil legată de formele concrete ale
vieţii pământeşti. «Invizibilul» există în vizibil, este cuprins în el ; împreună formează un
simbol . Cuvântul «simbol» desemnează un lucru, care aparţine acestei lumi, care
este în mod strâns legat de ea, dar care are, cu toate acestea, un conţinut a cărui existenţă este
anterioară tuturor veacurilor. Este vorba aici de unitatea transcendentului cu imanentul, o punte
între cer şi pământ, o uniune a lui Dumnezeu cu omul de la Dumnezeu la făptură.” 142 Antiteza
dintre Biserica văzută, instituţie, societate omenească şi Biserica nevăzută, societate a sfinţilor,
distruge simbolul şi sfâşie teandria.
Termenii de văzut şi nevăzut au şi o altă conotaţie, aceea că pentru cei necredincioşi
Biserica nu este decât o simplă societate, organizaţie sau instituţie ca oricare alta din lume. În
timp ce, pentru cei credincioşi, Biserica este total vizibilă, transparentă, străvezie pentru ochii
duhovniceşti . Acest lucru este posibil şi datorită faptului că în cult, care este văzut, există şi
aspecte nevăzute, precum harul, pe care credincioşii le percep cu ochii credinţei.143

2.1.BISERICA ŞI DIALOGUL ECUMENIC

P
ână acum s-a discutat despre ceea ce desparte Bisericiile creştine, şi de aceea se impune
cu necesitate ca de acum încolo, pe parcursul acestui subcapitol să vorbim despre
încercările lor de unire.
Mişcarea de „refacere a unităţii văzute a Bisericilor divizate de-a lungul istoriei datorită
factorilor teologici şi neteologici, calea acordurilor şi dialogul teologic, a mărturiei comune, a
cooperării şi asistenţei reciproce”144 stă sub auspiciile ecumenismului sau ale mişcării ecumenice.
Începuturile acestei mişcări trebuiesc căutate, nu în sinoadele romano-catolice unioniste din
secolele XIII şi XV, ci în dialogul dintre protestanţi şi ortodocşi din secolele XVI-XVII; precum
şi în colaborarea propusă de patriarhul ecumenic Ioachim III(1878-1884 ; 1902-1912), care la
începutul secolului XX, cere tuturor Bisericilor Ortodoxe să înceapă dialogul cu Biserica
Romano-Catolică şi cu cea protestantă.
142
BULGAKOV, Ortodoxia, p. 13.
143
Cf. TODORAN-ZĂGRAN , Dogmatica, p. 30.
144
BRIA, D.T.O., p. 256.
 ÎNVĂŢĂTURA DESPRE BISERISĂ PRIVITĂ INTERCONFESIONAL 40

Mişcarea ecumenică, aşa cum o cunoaştem astăzi, îşi are începuturile în dialogurile dintre
protestanţi şi anglicani de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Ortodocşii fac primii paşi spre
ecumenism prin enciclica din 1920 a mitropolitului Dorotei de Brusa, locţiitorul patriarhului
ecumenic, care „propune formarea unei «ligi» a Bisericilor” 145 cu scopul întăririi dragostei între
Bisericile lui Hristos146 şi scrisoarea din 1924 a patriarhului ecumenic Ioachim III, prin care
îndeamnă la dialog interconfesional.147
Încă de la începuturile secolului al XX-lea se conturează două direcţii în cadrul mişcării
ecumenice, care dureaza cu mici schimbări până astăzi:
1.Creştinismul practic cu origine în mişcarea cu caracter ecumenic Viaţă şi Acţiune148- ce
urmăreşte colaborarea tuturor Bisericilor, pornind de la ceea ce le poate uni: promovarea păcii şi
rezolvarea unor probleme sociale. „Ecumenismul practic, afirma un teolog român, inaugurează,
în cadrele mişcării ecumenice propriu-zise, o deschidere mai largă a Bisericilor creştine faţă de
lume şi viaţă, faţă de problemele arzătoare ale omenirii contemporane, o colaborare activă pentru
soluţionarea lor, o valorificare nouă a slujirii şi o dezvoltare continuă a acţiunii sale pe teren
social, pentru atingerea scopului său.”149 Fiecare dintre Bisericile creştine şi-a găsit sensul de a fi
pe care îl au în opera de slujire (diakonia) a umanităţii. Astfel, s-a încercat o apropiere între ele
din prisma acestei slujiri sociale. Dar s-a observat că o unire a Bisericilor manifestată din
exterior, prin slujire, nu este de ajuns, fiind numai o formă de manifestare a ecumenismului. 150 Şi
astfel, s-a ajuns la concluzia că fără o unitate interioară „în credinţă şi în adevăr nu se paote
concepe unitate finală a Bisericilor creştine. Aceasta este situaţia doctrinară şi de la ea nu se poate
sustrage nici o Biserică, dacă vrea ca unitatea să fie o realitate în Spiritul Revelaţiei divine, adică
a învăţăturii Domnului nostru Iisus Hristos.”151 Adevărata unitate în credinţă nu se poate face fără
dragoste, fără cunoaşterea reciprocă, fără împărtăşirea aceloraşi adevăruri comune de credinţă.
Acesta este impasul la care a ajuns ecumenismul actual în ceea ce priveşte direcţia practică.
2.Creştinismul teologic ce îşi are originea în mişcarea Credinţă şi Ordine sau Credinţă şi
Constituţie152 - ce urmăreşte găsirea unui punct de convergenţă teologic. Creştinismul practic
nefiind de ajuns în unirea Bisericilor, s-a trecut la analizarea problemelor dogmatice. Punctele în

145
BRIA, D.T.O., p.250
146
Cf. I.MIHĂLŢAN, De vorbă cu credincioşii, p.191 şi RĂMUREANU, IBU , p. 541.
147
Cf. BRIA, DTO, p. 256.
148
Cf. REZUŞ, Teologie Ortodoxă contemporană, p.p. 603-604; 607-609; 609-613; BRIA, D.T.O., p. 256-257;
I.MIHĂLŢAN, De vorbă, p.p.194-198 şi RĂMUREANU, IBU. , p.p. 541-542.
149
REZUŞ, Teologie Ortodoxă contemporană, p.609.
150
IBIDEM, p. 604.
151
IBIDEM, p. 608.
152
Cf. RĂMUREANU, IBU. , p. 542, I.MIHĂLŢAN, De vorbă cu credincioşii, p.p.194-203; BRIA, DTO., p. 256.
 ÎNVĂŢĂTURA DESPRE BISERISĂ PRIVITĂ INTERCONFESIONAL 41

jurul cărora se discută sunt: Biserica, Mărturisirile de credinţă, Cultul, Tainele, Intercomuniunea,
Ierarhia ş.a.
În anul 1948, cele două mari mişcări de factură ecumenică, Viaţă şi Acţiune şi Credinţă şi
Ordin, împreună cu alte misiuni şi alianţe ecumenice fuzionează, formând Consiliul Ecumenic
sau Mondial al Bisericilor (C.E.B.)
Din punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe se poate vorbi despre ecumenism din două
perspective:
a) a iconomiei153
b) a acriviei154
Deşi cele două metode aparţin Dreptului canonic, ele pot fi extrapolate şi în domeniul
ecumenismului.
a) Conform primei perspective, Biserica Ortodoxă este dispusă să participe la dialogul
ecumenic. Problema dialogului interconfesional este una dintre cele mai spinoase probleme
teologice contemporane, datorită implicaţiilor sale multiple. Separarea Bisericilor în trecut a dus
la individualizarea lor; de aceea dialogul presupune temeri şi tatonări din partea unor teologi.
Pentru a se ajunge la eliminarea lor, s-au propus soluţii confuze, cum ar fi elaborarea unui
vocabular ecumenic şi a unei terminologii aferente, ocolindu-se în esenţă partea importantă:
colaborarea reală, cunoaşterea şi înţelegerea reciprocă. Cea mai mare temere a tuturor Bisericilor
este aceea de compromis religios în ceea ce priveşte învăţătura de credinţă.
Termenii folosiţi155 sunt în mare parte cunoscuţi limbajului teologic ortodox, având un
înţeles tradiţional. De cele mai multe ori ecumenismul occidental a încercat să dea alte valori
acestor termeni creând ambiguitate. Din această cauză dialogul este pus sub semnul întrebării,
pentru că dacă partenerii de dialog nu stăpânesc acelaşi inventar de termeni, dialogul este aproape
imposibil. „Dialogul, afirma mitropolitul Nicolae Corneanu, devine eficient numai dacă este real
şi autentic. Iar dialogul adevărat constă în schimbul de idei între parteneri egali, care se respectă
reciproc şi sunt dispuşi a preţui valorile interlocutorului… Aplicat Bisericilor, dialogul reprezintă
aceeaşi comunicare menită să obţină nu atât câştigul propriu, cât îmbogăţirea celeilalte părţi”156
153
Cf. BRIA, DTO., p. 199: iconomia= „este una din modalităţile principale pe care Biserica le foloseşte în aplicarea
normelor canonice, care constă într-o atitudine pastorală, de candescenţă şi de compasiune”.
154
IBIDEM, p.7: acrivia= „observare exactă a canoanelor în cazuri în care indiferenţa (adiophoria) ar produce
confuzie în administrarea Bisericii.”
155
Cf. N.CORNEANU Quo vadis? p.p.123-157: termeni utilizaţi în limbajul ecumenic sunt: unitate în diversitate;
identitate şi conciliaritate; comuniunea Bisericilor; dialog; universalul şi particularul; catolicitate;
sincretism;prozelitism şi antiprozelitism; „vertical” şi „orizontal“; integrism; secularizare; solidaritate;
participare ş.a.
156
N.CORNEANU Quo vadis? p.143
 ÎNVĂŢĂTURA DESPRE BISERISĂ PRIVITĂ INTERCONFESIONAL 42

Adepţii ortodocşi ai ecumenismului promovează un „dialog al dragostei, sau un dialog

practic. Natural că doctrina premerge, dar doctrina este reprezentată, la ora actuală, de teologi. Şi
teologii, voit sau nevoit, şi-au dat seama că trebuie să se întâlnească pe un teren oarecum neutru,
dar care îi interesează reciproc.”157 Dragostea este cheia care porneşte mecanismul
ecumenismului actual. Dar nu trebuie uitat că ea nu este decât o etapă în acest proces, fiind
prezentă încă de la începuturile lui. Deşi se încearcă întărirea acestui sentiment, el nu este de
ajuns.
În afara colaborării pe teren practic şi lingvistico-terminologic, Ortodoxia a încercat
colaborarea pe tărâmul teologic, conform principiului paulinic: „Un Domn, o credinţă, un botez;
un Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este peste toţi şi prin toţi” (Efes 4, 5-6). Astfel, punctele de
convergenţă sunt:
1.Unitatea în Domnul Iisus Hristos. Credinţa creştină are un singur
fondator,Răscumpărător şi Mântuitor, în persoana Domnului Iisus Hristos, Dumnezeu şi om
adevărat. Conform celor afirmate, Persoana Mântuitorului este principiul unificator al
Creştinismului, „unitatea religiei creştine decurge organic din unitatea Sa persoanală şi
funcţională”158.
2.Unitatea credinţei. Sf. Apostol Pavel defineşte credinţa drept: „fiinţarea celor
nădăjduite, dovada lucrurilor celor nevăzute”(Evr. 11,1). Cu alte cuvinte, ea este adeziunea
intelectuală, sentimentală şi voliţională a omului la Revelaţia dumnezeiască.159 Plenitudinea
Revelaţiei a fost primită prin Mântuitorul. În acest sens, acelaşi apostol afirmă: „în multe rânduri
şi-n multe feluri grăindu-le Dumnezeu odinioară părinţilor noştri prin prooroci, în zilele acestea
de pe urmă ne-a grăit prin Fiul, pe Care L-a pus moştenitor a toate, prin Care şi veacurile le-a
făcut” (Evr 1,1-2). Mântuitorul fiind cel prin care a venit Revelaţia, înseamnă că credinţa este
una, iar unitatea ei se bazează pe unitatea Revelaţiei.
3.Unitatea botezului. Al treilea termen enunţat de Apostolul Pavel este botezul (cf. Efes
4,5-6). Botezul este prima Taină, poarta de intrare în viaţa creştină, implicit spre celelalte şase
Taine. Tainele, în general, sunt mijloace prin care se împărtăşeşte harul divin, ajutător
credincioşilor în mântuirea subiectivă. Se poate vorbi astfel, despre o unitate harică împărtăşită de
Sf. Taine. „Importanţa unităţii harice a fost sesizată în actualitate de toate Bisericile creştine…
Unitatea harică este absolut necesară. Ea cuprindre pe toţi credincioşii, căci revărsarea şi

157
REZUŞ, Teologie Ortodoxă contemporană, p.p. 534-535.
158
IBIDEM, p.540
159
Cf. REMETE, Dogmatica, p.271.
 ÎNVĂŢĂTURA DESPRE BISERISĂ PRIVITĂ INTERCONFESIONAL 43

împărtăşirea harului se face pentru toţi. Iată de ce este necesară ca această unitate harică să nu fie
fragmentată sau desfiinţată şi să nu existe diferenţieri spre paguba credincioşilor, nesocotindu-se
acţiunea obiectivă a harului divin prin respingerea Sfintelor taine sau contestarea lor ca acţiuni
ale Sfântului Duh”160.
Acestea sunt câteva din coordonatele teologice 161 abordate în dialogul ecumenic de
ortodocşi. Discursul ortodox a mers uneori până la a cere dedogmatizarea punctelor teologice de
discuţie. Astfel, Paul Evdokimov afirmă: „nu ne situăm unii împotriva celorlalţi, ci alături de
ceilalţi şi în faţa Tainei lui Dumnezeu, pe care n-o putem închide niciodată într-o singură
formulă. Diferenţa tradiţiilor locale, mai mare încă în primele secole decât astăzi nu împiedica
Biserica să fie una. La un moment dat, chiar dorinţa de a fi una s-a denaturat şi, din nefericire,
diferitele opinii teologice au întărit dificultăţile de ordin dogmatic. Se pare că sarcina actuală a
teologilor constă în primul rând în a purcede la «dedogmatizarea» sau «transdogmatizarea»
punctelor litigioase, lăsând la un loc larg comentariile teologice.”162
Participarea la dialogul interconfesional a Bisericii Ortodoxe trebuie, spun teologii ei să se
facă după anumite principii ecleziologice163 :
1.Biserica Ortodoxă este păstrătoarea unităţii Bisericii universale, pe care a menţinut-o
istoric şi teologic. Astfel, dialogul nu trebuie purtat în jurul unităţii Bisericii, care se păstrează
interior în Biserica răsăriteană, ci exterior, în jurul separării diferitelor confesiuni creştine.
2.Unitatea interioară se referă la unitatea credinţei ce trebuie să depăşească diversitatea
Bisericilor locale.
3.Legătura organică între unitatea de credinţă şi comuniunea euharistică trebuie să
fie obiectivul principal al ecumenismului.
4.Punctele comune, convergente, nu înseamnă păreri specifice ale unei Biserici puse în
acord cu părerile altei Biserici, ci o credinţă comună transmisă pe baza Tradiţiei.
5.Recunoaşterea diversităţii se referă la specificul cultural, etnic ş.a. al fiecărei
Biserici locale.
6.Trebuie să existe o etică ecumenică ce face referire la interzicerea prozelitismului,
„respingerea apelului la unitarism, neamestecul în afacerile interne ale altor Biserici locale.”164

160
REZUŞ, Teologie Ortodoxă contemporană, p. 544.
161
IBIDEM, p.539: alte puncte de dialog sunt: unitatea în mântuire, unitatea în Duhul Sfânt , unitatea în dragoste şi
unitatea Bisericii.
162
EVDOKIMOV, Prezenţa Duhului Sfânt în Tradiţia Ortodoxă, p.p. 27-28.
163
Cf. BRIA, DTO., p.p. 259-260.
164
BRIA, DTO., p. 260.
 ÎNVĂŢĂTURA DESPRE BISERISĂ PRIVITĂ INTERCONFESIONAL 44

b)Cea de a doua perspectivă ortodoxă, din care este privit dialogul ecumenic este acrivia
teologică . Biserica Ortodoxă, aşa cum s-a afirmat înainte, este singura păstrătoare a unităţii
Bisericii universale165. Din punct de vedere istoric şi teologic, Biserica Ortodoxă nu s-a format
interior. Schisma şi Reforma au însemnat ruperea din Biserica universală a unor părţi, dar cu
păstrarea neatinsă a uneia, în care Tradiţia apostolică a funcţionat neîntrerupt de la începuturile
Bisericii şi până astăzi.
Ortodocşii care nu împărtăşesc păreri ecumeniste, consideră că „Ortodoxia este Biserica
lui Hristos pe pământ” 166
şi nu una dintre diversele confesiuni creştine. 167 Din acest punct de
vedere, Biserica Ortodoxă este considerată singura „Biserică adevărată, posedând plenitudinea şi
nestricăciunea adevărului în Sfântul Duh. De aici decurge concepţia pe care şi-o face Biserica
Ortodoxă despre celelalte confesiuni, care s-au separat – imediat sau nu – de unitatea bisericească
: ea nu poate decât să dorească un lucru, să aducă la ortodoxie lumea creştină în întregime, pentru
ca toate confesiunile să se contopească în Ortodoxia universală” 168. Acest fapt nu înseamnă,
desigur, prozelitism,ci reîntoarcerea celorlalte confesiuni în propria lor matcă, pe care au părăsit-
o, împărtăşirea adevăratei învăţături de credinţă, dar cu păstrarea specificului etnic, cultural,
social ş.a.
Tradiţionaliştii ortodocşi critică ecumenismul, acuzându-l de erezie169, pentru că susţine
că adevărul s-ar afla împărţit între Bisericile creştine locale. Fiecare posedând o parte mai mare
sau mai mică din el, conform profeţiei : „Vărsa-voi Duhul Meu peste tot trupul.” (Ioil 3, 1). Ceea
ce pot învăţa ortodocşii de la cei din exteriorul Bisericii lui Hristos este râvna lor după Dumnezeu
şi împlinirea activităţilor misionare. Adevărul de credinţă este însă neînpărţit şi neîmpărţibil şi
aflat totalmente în posesia Bisericii Ortodoxe.170
Ortodocşii tradiţionalişti la rândul lor, au fost învinuiţi de o parte a adepţilor
ecumenismului de conservatorism şi intransigenţă. Duhul Ortodoxiei tradiţionale îşi extrage
165
ZIELINSKY, Dincolo de ecumenism, p.114: “Ortodoxia nu se consideră o confesiune printre altele, ci Biserica
Una, prezentă în întreaga deplinătate catholică în fiecare biserică locală.”
166
BULGAKOV, Ortodoxia, p.7.
167
Cf. ROSE, Ortodoxia şi religiile viitorului p. 28 : „…Ecumenismul aşa-zis
creştin poate să reprezinte greşeala neintenţionaţă şi care, deci, se poate bucura de circumstanţe atenuante – prin
care Bisericile Protestantă şi Romano-Catolică nu îşi dau seama că Biserica lui Hristos există deja şi că ele
fiinţează în afara ei.”
168
BULGAKOV, Ortodoxia, p. 189.
169
Patriarhul NICOLAE al VI-lea al Alexandriei, Cf. N. CORNEANU, Quo Vadis, p. 115: „ecumenismul nu e o simplă
erezie, ci pan-erezie şi ansamblul tuturor ereziilor, …cea mai mare primejdie.” Şi Părintele STĂNILOAIE împărtăşea
aceeaşi credinţă, Cf. GÂNDU, DR. IOAN & COLABORATORII, Mărturiile Sfinţilor Părinţi împotriva ereziei numite
ecumenism, în ICOANA DIN ADÂNC,an 7, nr. 12 [74] / 2003, p.12: ”Ecumenismul este pan-erezia timpului
nostru” .
170
Cf. ROSE, Ortodoxia şi religiile viitorului, p. 168.
 ÎNVĂŢĂTURA DESPRE BISERISĂ PRIVITĂ INTERCONFESIONAL 45

sevele din porunca iubirii:„Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot
sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta… şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine
însuţi” (Mc. 12, 30-31). Celelalte confesiuni nu sunt privite cu superioritate şi orgoliu, ci cu
iubire şi compasiune. Sunt respinse doar învăţăturile pe care acestea le profesează într-un mod
eronat. În acest sens, Sf. Isaac Sirul afirma: „Iubeşte pe cei păcătoşi, dar urăşte păcatele lor, ca
nu cumva vreodată şi tu să cazi în ispită, cum au căzut ei.” 171
Ortodoxia tradiţională nu acţionează
asemenea fariseului, spunând: „Dumnezeule, mulţumescu-Ţi că nu sunt ca ceilalţi…” (Lc.
18,11), ci se întreabă: ce facem pentru ei? 172
Aceste două curente: pro-ecumenist şi anti-ecumenist circulă astăzi în Biserica Ortodoxă.
Participarea Bisericii noastre la Mişcarea ecumenică trebuie să aibă drept scop, aşa cum afirma
Părintele Dumitru Stăniloaie : „să apropie creştinismul mondial de creştinismul originar, care s-a
păstrat în Biserica Ortodoxă.” 173
Sunt voci ale unor gânditori ortodocşi care vorbesc la modul imaginativ despre sfinţenia
viitorului, despre cum ar arăta sfântul acelor timpuri, Astfel, filosoful creştin Vladimir Zielinsky
este de părere că: „sfântul deceniilor următoare, aş îndrăzni să propun ca acesta să fie un sfânt al
unităţii. Îmi cântăresc bine cuvintele: un sfânt, nu un filosof, nici un savant.Asta nu vrea să spună
că va fi un analfabet, ci că va fi neaşteptat. Va avea urechi spre a auzi ceea ce Duhul spune
Bisericilor, gură şi curajul de a repeta ceea ce a auzit. Ca orice sfânt, va fi pe deplin credincios
Maicii sale Biserica, dar fidelitatea sa va fi înrădăcinată în iubire, în intimitatea cu Dumnezeu, în
aşa fel încât opoziţiile doctrinare se vor şterge şi se vor dizolva. După cum, aproape fiecare sfânt,
s-ar putea să aibă necazuri cu confraţii săi «integrişti» sau chiar «reformatori». Or, nu după
renumele său, ci după roadele sale va fi recunoscut. Şi că fiecare sfânt, va fi înainte de toate, un
om al rugăciunii.”174 Concluzia este că numai rugăciunea uneşte cele dezbinate şi numai harul
divin poate să ducă la unirea Bisericilor scindate şi să se odihnească peste ele.
În final trebuie totuşi observat că multe dintre Bisericile participante la Mişcarea
ecumenică nu au succesiune apostolică şi nici comuniune sacramentală între ele.

171
SF. ISAAC SIRUL, Cuvinte despre nevoinţă, V, trad. T. LAŢCU, p. 54.
172
Cf. PLĂMĂDEALĂ, Tâlcuri noi la texe vechi, p.129.
173
Cf. M M M , Omagiu memoriei Părintelui Dumitru Stăniloaie, p. 68.
174
ZIELINSKY, Dincolo de ecumenism, pp.117-118.
 ÎNVĂŢĂTURA DESPRE BISERISĂ PRIVITĂ INTERCONFESIONAL 46

2.1.1. PUTEREA CHEILOR ÎN BISERICĂ

a)Problema autorităţii în Biserică

A
utoritatea175 în Biserică este în strânsă legătură cu raportul dintre Sfânta Treime şi
Biserică. În funcţie cum înţeleg cele trei mari confesiuni creştine raporturile inter-
treimice176, accentul autorităţii bisericeşti cade pe ierarhie, pe popor sau pe
amândouă.
1.Biserica apuseană separă artificial Persoanele dumnezeieşti de Fiinţa sau natura divină.
”Ceea ce interesează Biserica Romano-Catolică este întâi natura divină luată în sine, omogenă şi
monolitică, ca fundament al unităţii monarhice a Bisericii, dată în papalitate. Persoanele Divine
sunt expresia diversităţii şi sunt puse în legătură cu Colegiul Episcopal. Prioritatea o are în acest
caz o natură divină asupra Persoanelor Divine, unitatea deasupra diversităţii, pentru că papa
rămâne fundamentul unităţii, iar Colegiul Episcopal, expresia diversităţii, dependentă de unitatea
dată în papalitate. E vorba de o unitate monolitică ce îşi are temeiul în unitatea naturii divine,
separată artificial de Persoanele Divine”.177
Biserica din punct de vedere catolic este centralizată, iar punctul în jurul căruia gravitează
este puterea papală. Astfel, se confundă potestas claves-puterea cheilor (cf.Mt.16, 19) cu puterea
jurisdicţională, separându-se de puterea sacramentală şi de mântuirea personală a
credincioşilor.178 Gândirea scolastică separă ierarhia de poporul credincios 179 şi pe papă de
175
Cf.BRIA, DTO. p . 45: autoritate= „capacitatea de a exercita puterea ( dynamis ) sau harul ( haris ) primit in
Sfintele Taine şi în special în Taina hirotoniei”.
176
Cf. D. POPESCU, Ecleziologia romano-catolică după documentele celui de-al doilea Conciliu de la Vatican şi
ecourile ei în teologia contemporană, pp. 335-336: „Concepţia trinitară ortodoxă se caracterizează prin faptul că nu
diferenţiază, aşa cum este şi firesc, natura divină de ipostazele trinitare, evitând să dea prioritate logică naturii
divine asupra Persoanelor, după cum evită să dea prioritate Persoanelor trinitare asupra naturii dumnezeieşti. Din
punct de vedere ortodox, natura divină este considerată drept conţinut al celor trei Persoane. “
177
L. POPESCU, Curs de Ecleziologie Ortodoxă an IV, sem. I, p.8.
178
Cf. BRIA,DTO, p.46.
179
Cf. BULGAKOV, Ortodoxia, pp. 59-60: „…Toată puterea de a păzi şi de a vesti adevărul …aparţine ierarhiei şi …
ea comandă Bisericii în virtutea acestei charisma veritatis a sa. Atunci Biserica ar fi considerată ca împărţită în
două părţi :acei ce învaţă şi acei ce sunt învăţaţi; de o parte episcopul cu clerul ;de altă parte, laicii. Nu ar exista
 ÎNVĂŢĂTURA DESPRE BISERISĂ PRIVITĂ INTERCONFESIONAL 47

Colegiul Episcopal.Conform documentelor Concilului Vatican II care continuă această direcţie:

1) se identifică episcopatul cu Hristos, 2) se separă episcopatul de credincioşi, 3) se identifică
Biserica cu ierarhia şi 4) papalitatea se suprapune episcopatului. 180 Acest fapt se produce spun
teologii catolici, deoarece apostolul Petru a fost investit de către Mântuitorul cu o putere specială:
„Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea, şi porţile iadului n-o vor birui. Şi iţi voi
da cheile împărăţiei cerurilor şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri”(Mt.16,
18-19). Papa, urmaşul lui Petru şi vicarul pe pământ al lui Hristos deţine şi el această învestitură.
Biserica Ortodoxă pune semn de egalitate între puterea de a judeca (In.5, 22) şi cea de a
ierta păcatele (Mt.18, 18; In.20, 23).181 În ceea ce priveşte pretenţia de întemeiere a primatului
papal pe textul de la Matei 16, 18-19, Ortodoxia o consideră nefondată. Interpretarea versetelor
trebuie făcută în context şi nu separat. În acest caz, Petru s-a făcut „purtătorul de cuvânt” al
celorlalţi apostoli, mărturisind divinitatea Mântuitorului(Cf. Mt.16 ,17). Temelia Bisericii nu
putea fi o personalitate labilă ca cea a lui Petru la acel moment, ci pe o sumă de personalităţi
puternice şi echilibrate, harismatice, inspirate de Duhul Sfânt. Astfel, după cum afirmă apostolul
Pavel despre Biserica ce este zidită pe „temelia Apostolilor şi a proorocilor, piatra cea din capul
unghiului fiind însuşi Iisus Hristos”(Efes. 2,20 ).
În Biserica Ortodoxă laicii182 şi ierarhia alcătuiesc un tot unitar, ca acelaşi trup al lui
Hristos, având rolul diferitelor mădulare. 183 Apoi, episcopatul – cea mai înaltă autoritate în
Biserică - nu este împărţit în unităţi sacramentale inegale – ca în catolicism: papă şi Colegiul
Episcopilor. Toţi episcopii sunt egali, indiferent de rangul onorific sau administrativ pe care îl au,
şi din acest punct de vedere separaţia occidentală: episcopul Romei / Colegiul Episcopal este
nefondată.

nici judecată proprie, nici gândire, nici opinie, nici tradiţie a Bisericii, căci toate acestea ar aparţine ierarhiei; nu
rămâne păstoriţilor decât o datorie, aceea a ascultării, ceea ce teologia catolică numeşte infallibilitas passiva.
Întreaga putere de a judeca infallibilitas activa , ar reveni deci, deţinătoare a unei charisma veritatis speciale…
deosebindu-se infallibilitas activa şi infallibilitas passiva, adică admiţându-se că adevărul nu e cunoscut decât de
ierarhie se introduce în ideea Bisericii un esoterism special. Ar exista anumiţi iniţiaţi care să aibă gnosis şi neiniţiaţi
care să nu aibă, dar care s-o poată primi de la ierarhie; concepţia creştină despre ierarhie este înlocuită printr-o
concepţie gnostică .Charisma veritatis este cu siguranţă inerentă Bisericii, căci ea este «stâlpul şi temelia
Adevărului ».După teza precedentă, însă acest harism revine nu întregului trup al Bisericii, ci numai ierarhiei”.
180
Cf. D. POPESCU, Ecleziologia romano-catolică după documentele celui de-al doilea Conciliu de la Vatican şi
ecourile ei în teologia contemporană, pp.352-353.
181
Cf.BRIA, DTO, p.45.
182
Cf. BULGAKOV, Ortodoxia, p. 55: „Dacă se are în vedere propovăduirea nu numai printre cei ce nu cred ci şi
printre creştini, se vor găsi de asemenea în Sfânta Scriptură numeroase mărturii despre rolul activ al laicilor. Să
notăm că Scriptura nu cunoaşte acest cuvânt de <<laici>> şi ea numeşte pe creştini foarte simplu cu numele de
<<credincioşi>>, de <<ucenici>>, pentru <<fraţi>>. Laicii participă deci la învăţământ, aşa încât există un dar
special de învăţământ”.
183
BULGAKOV , Ortodoxia, p. 41.
 ÎNVĂŢĂTURA DESPRE BISERISĂ PRIVITĂ INTERCONFESIONAL 48

Teologii catolici contemporani, apologeţi ai primatului papal, vorbesc despre acesta ca

despre un primat al slujirii (Cf. Mt. 20, 26) pentru a „cosmetiza” această dogmă. În viziune
ortodoxă, porunca slujirii dată de Mântuitorul se referă la toţi creştinii deopotrivă şi nu la unul
anume, în speţă episcopul Romei.184
2.Protestantismul a urmat calea opusă catolicismului, separând Fiinţa dumnezeiască de
Persoanele trinitare, dar accentuându-le pe acestea din urmă, ca temei al pluralităţii şi diversităţii,
al pluralismului eclezial.185 Astfel, din definiţiile protestante ale Bisericii 186 rezultă că în
societatea nevăzută a „sfinţilor”, ierarhia nu are ce căuta, ca ceva exterior, aparţinând Bisericii
văzute. Acţiunea ierarhiei se referă doar la aceasta , ca Biserică a celor chemaţi, autoritatea
ierarhică manifestându-se numai în ea şi nu în Biserica văzută a celor aleşi. Ierarhia este aleasă şi
confirmată de mulţimea credincioşilor, care are autoritate asupra ei. Datorită diferenţierii pe care
o fac protestanţii între ministerium – slujire preoţească şi sacerdotium – preoţie pe care o au toţi
credincioşii, ierarhia nu are o slujire sacramentală specială, ca în Bisericile răsăriteană şi
apuseană – aceasta posedând-o toţi cei botezaţi –ci numai una administrativă.187
3.Ortodoxia îmbină armonios cele două elemente componente ale Bisericii văzute:
ierarhia şi poporul dreptcredincios, nu intră în conflict una cu alta, nepunându-se accentul nici
pe cler în defavoarea laicilor ca în catolicism; nici pe popor în defavoarea ierarhiei sacramentale
ca în protestantism. Unitatea se oglindeşte în diversitate şi viceversa. Sobornicitatea reflectă pe
deplin acest principiu funcţional al Bisericii.188
Autoritatea în Biserica Ortodoxă este reprezentată de episcopat. Încă din primele veacuri
creştine, Sf. Ignatie Teoforul sublinia ascultarea faţă de episcopul locului 189: ”este aşadar de
neapărată trebuinţă, precum şi faceţi, să nu faceţi nimic fără episcop” 190 şi „cu toţii urmaţi pe
episcop, după cum urmează Iisus Hristos pe Tatăl” 191.Episcopul are datoria de a exprima
învăţătura mântuitoare a Bisericii prin care să-i conducă pe credincioşi la Dumnezeu. Această

184
Cf. STANILOAIE, TDO, II, ed. II, p. 164.
185
Cf. L. POPESCU, Curs de Eecleziologie Ortodoxă., an IV, sem II, p. 9.
186
Cofessio Augustana art. 7, Cf. ANDRUŢOS, Simbolica, p. 83 : Biserica este „societate a sfinţilor, în care
Evanghelia se învaţă drept şi se săvârşesc tainele după cuviinţă”.
187
Cf. TODORAN - ZĂGREAN, Dogmatica, p. 293.
188
Cf. BULGAKOV, Ortodoxia, pp. 62-63: ”…Toată puterea ecleziologiei ortodoxe este concentrată asupra acestui
punct. Dacă nu se rezolvă această chestiune, nu se poate înţelege ortodoxia; ea devine atunci un compromis eclectic,
un fel de atitudine de mijloc între punctul de vedere roman şi protestant. Sufletul ortodox este sinodalitatea…”.
189
Cf. SF. IGNATIE TEOFORUL, Magnezieni, cap. VI, 1, p. 200.
190
IDEM, Tralieni, cap. II, 2, 204 .
191
IDEM, Smirneni, cap. VII, 1, p.222.
 ÎNVĂŢĂTURA DESPRE BISERISĂ PRIVITĂ INTERCONFESIONAL 49

slujire stă în strânsă legătură cu slujirea pastoral-conducătoare săvârşitoare a Sf. Taine. 192 Rolul
episcopului este acela de a păstra integritatea doctrinară.
Acesta este conducătorul Bisericii locale pe care o păstoreşte sintetizând în sine întreaga
comunitate a credincioşilor. În acest sens Sf. Ciprian de Cartagina spune că:”episcopul este în
Biserică şi Biserica în episcop”.193 În această ipostază episcopul are un rol dublu, pe de o parte
acela de a-L reprezenta pe Dumnezeu în faţa credincioşilor, iar pe de alta aceea de a-i reprezenta
pe aceştia în faţa lui Dumnezeu.
Episcopatul local este în strânsă legatură cu cel universal, aşa cum o Biserică locală este
în relaţie directă cu Biserica universală. Aşa cum s-a mai afirmat treapta episcopatului nu este
subîmpărţită din punctul de vedere al plinătăţii harului. Astfel, între toate gradele sau rangurile
administrative sau onorifice ale acestuia: episcop, arhiepiscop, mitropolit, patriarh, patriarh
ecumenic nu există o diferenţiere sacramentală. În Ortodoxie nu se poate vorbi despre un primat
absolut al unui episcop, ci doar de primatul întâietăţii de onoare , acordat pe criterii istorice,
politice ş.a. şi nu pe criterii teologice

b)Problema succesinii apostolice

Succesiunea este pusă în legătură cu apostolatul celor doisprezece ucenici ai
Mântuitorului. Biserica a fost zidită pe „temelia apostolilor”(Efes.2, 20), ceea ce înseamnă că
apostolatul a fost o instituţie unică având o misiune unică netransmisibilă. Astfel, apostolii nu au
avut succesori alţi apostoli. Apostolatul a fost instituit de Însuşi Mântuitorul, prin chemarea
ucenicilor şi prin răspunsul şi urmarea acestora (Cf.Mt.4,19-20; 19,28; Mc.1,17-18; Lc.5,10-11;
18,28; In.1,43). Pogorârea Duhului Sfânt la Cincizecime confirmă autenticitatea misiunii
apostolice. Teologul Ion Bria, consideră că : ”în faptul Cincizecimii, instituţia şi evenimentul,
alegerea şi trimiterea formează un întreg inseparabil”.194
Biserica fără colegiul apostolilor nu poate avea nici o valoare. Hristos este înconjurat de
apostoli şi în timpul vieţii Sale pământeşti dar şi în veşnicie (Cf.Mt.19,28; Lc.22,30; Apoc.21,14)
ceea ce înseamnă că succesiunea apostolică are o dublă valoare: una istorică şi alta
eshatologică.195
Pe de o parte apostolii au fost egali între ei , alcătuind aşa cum s-a mai spus un colegiu,
nefiind vorba nicidecum de vreun primat apostolic. Fiecare dinre ei a avut un loc aparte în atenţia
Cf .STĂNILOAIE, TDO, II, ed, II p.162, 163; BULGAKOV Ortodoxia,p.58; BRIA, DTO, p.150.
192

SF. CIPRIAN DE CARTAGINA, Scrisoarea 69, PL, vol .IV, col. 413-420, Cf. L. POPESCU, Curs de Ecleziologie
193

Ortodoxă, an. IV, sem. I, p.15.

194
BRIA, DTO, p.365.
195
IBIDEM, DTO, p.365.
 ÎNVĂŢĂTURA DESPRE BISERISĂ PRIVITĂ INTERCONFESIONAL 50

Mântuitorului: Petru era decanul de vârstă, Ioan ucenicul cel preaiubit, etc. Toţi erau egali între
ei. ”Constituţia adunării apostolilor cu toată egalitatea membrilor ei, afirma Bulgakov, poate să
fie comparată cu colegiul episcopatului universal. Înlăuntrul acestuia, alături de episcopi se află
patriarhii; şi între aceştia sunt mai multe întâietăţi sau mai degrabă o întâietate unică – întâietatea
de onoare cu siguranţă şi nu de grad.”196 Pe de altă parte, în virtutea egalităţii dintre ei, precum şi
a consacrării lor de către Hristos, apostolii nu au devenit egali cu Mântuitorul, vicari ai Acestuia.
Astfel, teoria catolică a primatului apostolic al lui Petru şi a vicarului lui Hristos pe pământ nu
poate fi demonstrată.
Succesorii apostolilor au fost episcopii197 ai căror continuitate ajunge până astăzi.
Apostolatul fiind unic, rezultă că „episcopatul este indispensabil pentru a identifica succesiunea
apostolică, dar nu este un substitut sau un echivalent al apostolatului, după moartea ultimului
apostol.”198
Toate Bisericile doresc să-şi afirme succesiunea apostolică. Nu se poate vorbi de o astfel
de succesiune numai din punctul de vedere al ierarhiei ,ci din cel al întregii Biserici cler şi
credincioşi. Apostolicitatea unei Biserici locale constă în mărturisirea şi apartenenţa ei la Tradiţa
apostolică199.
Reprezentanţii Schismei şi ai Reformei dispută aprig problema succesiunii apostolice.
Astfel, catolicii accentuiază succesiunea în episcopul Romei, succesorul direct al apostolului
Petru, iar protestanţii se revendică de la creştinismul apostolic al primelor veacuri creştine.
”Pentru ortodocşi, subliniază părintele Bria, succesiunea apostolică a episcopatului este
dependentă şi slujeşte tradiţia apostolică care s-a păstrat în această succesiune.”200

c)Problema infailibilităţii
Din punctul de vedere catolic nu se poate vorbi decât despre infailibilitatea papei care
beneficiază de o harismă specială a Duhului Sfânt în calitatea sa de vicar al lui Hristos pe pământ
şi urmaş al lui Petru.
196
BULGAKOV, Ortodoxia,p.43.
197
Cf. STĂNILOAIE, TDO, III,ed. II, pp. 109-110: “Episcopii sunt ramurile care, pornind din aceeaşi tulpină
apostolică, extind harul şi conţinutul vieţii apostolice în toate rămurelele care sunt preoţii, şi în toate frunzele sau
rodurile care sunt credincioşii. Mai bine zis, aceeaşi sevă care este Hristos se extinde prin episcopi şi preoţi în tot
pomul Bisericii, aflându-se în mod nemijlocit în fiecare mădular al ei. Fără harul succesiunii apostolice al ierarhiei
şi fără învăţătura apostolică transmisă odată cu el,n-ar fi creştini botezaţi, nu s-ar împărtăşi creştinii cu Hristos în
Euharistie, nu L-ar cunoaşte pe Hristos în lucrarea Lui în ei aşa cum a fost şi cum a lucrat în tot trecutul.”
198
BRIA, DTO p.366.
199
Cf. STĂNILOAIE, TDO, III,ed. II, p.111: “Prin succesiunea apostolică a episcopatului se asigură păstrarea
integrală a învăturii apostolice, adică nu numai în forma ei fixată în Noul Testament, ci şi în forma ei explicită,
numită SfântaTradiţie.”
200
BRIA, DTO, p.367.
 ÎNVĂŢĂTURA DESPRE BISERISĂ PRIVITĂ INTERCONFESIONAL 51

La sesiunea a VI-a din 1970 a Conciliului Vatican I201s-a declarat că papa nu poate greşi
atunci când vorbeşte ex cathedra, adică atunci când îşi manifestă calitatea de păstor al Bisericii în
virtutea autorităţii sale apostolice.202 ”El are puterea, spune Bulgakov, să proclame adevărul în
mod infailibil, în numele Bisericii, ex cathedra; şi aceasta ex sese, non autem ex consensu
ecclesiae, adică bazându-se exclusiv numai pe cunoştinţa sa personală şi nu pe cunoştinţa
integrală a Bisericii. Papa nu proclamă numai adevărul admis de Biserică (acest lucru ar fi non
ex sese, sed ex consensu ecclesiae);el nu numai ordonă, în calitatea sa de suprem reprezentant al
ierarhiei, fidelitate faţă de acest adevăr, ci el afirmă însuşi acest adevăr, el îl posedă, îl află pentru
Biserică.”203 Pe de o parte deşi infaibilitatea papală este limitată prin acest „ex cathedra”= de la
amvon, este greu de delimitat când episcopul Romei vorbeşte ex cathedra şi când nu. Iar pe de
altă parte în istoria Bisericii Romano-Catolice au existat papi eretici precum Liberiu şi Onoriu. 204
Este extrem de jenant să susţii această pretenţie a infaibilităţii papale ştiind că tot omul este supus
greşelii. Mai greu de înţeles este pretenţia infaibilităţii unui Colegiu Episcopal, ca în cazul
conciliilor reformatoare catolice de la Konstanz şi Basel.205
Teologul Dumitru Popescu, consideră că: „dacă se are în vedere contextul istoric apusean,
care a favorizat apariţia infailibilităţii papale, atunci se poate spune că ea nu reprezintă nimic
altceva decât expresia celui mai pretenţios iluminism uman, întemeiat pe confuzia dintre lumina
Duhului, separat de Hristos, şi intelectul papilor.”206
Ortodoxia nu vorbeşte despre o infailibilitate personală a unui episcop sau a unui sinod
de episcopi, ci de infailibilitatea întregii Biserici exprimată în sobornicitatea şi sinodalitatea ei.
Bulgakov este de părere că: ”Biserica este infailibilă nu pentru că exprimă corect adevărul din
punctul de vedere al conformităţii practice, ci pentru că ea conţine adevărul. Biserica, adevăr,
infailibilitate, toate acestea sunt sinonime.” 207 Biserica în calitate de trup al lui Hristos este
infailibilă, pentru că Hristos este cu adevărat infailibil. Episcopatul personal sau sinodal este
infailibil în ceea ce priveşte învăţătura de credinţă pentru că o exprimă tocmai în numele Bisericii
- conform principiului eclezial: ex consensu ecclesiae .208

201
IBIDEM, p.211.
202
Cf. BULGAKOV, Ortodoxia, p.60; BRIA ,DTO,p.211.
203
Cf. L. POPESCU, Curs Ecleziologie Ortodoxă, .an.IV, sem. II, p. 14; BULGAKOV, Ortodoxia, p. 61.
204
BULGAKOV, Ortodoxia, p.60.
205
Cf. L. POPESCU, Curs Ecleziologie Ortodoxă, .an.IV, sem. II, p. 14; BULGAKOV, Ortodoxia, p. 61.
206
Cf. D. POPESCU, Ecleziologia romano-catolică după documentele celui de-al doilea Conciliu de la Vatican şi
ecourile ei în teologia contemporană, p.379.
207
BULGAKOV, Ortodoxia, p.67.
208
Cf. STANILOAIE, TOD, II, ed.II, p.164; BRIA, DTO, p.211.
 ÎNVĂŢĂTURA DESPRE BISERISĂ PRIVITĂ INTERCONFESIONAL 52

2.1.2. PROBLEMA INTERCOMUNIUNII

A
cest concept s-a născut datorită unei dorinţe prea înflăcărate de unire a Bisericilor lui
Hristos, apărută în cercurile protestante. Intercomuniunea se află în strânsă legătură
cu săvârşirea Sfintelor Taine în afara Bisericii, deoarece aceasta pune accentul pe
primirea Euharistiei de la toate confesiunile creştine fără nici un discernământ dogmatic.
Conform canoanelor Bisericii, cei care au săvârşit păcate grave sunt opriţi de la Sfânta
Împărtăşanie o perioadă mai mare sau mai mică de timp, după care , dacă s-au pocăit sunt iarăşi
primiţi la comuniunea euharistică. Însă, în cazul ereticilor, schismaticilor şi al apostaţilor,
Biserica nu mai este aşa de îngăduitoare şi condescendentă aplicând exactitatea teologică în
observarea dogmelor excomunicându-i atâta timp cât rămân în eroare dogmatică, nerevenind la
dreapta credinţă.209 Dacă în primul caz, Biserica este mai îngăduitoare şi aplică iconomia
canonică, în cel de al doilea caz este mai intransigentă aplicând acrivia canonică. Din acestea
rezultă că problema acceptării Tainelor din afara Bisericii este una dintre cele mai spinoase
puncte de discuţie teologice ale ecumenismului.
Teologia creştină, în special cea catolică , a promovat conceptul de Taine irepetabile sau
cu caracter indelebil 210
acestea fiind în număr de trei: Botezul, Mirungerea şi Hirotonia,
argumentând că harul primit prin acestea se întipăreşte pentru totdeauna în sufletul primitorului.
În mare parte, teologii ortodocşi211 sunt de acord cu această învăţătură, considerând-o, însă o
teologumenă. Părintele Dumitru Stăniloaie este de părere că: „ceea ce a lucrat harul nu se mai
poate şterge de tot, chiar dacă se retrage harul .”212 Cei care păcătuiesc grav, nu lezează harul
divin, însă devin vase necurate ale Lui sau slujitori netrebnici ( Cf. Mt. 25,30 ).

209
Cf. STĂNILOAIE, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă p. 402 ; BRIA, DTO ,pp.7-8.
210
ANDRUŢOS, Simbolica, nota 1, p. 248 ; D. RADU, Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine şi problema
intercomuniunii, p. 342.
211
Cf .STĂNILOAIE, Numărul Tainelor, raportul între ele şi problema Tainelor din afara Bisericii , p.207;
ANDRUŢOS, Simbolica, nota 1, p.248; pp.248.
212
IBIDEM, p.207.
 ÎNVĂŢĂTURA DESPRE BISERISĂ PRIVITĂ INTERCONFESIONAL 53

Protestanţii deşi nu admit multe din Taine, vorbesc despre ele şi chiar pretind că le au,
făcând acest lucru în scopul de a cere intercomuniunea cu Biserica Ortodoxă şi cea Catolică. Între
diversele ramuri protestante intercomuniunea este un lucru obişnuit, fără implicaţii dogmatice.213
Un fenomen interesant este acela că în timp ce urmaşii Reformei accentuiază rolul
credinţei – sola fide – în procesul mântuirii, aproape negând sau minimalizând caracterul
mântuitor al Tainelor, însă în ceea ce priveşte conceptul de intercomuniune aceştia acţionează
invers: accentuând puterea Tainelor, respectiv a Euharistiei, în procesul de unire a tuturor
Bisericilor şi minimalizând rolul credinţei în acest proces.
Biserica romană, din motive ecumenist – misionare şi chiar prozelitiste, consideră drept
valide Tainele săvârşite în afara Bisericii, considerând că Hristos este adevăratul săvârşitor al
sacramentelor, şi nu preotul oficiant. Această concepţie a fost preluată din teologia Fericitului
Augustin ,214 continuată de Toma d’ Aquino.215 Teologia scolastică consideră Botezul celor din
afara Bisericii drept valid , afirmând că acesta este , de fapt , o ”Euharistie a dorinţei.“ Astfel, de
exemplu, în virtutea Botezului, protestanţii deţin o atracţie interioară spre Euharistia catolică.
Conciliul Vatican II a validat opiniile augustiniene şi tomiste, considerând că Tainele sunt
proprietatea Bisericii apusene şi că oriunde s-ar săvârşi ele sunt valide pentru că poartă amprenta
catolicismului.216
Cu scopul atragerii la catolicism a tuturor confesiunilor, Biserica romano – Catolică este
de acord cu Tainele din afară , aprobând intercomuniunea, prin care vede un mijloc de unire a
Bisericilor. Mai mult, catolicismul ”practică aşa zisa ospitalitate euharistică, oferind Trupul şi
Sângele euharistic al Domnului şi celor de alte credinţe. Deci o intercomuniune ca ospitalitate
euharistică, în cadrul propriului ecumenism.“217 Această concepţie presupune o înţelegere
mecanicistă a Tainelor, reducându-le doar la îndeplinirea corectă a ritualului lor.
În ceea ce priveşte Ortodoxia, aceasta afirmă că teologia ei continuă şi păstrează Tradiţia
apostolică şi patristică, în timp ce celelalte Biserici desprinse din trunchiul comun şi-au alcătuit
propriile tradiţii autonome de izvorul apostolic şi patristic. Fidelă acestui mod de gândire,
Biserica răsăriteană nu a formulat o învăţătură precisă privind Tainele eterodoxe. Făcând apel la
acrivia teologică ea se consideră singura Biserică păstrătoare adevărului de credinţă, 218 iar
213
D. RADU, Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine şi problema intercomuniunii,p.346.
214
Cf. ANDRUŢOS, Simbolica, pp. 253-256; D. RADU, Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine şi problema
intercomuniunii, p. 349.
215
Cf. D. RADU,Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine şi problema intercomuniunii p. 349.
216
Cf. ANDRUŢOS, Simbolica, p.259; D. RADU, Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine şi problema
intercomuniunii, p. 349
217
D. RADU, Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine şi problema intercomuniunii., p. 350.
218
Cf. BULGAKOV, Ortodoxia, p. 7,189.
 ÎNVĂŢĂTURA DESPRE BISERISĂ PRIVITĂ INTERCONFESIONAL 54

conform scrierilor sale dogmatice şi canonice respinge Tainele ereticilor şi schismaticilor. Făcând
însă uz de iconomie duhovnicească, recunoaşte ca valide unele Taine neortodoxe, în special
Botezul. În acceptarea acestora se foloseşte ”de două criterii: 1) de săvârşirea canonică a
Tainelor, nerepetabile în gruparea eterodoxă a celor ce vin la sânul ei, unită cu o credinţă
aproximativ corespunzătoare (de exemplu, Botezul în numele Sfintei Treimi şi credinţa în ea,
Hirotonia prin succesiune apostolică şi credinţă în har şi într-un rost harismatic al preoţiei ), şi 2)
de interesul superior al Bisericii , care coincide cu mântuirea unui număr cât mai mare de
suflete.“219
Iconomia fiind, însă o excepţie de la regula acriviei220 , rezultă că Tainele din afara
Bisericii se reduc în viziune Ortodoxă, la simple ceremonii ce nu realizează o legătură reală între
credinciosul primitor şi Hristos. Teologia răsăriteană afirmă o interdependenţă între preoţia
sacramentală şi Taine, spunând, că acolo unde nu există sacerdotium nu există nici Taine.221
Părintele Dumitru Săniloaie constată că: ”tainele celor ce rămân în afară de Biserică nu pot fi
recunoscute, fie că sunt inexistente peste tot, fie că în ele au o oarecare bază obiectivă, care însă,
în orice caz, e nepricinuitoare de mântuire sigură.” 222 A recunoaşte Tainele eterodocşilor,
înseamnă recunoaşterea Bisericilor respective ca purtătoare de adevăr şi har, ceea ce ar duce la
relativism, ambiguitate şi promiscuitate doctrinară, şi prin urmare, Biserica răsăriteană nu poate
concepe aşa ceva.
Din punct de vedere ortodox sacramentalitatea Tainelor depinde de ortodoxia credinţei.
Acest fapt alcătuieşte un criteriu general valabil în a aprecia validitatea Tainelor eterodoxe.
Credinţa este actul teandric , prin care omul colaborează cu Dumnezeu, apreciind la nivelul
raţiunii, sentimentelor şi voinţei sale adevărurile revelate. „Mărturisirea aceleiaşi credinţe,
constată părintele profesor Ion Bria, determină comuniunea sacramentală,”223 iar „euharistia este
expresia vizibilă sacramentală a unei Biserici locale care face aceeaşi mărturisire de credinţă.”224
Intercomuniunea practicată de protestanţi şi anglicani, ca atare şi de catolici ca
ospitalitate euharistică diferă de adevărata comuniune sacramentală, pentru că este lipsită de
comuniunea de credinţă. Intercomuniunea este rodul unui sentimentalism ecumenic, nerealist,
combinat cu interese de ordin misionar – diplomatic ale unor grupuri şi comunităţi ecleziologice,
219
D. RADU, Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine şi problema intercomuniunii, p. 352.
220
Cf. STĂNILOAIE, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă. p. 402 ; BRIA, DTO ,pp.7-8; D. RADU,
Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine şi problema intercomuniunii, p. 352.
221
Cf. BULGAKOV, Ortodoxia, p. 113.
222
STĂNILOAIE, Numărul Tainelor, raportul între ele şi problema Tainelor din afara Bisericii , p. 213.
223
BRIA, DTO, p. 95.
224
IBIDEM, DTO, p. 259.
 ÎNVĂŢĂTURA DESPRE BISERISĂ PRIVITĂ INTERCONFESIONAL 55

prin care se urmăreşte concilierea Bisericilor ce nu mărturisesc aceeaşi credinţă. Părintele

profesor Dumitru Radu este de părere că: „ nu se pot împărtăşi din acelaşi Potir cei care nu
prezintă şi nu mărturisesc aceeaşi credinţă. După învăţătura ortodoxă, Euharistia, nu este mijlocul
sau instrumentul unităţii, ci încoronarea şi pecetluirea acestuia.”225
În cercurile occidentale intercomunioniste, Euharistia este considerată cel mai important
sacrament, văzându-se în ea taina care poate uni, ignorându-se s-au pur şi simplu excluzându-le
pe celelalte. În ceea ce priveşte părerea ortodoxă, concentrarea noţiunii de Taină se face pe
Euharistie,226 aceasta este nu doar una din cele şapte Taine, ci cea mai importantă.
Între Euharistie şi celelalte Taine există anumite raporturi de interdependenţă. În Biserica
Ortodoxă Sfânta Împărtăşanie nu poate fi administrată celui nebotezat, aceasta fiind în relaţie
directă cu Botezul. Pentru vârstnici Euharistia este în strânsă legătură cu Taina Pocăinţei .În
Taina Sf. Maslu Biserica se roagă pentru continuarea participării bolnavului la Liturghie 227 etc.
Toate celelalte Taine „sunt «Taine» înainte de toate în virtutea acestei raportări a lor la
Euharistie.”228
Practicanţii intercomuniunii aşezând Euharistia mai presus de celelalte Taine văd în
acţiunea lor o problemă de curaj şi voinţă pentru a se elibera de corsetul Tradiţiei. Ei neagă
posibilitatea unei intercomuniuni spiritual – ontologice sau a uneia întemeiate pe credinţă, din
cauza variatelor opinii pe care le au în ceea ce priveşte credinţa. Explicându-şi diversitatea
credinţelor prin faptul că se găsesc sub lucrarea aceluiaşi Duh Sfânt care diversifică şi totodată
uneşte.229 „Refuzul ortodox al intercomuniunii, afirma distinsul teolog amintit, este, în modul cel
mai concret şi evident, un semn de respect faţă de adevărul propriu al Euharistiei, faţă de
integritatea ei în credinţa Bisericii, fără de care intercomuniunea duce la o dispreţuire a întregii
dimensiuni a credinţei şi a adevărului în care iubirea însăşi se relativizează şi se epuizează într-o
fraternitate pur umană şi sentimentală.”230 Bisericile care se află în intercomuniune euharistică nu
se vor afla în comuniune totală şi adevărată atâta timp cât rămân despărţite din punctul de vedere
al credinţei.231 Comuniunea desăvârşită implică unitatea profundă a Bisericii, exprimată ca
plenitudine.

225
D. RADU, Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine şi problema intercomuniunii, p 358.
226
Cf. K. CH. FELMY, Dogmatica experienţei ecleziale, p.233.
227
IBIDEM, p.233.
228
IBIDEM, p.233.
229
K. CH. FELMY, p. 360.
230
IBIDEM, p. 359.
231
STĂNILOAIE, În problema intercomuniunii.,p. 562.
 ÎNVĂŢĂTURA DESPRE BISERISĂ PRIVITĂ INTERCONFESIONAL 56

Biserica Ortodoxă refuză intercomuniunea cu celelalte Biserici pe motivul bine întemeiat

că trebuie mai întâi realizată comuniunea credinţei, şi apoi comuniunea euharistică. Alexandre
Shmemann susţine această teză sintetizând totodată tradiţia canonică răsăriteană: „cel de altă
confesiune…nu este admis a se împărtăşi la Liturghia ortodoxă întrucât – după învăţătura
ortodoxă – «comuniunea în taine» presupune unitate a credinţei pe care se bazează unitatea
Bisericii. În virtutea aceleiaşi discipline, unui ortodox îi este interzis să participe la tainele
săvârşite de cei de altă confesiune.”232
Pentru a-şi sprijinii afirmaţiile practicanţii intercomuniunii afirmă că aceasta fiinţează ca o
coicidenti oppositorom, adică atracţie irezistibilă între unitatea în Euharistie şi pluralismul sau
diversitatea în credinţă. Părintele Dumitru Stăniloaie susţine tocmai contrariul, afirmând că, de
fapt, intercomuniunea este „o non-coincidentia oppsitorum în care contrariile se anulează pur şi
simplu, în care negaţia face imposibilă afirmaţia sau îi reduce considerabil deplinătatea.” 233 Însăşi
intercomuniunea este o gravă contradicţie şi o mare confuzie234 în viaţa sacramentală a Bisericii
prin care se banalizează misterul Sfintei Euharistii, aducând-o la nivelul unui simbol, aşa cum se
petrece în lumea protestantă.
Acceptarea intercomuniunii duce la acceptarea validităţii Tainelor din afara Bisericii. Iar
o axiomă ecleziologică ortodoxă spune că: „nu există Taine în afara Bisericii”235

CONCLUZII :
1.În ceea ce priveşte aspectul văzut sau nevăzut al Bisericii confesiunile creştine îl
receptează diferit. Ortodoxia accentuând teandrismul încorporează şi aspectul văzut şi cel nevăzut
al Bisericii, afirmând că nevăzutul există în văzut.
2.Dialogul ecumenic trebuie să fie unul real, bazat pe încredere şi respect reciproc,având
ca temelie o etică ecumenică şi nu doar sprijinindu-se pe anumite terminologii artificiale.
3.Autoritatea în Biserica Ortodoxă este dată în episcop care are succesiune tocmai de la
apostoli. Biserica este infailibilă doar în plenitudinea ei exprimată de sobornicitate.

232
SHMEMANN, Euharistia. Taina Împărăţiei, p. 145.
233
STĂNILOAIE, În problema intercomuniunii, p. 561.
234
Cf. D. RADU, Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine şi problema intercomuniunii,p. 340.
235
IBIDEM, p.344.
 ÎNVĂŢĂTURA DESPRE BISERISĂ PRIVITĂ INTERCONFESIONAL 57

4.Biserica Ortodoxă nu consideră tainele din afara Bisericii ca valide, iar atunci când o
face, în cazuri excepţionale, acestea sunt puse sub semnul iconomiei.
5.Problemele ecleziologice generate de scolastica romano-catolică şi teologia protestantă
secularizată influienţează negativ gândirea contemporană, care duce o lipsă acută de modele.