Tehnici de Comunicare v3-1

UNIVERSITATEA ,,CONSTANTIN BRÂNCUŞI” DIN TÂRGU JIU
FACULTATEA DE ŞTIINŢE ALE EDUCAŢIEI DREPT ŞI ADMINISTRAŢIE

PUBLICĂ
PROGRAMUL DE STUDII DE LICENŢĂ: ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ
LUCRARE DE LICENŢĂ
Coordonator ştiinţific:
Lector univ. dr. Delia-Georgiana SEMENESCU
Absolvent:
CIOLOFAN Amelia Marilena
TÂRGU JIU
2020
UNIVERSITATEA ,,CONSTANTIN BRÂNCUŞI” DIN TÂRGU JIU
FACULTATEA DE ŞTIINŢE ALE EDUCAŢIEI DREPT ŞI ADMINISTRAŢIE
PUBLICĂ
PROGRAMUL DE STUDII DE LICENŢĂ: ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ
TEHNICI DE COMUNICARE
Coordonator ştiinţific:
Lector univ. dr. Delia-Georgiana SEMENESCU
Absolvent:
CIOLOFAN Amelia Marilena
TÂRGU JIU
2020
2
CUPRINS
INTRODUCERE.......................................................................................................................4
CAPITOLUL 1. ARTA DE A COMUNICA..........................................................................6
1. 1. Repere conceptuale privind comunicarea.......................................................................6

1. 2. Principii şi funcţii ale comunicării. Competenţa de comunicare....................................9
1. 3. Elementele comunicării................................................................................................13
1. 4. Formele comunicării.....................................................................................................16
CAPITOLUL 2. COMUNICAREA NONVERBALĂ.........................................................23
2. 1. Consideraţii teoretice....................................................................................................23
2. 2. Categorii gestuale (limbajul trupului)...........................................................................28
2. 3. Comunicarea prin intermediul spaţiului – zone şi distanţe personale...........................33
2. 3. 1. Zona intimă (0-45 cm)..........................................................................................36
2. 3. 2. Zona personală (46-122 cm).................................................................................37
2. 3. 3. Zona socială (1,23-3,5 m).....................................................................................38
2. 3. 4. Zona publică (peste distanţa de 3,5 m).................................................................39
2. 4. Comportamentul simulat/disimulat şi valoarea lui pentru comunicare........................42
CAPITOLUL 3. COMUNICAREA ASERTIVĂ.................................................................45
3. 1. Consideraţii generale....................................................................................................45
3. 2. Aserţiunea de tip EU.....................................................................................................50
3. 3. Elemente nonverbale.....................................................................................................53
3. 4. Comunicarea în timpul întâlnirii...................................................................................54
3. 4. 1. Reflexele şi predispoziţiile prealabile întâlnirii....................................................54
3. 4. 2. Identificarea semenilor.........................................................................................57
3. 4. 3. Autoprezentarea....................................................................................................60
3. 4. 4. Primele schimburi verbale....................................................................................62
CONCLUZII...........................................................................................................................68
BIBLIOGRAFIE.....................................................................................................................71
3
INTRODUCERE
În general, orice studiu despre comunicarea interumană îşi găseşte cu uşurinţă terenul
social potrivit pentru a-şi afla raţiunea elaborării sale. Afirmaţia este cu atât mai valabilă pentru
societatea românească de azi, în care oamenii politici clamează nevoia de consens, sindicaliştii
cer transparenţa negocierilor, societate civilă se coagulează cu destulă greutate din cauza
precarităţii comunicării în comunitate iar, în spaţiul spiritual, dialogul autentic se înfiripă, uneori,
cu destulă greutate1.
Desigur că la aceasta trebuie să adăugăm şi argumentele intrinseci din economia
lucrărilor de specialitate, care susţin necesitatea dobândirii în general, dincolo de împrejurări
istorice concrete, „abilităţilor care permit să înţelegem modul în care gândim şi simţim propria
persoană cât şi pe cei cu care intrăm în relaţii interpersonale” precum şi imperativul formării
capacităţii de comunicare eficiente care „ne oferă o mai mare libertate să ne dirijăm adecvat
comportamentul propriu şi, totodată, să înţelegem comportamentul celorlalţi”2.
Formula lui Lasswell, modelul liniar al comunicării şi cel informaţional al lui Shannon-
Weaver, modelul schimbului şi cel contextual, toate reprezintă încercări diverse, cu grade de
complexitate diferite, de la care se poate porni pentru a înţelege varietatea situaţiilor de
comunicare interumană. Merită subliniat faptul că aparatul conceptual minimal, care este angajat
în realizarea întregului demers teoretic explicativ, conduce cititorul cu uşurinţă către înţelegerea
articulaţiilor esenţiale ale procesului comunicării eficiente3.
Totalitatea problematicii comunicării în organizaţie este centrată pe liderul acesteia, care
trebuie să fie un „manager eficient al informaţiei”, pentru a putea pozitiviza procesul comunicării
în organizaţia pe care o conduce. Aici este accentuată problema consilierii subalternilor de către
liderul organizaţional, ca o responsabilitate permanentă a acestuia. Având în vedere prezenţa
modestă a acestei obligaţii în practica managerilor români, şi chiar conştiinţa necesităţii ei,
insistenţa pe respectiva dimensiune este cu totul binevenită.
1
Biblioteca performanţei în carieră, Comunicarea eficientă, Ediţia a II-a, traducere: Aurelian Sburlescu, Editura
ALL, Bucureşti, 2008, p. 1.
2
Mircea Agabrian, Strategii de comunicare eficientă, Editura Institutul European, Iaşi, 2008, p. 7.
3
Irina Stănciugelu, Raluca Tudor, Adriana Tran, Vasile Tran, Teoria comunicării, Editura Tritonic, Bucureşti,
2014, p. 78.
4
Punând în discuţie comunicarea de masă - cel de-al doilea sens al conceptului de
comunicare în psihosociologie - sunt analizate dimensiunile impactului social al comunicării prin
mass-media. Se tratează pertinent efectele cognitive, afective şi comportamentale pe care
mijloacele media - cu deosebire televiziunea - le produc în personalitatea oamenilor şi în viaţa
socială. În acest context, literatura de specialitate analizează succint şi fenomenul creşterii
impresionante a consumului de televiziune în societatea românească care, pe lângă faptul că a
produs o omogenizare de atitudini şi conduite, are consecinţe multiple asupra stilurilor de viaţă şi
comunicative, nedezvăluite încă de cercetări sistematice.
Termenul „competent” a devenit un laitmotiv al zilelor noastre. Diferite programe aspiră
să vă ofere posibilitatea de a fi competent în diferite domenii de activitate. În construcţia variilor
programe de formare, obiectivele au fost înlocuite de termenul „competenţe”. Dacă obţinerea
nivelului de competenţă cerut într-un anumit domeniu de activitate este relativ bine delimitată şi
evaluabilă, lucrurile sunt mai puţin clare când vorbim despre competenţa de comunicare. Cum aţi
defini acest ultim aspect în viaţa dumneavoastră de zi cu zi? Putem vorbi despre universalitatea
competenţei de comunicare? Poate cineva să fie definit drept competent din perspectiva
comunicării la serviciu, în schimb în familie lucrurile să stea în cu totul alt plan?
Lucrarea cu titlul „Tehnici de comunicare” pe care o prezint este structurată în trei
capitole, legate între ele în mod structurat, ideatic şi tematic, toate urmărind să releve – fie şi
numai parţial – tehnicile de comunicare.
Primul capitol este intitulat „Arta de a comunica” şi se referă la reperele conceptuale,
principiile şi funcţiile comunicării, competenţa de comunicare, elementele comunicării precum şi
formele comunicării.
Cel de-al doilea capitol – „Comunicarea nonverbală” examinează consideraţiile teoretice,
categoriile gestuale – limbajul trupului, comunicarea prin intermediul spaţiului – zone şi distanţe
personale: zona intimă (0-45 cm), zona personală (46-155 cm), zona socială (1,23-3,5 m), zona
publică (peste 3,5 m) precum şi comportamentul simulat-disimulat şi valoarea lui pentru
comunicare.
Capitolul al III-lea este denumit „Comunicarea asertivă” şi are drept conţinut
consideraţiile generale privind comunicarea asertivă, aserţiunea de tip EU, elementele
nonverbale, precum şi comunicarea în timpul întâlnirii: reflexele şi predispoziţiile prealabile
întâlnirii, identificarea semenilor, autoprezentarea şi primele schimburi verbale.
Menţionez că, pentru redactare, am studiat o vastă bibliografie, atât din domeniul
românesc, cât şi din domeniul străin.
5
CAPITOLUL 1
ARTA DE A COMUNICA
1. 1. Repere conceptuale privind comunicarea4
Etimologic cuvântul „comunicare”, este un derivat al cuvântului „comun” (care aparţine

mai multora sau tuturor) < lat. communis, având la origine verbul latin communicare (sec.
XVIII), şi fiind, în limba română, un dublet (ca împrumut ulterior) al rom. cumineca. De la
aceeaşi rădăcină au evoluat şi rom. comună, dar prin intermediul fr. commune, comunal < fr.
communal, comunism < fr. comunist, sau comunicat, comunicaţie, comunicabil, comunicativ,
comunicant, comuniune. În schimb, termenul comunitate, cu rădăcină comună, provine dintr-un
împrumut din lat. communitas (sec. al XVIII-lea). Din punct de vedere semantic, verbul latin
(influenţat, probabil, de gr. κοινός – comun, din care au derivat şi ngr. κοινοτικός – comunal,
κοινότης – comună, comunitate, dar şi κοινοποιώ – a comunica, συγκοινία – comunicaţie sau
ανακοινωθέν - comunicat) aflat la originea termenului rom. comunicare a desemnat şi acţiunea
de a face ceva împreună şi cea de a împărtăşi. Cel de-al doilea sens stă la originea actualului
cuvânt românesc şi presupune interrelaţionarea dintre indivizi. Prin intermediul termenului latin
târziu, cuvântul a pătruns în majoritatea limbilor indo-europene (ca neologism), găsindu-se
deopotrivă, în limbile romanice: sp. comunicar (v.), comunicatión (s.), fr. communiquer (v.),
communication (s.), it. Comunicare (v.), communicazione (s.), cât şi în cele germanice: engl. to
communicate (v.), communication (s.), germ: kommunizieren (v.), Kommunikation (s.) sau slave:
rus. коммуникация (s.), pol. komunikować (v.), komunikacja (s.), scr. комуницирати (v.),
комуникација (s.). Majoritatea limbilor păstrează ambele sensuri din latina târzie, atât cel
privitor la relaţia instituită, cât şi cel referitor la transferul informaţional între oameni5.
Cercetătorii evită să se oprească asupra unei definiţii anume, odată ce abordările lor
vizează trimiteri la puncte de vedere diferite, provenite din câmpuri disciplinare diferite, sau
măcar o trecere în revistă a acestor puncte de vedere. Cei care, însă, se opresc la delimitarea
riguroasă a termenilor nu o fac decât pentru o abordare restrictivă, care să răspundă scopului în
care a fost proiectat demersul studiului.
4
Mircea Agabrian, op. cit., p. 15.
5
Alexandru Ciorănescu, Dicţionarul etimologic al limbii române, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 2002, p.
231.
6
De altfel, termenul „comunicare” nu este singurul care se află în situaţia de a nu putea
răspunde unei închideri într-o definiţie. Definiţiile comunicării pot fi împărţite între definiţii de
natură instrumentală (care descriu comunicarea prin componentele sale, aşa cum se produce
aceasta) şi definiţii de natură analitic-investigativă (care încearcă să observe comunicarea
dincolo de activitatea strictă de transmitere-receptare a unui mesaj)6.
Orice activitate umană, aşa cum este şi comunicarea, pentru a fi eficientă, trebuie să se
desfăşoare pe baza unor principii teoretice bine structurate. Într-o primă formulare, în literatura
de specialitate7 se afirmă că actul comunicării reprezintă o diversitate de comportamente, procese
şi tehnologii prin care înţelesul este transmis sau derivat prin informaţie. Termenul este folosit
pentru a descrie activităţi diverse: conversaţia, schimbul de date între computere, impactul
emoţional al unei lucrări de artă, comportamentul curtenitor al păsărilor în perioada de
împerechere (aici vorbim de comunicarea animalelor), cursul unui zvon într-o instituţie etc. Dată
fiind această varietate de situaţii în care termenul este utilizat, nu sunt limite clar definite ale
domeniului comunicării aşa cum nu există nici un model universal acceptat al procesului prin
care se realizează comunicarea.
Comunicarea se referă la influenţa pe care o exercită un sistem sursă faţă de un alt sistem
destinatar prin utilizarea diverselor simboluri transmise prin canalul care leagă cele două
sisteme8.
În viziunea altui autor9, comunicarea poate fi înţeleasă ca interacţiune socială prin
intermediul mesajelor.
Comunicarea este un proces de schimb substanţial, energetic şi (sau) informaţional între
două sau mai multe sisteme pe baza căruia se asigură reflectarea sistemului emiţător (reflectat) în
sistemul receptor (reflectant)10.
În opinia altor autori11, comunicarea umană este ansamblul proceselor fizice şi
psihologice prin care se efectuează operaţia punerii în relaţie a subiectului cu una sau mai multe
persoane în vederea atingerii unor obiective.
6
Ion-Ovidiu Pânişoară, Comunicarea eficientă, Ediţia a IV-a, Editura Polirom, Iaşi, 2015, p. 43.
7
Mircea Agabrian, op. cit., p. 15.
8
Alina Coman, Tehnici de comunicare. Proceduri şi mecanisme psihosociale, Editura C. H. Beck, Bucureşti,
2008, p. 1.
9
George Gerbner, Toward a General Model of Communication , Audio-Visual Communication Review, vol. 4,
1956, p. 171-199 apud Vasile Tran, Irina Stănciugelu, Teoria comunicării, Ediţia a II-a, Editura Comunicare.ro,
Bucureşti, 2003, p. 5.
10
Paul Popescu-Neveanu, Dicţionar de psihologie, Editura Albatros, Bucureşti, 1978, p. 11.
11
D. Anzieu şi J. Y. Martin, Le dynamique des Groupe Restreints, PUF, Paris, 1968, p. 12 apud Alina Coman,
op. cit., p. 1.
7
Însuşi R. Ross12, atunci când încearcă să ofere o definiţie proprie a comunicării, remarcă
un fapt pe care îl considerăm deosebit de important: nu doar că actul de comunicare reprezintă
un proces, dar este unul mutual, mai precis, fiecare parte o influenţează pe cealaltă în fiecare
clipă. Autorul spune că procesul comunicării este „întotdeauna schimbător, dinamic şi reciproc”.
De aceeaşi parte se situează şi T. K. şi M. Gamble, care definesc comunicarea ca fiind „un
transfer deliberat sau accidental al înţelesului”13.
Din 1948, o dată cu lucrarea14 lui Norbert WIENER, maniera de abordare a unor
fenomene complexe a dobândit un mai mare potenţial explicativ. Cibernetica este ştiinţa
comenzii şi a controlului.
Considerând comunicarea ca un proces cibernetic, aceasta se referă la deplasarea unei
cantităţi de informaţie de la un element la altul, în cadrul aceluiaşi sistem, sau de la un sistem la
altul, fără considerarea naturii şi modalităţii concrete în care se realizează această deplasare.
Informaţia este o categorie de maximă generalitate semnificând unul din cele trei aspecte
ale existenţei materiale (substanţă, energie, informaţie)15. În concepţia clasică, informaţia reduce
o incertitudine în cadrul circuitului E-R, depinzând probabilistic de ce poate emite stimulul şi de
ce poate selecţiona şi prelucra sistemul de recepţie. După cum entropia fizică este măsura
dezorganizării, aşa informaţia transmisă printr-o serie de semnale este legată de organizare, iar
cantitativ, informaţia poate fi interpretată ca „negentropie” şi poate fi măsurată ca logaritm
negativ al probabilităţii16.
Comunicarea reprezintă un proces de interacţiune între persoane, grupuri, ca relaţie
mijlocită prin cuvânt, imagine, gest, simbol sau semn. Prin intermediul ei, indivizii îşi
împărtăşesc cunoştinţe, experienţe, interese, atitudini, simţăminte, opinii, idei. Privită ca proces,
comunicare constă în transmiterea şi schimbul de informaţii (mesaje) între persoane.
Comunicarea, înseamnă a spune celor din jur cine eşti, ce vrei, pentru ce doreşti un anumit lucru
şi care sunt mijloacele pe care le vei folosi pentru a-ţi atinge ţelurile. În acest sens, a comunica
înseamnă şi a tăcea, a aştepta răspunsul, reacţia celui căruia ai vrut să-l anunţi că exişti şi chiar
vrei să-i spui ceva17.
12
R. Ross, Speech Communication, Editura Prentice-Hall, New Jersey, 1986, p. 9, apud Ion-Ovidiu Pânişoară,
Comunicarea eficientă, Ediţia a IV-a, Editura Polirom, Iaşi, 2015, p. 16.
13
T. K. Gamble & M. Gamble, Communications Works, Editura McGraw-Hill, New York, 1993, p. 6, apud Ion-
Ovidiu Pânişoară, op. cit., p. 16.
14
Norbert Wiener, Cybernetics: Or Control and Communication in the Animal and the Machine, Second
Edition, Editura (Hermann & Cie) & Camb. Mass. (MIT Press), Paris, 1948, apud Ion-Ovidiu Pânişoară, op. cit., p.
16.
15
Norbert Wiener, Cybernetics: Or Control and Communication in the Animal and the Machine, Second
Edition, Editura (Hermann & Cie) & Camb. Mass. (MIT Press), Paris, 1948, apud Ion-Ovidiu Pânişoară, op. cit., p.
16.
16
Alina Coman, op. cit., p. 2.
17
Irina Stănciugelu, Raluca Tudor, Adriana Tran, Vasile Tran, op. cit., p. 133.
8
Comunicarea, este definită – de către majoritatea specialiştilor – ca un proces prin care
un emiţător transmite o informaţie receptorului prin intermediul unui canal, cu scopul de a
produce asupra receptorului anumite efecte.
Încercând să confere comunicării o nuanţă de rigoare, Şcoala de la Palo Alto, a formulat
principii (axiome) ale comunicării. Acestea sunt18:
- „comunicarea este inevitabilă” sau „non-comunicarea este imposibila”; conform acestui
principiu tot omul comunică, orice comportament are valoare comunicaţională, indiferent dacă
există sau nu indici, semne sau semnale;
- „comunicarea se dezvolta pe doua planuri: planul conţinutului şi planul relaţiei. Primul
oferă informaţii, iar al doilea oferă informaţii despre informaţii”;
- „comunicarea este un proces continuu ce nu poate fi abordat în termeni cauză-efect sau
stimul-răspuns”; aceasta se datorează faptului că, omul, comunică în fiecare moment cu întreg
trecutul sau şi cu toate experienţele acumulate;
- „comunicarea se bazează atât pe informaţie în forma digitală (procesată de sistemul
nervos central), cât şi pe informaţie analogică (procesată de sistemul neurovegetativ)”;
- „comunicarea implică raporturi de putere între parteneri, iar schimburile care au
simetrice loc între ei pot fi simetrice sau complementare”; în schimburile parteneri comunică de
pe poziţii de egalitate, iar în schimburile complementare, adoptă comportamente compatibile sau
joaca roluri distincte, au putere diferită, statut social sau ierarhic diferit;
- „comunicarea implică procese de acomodare şi ajustare a comportamentelor”; oameni
sunt diferiţi, percep diferit realitatea şi au interese obiective diferite.
1. 2. Principii şi funcţii ale comunicării. Competenţa de comunicare
În condiţiile dezvoltării termenului de comunicare, şi funcţiile comunicării pot să se

întindă pe un palier extrem de larg; astfel, s-ar putea face apel, în determinarea acestor funcţii, la
extinderea pe care literatura de specialitate din domeniu a operat-o în teoriile comunicării, după
care comunicarea se poate conjuga cu integralitatea tuturor proceselor sociale. Pentru a avea însă
un instrument de lucru util, vom porni de la cele trei funcţii pe care ni le propun T. K. Gamble şi
M. Gamble19.
Prima funcţie se referă la înţelegere şi cunoaştere. Astfel, comunicarea sprijină atât o mai
bună cunoaştere de sine, cât şi cunoaşterea celorlalţi. Mai mult, aceste două tipuri de cunoaştere
sunt interdependente: atunci când îi cunoaştem pe ceilalţi în procesul de comunicare, ne
18
Ion-Ovidiu Pânişoară, op. cit., p. 28-29.
19
T. K. Gamble & M. Gamble, op. cit., apud Ion-Ovidiu Pânişoară, op. cit., p. 40-43.
9
cunoaştem simultan propria fiinţă, învăţăm cum ne influenţează ceilalţi şi măsura în care îi
influenţăm, la rândul nostru. Putem spune că ne privim în ochii celorlalţi ca într-o oglindă;
uneori, oglinda nu reflectă aşa cum trebuie, deformează, şi totuşi avem nevoie de ea pentru a şti
cum arătăm.
O a doua funcţie a comunicării vizează dezvoltarea unor relaţionări consistente cu ceilalţi.
Nu este suficient să ne dezvoltăm propriul eu în relaţie cu alţii şi să-i cunoaştem. Avem nevoie
de comunicare, avem nevoie de relaţii prin care să împărtăşim celorlalţi realitatea noastră, să
construim împreună semnificaţiile realităţii care ne înconjoară. Prin aceasta, comunicarea
îndeplineşte, evident, şi o funcţie de socializare a persoanei.
Cea de-a treia funcţie priveşte dimensiunea de influenţă şi persuasiune a comunicării.
Prin comunicare putem să îi influenţăm pe ceilalţi să fie parte în activitatea noastră de a atinge
anumite scopuri. Această funcţie dezvoltă ideea de colaborare şi de efort comun, perspective pe
care comunicarea le creează în interacţiunea umană.
În ceea ce priveşte principiile comunicării, ele reprezintă un adiţional la funcţiile pe care
le-am expus anterior. Principiile comunicării sunt prezente în majoritatea studiilor despre comu-
nicare; totuşi, şi aici întâlnim diferenţe, câteva principii fiind generale, dar existând şi suficiente
specificităţi de la volum la volum, unele dintre acestea din urmă dovedind importanţă pentru
cercetarea în domeniu. Iată de ce vom caracteriza aceste principii în direcţia unui instrument de
lucru pentru cititor, un instrument pe care acesta să-l poată dezvolta şi adapta specificului
comunicării proprii20:
Primul principiu specifică faptul că nu putem să nu comunicăm. Comunicarea este
inevitabilă - chiar dacă ne propunem să nu facem acest lucru, o vom face într-un fel (spre
exemplu, atunci când vrem să evităm discuţia cu o altă persoană, comunicăm totuşi acelei
persoane, prin comportamentul nostru, faptul că nu dorim să vorbim cu ea).
Comunicarea este un proces. Nimic în comunicare nu rămâne static, componentele sunt
interrelaţionate, fiecare dintre ele existând în relaţie cu celelalte. Conform acestor perspective,
fiecare dintre noi reacţionează ca întreg în procesul de comunicare (nu putem reacţiona, spre
exemplu, doar la nivel intelectual atunci când ne aflăm în conflict cu cineva, ci ne implicăm şi la
nivel emoţional). Mai mult, aşa cum am văzut mai devreme, comunicarea este un proces
ireversibil21.
20
P. Watzlawick, J. H. Beavin, D. Jackson, Pragmatics of Human Communication: A Study of International
Patterns, Pathologies, and Paradoxes, Editura Norton, New York, 1976; J. DeVito, Human Communication. The
Basic Course, Editura Harper & Row, Inc., New York, 1988; S. Hybels & R. Weaver, Communicating Effectively,
Editura Random House, New York, 1986, apud, Ion-Ovidiu Pânişoară, op. cit., p. 41.
21
10
Comunicarea reprezintă un proces circular, continuu; nu pot fi identificate strict puncte de
pornire şi de oprire a comunicării. Pentru a observa acest lucru mai bine, reluăm aici un
microexerciţiu propus de T. K. Gamble şi M. Gamble: astfel, trebuie să vă gândiţi la un
argument recent pe care cineva din anturajul dumneavoastră vi 1-a relatat şi v-a făcut să-l
credeţi. Gândiţi-vă la punctul de pornire probabil al acestei discuţii şi încercaţi să expuneţi -
urmând acelaşi comportament ca şi prima persoană - unui alt prieten, observând dacă există
diferenţe între modalitatea de influenţă. Un alt exemplu este şi mai relevant: să luăm cazul unui
student care este apatic în timpul unui curs şi, în acelaşi timp, profesorul nu s-a pregătit suficient
pentru a face cursul mai atractiv. Care moment ar putea fi începutul comunicării? Lecţia
plictisitoare îl face pe student apatic sau apatia studentului îl face să nu se implice şi să considere
lecţia plictisitoare? Această dilemă se rezolvă, evident, apelând la principiul continuităţii în
procesul de comunicare22.
Comunicarea implică o dimensiune a conţinutului şi o dimensiune a relaţionărilor. Astfel,
acelaşi conţinut transmis (spre exemplu, „ne vedem la ora cinci”) poate fi spus ca o rugăminte de
la un băiat spre o fată, ca o simplă informaţie atunci când mai mulţi colegi vor să se întâlnească
într-un local, după serviciu, ca o comandă dacă este adresată de un şef unui subordonat etc.
Multe probleme de comunicare pot rezulta din dificultatea de a distinge între cele două
dimensiuni (conţinut şi relaţie). Comunicarea reprezintă un cumul de factori verbali, nonverbali,
de context etc. Aceşti factori pot să se afle în armonie şi să contribuie la o mai bună înţelegere a
mesajului ori, dimpotrivă, să se contrazică (spre exemplu, mesajele mixte între comunicarea
verbală, care transmite ceva, şi comunicarea nonverbală, care transmite exact opusul)23.
Comunicarea este simetrică şi complementară. Conform acestui principiu, simetria se
dezvoltă atunci când doi indivizi se aseamănă, acţionează la fel, comportamentul lor se reflectă
ca într-o oglindă. Acest aspect poate fi un bun start pentru comunicare, dar, în acelaşi timp,
cercetătorii au observat că putem să identificăm o escaladare a simetriei în sensul unei
competitivităţi între cele două persoane. Paradoxal, dar şi complementaritatea este un bun start
pentru comunicare; această a doua perspectivă se produce atunci când partenerul de comunicare
are un comportament opus primei persoane. Elementul pozitiv este reprezentat de faptul că
aceste caracteristici opuse ale celor două comportamente pot trimite spre o dezvoltare superioară
a modului de interacţiune; la polul celălalt se află ceea ce se numeşte complementaritatea rigidă,

22
23
Mariela Pavalache‐Ilie – Coordonator, Mozaicul comunicării, Editura Presa Universitară Clujană, Cluj-
Napoca, 2015, p. 50.
11
care se referă la inabilitatea de a schimba tipul de relaţionare în direcţia îmbunătăţirii
comunicării24.
Una dintre cele mai importante funcţii ale comunicării este - în ceea ce ne priveşte -
realizarea la indivizii izolaţi, la grupuri şi chiar la organizaţii, văzute ca entităţi distincte, a ceea
ce se numeşte în literatura de specialitate competenţa de comunicare. Termenul este unul distinct
la etnografii comunicării, care văd necesară depăşirea competenţei lingvistice (astfel, dacă
aceasta desemnează cunoaşterea limbii, a sistemului lingvistic, acest lucru nu este suficient
pentru a comunica; trebuie să ne folosim şi de context, spre exemplu, pentru că nu vorbim în
acelaşi mod cu toţi interlocutorii pe care îi întâlnim). Pentru Joseph De Vito, competenţa de
comunicare se referă „la propriile cunoştinţe asupra mai multor aspecte sociale ale
comunicării”25; autorul face referire la o comparaţie pe care o considerăm utilă pentru înţelegerea
termenului: învăţăm competenţa de comunicare în mod asemănător cu învăţarea felului în care se
mănâncă cu furculiţa şi cuţitul: observându-i pe ceilalţi, prin instrucţiuni oferite explicit, prin
încercare şi eroare etc.
Alte conceptualizări ale competenţei de comunicare se concentrează asupra abilităţii de a
manifesta comportamente de comunicare potrivite în situaţiile date26.
În mod general, atunci când examinăm conceptualizarea competenţei de comunicare, se
poate face distincţie între două perspective: comportament şi cogniţie. Studiile comportamentale
caută să identifice specificul comportamentelor de comunicare şi abilităţile necesare în acest
sens, asociate cu competenţa, punând accentul pe „comportamentul potrivit”. Cercetările
cognitive examinează tipuri variate de cunoaştere socială şi abilităţi cognitive asociate
competenţei de comunicare, punând accentul pe astfel de „resurse”. O a treia perspectivă,
identificată de autori ca fiind alternativă, este aceea adusă de modelul ecologic: conform acesteia
competenţa de comunicare este un rezultat al interacţiunii dinamice dintre mediu şi dezvoltarea
persoanei/grupului/organizaţiei; dezvoltarea competenţei de comunicare (la nivel de analiză
individual, de grup sau organizaţional) este influenţată şi influenţează la rândul ei mediul în
fiecare proces care se produce27.
1. 3. Elementele comunicării
24
25
J. DeVito, Human Communication. The Basic Course, Editura Harper & Row, Inc., New York, 1988, p. 6,
apud, Ion-Ovidiu Pânişoară, op. cit., p. 29.
26
27
Ion-Ovidiu Pânişoară, op. cit., p. 29.
12
După cum se precizează în literatura de specialitate, procesul comunicării poate fi definit
prin interacţiunea componentelor sale: roluri de emitere şi de recepţie, construcţia mesajului,
apariţia feedback-ului, canalul şi contextul comunicării. Atunci când ne focalizăm pe răspunsul
la întrebarea „ce caracterizează o comunicare eficientă?”, observăm că fiecare dintre aceste
elemente îşi are importanţa sa: spre exemplu, educaţia s-a axat în special pe modul în care
profesorul, în calitatea sa de emiţător, poate să construiască şi să transmită eficient un mesaj; fără
a face aceeaşi greşeală, observăm că receptorul capătă astăzi un rol privilegiat în procesul de
comunicare - conjugând cele două direcţii, devine din ce în ce mai importantă relaţia de
interacţiune dintre partenerii comunicatori. Iată de ce o perspectivă eficientă asupra comunicării
trebuie să răspundă unei echilibrări dinamice între toate componentele comunicării28.
Emiţătorul şi receptorul - o perspectivă interacţională
Emiţătorul conform literaturii de specialitate reprezintă un individ, un grup sau o
instituţie care:
- posedă o informaţie mai bine structurată decât receptorul;
- presupune o stare de spirit (motivaţie);
- presupune un scop explicit (alăturat mesajului) şi unul implicit (motivul transmiterii
mesajului, uneori necunoscut receptorului).
În plan didactic observăm că rolurile majore de emiţător sunt deţinute în şcoală de cadrul
didactic; totuşi, dincolo de posibilităţile unui feedback nuanţat şi extins, elevul/ studentul preia,
într-o perspectivă modernă, anumite segmente (de altfel importante) ale acestor roluri (spre
exemplu, cursantul are acces la o multitudine de surse de informare, posedând câteodată o
informaţie mai bogată, mai actuală sau mai flexibilă decât profesorul său). În acest sens, la
rândul lor, rolurile de emiţător deţinute de cadrul didactic devin mai puţin stricte, înglobând - pe
lângă tradiţionalele atribute de claritate, coerenţă internă şi expresivitate - unele noi, la fel de
importante; astfel, în ipostaza de emiţător, cadrul didactic trebuie să aibă un comportament
flexibil şi adaptat, dezvoltând simultan anumite roluri de receptor tocmai, fapt aparent paradoxal,
pentru a-şi îmbunătăţi rolurile de emiţător. În acelaşi timp, emiţătorului i se pot atribui grade
diferite de prestigiu sau credibilitate, aspecte care au un impact puternic asupra comunicării ca
atare29.
Receptorul este, la rândul său, un individ, un grup sau o instituţie cărora:
- le este adresat mesajul sau intră în posesia lui în mod întâmplător (spre exemplu, atunci
când două persoane necunoscute stau în faţa dumneavoastră la o un rând şi una dintre acestea îi
28
29
13
povesteşte celeilalte acţiunea unui film într-un mod în care vă face să vă doriţi să mergeţi să-l
vedeţi - aţi intrat, astfel, în posesia respectivului mesaj chiar dacă acesta nu vă viza pe
dumneavoastră);
- primesc mesajul într-un mod conştient sau subliminal.
Receptorul este foarte important în construirea unei relaţii de comunicare eficiente; atunci
când defineşte comunicarea, M. F. Agnoletti, în lucrarea sa, La place dans la communications,
consideră chiar că aceasta „este un proces complex, în care informaţia şi mesajul sunt mai puţin
importante decât chestiunea esenţială de a şti cui te adresezi”30.
Un loc important în receptarea unui mesaj îl ocupă predicţiile despre acel mesaj; în acest
sens, receptorul ia în calcul experienţa proprie anterioară în acel domeniu, iar atunci când această
experienţă nu există, opiniile altor persoane despre mesaj sau despre cel care-l transmite. Spre
exemplu, un student care a participat în primul semestru la cursuri ce i s-au părut plictisitoare se
va duce în al doilea semestru la cursurile profesorului în cauză cu predicţia că se vor audia iarăşi
cursuri plictisitoare.
În acest mod, se pot evidenţia mai multe feluri de receptori după tipul de ascultare a
mesajului practicat (asupra acestor aspecte vom reveni atunci când vom discuta despre ascultarea
interactivă):
- ascultarea pentru aflarea de informaţii;
- ascultarea critică;
- ascultarea reflexivă;
- ascultarea pentru divertisment etc.
Mesajul - element-cheie al comunicării
Mesajul presupune un mozaic de informaţii obiective, judecăţi de valoare care privesc
informaţiile (subiectiv) şi judecăţi de valoare şi trăiri personale în afara acestor informaţii etc.
„Mesajele includ datele transmise şi codul de simboluri care intenţionează să ofere un înţeles
specific, particular acestor date”. Astfel, dacă cineva va spune „afară ninge” acest lucru
desemnează un fapt obiectiv care poate fi repede verificat de către interlocutor. Dacă va spune
„mie îmi place când ninge” acest lucru va desemna un aspect subiectiv, deoarece interlocutorul
poate să nu fie de aceeaşi părere. în sfârşit, emiţătorul resimte necesitatea de a transmite trăiri
personale, judecăţi de valoare etc. care nu au neapărat o importanţă pentru receptor, dar sunt
parte componentă a mesajului în ochii emiţătorului. Probabil că persoana va spune : „afară ninge
30
M. F. Agnoletti, „La place dans la communications”, Pour: La societe de communication, nr. 114, 1988, p. 87-
91, apud, Alex Mucchielli, Arta de a comunica. Metode, forme şi psihologia situaţiilor de comunicare, Editura
Polirom, Iaşi, 2015, p. 81.
14
şi mie îmi place când ninge deoarece este atât de frumos şi îmi aduce aminte de copilărie când
stăteam lângă focul arzând în şemineu şi ...”31.
Feedback, canal şi context în comunicare
Feedback-ul este o componentă deosebit de importantă a comunicării. Unii autori32
definesc feedback-ul drept „toate mesajele verbale şi nonverbale pe care o persoană le transmite
în mod conştient sau inconştient ca răspuns la comunicarea altei persoane”. Longenecker spune
că feedback-ul „este necesar pentru a determina măsura în care mesajul a fost înţeles, crezut şi
acceptat”33.
Alţi autori34 remarcă unele determinante esenţiale ale feedback-ului, pe care le putem
încadra în special în ceea ce priveşte feedback-ul pe care profesorul îl dă elevului:
- feedback-ul ar trebui, în mod ideal, să se bazeze pe încrederea dintre emiţător şi
receptor;
- feedback-ul trebuie să fie mai degrabă specific decât general, de preferat să conţină
exemple recente;
- feedback-ul trebuie să fie oferit la timpul în care receptorul pare a fi gata să-l accepte;
- feedback-ul trebuie să fie verificat privitor la ceea ce receptorului i se pare a fi valid;
emiţătorul poate cere receptorului să reformuleze şi să reproducă feedback-ul, pentru a înţelege
ceea ce receptorul a vrut într-adevăr să exprime;
- feedback-ul trebuie să includă acele lucruri pe care receptorul să fie capabil să le facă;
să nu includă mai mult decât ceea ce receptorul poate să realizeze în timpul prevăzut de
respectiva activitate.
1. 4. Formele comunicării
Studiul unui fenomen plurideterminat cum este comunicarea impune o taxonomie cu o

multitudine de criterii la bază şi cu un registru de abordări extrem de larg. În literatura de
31
32
T. K. Gamble & M. Gamble, op. cit., p. 151, apud Ion-Ovidiu Pânişoară, op. cit., p. 60.
33
J. G. Longenecker, Principles of Management and Organiyational Behaviour, Editura Charles E. Merrill
Publishing Company, Ohio, 1969, p. 497, apud Ion-Ovidiu Pânişoară, op. cit., p. 60.
34
D. Hellriegel, J. Slocum, R. Woodman, Organiyational Behaviour, Editura West Publishing Company, New
York, 1992, p. 444, apud Ion-Ovidiu Pânişoară, op. cit., p. 60.
15
specialitate35 se propune spre exemplificare o sinteză a formelor comunicării. Următoarea
taxonomie preia elemente din această sinteză dar propune şi alte categorii.
Tabelul nr. 1.
O taxonomie a formelor comunicării umane
Criteriu Forme de comunicare
1. Numărul de participanţi 1.1. intrapersonală
1.2. interpersonală
1.3. în grup
1.4. publică
1.5. de masă
2. Sistemul de coduri 2.1. verbală
2.2. paraverbală
2.3. nonverbală
3. Natura interacţiunii 3.1. directă
3.2. indirectă
4. Natura conţinutului 4.1. referentială
4.2. operaţional-metodologică
4.3. atitudinală
5. Finalitatea actului comunicativ 5.1. accidentală
5.2. subiectivă
5.3. instrumentală
6. Capacitatea autoreglării 6.1. unidirecţională
6.2. bidirecţională
7. Scopul urmărit 7.1. oficială
7.2. neoficială
8. Frecvenţa comunicării 8.1. permanentă
8.2. periodică
8.3. aperiodică
9. Statutul interlocutorilor 9.1. verticală
9.2. orizontală
10. Domeniul de activitate la care se referă 10.1. organizaţională
10.2. educaţională
10.3. publicitară
10.4. politică
10.5. de afaceri
10.6. interculturală etc.
Sursa: Alina Coman, Tehnici de comunicare. Proceduri şi mecanisme psihosociale, Editura C. H. Beck,
Bucureşti, 2008, p. 3-4.
Facem precizarea că diversele forme ale comunicării evidenţiate de unul şi acelaşi criteriu
sunt nonexclusive36.
În funcţie de numărul celor implicaţi în procesul de comunicare şi relaţiile ce se
stabilesc între aceştia, avem37:
35
Andrei Cosmovici, Luminiţa Mihaela Iacob, Psihologie şcolară, Editura Polirom, Iaşi, 1998.
36
37
16
a) Comunicarea intrapersonală
Prin finalităţile sale adaptative, viaţa psihică presupune un dialog permanent pe două
planuri. Pe de o parte, cu realitatea care formulează la nivelul individului solicitări şi pe de altă
parte, cu eul ca instanţă integratoare care gestionează strategiile de răspuns ale subiectului.
Procesările de informaţie la care acesta este invitat obsedant, conduitele reglatoare fără de care
nu şi-ar valoriza maximal resursele se desfăşoară la nivel intrapersonal prin intermediul
vehiculatorilor verbali. Limbajul folosit în acest scop este asonor dar uzează de întreg bagajul de
norme gramaticale.
Organizările de informaţie, engramările, recuperările, amprentarea voluntară a
conduitelor nu s-ar putea realiza fără acest trafic de conţinuturi cu ajutorului integratorilor
verbali. La fel şi expressiile creatoare, programele de lucru, proiectele rezolutive, cu toate au la
bază deplasări de informaţie cu ajutorul imaginilor sau integratorilor verbali.
Viziunea psihodinamică asupra personalităţii aduce în atenţia noastră acomodări
succesive între instanţele psihicului. Şi din această perspectivă mecanismele de apărare ale eu-lui
se desfăşoară prin intermediul verbalizărilor la nivel intrapsihic38.
b) Comunicarea interpersonală
Această formă a comunicării se referă la dialogul dintre doi interlocutori. Schimbul de
mesaje se poate realiza prin mai multe sisteme de coduri şi nu se rezumă doar la transmiterea de
informaţii ceea ce face ca la nivelul acestei interacţiuni să se creeze semnificaţii comune.
Comunicarea interpersonală intermediază de cele mai multe ori o relaţie amprentată şi de
afectivitate, de tensiunea momentului, de dinamica determinărilor stimul-răspuns. Este zona în
care localizăm elemente de persuadare, de negociere a conflictelor, de invadare a spaţiilor
intime. Succesul acestei forme de comunicare evidenţiază la nivelul partenerilor rolul
competenţelor de comunicare39.
Comunicarea interpersonală are întotdeauna loc într-un context anume de comunicare.
Identificăm în acest sens contextul fizic care se referă la design-ul spaţiului în care are loc
comunicarea, elementele de microclimat, fondul sonor, cromatică, luminozitate, caracterul închis
sau deschis al locaţiei. Contextul temporal se referă la plasarea mesajului în cronologia altor
evenimente legate de partenerii comunicării. Maniera în care ne implicăm în comunicare este
puternic determinată şi de dispoziţiile afective pe care le avem, de resursele psihonervoase de
care dispunem la un moment dat. Contextul social şi psihologic controlează raportarea preferen-
ţială la statutul social al participanţilor la discuţie ca şi maniera formală sau informală a
38
39
17
comunicării. Deseori în cadrul acestui proces transferăm conţinuturi explicite dar şi implicite.
Acest trafic de putere declarat sau ascuns propune o dinamică spectaculoasă la nivelul
contextului piho-social al comunicării (situaţiile de negociere sunt foarte expresive în ceea ce
priveşte aceste aspecte). Uzăm, în cele din urmă, de un ansamblu de norme, valori, mentalităţi
atunci când ne angajăm relaţii interpersonale. Contextul cultural propune o abordare atentă a
stilurilor de viaţă a celor implicaţi în comunicare. Dacă există diferenţe marcante între modelele
culturale ale celor doi, comunicarea se poate bloca. Există în ultimele decenii în ştiinţele
comunicării dar şi în domeniul managementului transcultural un interes sporit pentru acest tip
aparte de comunicare interculturală40.
c) Comunicarea de grup
Această formă de comunicare se referă la schimburile de idei, experienţe şi trăiri afective
care au loc într-un cerc relativ restrâns (de maximum 10-12 persoane). Această colectivitate
poate fi familia lărgită, echipa de lucru, grupul de colegi cu care ne aniversăm ziua de naştere sau
chiar o grupă de seminar. în situaţia în care membrii acestui grup împărtăşesc experienţe
personale, cunoştinţe sau interese de orice natură, aspectele legate de comunicare se nuanţează
de la sine şi pot releva dinamici de grup extrem de interesante. Această formă de comunicare stă
la baza desfăşurării activităţilor în psihoterapie, şedinţelor de brainstorming sau focus group-
urilor în care securizarea afectivă şi cea a emiterii necenzurate de idei sunt foarte importante 41.
Spre exemplu, focus group-ul se diferenţiază de interviul individual prin faptul că procesele de
grup influenţează comportamentele membrilor grupului şi în acest context se valorizează
potenţiale care nu se pot actualiza, în mod normal, în cazul interviurilor individuale 42. De
asemenea, se obţin multe informaţii în scurt timp. Aceste avantaje obţinute de cercetător se
datorează exclusiv naturii complexe a comunicării de grup. Există însă şi dezavantaje a acestei
forme de comunicare legate de groupthink (ca tendinţa puternică de căutare a acordului între
membrii grupului cu efecte negative asupra eficienţei deciziei luate şi consensualitate artificială
şi superficială a gândirii în grup).
d) Comunicarea publică
Această formă de comunicare vizează orice tip de discurs public - prezentare, expunere
sau cuvântare susţinută de către un subiect direct în prezenţa unui auditoriu mai mare de 3
persoane.
Se pare că acest tip de discurs a continuat să se delimiteze ca obiect preferenţial de studiu
de-a lungul timpului începând cu retorica antică. De aici şi obiectivul său principal, mai mult
40
Alina Coman, op. cit., p. 6-7.
41
42
18
decât transmiterea de conţinuturi informaţionale precise, influenţarea opiniilor, acţiunilor şi
sentimentelor publicului. Plaja de exemplificare în această zonă este extrem de largă, de la
comunicările ştiinţifice, prezentările de rapoarte, prezentarea spectacolelor la pledoariile
avocaţilor, şedinţele de prezentare a vânzărilor sau prelegerile universitare. Sursele bibliografice
ne pun la dispoziţie o serie întreagă de tipologii de discurs, de public şi un pachet coerent de
tehnici de expunere eficientă43.
e) Comunicarea de masă
Această formă de comunicare vizează instituţiile şi tehnicile prin care grupuri specializate
folosesc mijloace tehnice (presă, radio, film etc.) pentru a transmite un conţinut simbolic către
audienţe numeroase, eterogene şi puternic dispersate44.
În funcţie de sistemul de coduri folosit:
a) Comunicare verbală
Comunicarea verbală se referă la transferul de informaţie prin intermediul cuvântului şi a
tot ce ţine de acesta. Ca unitate de bază a vocabularului, în forma sa sonoră sau scrisă, cuvântul
reprezintă asocierea cu un sens sau un complex de sensuri. Ca element implicat în codificare,
decodificare şi transmisie de mesaje, acesta utilizează în comunicare două canale senzoriale: cel
auditiv pentru comunicarea orală şi cel vizual pentru comunicarea scrisă. Prin urmare, când
vorbim despre comunicarea verbală avem obligatoriu în atenţie cele două forme ale sale (în
limbaj comun verbalitatea şi oralitatea sunt considerate în mod greşit sinonime)45.
b) Comunicare paraverbală
În cazul acestei forme de comunicare informaţia este codificată, decodificată şi transmisă
prin elementele sonore şi prozodice care însoţesc cuvântul. învelişul prozodic al cuvântului se
referă la: intonaţie, ritm, tempo, pauză. Prezentăm o serie de elemente de comunicare
paraverbală46:
• Caracteristicile vocii - comunică date primare despre interlocutor (bărbat-femeie, tânăr-
bătrân, alintat-hotărât, energic-epuizat etc.);
• Particularităţile de pronunţie - oferă date despre mediul de provenienţă, despre gradul de
instrucţie;
• Intensitatea rostirii;
• Ritmul şi debitul vorbirii;
• Intonaţia;
43
44
45
46
Andrei Cosmovici, Luminiţa Mihaela Iacob, op. cit., p. 226-227.
19
• Pauza.
În mod logic, paraverbalul nu poate fiinţa, ca formă, decât concomitent cu exprimarea
verbală.
c) Comunicare nonverbală
De data aceasta, elementele care codifică, decodifică şi transmit informaţia se referă la
înfăţişarea participanţilor la procesul comunicării, mimica, gesturile, postura, distanţele
personale47.
În funcţie de natura interacţiunii:
a) Comunicarea directă
Se referă la transferul de informaţie direct, prin contact între interlocutori face to face,
nemijlocit. Comunicarea se realizează prin întreg ansamblul de tehnici naturale (numite şi
primare) de care se uzează în genul direct de interacţiune umană: voce, trup, distanţe personale,
cuvânt48.
b) Comunicarea indirectă
Vizează transferul de informaţie prin intermediul unor tehnici secundare. în funcţie de
suportul utilizat o putem avea mai multe tipuri de comunicare indirectă:
1. scrisă şi imprimată;
2. înregistrată (bandă magnetică, disc, film, dischetă, CD, DVD, cartelă magnetică, stick)
3. prin fir (telefonul, telegraful, email-ul, cablul, fibrele optice);
4. prin unde hertziene (radioul, televiziunea, telefonia mobilă).
În funcţie de natura conţinutului, avem49:
a) Comunicarea referenţială
Se referă la un anumit adevăr (ştiinţific sau de altă natură) care face obiectul comunicării.
b) Comunicarea operaţional-metodologică
Se referă la înţelegerea acelui adevăr, la felul în care trebuie operat (mental sau practic)
pentru ca adevărul transmis să fie corect înţeles.
c) Comunicarea atitudinală
Valorizează atât mesajul transmis cât şi situaţia comunicării şi partenerul.
În funcţie de finalitatea actului comunicativ50:
a) Comunicarea accidentală
47
Ion-Ovidiu Pânişoară, op. cit., p. 97 şi urm.
48
49
50
20
Se referă la transmiterea neintenţionată, întâmplătoare de informaţii. Sursa nu îşi propune
expres să transmită acele mesaje către destinatar dar acestea o dată emise, sunt decodificate la
nivelul receptorului.
b) Comunicarea subiectivă
Se referă la transmiterea unor conţinuturi legate de starea afectivă a emiţătorului. Multe
din aceste mesaje au rolul de a descărca, reechilibra subiectul în urma acumulării de tensiune.
c) Comunicarea instrumentală
Se realizează doar în prezenţa unui scop precis prin care se urmăreşte un anumit efect la
nivelul receptorilor. Fiind centrată asupra acestui obiectiv, comunicarea instrumentală devine
dinamică, în sensul în care se poate regla în funcţie de reacţia participanţilor.
În funcţie de capacitatea autoreglării:
a) Comunicarea lateralizată (unidirecţională)
Se realizează în situaţiile în care emiţătorul şi receptorul nu emit respectiv, receptează
simultan. Este evidentă aici lipsa feed-back-ului (poate fi cazul comunicării prin film, radio, TV,
bandă magnetică etc.).
b) Comunicarea nelateralizată
Se realizează în situaţiile în care există feedback şi astfel comunicarea se poate autoregla
în timp util.
În funcţie de scopul urmărit51:
a) Comunicarea oficială
Se referă la transmisia mesajelor în contexte legate de autoritatea unei organizaţii,
instituţii, guvern, stat, cu caracter public, formal.
b) Comunicarea neoficială
Se referă la interacţiuni umane descărcate de formalităţi, private, informale.
În funcţie de frecvenţa comunicării:
a) Comunicarea permanentă
b) Comunicarea periodică
Se realizează la intervale regulate.
c) Comunicarea aperiodică
(de câte ori este nevoie)
În funcţie de statutul interlocutorilor:
a) Comunicarea verticală52
51
52
21
Se realizează între parteneri care, într-un anumit context, au statute inegale unul în raport
cu celălalt (de exemplu, şef-subordonat, profesor-elev, părinte-copil).
b) Comunicarea orizontală53
Se poartă între parteneri cu statute egale (de pildă, soldat-soldat, soţ-soţie, angajat-
angajat, elev-elev).
În funcţie de domeniul de activitate la care se referă54:
a) Comunicarea organizaţională;
b) Comunicarea educaţională;
c) Comunicarea publicitară;
d) Comunicarea politică;
e) Comunicarea de afaceri;
f) Comunicarea interculturală.
CAPITOLUL 2
COMUNICAREA NONVERBALĂ
53
54
22
2. 1. Consideraţii teoretice
Comunicarea nonverbală este procesul prin care sunt semnalate semnificaţii fără apelul la
cuvinte, în mod intenţionat sau nu. Atunci când ne aflăm în prezenţa altor oameni, receptăm
multe dintre semnalele pe care ei le transmit, nu doar cuvintele pe care le rostesc; suntem
sensibili dacă ne privesc sau nu, dacă ne zâmbesc sau sunt încruntaţi, dacă se mişcă degajat sau
excesiv de autocontrolat, dacă roşesc, cum sunt îmbrăcaţi. Sesizăm, uneori involuntar,
discordanţa dintre vorbele lor şi expresia feţei, tonul şi intensitatea vocii. Receptarea indicilor
nonverbali completează sensul cuvintelor rostite de partener sau le contrazic, generând alertă şi
activând mecanisme de apărare ale receptorului55.
Comunicarea prin limbajul trupului există din cele mai vechi timpuri, dar analiza lui
ştiinţifică a început abia în ultimii douăzeci de ani. El a devenit popular în anii 70. Până la
sfârşitul secolului XX a fost „descoperit” în întreaga lume şi sunt motive să credem că impactul
şi însemnătatea lui asupra comunicării umane vor deveni elemente constitutive ale instrucţiei
oficiale. În ultimă instanţă, viaţa socială va fi terenul cel mai corespunzător pentru asemenea
investigaţii şi testări. Observarea conştientă a propriilor noastre acţiuni, precum şi ale altora este
calea cea mai potrivită pentru a înţelege mai bine metodele de comunicare ale celei mai
complexe şi mai interesante fiinţe de pe glob: omul56.
La sfârşitul secolului XX, suntem martorii apariţiei unui nou tip de om de ştiinţă, cel din
domeniul comunicărilor non-verbale. Tot aşa cum ornitologul se delectează observând păsările şi
comportamentul lor, specialistul în comunicare non-verbală urmăreşte cu pasiune semnele şi
semnalele non-verbale ale fiinţelor umane. El le supune observaţiei peste tot unde indivizi intră
în interrelaţii — în timpul îndeplinirii îndatoririlor sociale, pe plajă, la televizor, în birouri57.
Este aproape incredibil că în decursul evoluţiei umane aspectele non-verbale ale
comunicării au început să fie studiate mai intens abia în anii '60, iar publicul a luat cunoştinţă de
existenţa acestora numai în 1970, o dată cu apariţia cărţii lui Julius Fast despre limbajul trupului.
Ea a fost un rezumat al muncii depuse până atunci de savanţii behaviorişti în domeniul
comunicării non-verbale, dar mulţi dintre semenii noştri nu au aflat nici astăzi de existenţa
limbajului trupului şi cu atât mai puţin de importanţa acestuia în viaţa lor58.
Charlie Chaplin şi mulţi alţi actori ai filmului mut au fost pionierii folosirii cu
îndemânare a comunicării non-verbale, aceasta a fost pe atunci singura metodă disponibilă a
55
Mariela Pavalache‐Ilie – Coordonator, op. cit., p. 51.
56
57
58
Mihai Dinu, Comunicarea, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1997, p. 81.
23
ecranului. Fiecare actor era considerat bun sau rău în măsura în care izbutea să utilizeze gesturile
şi alte semnale ale trupului pentru a comunica eficient. Când filmul vorbit a devenit popular, iar
aspectelor non-verbale ale jocului li s-a acordau mai puţină atenţie, mulţi actori ai filmului mut
au intrat în anonimat, triumfând cei cu mai bune disponibilităţi verbale59.
În domeniul studiului de specialitate al limbajului trupului, cea mai importantă lucrare
apărută înainte de secolul XX a fost cartea lui Charles Darwin, tipărită în 1872, The Expression
of the Emotions în Man and Animals. Ea a avut un rol secundar asupra studiilor moderne
consacrate expresiilor faciale şi limbajului trupului în general, deşi multe din ideile şi
observaţiile lui Darwin au fost validate de către cercetătorii moderni din întreaga lume. De
atunci, cercetătorii au observat şi înregistrat aproape un milion de semne şi semnale non-
verbale60.
După constatarea lui Albert Mehrabian, în lucrarea sa Nonverbal Communication, din
totalul mesajelor, aproximativ, 7 la sută sunt verbale (numai cuvinte), 38 la sută sunt vocale
(incluzând tonalitatea vocii, inflexiunea şi alte sunete guturale), iar 55 la sută sunt mesaje non-
verbale: Profesorul Ray Birdwhistell a făcut estimări similare în privinţa cantităţii comunicaţiilor
non-verbale între oameni. După aprecierile sale, o persoană obişnuită, de-a lungul unei zile,
vorbeşte efectiv timp de zece sau unsprezece minute, iar o propoziţie obişnuită durează în jur de
două secunde şi jumătate. Ca şi Mehrabian, el consideră că, în conversaţiile în doi, componenta
verbală este sub 35 la sută, comunicările non-verbale reprezentând peste 65 la sută61.
Majoritatea cercetătorilor sunt în general de acord cu constatarea potrivit căreia
comunicarea verbală este utilizată cu precădere pentru transmiterea informaţiilor, în timp ce
canalul non-verbal este folosit pentru exprimarea atitudinii interpersonale, iar, în anumite cazuri,
pentru a înlocui mesajele verbale. De exemplu, un profesor poate arunca o privire „ucigaşă” unui
elev, comunicând în felul acesta un mesaj cât se poate de clar, fără a deschide gura62.
Indiferent de nivelul cultural, cuvintele şi mişcările se leagă între ele cu atâta
previzibilitate, încât un om bine antrenat poate preciza ce mişcare face o anumită persoană prin
simpla ascultare a vocii acesteia, în mod similar, se poate stabili care este limba maternă a unei
persoane, observând doar gesturile sale63.
59
60
Charles Darwin, Expresia emoţiilor la om şi animale. Despre instinct, Editura Academiei, Bucureşti, 1967,
apud Mariela Pavalache‐Ilie – Coordonator, op. cit., p. 52.
61
Albert Mehrabian, Nonverbal Communication, Editura Aldine-Atherton, Chicago, IL, 1972, apud, Ion-Ovidiu
Pânişoară, op. cit., p. 83.
62
Mihai Dinu, op. cit., p. 82.
63
24
Ca şi alte specii, şi noi suntem dominaţi de legi biologice, care ne controlează acţiunile şi
reacţiile, limbajul trupului şi gesturile. Dar, uimitor, omul este rareori conştient de faptul că
mişcările şi gesturile sale pot transmite o anumită poveste, în timp ce vocea sa poate spune cu
totul altceva.
Comunicarea reprezintă un sistem de transmitere a unor mesaje care pot fi procese
mentale (confuzii, gânduri, decizii, interioare) sau expresii fizice (sunete şi gesturi). Ea constituie
o necesitate şi o activitate socială. Cauza care a dus la apariţia comunicării a fost necesitatea de a
comunica între oameni ca persoane sau grupuri sociale, când se aflau la depărtare unii de alţii.
Cauza care a determinat apoi dezvoltarea comunicării a fost necesitatea de a comunica
între oameni şi organizaţiile lor, în condiţiile dezvoltării relaţiilor sociale. Formele de
comunicare apar şi se dezvoltă odată cu mijlocul principal de comunicare între oameni, care este
limba sau limbajul, care au două forme de întrebuinţare: orală şi scrisă.
În literatura de specialitate64 sunt menţionate nu o singurǎ definiţie a comunicarii non-
verbale ci mai multe şi toate sunt acceptate. Totul depinde din ce perspectivǎ este abordat
procesul de transmitere a semnelor nonligvistice.
Comunicarea non-verbalǎ este cumulul de mesaje, care nu sunt exprimate prin cuvinte şi
care pot fi decodificate, creând înţelesuri. Aceste semnale pot repeta, contrazice, înlocui,
completa sau accentua mesajul transmis prin cuvinte. Comunicarea non-verbala opusǎ
comunicǎrii verbale este conceputǎ de multǎ vreme ca limbaj în sens strict. În această viziune
toate celelalte forme de comunicare sunt considerate ca secundare (scrisul). Teoriile
contemporane ale comunicării influenţate de discipline atât de diverse ca lingvistica enunţǎrii,
psihologie, sociologie, antropologie, asigurǎ astǎzi locul cuvenit comunicării non-verbale,
bazându-se pe ipoteze ale canalelor multiple ale comunicǎrii umane. Comunicarea umană este
conceputǎ ca o enunţare eterogenǎ rezultând din combinarea de elemente vocal acustice şi
vizuale. Limbajul non-verbal se uneşte cu limbajul verbal pentru comunicarea unui mesaj corect.
Studiul acestui limbaj non-verbal vine sǎ dea forţǎ, sǎ ne împrospǎteze cunoştintele intuitive pe
care le avem despre un individ sau un grup.
În contextul tipurilor de comunicare, comunicarea nonverbală (body language) prezintă
interes din cel puţin două motive: 1) rolul ei este adesea minimalizat; 2) într-o comunicare orală,
55% din informaţie este percepută şi reţinută prin intermediul limbajului nonverbal (expresia
feţei, gesturile, postura corpului etc.).
64
Adrian Lesenciuc, Teorii ale comunicării, Editura Academiei Forţelor Aeriene „Henri Coandă” Braşov, 2017,
p. 35.
25
Acest procentaj a fost stabilit pe la mijlocul anilor ’70 de A. Mehrabian şi M. Weiner,
Decoding of inconsistent communication 65. Ei au stabilit următorul raport al percepţiei
informaţiei de către receptor într-o comunicare orală (Figura 2.1):
Figura 2.1. Raportul percepţiei informaţiei de către receptor într-o comunicare orală
Sursa: Mihai Dinu, Comunicarea, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1997, p. 82.
Comunicarea nonverbală are, datorită ponderii ei mari în cadrul comunicării realizată de

un individ, un rol deosebit de important. Limbajul nonverbal poate sprijini, contrazice sau
substitui comunicarea verbală. Mesajul nonverbal este cel mai apropiat de realitatea emitentului
şi este cel căruia i se acordă de către interlocutor atenţia cea mai mare.
Funcţiile prin care comunicarea nonverbală facilitează transmiterea şi înţelegerea
mesajului verbal de complementaritate, de substituire, de contrazicere, de accentuare sau de
atenuare, de reglare sunt66:
• Completarea mesajului verbal, prin adăugarea de noi semnificaţii care pot contribui la
mai buna sa înţelegere; zâmbetul amplifică semnificaţia cuvintelor prin care acceptăm scuzele
partenerului.
• Substituirea unui simbol verbal (salut) cu unul nonverbal (fluturarea mâinii), mai ales
într‐un context cu reguli specifice de interacţiune cum este o bibliotecă publică.
• Contrazicerea prin mijloace nonverbale a cuvintelor rostite poate indica nesinceritate,
dar şi nesiguranţă, emoţie, iritare, ambivalenţă sau frustrare. Pe lângă amuzament, se pot genera
confuzie şi incertitudine şi atunci când receptorul nu ştie cui să acorde credit mai mare.
65
A. Mehrabian & M. Wiener, Decoding of inconsistent communications. Journal of Personality and Social
Psychology, 6(1), 1967, 109-114, apud Mihai Dinu, op. cit., p. 81.
66
26
• Evidenţierea sau, uneori, atenuarea semnificaţiei mesajului verbal prin gesturi, frazare
sau accentuare adecvate.
• Reglarea desfăşurării interacţiunii prin semnalarea faptului că îl invităm pe partener să
vorbească cu ajutorul unui semn al mâinii, cu o mişcare a capului sau o privire interogativă.
Cele două forme de comunicare pot fi comparate pe baza mai multor dimensiuni (tabelul
nr. 2.1).
Tabelul nr. 2.1.

Dimensiunile comunicării verbale şi nonverbale
Comunicarea verbală Comunicarea nonverbală
Structurată: reguli fonologice, sintactice, Nestructurată: acelaşi comportament poate
semantice
avea sensuri diferite
Lingvistică: utilizează coduri, simboluri Nonlingvistică: utilizează puţine simboluri
univoce, de regulă
(de ex.: gesturile emblemă)
Discontinuă: cuvinte, propoziţii, pauze Continuă
gramaticale
Procesată de emisfera stângă (analitică, Procesată de emisfera dreaptă (spaţială,
raţională) imagistică)
Învăţată Înnăscută (exprimarea emoţiilor
fundamentale) şi învăţată (marcată
cultural)
Preponderent intenţionată Preponderent neintenţionată
Sursa: Adaptat după Mariela Pavalache‐Ilie – Coordonator, Mozaicul comunicării, Editura Presa Universitară
Clujană, Cluj-Napoca, 2015, p. 53.
2. 2. Categorii gestuale (limbajul trupului)
Informaţia este codificată şi transmisă prin diferite semne legate direct de postura,
mişcarea, gesturile, mimica, înfăţişarea partenerilor. înglobând o diversitate de posibilităţi,
comunicarea non-verbală este astăzi obiectul unor susţinute cercetări, menite să-i aprofundeze
27
mecanismele şi funcţiile. Din punct de vedere onto-genetic, acest tip de comunicare prezintă o
mare precocitate bazată, în egală măsură, pe elemente înnăscute (comportamentele expres sive
primare ale afectelor şi emoţiilor) dar şi pe structuri învăţate, iniţial, într-o manieră imitativă67.
Observarea tuturor gesturilor este o axă fundamentală pentru înţelegerea dinamicii
comunicării. Ea este punctul de plecare al kineticii, teorie care studiază ansamblul semnelor
comportamentale emise în mod natural sau cultural; această disciplină a aplicat metodele
lingvisticii structurale sistemelor de gesturi, fără a le disocia de interacţiunea verbală.
Cartea lui Ray L. Birdwhistell, Introduction to Kinesics: An Annotation System for
Analysis of Body Motion and Gesture, reprezintă primul mare studiu sistematic al faptelor
gestuale68. Fonemelor, unităţi distinctive ale fonologiei, le corespund kinemele, cele mai mici
unităţi de acţiune ale gestului sau mi-micii: de exemplu, „ochiul stâng închis”. Morfemelor, cele
mai mici unităţi semnificative ale lexicului, le corespund kinemorfemele, de exemplu, clipitul.
Kinetica devine o gramatică a gesturilor. Fondată pe aceasta, se instituie o parakinetică, prozodie
şi poetică a gesturilor: intensitate, durată, întindere, dar şi ritmuri constante, flux constant.
Această dimensiune mai largă se integrează într-un context psihologic, social şi cultural.
„Accentele gestuale exprimă particularităţi, în funcţie de regiune, de mediu, ca şi cele ale
limbii”.
Aşadar, kinetica se bazează în mare parte pe opera lui Ray Birdwhistell, care a predat în
universităţile din Philadelphia, Washington şi Toronto. Apropiat din punct de vedere personal şi
intelectual de Margaret Mead şi de Gregory Bateson, el întreprinde în Statele Unite diverse
lucrări etnologice în care ţinuta corpului şi gestica devin instrumente privilegiate. El se
integrează în echipa pluridisciplinară de la Palo Alto şi devine celebru printr-un studiu minuţios
al unei secvenţe de nouă minute de film, „ţigara lui Doris”. Această analiză exemplară ilustrează
următoarea teză: gesturile, limbajul vorbitul, pipăitul, mirosul, spaţiul şi timpul reprezintă tot
atâtea moduri ale aceluiaşi sistem de comunicare. De aceea, cercetătorul se află în contact strâns
cu lingviştii, ale căror instrumente le preia şi adaptează.
Analiza sa asupra comunicării nonverbale se sprijină pe o concepţie a „stratificării
sociale” cu trei clase (lower, middle, higher), fiecare divizată în două (upper, lower).
Apartenenţa la unul dintre aceste straturi este determinată printr-o combinaţie de şase
caracteristici (profesie, valoarea veniturilor etc.), la care se adaugă o multitudine de indicii de
„stil de viaţă” care merge de la numărul camerelor la culoarea perdelelor din salon. Birdwhistell
67
68
Ray L. Birdwhistell, Introduction to Kinesics: An Annotation System for Analysis of Body Motion and Gesture,
Washington, DC: Department of State, Foreign Service Institute, 1952, apud Vasile Tran, Irina Stănciugelu, op. cit.,
p. 82.
28
îi învaţă pe studenţii săi să observe indiciile corporale care permit clasificarea autorilor lor în
această tipologie. Acest tip de determinare intelectuală a apartenenţei sociale, reperajul în teren
al indicilor de statut, se sprijină pe o sesizare filmică a realităţii. Dar Birdwhistell, care dorea
într-adevăr să creeze „o lingvistică corporală”, dă înapoi astăzi – corpul nu este creativ,
generativ, ca limbajul: nu putem spune că este un limbaj – şi s-a retras către o abordare
metodologică69.
Fără îndoială, gesturile, activitatea vizibilă a celui care vorbeşte au mare valoare de
comunicare; ele vehiculează în interacţiunea socială un ansamblu de informaţii care lipsesc în
mesajul verbal propriu-zis. Transferând informaţia între persoane fără folosirea cuvintelor,
comunicarea nonverbală are loc prin mijloacele expresiei faciale, mişcării capului, poziţiei şi
mişcării corpului, tonului vocii, îmbrăcămintei şi chiar mirosului. Oamenii nu trebuie să fie
conştienţi că trimit un mesaj pentru a comunica nonverbal, deşi unii dintre noi, aşa cum sunt
actorii, politicienii şi vânzătorii folosesc deliberat comunicarea nonverbală ca să creeze efecte
speciale. Adesea, receptorul unui mesaj nonverbal nu este conştient de acest lucru, în schimb
realizează că simte transmiţătorul într-un anumit fel70.
Mesajele nonverbale sunt de obicei declaraţii despre relaţia imediată. Ele exprimă adesea
emoţiile şi dezvăluie atitudinile oamenilor care sunt aproape unul de altul. Mesajele nonverbale
caracterizează cuvintele folosite de oameni şi, deoarece sunt mai puţin sub controlul conştiinţei,
pot chiar trăda discrepanţa dintre cuvinte şi adevăratele sentimente. Mişcările capului şi
expresiile faciale dau cele mai multe informaţii despre tipul de emoţie exprimată, iar poziţia
corpului şi încordarea muşchilor dezvăluie intensitatea sentimentelor. Contactul vizual este
important în mod special pentru a semnala schimbările ce intervin în interacţiunile de durată. De
asemenea, reciprocitatea contactului vizual poate semnala dorinţa ca contactul dintre persoane să
crească.
Considerând ideile discutate pe scurt despre comunicarea nonverbală ca necesare şi
suficiente, nu ne rămâne decât să tratăm câteva aspecte practice în cazul ţinerii unui discurs.
Sindromul palmelor transpirate. Totdeauna trebuie să fim pregătiţi să depăşim teama de
scenă. Putem începe odată cu primul discurs. Studiem „la rece” primele paragrafe din cuvântarea
pe care am pregătit-o. De regulă, este vorba de introducere şi trecerea către prima problemă
principală. Acest lucru ne ajută foarte mult să trecem de primul şi cel mai dificil minut. Ne
mobilizăm să vorbim cu voce tare, sigură. Suntem încrezători în reuşită, ne îmbărbătăm. Nu
reţinem prea mult audienţa cu introducerea; trecem la punctele principale. Folosim gesturi
69
Vasile Tran, Irina Stănciugelu, op. cit., p. 82.
70
Mircea Agabrian, op. cit., p. 145-146.
29
naturale. Stabilim un contact vizual cu auditoriul şi urmărim reacţia lui (încuviinţări din cap,
priviri contrariate etc.). Urmărind feedback-ul, ne mutăm atenţia de la propria persoană asupra
auditoriului acolo unde, de fapt, ea trebuie să fie. Toţi ne lovim de această spaimă a scenei.
Cândva, cineva spunea că toţi oratorii buni sunt nervoşi; totul este să facem în aşa fel încât
această energie nervoasă să lucreze în contul nostru71.
Expresorii sunt gesturi mimice sau corporale care însoţesc o trăire organică sau care au
un halo afectiv (a roşi, a te crispa de durere, a tresări). Sunt importanţi pentru că transmit
receptorilor, într-o manieră neintenţionată, informaţii în legătură cu starea noastră generală (de
exemplu, suntem în formă, ne simţim rău) sau de moment (de pildă, o stare de uimire, jenă).
Având o puternică determinare biologică, au o semnificaţie interculturală universală.
Tristeţea, dezgustul, ameninţarea, neliniştea, groaza, triumful etc. se exprimă aproximativ la fel
la popoare diferite şi îndepărtate geografic şi cultural.
Sunt prezenţe primare în ontologia gestualităţii unii dintre aceştia (de exemplu, surâsul,
încruntarea, surpriza, dezgustul), facilitând chiar de la naştere construcţia relaţiei de comunicare
părinte-copil.
Regulatorii (regulators) apar doar în prezenţa partenerilor de discuţie. Sunt acele mişcări
care permit, reglementează şi menţin schimbul verbal dintre interlocutori. Apropierea de
partener, contactul vizual reciproc, postura de ascultare, de solicitare a cuvântului sau semnalele
de modificare a ritmului şi intensităţii „ofertelor” verbale sunt regulatori care susţin relaţia de
comunicare.
Reglatorii menţin şi controlează interacţiunea cu interlocutorii. Când ascultăm vorbele
altora nu rămânem pasivi, ci facem o serie de gesturi: dăm din cap, direcţionăm privirea spre
interlocutor, mişcăm buzele sau folosim anumite semnale paralingvistice. Acestea sunt cultural
determinate şi asigură un feedback vorbitorului, arată ceea ce se aşteaptă de la el.
Astfel de mesaje pot traduce mesajele verbale: „continuă” „nu cred asta”, „este
imposibil“, „vorbeşte mai tare”, „fii mai explicit”. Vorbitorul primeşte aceste indicii nonverbale
fără a le conştientiza. În funcţie de acurateţea percepţiei, vorbitorul îşi va modifica discursul în
direcţia cerută de reglatori.
Spre deosebire de embleme, care au o semnificaţie precisă, adaptorii transmit informaţii
vagi, imprecise. Ne putem face o impresie despre o persoană studiindu-i adaptorii, dar numai
probabilistic. În general, adaptorii sunt interpretaţi ca semnale ale disconfortului, nervozităţii,
tensiunii psihice.
71
30
Ilustratorii (illustrators) sunt mişcările care susţin şi completează exprimarea verbală 72.
Rolul acestora se referă în principal la facilitarea decodificării unui mesaj oral la nivelul
receptorului. Fiind însuşită prin învăţare, această categorie gestuală are, în parte, determinare în
experienţa socială. Sub aspectul conţinutului, ilustratorii indică direcţia (sus, acolo, departe),
dimensiunea (mare, mic), forma (dreptunghi, spirală), persoana (eu, tu), modalitatea de acţiune
(rapid, încet) etc. Rolul lor este de a accentua, amplifica, explica, întări cuvântul.
Aşadar, ilustratorii sunt elemente nonverbale care însoţesc şi completează mesajul verbal.
Şi asupra utilizării ilustratorilor avem un bun control. Definiţia hazlie a conceptului de
gentleman, care circula în Occident la începutul anilor ’60 ai secolului trecut, sugerează foarte
lămuritor ce sunt ilustratorii: „un gentleman este un domn care o poate descrie pe Marylin
Monroe fără să-şi folosească mâinile”73.
În mod curent noi spunem, spre exemplu, „Hai să mergem!” şi executăm o mişcare a
capului sau a mâinii în direcţia de mers. Sau vrem să subliniem că un anumit obiect are formă
rotundă şi descriem un cerc cu ajutorul mâinii. Ele sunt bine învăţate şi este greu să execuţi
mişcări improprii. Suntem doar parţial conştienţi de ilustratori, ei par naturali, universali, cu o
semnificaţie mai puţin flexibilă decât emblemele. Ilustratorii nu sunt folosiţi independent de
limbajul verbal, fiind, astfel, elemente care unesc comunicarea verbală cu cea nonverbală.
Emblemele sunt construcţii, convenţii sociale care au valoare de semn şi un echivalent
lingvistic cert. Sunt gesturi autonome şi pot substitui în totalitate cuvântul. Mişcările capului
pentru „da”, „nu”, ridicarea din umeri, clipitul complice din ochi, semnul victoriei, gestul ce
indică nebunia, cel pentru linişte sunt embleme frecvent utilizate în gestica noastră.
Ca atare, emblemele sunt elemente nonverbale al căror înţeles este cunoscut de
majoritatea membrilor grupului şi sunt folosite intenţionat pentru a transmite anumite mesaje.
Caracterul lor intenţionat este perceput de receptor, care atribuie emiţătorului responsabilitatea
pentru cele transmise. Ca şi alegerea cuvintelor pentru a ne exprima cât mai elegant sau cât mai
convingător, avem un control aproape deplin asupra utilizării emblemelor. Interesant este că
emblemele sunt puţin dependente de context, menţinându-şi semnificaţia indiferent de variaţiile
acestuia. Specialiştii din domeniu au diferenţiat, după identitatea dintre forma gestului şi forma
obiectului desemnat, „emblemele referenţiale”, codificate iconic, de „emblemele convenţionale”.
Distincţia dintre cele două tipuri de embleme nu este uşor de făcut. A mişca repetat capul de la
stânga la dreapta şi de la dreapta la stânga reprezintă o emblemă iconică (referenţială) sau
72
73
31
artificială (convenţională)? Dar lăsarea pleoapelor şi înclinarea capului în cazul flirtului?
Originea unor embleme nu ridică probleme.
Mihai Dinu74 aduce în discuţie emblemele utilizate în limbajul gestual al populaţiei
Aranda din Australia, care utilizează peste 500 de semne făcute cu degetele, cu mâinile, cu
braţele şi cu partea superioară a corpului. Interesant este că trecerea de la mişcarea degetelor la
cea a mâinilor ş.a.m.d. este dictată de creşterea distanţei dintre cei care comunică. Emblemele
sunt utilizate când distanţa dintre emiţător şi destinatar este mare, când există bruiaj puternic, în
cazul necunoaşterii limbii celeilalte persoane, al interdicţiei religioase a anumitor cuvinte sau în
cazul convenţiilor artistice (spectacolele de pantomimă).
Emblemele sunt utilizate de obicei în pauzele dintre conversaţii, la începutul sau la
sfârşitul unei exprimări sau însoţind anumite cuvinte pentru a le accentua. Ele pot fi folosite atât
de către persoana care vorbeşte, cât şi de către cea care ascultă. A. T. Dittmann 75, în lucrarea sa
Interpersonal messages of emotion, a atras atenţia asupra emblemelor folosite de cei care ascultă,
care – uneori însoţite de paralimbaj (ahaa, mm-hmm etc.) – exprimă dorinţa de a se continua
discuţia.
Anumite grupuri socio-profesionale (oameni de afaceri, stewardese, brokeri) dezvoltă
propriile embleme, care facilitează comunicarea şi contribuie la construirea identităţii membrilor
grupului. Analiza acestor embleme poate releva pattern-uri de comunicare specifice grupului
respectiv. Dacă emblemele sunt înalt codificate, este posibil ca membrii grupului respectiv să-şi
construiască identităţi puternice, iar grupul să fie închis outsider-ilor.
Sunt prezente în actul de comunicare doar ca rezultat al învăţării sociale.
Adaptorii vizează categoria activităţilor manipulatorii stereotipe. Rolul acestora este de
descărcare şi echilibrare psihică. Se disting două mari categorii: manipulările de obiecte (pix, foi
de scris, cravată, haină, pahar) şi automanipulările (răsucirea şuviţei de păr, mişcatul ritmic al
piciorului, atingerea urechilor, nasului, rosul unghiilor). Apar în gestica noastră în baza unui
proces automatizat şi nu sunt folosite intenţional. S-a remarcat faptul că apar cu o mai mare
frecvenţă în condiţii de concentrare sau tensiune psihică76.
Au, evident, un rol de supapă prin care se „consumă” surplusul de tensiune generat de
acomodarea la o anumită situaţie (includem aici chiar şi situaţiile de comunicare). Prezentăm în
continuare cele mai cunoscute teorii care fac referire la aceste categorii gestuale.
74
75
A. T. Dittmann, Interpersonal messages of emotion. Editura Springer, New York, 1972, apud Septimiu
Chelcea, Loredana Ivan, Adina Chelcea, Comunicarea nonverbală: gesturile şi postura. Cuvintele nu sunt de ajuns,
Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2008, p. 146.
76
32
• Adaptorii sunt gesturi care iniţial au fost utilizate în direcţia confortului personal şi care,
ulterior, s-au transformat în obiceiuri (curăţirea ochelarilor în situaţii de tensiune).
• Adaptorii pot deveni expresia unor trăiri cu conotaţie afectivă negativă (anxietate) e.g.
creşterea anxietăţii duce la creşterea numărului de autoatingeri.
• Automanipulările pot fi expresia incertitudinii.
Fiecare dintre cele cinci categorii gestuale îndeplineşte, preponderent, o funcţie specifică.
În acest fel, în ansamblul ei, gestualitatea umană este complementară: expresorii, axaţi pe subiec-
tul care comunică, îl dezvăluie77. Regulatorii au ca ţintă relaţia comunicaţională pe care o
structurează. Ilustratorii, la fel ca şi emblemele, sunt determinanţi pentru conţinutul transmis în
timp ce adaptorii facilitează racordarea şi adaptarea interlocutorilor la situaţii şi la relaţiile dintre
ei.
Ca atare, din cele expuse în literatura de specialitate 78 rezultă că, faţă de implicarea
voluntară şi conştientă a partenerilor în comunicarea verbală, celelalte forme de comunicare -
paraverbală şi nonverbală, scapă, cel mai adesea, conştientizării, având un grad mai înalt de
spontaneitate.
2. 3. Comunicarea prin intermediul spaţiului – zone şi distanţe personale
Noţiunea de spaţiu personal a fost propusă de Edward T. Hall, în lucrarea sa The Hidden
Dimension, creatorul conceptului proxemică – studiu al modului în care spaţiul şi distanţa îşi pun
amprenta asupra relaţiei interpersonale79.
În jurul fiecăruia dintre noi poate fi imaginată o bulă personală, a cărei dimensiune
variază ca urmare a distanţei la care ne plasăm faţă de interlocutor atunci când comunicăm faţă‐
în‐faţă. Nonverbal, îi comunicăm acestuia care este distanţa socială (consecinţă a statusurilor
noastre) sau psihologică la care ne simţim confortabil, setând astfel tipul de relaţie cu partenerul
de interacţiune. Tindem să reducem distanţa fizică atunci când suntem atraşi de cealaltă
persoană, tot aşa cum ne îndepărtăm, uneori inconştient, dacă o percepem ca agresivă sau suntem
noi înşine ostili.
Cercetătorii imaginează bula personală de formă eliptică, mai extinsă în faţa noastră decât
lateral şi posterior.
Septimiu Chelcea, Loredana Ivan, Adina Chelcea, op. cit., p. 147.

77

78
79
Edward T. Hall, The Hidden Dimension, Editura Anchor Books, New York, 1966, apud Mariela Pavalache‐Ilie
– Coordonator, op. cit., p. 58.
33
Fiecare tip de relaţie interumană implică anumite reguli de organizare a spaţiului şi a
distanţelor, încălcarea lor generând disconfort, stinghereală, nervozitate şi conflicte. Nevoia de
spaţiu variază de la o persoană la alta, de la o profesie la alta, de la un context social la altul şi de
la o cultură la alta (oamenii care trăiesc la ţară, de pildă, vin puţin mai aproape decât cei de la
oraş).
În limbajul spaţiului însă, apropierea nu înseamnă neapărat agresiune şi ostilitate. Când
cineva are veşti bune sau sentimente bune, manifestă tendinţa de a veni mai aproape de
interlocutor. Când are veşti proaste sau sentimente ostile, ia distanţă în mod instinctiv.
Distanţarea fizică se traduce, cel mai adesea, prin distanţare afectivă şi prin dezacord de opinii şi
credinţe. Distanţarea diluează comunicarea iar apropierea o intensifică.
Ştiinţa care studiază corelaţia dintre componenta spaţială şi cea comunicaţională din
cadrul relaţiilor interpersonale se numeşte proxemică.
Pentru o pertinentă analiză a semnificaţiilor distanţelor ce ne despart de ceilalţi,
delimităm spaţiul care ne înconjoară în patru zone: intimă, personală, socială şi publică.
În lumea animală, H. Hediger, în lucrarea sa Man and Animal in the Zoo80, a identificat
cinci distanţe: a) „distanţa de fugă”, distanţa care îi permite unui animal să scape prin fugă dacă
simte apropierea altui animal; această distanţă poate varia între 10 cm şi 500 m; b) „distanţa
critică” sau „distanţa de atac”, de la care fuga pentru a scăpa de atacatori nu mai este posibilă; c)
„distanţa personală” sau „distanţa interpersonală” dintre două exemplare din aceeaşi specie; ea
rezultă din confruntarea tendinţelor de „a fi împreună” şi de „a fi singur” – după modelul
explicativ propus de Michael Argyle şi Janet Dean, în lucrarea lor Eye Contact, Distance and
Affiliation81, (1965) – şi se păstrează cu stricteţe (vezi, de exemplu, bancurile de peşti); d)
„distanţa de apropiere”, pe care animalele o păstrează într-un teritoriu (spaţiul revendicat şi
apărat de către un individ, o „familie” sau o turmă); e) „distanţa socială”, pe care un individ o
menţine faţă de ceilalţi membri ai grupului (pierderea ei produce anxietate).
Pe baza studiului distanţelor la animale, Edward T. Hall, în lucrarea sa The Hidden
Dimension, face măsurători ale pragurilor de receptare a vocii, delimitând patru distanţe
interumane: a) „Distanţa intimă” (de până la 40-50 cm), în care poţi simţi prezenţa celuilalt,
mirosul, respiraţia. Este un spaţiu de protecţie pentru individ, accesibil numai persoanelor foarte
apropiate, partenerului, iubitei sau iubitului, celui mai bun prieten, propriilor copii. Apropierea
interlocutorilor, acceptarea lor în zona distanţei intime exprimă o apropiere psihologică. b)
80
H. Hediger, Man and Animal in the Zoo, Editura Routledge & Kegan Paul, London, 1969, apud Mariela
Pavalache‐Ilie – Coordonator, op. cit., p. 59.
81
Michael Argyle and Janet Dean, Eye Contact, Distance and Affiliation, Sociometry, vol. 28, 1965, apud
34
„Distanţa personală” (50-75 cm), în care indivizii îşi pot atinge mâinile, defineşte limita
contactului fizic cu ceilalţi. La acest nivel nu putem detecta căldura, respiraţia celuilalt şi, în
general, avem dificultăţi în a menţine contactul la nivelul ochilor. Dacă acest spaţiu este încălcat,
ne simţim inconfortabil, lucru sesizabil prin mişcări excesive la nivelul corpului (partea
inferioară, în special). În anumite situaţii, însă, nu părem deranjaţi de această „invadare”. Reacţia
faţă de invadarea spaţiului personal este în funcţie de tipul de relaţie pe care o avem cu
interlocutorul. c) „Distanţa socială” (1,5-3 m) este distanţa în care pierdem detaliile privind
interlocutorul. Este distanţa la care se desfăşoară cele mai multe dintre interacţiunile individuale
obişnuite, tranzacţiile, afacerile cu caracter formal. Dispunerea mobilierului unui birou ţine
seama de respectarea acestei distanţe. Contactul la nivelul ochilor este foarte important pentru a
menţine un nivel optim al comunicării, vocea este mai ridicată, iar inflexiunile vocii au rolul de a
reduce distanţa socială. d) „Distanţa publică” (3-6 m) este distanţa în care individul este protejat
şi poate deveni defensiv dacă este atacat. La acest nivel pierdem foarte multe detalii ale
comportamentului interlocutorului: expresiile feţei, direcţia privirii, dar suntem îndeajuns de
aproape pentru a-i urmări acţiunile. Fiecare dintre cele patru distanţe identificate de Edward T.
Hall se distinge prin canalele de comunicare (simţurile) cu care se operează. De exemplu, în
cazul distanţei intime operează olfacţia, contactul cutanat, sensibilitatea termică, însă analizatorul
vizual joacă un rol minor. În cazul distanţei publice, văzul şi auzul au cea mai mare importanţă,
senzaţiile tactile fiind practic eliminate (Figura nr. 2.2)82.
Figura 2.2. Distanţele intimă, personală şi socială stabilite de E. T. Hall (1959)

82
Edward T. Hall, The Hidden Dimension, Editura Anchor Books, New York, 1966, apud Mariela Pavalache‐Ilie
– Coordonator, op. cit., p. 58.
35
Sursa: Edward T. Hall, The Hidden Dimension, Editura Anchor Books, New York, 1966, apud Mariela Pavalache‐
Ilie – Coordonator, op. cit., p. 58.
Prezentăm în continuare o sumară descriere a acestor distanţe-zone.
2. 3. 1. Zona intimă (0-45 cm)
Este acea zonă care ne înconjoară trupul ca un prim înveliş invizibil după piele şi
încălţăminte. Este distanţa dansului intim, a sexului, a mângâierilor dar şi a luptei corp la corp - o
zonă bine apărată în care permitem accesul doar celor în care avem mare încredere, celor pe
care-i dorim.
Comunicarea tactilă şi cea olfactivă domină în această zonă în timp ce vorbirea aproape
că nu contează (este loc pentru şoapte şi sunete nearticulate)83.
Nu suportăm ca cei care ne sunt antipatici să invadeze această zonă. în acest caz ne
simţim stingheriţi, presaţi, iritaţi şi chiar ameninţaţi. în plan psihic ne plasăm pe o poziţie
defensivă şi organismul începe să producă hormoni de luptă 84. De aceea ne incomodează şi ne
irită aglomeraţia din lift sau tramvai. Dăm mâna cu cei pe care îi întâlnim pentru prima dată şi
pentru a-i ţine la distanţa braţului întins.
Distanţa intimă se împarte, la rândul ei, în85:
- „distanţa intimă apropiată” (intimate close) permite contactul cutanat, receptarea
mirosului corporal al celuilalt, a căldurii corpului său. Comunicarea verbală se face în şoaptă,
folosindu-se chiar un limbaj nearticulat. De la această distanţă (0-0,15 m) pot fi văzute în detaliu
expresiile faciale. Este distanţa dintre mamă şi nou-născut, dintre persoane în timpul actului
sexual, dintre sportivi (la box, lupte etc.) sau dintre indivizii care călătoresc împreună într-un
vehicul supraaglomerat;
- „distanţa intimă neapropiată” (intimate not close) este cea care le permite persoanelor să
se ţină de mână, să-şi simtă reciproc mirosul corporal. Comunicarea verbală este suavă. O astfel
de distanţă (0,15-0,45 m) este caracteristică discuţiilor în familie, dar şi în unele locuri publice
(în aeroporturi, de exemplu).
2. 3. 2. Zona personală (46-122 cm)
83
84
85
36
Corespunde distanţei normale la care doi oameni conversează pe stradă sau într-o
încăpere mare şi se pot atinge dacă amândoi întind braţele. De regulă, privită din exterior, începe
de la lungimea braţului întins, cu pumnul strâns86.
Comunicarea olfactivă se diminuează deja (partenerii nu se mai pot mirosi de aproape) iar
comunicarea verbală şi rolul privirii capătă mai multă importanţă. Trăsăturile sunt uşor de
perceput iar vocea rămâne moderată.
Gradul de familiaritate al interlocutorilor rămâne ridicat, în sensul că doar soţia, iubita,
copiii şi prietenii intimi pot locui foarte bine în această zonă. Vorbim aici de o semnificaţie
psihologică specială: soţia sau soţul ar putea fi geloşi dacă o altă femeie sau un alt bărbat ar
pătrunde în acest spaţiu. Se activează instinctul de „proprietate” asupra partenerului.
Dacă persoane străine sau nedorite ne invadează zona personală, este probabil să se
instaleze o stare de nervozitate şi vorbirea să devină precipitată şi incoerentă.
Şi această distanţă se împarte la rândul ei, în87:
- „distanţa personală apropiată” (personal close) este distanţa propice confidenţelor (0,45-
0,75 m). Se disting foarte bine trăsăturile feţei, se simte slab căldura corporală a celeilalte
persoane, iar mirosul acesteia (eventual, parfumul utilizat) nu se simte decât dacă este foarte
puternic;
- „distanţa personală neapropiată” (personal not close) asigură percepţia exactă a
celuilalt, în ansamblu şi în detaliu. Se poate comunica fără a striga. De la distanţa de 0,75-1,25 m
între parteneri nu se mai simte nici căldura, nici mirosul emanat de corpul interlocutorului.
2. 3. 3. Zona socială (1,23-3,5 m)
Este spaţiul rezervat contactelor sociale, negocierilor, vânzărilor şi relaţiilor profesionale,

aflate în faza de început. Elementele de intimitate dispar. Este locul potrivit pentru majoritatea
colegilor, şefilor şi clienţilor. Zona socială este distanţa pe care o impunem între noi şi
necunoscuţi sau cunoştinţe superficiale, distanţa faţă de interlocutorii ocazionali sau
dezagreabili, atunci când discutăm afaceri sau orice altceva, pentru prima dată. Adesea, acest tip
de distanţă este marcat de masă, ghişeu sau tarabă. A nu respecta distanţa socială acolo unde ea
se impune înseamnă a-ţi asuma riscul de a deranja, irita şi enerva partenerul, de cele mai multe
ori la un nivel inconştient, prin vagi senzaţii neplăcute88.
86
87
88
37
Folosită cu abilitate, această distanţă poate indica dominarea, interesul, dezinteresul,
superioritatea sau puterea, fără a folosi cuvinte. Uneori, chiar şi partenerii intimi au nevoie de
distanţă socială pentru a se relaxa89.
Şi distanţa socială este, la rândul ei, de două feluri:
- „distanţa socială apropiată” (social close). De la această distanţă (1,25-2,10 m) discutăm
cu străinii. Le vedem bine şi faţa, şi corpul în întregul lui. Este distanţa dintre vânzător şi client,
dintre colegii de birou:
- „distanţa socială neapropiată” (social not close) impune comunicarea cu voce tare,
estompează diferenţele de status. La această distanţă (2,10–3,60 m) au loc discuţiile formale,
impersonale, ca şi discuţiile în grupurile mici. În discuţiile de salon, comunicarea verbală este
susţinută adesea de gesticulaţie. La nivelul distanţei sociale îndepărtate (2,10-3,60 m) se
subliniază şi distanţa ierarhică. De pildă, aceasta este mai mare la un ministru decât la un director
şi mai mare la un director decât la un şef de serviciu90.
2. 3. 4. Zona publică (peste distanţa de 3,5 m)
Este spaţiul în care comunicarea şi relaţia îşi pierd caracterul impersonal. Vorbim, în
acest caz, de un discurs public, cu caracter oficial, formal, ritual.
Vocea creşte în volum iar contactul vizual cu fiecare ascultător în parte scade în
intensitate. Zona publică este tipul de distanţă care apare în raporturile oficiale, rezervată celor ce
se adresează unui grup de ascultători, de pe o poziţie oficială, dominantă: profesori, preoţi,
judecători, politicieni, comandanţi, preşedinţi.
Distanţa publică conferă protecţie marcând raporturi de putere subtile sau evidente.
Distanţa ideală între două persoane este cea care le permite să comunice fără violarea
teritoriilor personale91.
La rândul ei, şi distanţa publică se împarte în92:
89
90
91
92
38
- „distanţa publică apropiată“ (public close) impune să se vorbească foarte tare şi rar,
accentuându-se fiecare cuvânt. O astfel de distanţă se menţine între oamenii politici şi alegători
în cadrul mitingurilor electorale, între liderii sindicali şi manifestanţi. De la această distanţă nu se
mai pot distinge expresiile faciale sau culoarea ochilor celui care vorbeşte. Se văd însă
constituţia corporală, îmbrăcămintea etc. În sălile de conferinţă şi în amfiteatrele universitare se
fac expuneri păstrându-se distanţa publică apropiată (3,60-7,50 m);
- „distanţa publică neapropiată“ (public not close) solicită puternic vocea celui care
vorbeşte. Este distanţa scenică, a oamenilor politici, a actorilor şi a prestidigitatorilor.
Comunicarea este puternic controlată. Se apelează la gesturi cu valoare simbolică (pumnul şi
braţul ridicate, arătătorul şi degetul mijlociu în forma literei V etc.). De la această distanţă,
conform regulamentelor, se dă comanda în armată.
Aşadar, spaţiile şi distanţele prezentate nu sunt fixe şi pot varia în funcţie de norme
determinate cultural. „Ceea ce pentru un american înseamnă apropiere, pentru un arab poate
însemna distanţare”93. Aşa cum remarca Edward T. Hall, „fiecare organism trăieşte în lumea lui
subiectivă, care este o funcţie a aparatului perceptiv propriu”.
Din această cauză, pentru proxemică este important să se cunoască în detaliu fiziologia şi
anatomia analizatorului vizual, „senzorium-ul“, care la diferite popoare este diferit programat.
Popoarele latine şi cele din Orientul Mijlociu micşorează distanţele în interacţiunile
umane, comparativ cu cele nordice. Statusul interlocutorilor este una dintre variabilele care pot
determina creşterea sau micşorarea distanţelor personale. G. Hearn (1957, 269) a teoretizat că
„persoanele care au putere socială au dreptul de a stabili nivelul distanţei pe care o permit în
interacţiunea cu ceilalţi”94. De asemenea, factorii contextuali generează tendinţe de mărire sau
de micşorare a distanţei faţă de interlocutor. Cu cât spaţiul fizic în care ne aflăm este mai larg, cu
atât tindem să micşorăm distanţa interpersonală. Spaţiul în care se conversează va fi mai mare
într-un apartament decât pe stradă şi va fi mai mic într-o încăpere spaţioasă decât într-una
îngustă. În plus, subiectul în jurul căruia se desfăşoară interacţiunea poate genera variaţii ale
spaţiului de interacţiune. Când vorbim despre probleme personale sau împărtăşim secrete,
menţinem o distanţă mai redusă decât atunci când vorbim despre probleme cu caracter general
sau când avem discuţii formale. Menţinem o distanţă mai mică dacă suntem lăudaţi decât atunci
când suntem criticaţi95.
93
Edward T. Hall, Proxemics – The study of man’s spatial relations and boundaries. În Man’s Image in
Medicine and Anthropology, International Universities Press, New York, 1963, p. 247, apud Septimiu Chelcea,
Loredana Ivan, Adina Chelcea, op. cit., p. 54.
94
G. Hearn, Leadership and the spatial factor in small groups, Journal of Abnormal and Social Psychology, nr.
54/1957, p. 269, apud Septimiu Chelcea, Loredana Ivan, Adina Chelcea, op. cit., p. 55.
39
Micşorarea distanţei faţă de cei cu care comunicăm este un semn de solidaritate clar. O
distanţă mai mică permite intrarea în funcţie a mai multor canale de transmitere/receptare a
mesajelor: în afara canalului vizual, intervin auzul, simţul tactil, sensibilitatea termică şi
olfactivă96.
Diferenţele legate de sex şi de vârstă se reflectă în distanţe de relaţionare diferite. Femeile
interacţioneză menţinând distanţe personale mai mici decât bărbaţii, iar când este vorba despre
perechi de sex opus, distanţa se măreşte. În mod similar, copiii interacţionează mai aproape de
adulţi, comparativ cu interacţiunile cu parteneri de aceeaşi vârstă. Distanţa interpersonală este un
determinant al interacţiunilor sociale care suportă influenţe nu numai din perspectivă culturală, ci
şi din perspectivă socializatoare. În plus, afectele pozitive sau negative faţă de interlocutor pot
determina distanţe de interacţiune diferite: prietenii mai aproape decât necunoscuţii, persoanele
cu care cooperăm mai aproape decât cele cu care suntem în competiţie97.
Într-un experiment realizat de B. Harris, J. E. R. Luginbuhl şi J. E. Fishbein, în lucrarea
lor Density and personal space in a field setting din anul 1978, s-a analizat modul în care
indivizii răspund la violarea spaţiului personal, variindu-se densitatea indivizilor în situaţia
socială dată98. Când densitatea este scăzută, atribuirea cauzei încălcării spaţiului personal este la
nivelul intrusului, astfel că subiectul se poate simţi ameninţat. Răspunsurile la încălcarea
spaţiului personal pot fi diverse: de la schimbări de poziţie la interpunerea unor bariere simbolice
sau răspunsuri verbale adresate agresorului. Când densitatea este ridicată, intruziunea poate fi
percepută ca rezultat al aspectelor situaţionale exterioare intrusului. Pe de altă parte, densitatea
socială ridicată poate intensifica tensiunea asociată încălcării spaţiului personal, pentru că
influenţa stimulilor externi depăşeşte nivelul de saturaţie. Rezultatele experimentului au arătat că
bărbaţii au reacţionat mai puternic la încălcarea spaţiului personal în condiţii de densitate scăzută
decât în cele de densitate ridicată doar atunci când intrusul a fost un alt bărbat. Pentru bărbaţi,
densitatea socială a determinat şi frecvenţa anumitor răspunsuri: privirea peste umăr, fuga etc.
este mai probabil să apară în situaţii cu densitate ridicată. S. Fisher şi Donn Byrne în lucrarea lor
Too close for comfort: Sex differences in response to invasions of personal space din anul1975,
arată că bărbaţii răspund mai negativ decât femeile la invaziile frontale, în timp ce femeile
răspund mai negativ decât bărbaţii la invaziile laterale99.
95
J. DeVito, Human Communication. The Basic Course, Editura Harper & Row, Inc., New York, 1988, apud
96
97
98
B. Harris, J. E. R. Luginbuhl, J. E. Fishbein, Density and personal space in a field setting, Social Psychology,
1978, p. 350-353, apud Septimiu Chelcea, Loredana Ivan, Adina Chelcea, op. cit., p. 55.
99
Jeffrey D. Fisher, Donn Byrne, Too close for comfort: Sex differences in response to invasions of personal
space, Journal of Personality and Social Psychology, vol. 32, nr. 1, 1975, p. 15-21, apud Septimiu Chelcea,
40
Distanţa fizică este legată de procesele psihice ale atenţiei prin faptul că indivizii reţin
mai bine stimulii100. Proximitatea determină repetarea stimulului, intensificarea acţiunilor care
conduc, probabil, la o creştere a atractivităţii faţă de stimuli. Nu avem sentimente de plăcere sau
neplăcere faţă de persoanele cu care nu interacţionăm. În acelaşi timp, există tendinţa indivizilor
de a se plasa proxim faţă de cei pe care-i iubesc. Studiile care au încercat să arate că există o
legătură între distanţă, manipulată la un moment dat, şi nivelul atracţiei exprimate au dat
rezultate contradictorii. Totodată, în literatura de specialitate se susţine că relaţia distanţă/atracţie
este mediată de calitatea interacţiunilor dintre participanţi. Cu alte cuvinte, dacă un individ
apropiat spaţial realizează aprecieri la adresa subiectului, el este plăcut mai mult decât un altul
aflat „la depărtare”. Dacă însă individul situat proxim face aprecieri negative, el poate fi plăcut
mai puţin decât un altul aflat „la depărtare”101.
Într-un alt studiu efectuat de Arnold Kahn şi Timothy A. McGaughey, în articolul
Distance and liking: When moving close produces increased liking din anul 1977, s-a analizat
dacă o persoană care alege să stea „lângă” este percepută mai bine decât o alta care alege să stea
„departe”102. În condiţiile în care intenţia celuilalt de a se aşeza „aproape”, respectiv „departe”,
nu este ambiguă, există o relaţie între distanţă şi nivelul atractivităţii, însă numai când subiecţii
sunt de sex opus. Acest lucru arată că interpretarea situaţiei nu se face în termeni strict de
proximitate, ci mai degrabă în termeni sexuali. Dorinţa de acceptare a partenerilor de sex opus şi
de dominare în grup determină atracţia faţă de partenerul de sex opus care se aşează „aproape”.
Experimentul sugerează că există un pattern diferit de abordare a relaţiei atracţie/proximitate în
funcţie de sex: bărbaţii au arătat semnificativ o mai mare atracţie faţă de femeile care se aşezau
„lângă” decât faţă de cele care alegeau să se aşeze „la distanţă”, pe când femeile manifestau o
mai mare atracţie pentru bărbaţii care se aşezau „la distanţă”. Acest lucru conduce la concluzia
că bărbaţii reacţionează diferit la anumite aspecte ale proximităţii cu persoanele de sex opus.
Pentru bărbaţi, apropierea, atenţia acordată dezvoltă atracţie, pentru femei depărtarea celuilalt
este sursă de evaluare. Atribuirea situaţiilor este diferită: femeile consideră că aşezarea „lângă” a
bărbaţilor este datorată întâmplării, şi nu intenţiei, pe când aşezarea „la depărtare” este
intenţionată. Pe de altă parte, bărbaţii sunt, în general, iniţiatorii unor situaţii de apropiere în
relaţiile dintre sexe. Bărbaţii aflaţi „lângă” şi femeile „departe” pot fi văzuţi ca situaţii normale,
Loredana Ivan, Adina Chelcea, op. cit., p. 55.

100
Ellen Berscheid, Elaine Hatfield Walster, Elaine Hatfield, Interpersonal attraction, Addison-Wesley
Publishing Company, Michigan, 1969, p. 71, apud Septimiu Chelcea, Loredana Ivan, Adina Chelcea, op. cit., p. 55.
101
Septimiu Chelcea, Loredana Ivan, Adina Chelcea, op. cit., p. 55-56.
102
Arnold Kahn, Timothy A. McGaughey, Distance and liking: When moving close produces increased liking,
Sociometry, vol. 40, nr. 2, 1977, p. 138-144, apud Septimiu Chelcea, Loredana Ivan, Adina Chelcea, op. cit., p. 56.
41
pe când „bărbaţi departe” şi „femei aproape” sunt situaţii inedite, care transmit informaţii
superioare, şi individul „inferează existenţa unei corespondenţe” între proximitate şi intenţie103.
2. 4. Comportamentul simulat/disimulat şi valoarea lui pentru comunicare
Comportamentul disimulat vizează ansamblul manifestărilor noastre prin care ascundem

adevărata înfăţişare a unui lucru sau desfăşurare a unui eveniment. Comportamentul simulat (lat.
simulatio - prefacere) vizează manifestările prin care facem să pară adevărat ceea ce în realitate
nu este, prin care vrem să creăm o impresie falsă. Minciuna este afirmaţia prin care se
denaturează în mod intenţionat adevărul (conţine elemente de simulare şi disimulare)104.
Considerăm, în acest caz, mult mai potrivit conceptul de conduită decât cel de
comportament deoarece atât simularea cât şi disimularea se fundamentează punctual pe elemente
de intenţionalitate şi pe procesări de informaţii în plan mental care preced sau determină
manifestări observabile în plan exterior105.
Nu manualele de comunicare ci tratatele de criminalistică propun analize detaliate ale
comportamentului simulat. Printre alţi autori, Tudorel Badea Butoi, atrage atenţia asupra faptului
că în studiile având ca obiect detecţia simulării, a minciunii, mai numeroase după anii 1990,
stările de nesinceritate, saturate în tensiune psihică, determină o serie întreagă de modificări
fiziologice. În domeniul criminalisticii, al psihologiei judiciare, aceste stări sunt specifice
învinuiţilor sau inculpaţilor care încearcă să ascundă adevărul. Dintre aceste modificări amintim:
răguşeala, congestionarea, crisparea, scăderea salivaţiei, dereglarea ritmului respiraţiei şi a celui
cardiac etc.106
Tabel nr. 2.2

Reguli de detectare a minciunii şi inocenţei
Vinovatul care simulează Inocent
Caracteristici ale Lent şi ezitant Spontan, detaliat şi deseori indignat
răspunsului
Indicatori Suportă mai greu privirea Se înroşeşte mai uşor
fiziologici interlocutorului
103
104
105
106
Tudorel Badea Butoi, Tratat universitar de psihologie judiciară, Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura
Pro Universitaria, Bucureşti, 2019, p. 113.
42
Apelul Nu face apel la Face apel la corectitudinea sa căutând
la corectitudine corectitudine să convingă că nu are niciun interes să
nege faptele care i se impută
Alibi Oferă imediat un Dă mai greu explicaţii cu privire la
„excelent” alibi modul în care şi-a petrecut intervalul de
timp critic
Consecvenţă în Este consecvent în Deseori este inconsecvent în declaraţii
declaraţii declaraţiile pe care le face
Sursa: Alina Coman, Tehnici de comunicare. Proceduri şi mecanisme psihosociale, Editura C. H. Beck, Bucureşti,
2008, p. 89.
În opinia lui Tudorel Badea Butoi107, în momentul simulării, subiectul prezintă o serie de
manifestări emoţionale. Cele mai multe dintre aceste manifestări nu se pot controla în întregime
deoarece sunt cauzate de tensiunea psihică specifică sistemului nervos vegetativ. Prezentăm în
continuare o listă a indicatorilor fiziologici folosiţi în tehnicile moderne de detecţie a simulării:
1. modificările activităţilor cardiovasculare, manifestate în ritmul şi amplitudinea
pulsului, precum şi în tensiunea arterială însoţite de fenomene vasodilatatorii (congestionare) şi
vasoconstrictorii (paloare);
2. modificarea caracteristicilor normale ale respiraţiei, care, în prezenţa emoţiei, devine
neregulată şi mai grea;
3. modificarea rezistenţei electrice a pielii, denumită reacţie electrotermică (R.E.D.);
4. modificarea caracteristicilor normale ale vocii, a funcţiei fonatorii influenţate de
schimbarea tremurului fiziologic al musculaturii aparatului fonorespirator;
5. modificarea caracteristicilor scrierii, îndeosebi în privinţa vitezei de execuţie şi a
presiunii, care se poate accentua sau reduce;
6. modificarea tensiunii musculare, manifestată prin crispare sau blocarea funcţiilor
motorii (aspectul de „înlemnit de frică”);
7. modificarea temperaturii corpului;
8. modificări la nivelul comportamentului ocular;
9. modificări la nivelul activităţii electronice a scoarţei cerebrale, înregistrată prin
intermediul electroencefalografului sub forma electroencefalogramei (EEG), indicator important
al tensiunii psihice.
În practica relaţiilor interpersonale de zi cu zi, conduitele simulate nu mai pot fi
evidenţiate cu mijloacele utilizate în condiţii de laborator. Avem la dispoziţie două certitudini de
107
Tudorel Badea Butoi, op. cit., p. 114.
43
la care plecăm în acest parcurs fascinant al detectării conduitelor simulate: faptul că în momentul
simulării individul prezintă o serie de manifestări emoţionale şi faptul că persoana care
simulează nu îşi poate controla în întregime aceste manifestări emoţionale108.
CAPITOLUL 3
COMUNICAREA ASERTIVĂ
3. 1. Consideraţii generale
Asertivitatea are la bază ideea că suntem egali în drepturi şi libertăţi şi că nu suntem nici
mai mult, nici mai puţin importanţi decât ceilalţi.
La nivel de simţ comun, asertivitatea este confundată cu pasivitatea şi agresivitatea, fiind
adesea văzută ca o formă de comunicare egoistă. Acest lucru se întâmplă din cauza credinţei
generale conform cărora bunăstarea celorlalţi este mai importantă decât bunăstarea proprie sau
că o situaţie de tip competiţie sau conflict nu poate fi rezolvată decât dacă una dintre părţi câştigă
în dauna celeilalte109.
Comunicarea asertivă se diferenţiază de comunicarea pasivă şi comunicarea agresivă prin
două aspecte:
108
109
Asertivitatea sau cum putem lucra cu oamenii şi nu împotriva lor, link: https://www.mindtools.com/pages/
article/Assertiveness.htm
44
 Asertivitatea are la bază ideea echilibrului dintre nevoile personale şi nevoile celorlalţi,
în celelalte două tipuri de comunicare accentul cade pe una dintre acestea (nevoile personale –
stilul agresiv, nevoile celorlalţi – stilul pasiv);
 Comunicarea asertivă are o orientare non-conflictuală: în timp ce stilul de comunicare
agresiv are la bază obiectivul de dominare a interlocutorului, stilul de comunicare asertiv are la
bază obiectivul de exprimare clară a propriilor idei şi sentimente cu privire la o problemă,
nefiind necesară nici dominarea celuilalt, nici supunerea faţă de acesta110.
Pe scurt, o persoană asertivă îşi cere drepturile şi îşi prezintă clar şi liber propriile opinii,
sentimente şi atitudini, fără a adopta o atitudine ostilă faţă de ceilalţi111.
Ca atare, comunicarea asertivă este cel mai eficient tip de comunicare în situaţiile în care
dorim să ne exprimăm sentimentele, să ne cerem drepturile, să spunem „NU” lucrurilor sau
solicitărilor pe care nu le dorim. Asertivitatea presupune susţinerea propriului punct de vedere cu
fermitate şi curaj, dar fără a deveni agresivi.
Cei care nu sunt suficient de asertivi nu se simt în largul lor în situaţii sociale obişnuite,
nu îşi apără drepturile, nu pot spune „NU” când li se cere ceva contrar propriilor dorinţe şi nevoi
şi nu se simt în largul lor atunci când trebuie să facă o observaţie.
Zilnic suntem confruntaţi cu situaţii care ne solicită să luăm atitudine. Se abuzează de
timpul nostru. Nu obţinem ceea ce dorim. Nu ni se oferă sprijinul pe care îl merităm. Nu ni se
respectă drepturile.
Comunicarea asertivă poate fi o soluţie - aceasta vizează capacitatea de a exprima
propriile trăiri şi opţiuni într-o manieră în care stima de sine şi a celorlalţi să nu fie lezate.
O persoană care deţine această competenţă comunicaţională ştie şi poate să-şi exprime
dorinţele, să spună ce gândeşte, să refuze, să rezolve conflicte într-o manieră fermă dar fără să-şi
jignească interlocutorii, menţinându-şi, în acelaşi timp, controlul asupra situaţiilor conflictuale.
Pentru a evidenţia rolul comunicării asertive în rezolvarea conflictelor, prezentăm în
continuare o analiză comparativă a trei tipuri de comportamente care au o mare incidenţă asupra
calităţii procesului de comunicare interpersonală. Menţionăm faptul că în tabelul de mai jos am
utilizat, în parte, o serie de date din literatura de specialitate112.
Tabelul nr. 3.1.
110
Asertivitatea sau cum putem lucra cu oamenii şi nu împotriva lor, link: https://www.mindtools.com/pages/
article/Assertiveness.htm
111
Comunicarea asertivă, link: https://www2.warwick.ac.uk/services/tutors/counselling/informationpages/
assertivecommunication/
112
Miruna Rădan, Ce este comportamentul asertiv? În Valeriu Ceauşu (coord.), Horia Pitariu, Mircea Toma,
Cabinet de psihologie 2, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1992, p. 74-76.
45
Analiza comparativă a trei tipuri de comportament: ostil, asertiv şi pasiv
Criterii Comportament
Comportament ostil Comportament pasiv
de analiză asertiv
„Asta cred, asta simt, „Asta cred, asta simt, „Eu nu contez. Puteţi să
asta vreau. Ce vrei tu aşa văd eu situaţia” profitaţi de mine.
Mesaj nu este important şi nu Sentimentele mele nu
contează” contează, numai ale tale.
Tu eşti superior”
Maniera de a- Îşi comunică drepturile Îşi comunică drepturile Nu îşi comunică deloc
şi comunica fără a fi interesat de personale fără a le drepturile
drepturile drepturile altora viola pe ale altora
Neinhibat, direct şi Neinhibat, direct, Inhibat, indirect,
onest în mod onest; exprimă dorinţe, neonest; exprimă
neadecvat; exprimă idei, sentimente în mod dorinţe, idei şi
Caracteristici
dorinţe, idei şi adecvat cu intenţia de a sentimente în mod
ale comporta-
sentimente în dauna comunica autodepreciativ cu
mentului
celorlalţi, cu intenţia de intenţia de a face
a-i domina, umili celorlalţi plăcere, de a-i
mulţumi
Nu este preocupat Îşi urmăreşte interesele Este interesat în primul
decât de propriile dar într-o manieră în rând de ceilalţi
Interese interese care se respectă pe sine
respectându-i şi pe
ceilalţi
Face presiuni asupra Rezistă la presiunile Se supune presiunii
Conformism
anturajului anturajului celorlalţi
Maniera de Îşi exprimă ostil Îşi exprimă Nu îşi exprimă
comunicare a sentimentele sentimentele onest, sentimentele
sentimentelor deschis
Sentimente Superioritate, Încredere în sine, Anxietate, nemulţumire
personale când importanţă, posibil mulţumire pe moment de sine, supărare,
adoptăm un stânjenit ulterior dar şi mai târziu în ulterior resentimente
astfel de ceea ce priveşte
comportament propriul comportament
Sentimentele Supărare, dorinţă de Respectaţi, apreciaţi Vinovaţi sau superiori
celorlalţi când răzbunare
sunt abordaţi
în această
manieră
Sentimentele Supărare, dorinţă de Respect, de cele mai Iritare, dezgust, milă
celorlalţi răzbunare multe ori
despre cel ce
adoptă un
asemenea
comportament
Implicare Îşi atinge obiectivele Are încredere în sine, o Face apologie celorlalţi
personală în prin efortul altora reală imagine de sine şi
atingerea îşi atinge obiectivele
obiectivelor prin eforturi proprii
46
Criterii Comportament
Comportament ostil Comportament pasiv
de analiză asertiv
Subiectul obţine De cele mai multe ori Subiectul nu obţine ceea
deseori ceea ce îşi subiectul obţine ceea ce doreşte şi acumulează
Finalitate
doreşte în dauna ce îşi doreşte frustrare
celorlalţi
Subiectul se simte Subiectul se simte Subiectul reuşeşte astfel
superior, descărcându- bine, respectat de să evite situaţiile
Avantaj şi supărarea ceilalţi neplăcute, conflictele,
tensiunile sau
confruntările
2008, p. 120-123.
Asumarea unei conduite pasive nu aplanează conflictele în mod autentic. În acest caz,
este vorba mai mult despre o amânare a exprimării propriilor opinii şi sentimente şi a luării unor
decizii importante pentru viaţa noastră. Avantajul pe termen scurt se întoarce, în timp, împotriva
noastră. Dacă, în cadrul unei relaţii, avem în spate o întreagă istorie de implicare pasivă din
partea noastră în luarea deciziilor, este posibil ca, în momentul în care luăm atitudine în legătură
cu lucrurile care ne privesc personal, partenerii noştri, nefiind învăţaţi cu un astfel de
comportament, să nu ne mai accepte implicarea. Este momentul în care toate tensiunile
acumulate ies la suprafaţă şi relaţia însăşi are de suferit. Asumarea unei conduite ostile ne
scuteşte, aparent, de mari frustrări pentru că ne folosim de ceilalţi cât putem de mult şi eliminăm
brutal orice focar de tensiune şi conflict. Problema apare ulterior - vom sesiza că o astfel de
conduită ostilă nu poate fi asumată în orice tip de situaţie formală, motiv de disfuncţii în
integrarea profesională, spre exemplu. Când cei de jur vor începe să ne evite, viaţa noastră de
relaţie va avea de suferit.
Asertivitatea nu presupune nici renunţare nici lipsă de combativitate. Răspunsul asertiv
nu este întotdeauna uşor. El reclamă adesea o alegere conştientă, un mare grad de flexibilitate şi
abilitate, curaj şi încredere în procesul comunicării113.
În continuare exemplificăm câteva situaţii tipice în care avem nevoie de intervenţii
asertive:
• Este ora 17.00. Trenul dvs. pleacă peste 20 de minute. Şeful vă cere să-i trageţi la xerox
o lucrare de 50 de pagini. Ce faceţi ?
• Sună telefonul. Este un prieten care întotdeauna vă ţine prea mult de vorbă. Sunteţi
ocupat. Ce-i spuneţi?
113
47
• Copiii întorc capul şi se revoltă când le cereţi să vă ajute la spălatul vaselor. Cum vă
descurcaţi?
• Vecinul dvs. se pare că a aruncat deşeurile de la o construcţie pe un loc viran din spatele
casei dvs. Cum reacţionaţi?
De foarte multe ori limbajul verbal folosit este agresiv şi impunător, iar un artificiu al
vocabularului ne poate îmbunătăţi comunicarea. Expresii de genul „eu cred că …/ aş dori să fac
acest lucru …/ te deranjează dacă …?” pot reprezenta fraze magice în viaţa de cuplu sau în
relaţiile cu colegii etc. Expresiile verbale ale limbajului asertiv pot fi însoţite de semnale
nonverbale care ne ajută să transmitem mai uşor mesajul. Expresiile faciale relaxate şi deschise,
contactul vizual, poziţia corpului dreaptă şi relaxată, o voce calmă şi sigură, însoţite de un
zâmbet atunci când este necesar, pot reprezenta succesul unei comunicări114.
Comunicarea şi comportamentul asertiv cresc stima de sine, aduc respect pentru ceilalţi şi
din partea celorlalţi.
Ce poţi face pentru a avea un comportament şi o comunicare asertivă?
o exprimă-te clar şi concis;
o evită să fii sarcastic; evită să faci generalizări;
o evită să foloseşti etichete;
o cere feed-back;
o evită comportamentul agresiv;
o evită reacţiile impulsive;
o evită monopolizarea discuţiei;
o evită să faci presupuneri;
o conştientizează ce tip de comunicare foloseşti (agresiv, asertiv, pasiv sau agresiv-
pasiv).
Acest stil presupune în egală măsură corectitudine şi putere. Oamenii asertivi luptă pentru
drepturile lor dar rămân în acelaşi timp sensibili şi la drepturile celorlalţi în aşa fel încât în lupta
pentru ceea ce li se cuvine nu lezează pe nimeni. Sunt persoane relaxate şi vorbesc deschis
despre sentimentele lor. Stilul asertiv de comunicare presupune un echilibru între ceea ce doresc
aceşti oameni şi ceea ce-şi doresc ceilalţi. La baza acestui stil de comunicare stă atitudinea
deschisă faţă de sine şi faţă de ceilalţi, ascultarea şi a altor puncte de vedere şi respectul faţă de
ceilalţi. Acest stil de comunicare este cel mai potrivit pentru o bună relaţionare pe termen lung.
Studiile arată ca oamenii care abordează stilul asertiv de comunicare ajung la o bunăstare
114
Maria Alice Cristescu, Ghid de comunicare asertivă, p. 3, https://vdocumente.com/ghid-de-comunicare-
asertivapdf.html
48
emoţionala. Acest stil de comunicare iţi permite să-ţi susţii părerea fără a fi agresiv şi fără a te
simţi umilit.
Asertivitatea, ca stil de comunicare se poate învăţa. Sunt importante atât atitudinea cât şi
comportamentul pe care-l manifestăm în relaţiile cu ceilalţi.
Este foarte bine să ne comunicăm emoţiile faţă de o situaţie care nu ne convine.
De asemenea, o persoană care comunică asertiv nu oferă justificări pentru un eventual „nu”. Cea
mai dificilă lecţie este să învăţăm să spunem „nu” fără să ne simţim vinovaţi, fără să oferim
justificări. Rareori spunem doar „nu”. Este dreptul nostru să spunem „nu” la o invitaţie sau
altceva fără să ne justificăm, ci să spunem simplu „nu” şi atât.
Comunicarea asertivă vizează, pe lângă comportamente pe care le învăţăm, şi o anumită
atitudine extrem de relaxată, dar foarte bine definiţia utilizată constant în contexte diferite de
viaţă.
Asertivitatea ca stil de comunicare şi ca stil de comportare cu ceilalţi este extrem de bună
şi de sănătoasă, ne dă o calitate a vieţii foarte bună, îl învaţă pe copil să ceară ce-i place şi să
spună stop la ce nu-i place.
Ceea ce este cel mai dificil este faptul că nu spunem celorlalţi exact ceea ce simţim, ce
ne-ar plăcea să se întâmple, ce aşteptări avem de la un anumit context, şi lucru acesta are un
impact negativ destul de puternic pentru viaţa noastră.
Stilul asertiv de comunicare este „stâlpul”, deoarece rămâne drept, şi-şi exprimă în mod
concret, deschis şi clar nevoile, cerinţele, aşteptările şi disponibilitatea de a face nişte lucruri115.
3. 2. Aserţiunea de tip EU
O persoană care comunică asertiv este o persoană care îşi cunoaşte şi-şi afirmă drepturile
şi ştie că ataşate acestor drepturi are anumite responsabilităţi şi se comportă în conformitate cu
aceste drepturi. Spune de la început care sunt drepturile, care sunt emoţiile, le comunică clar,
priveşte în ochi, vorbeşte tare şi clar, îşi începe foarte multe propoziţii cu „eu” şi este foarte atent
în termeni de ce spun şi de ceea ce se vede. 80% din comunicarea noastră este autentică şi
vizibilă pe comportament şi pe aspecte nonverbale, nu verbale. Mesajul cel corect şi autentic
vine de la corp şi nu de la cuvânt116.
115
Maria Alice Cristescu, Ghid de comunicare asertivă, p. 10, https://vdocumente.com/ghid-de-comunicare-
asertivapdf.html
116
49
Un observator fin vede felul în care privim sau ocolim privirea, felul în care ne folosim
mâinile, gesticulăm, transpirăm sau nu, toate aceste comportamente fiziologice care ne însoţesc
discursul verbal. Acestea sunt importante, nu cuvintele noastre.
Cum dăm feedback? Un feedback corect se dă pe comportamentul făcut şi nu pe
persoana: „pe mine mă deranjează ce ai făcut tu” şi nu „pe mine mă deranjezi tu”. O persoană
asertivă formulează critici fără să-i fie teamă de reacţia celuilalt, nu se simte vinovat şi nici nu
simte frică în momentul în care îi spune celuilalt ce la deranjat într-un context specific.
Atunci când vrem să spunem ceva cuiva, dar nu dorim să-1 determinăm să treacă în
defensivă, formularea unei propoziţii care începe cu „EU” ar putea fi o soluţie. Utilizarea
aserţiunii EU se bazează pe un algoritm simplu şi vizează următoarele etape117:
1. Acţiunea Când ...
2. Răspunsul dvs. simt ...
3. Rezultatul preferat de dvs. şi ceea ce aş vrea este ca eu ...
Acţiunea - această etapă se referă la formularea problemei, mai precis a motivului care ne
deranjează şi ne determină, astfel, să reacţionăm într-o manieră dezirabilă. Descrierea acestor
fapte comise de cei din jurul nostru trebuie să fie cât mai impersonală, mai puţin încărcată de
mesaje de natură afectivă.
Referirea la acţiune trebuie să se rezume la o descrierea factuală a ceea ce s-a întâmplat şi
nu la o interpretare a noastră sau a altcuiva despre cele petrecute.
Referirile ostile la faptele care ne creează probleme constituie un început rău pentru că
este posibil ca cealaltă persoană să devină mult prea ocupată cu apărarea de sine pentru a mai
auzi restul spuselor noastre.
Când îţi laşi resturile împrăştiate pe biroul meu ...
Când te dai mare şi urli la mine ...
Când nici măcar nu te sinchiseşti să-mi spui că îmi aduci un invitat la masă ...
Referirile impersonale, neutre din punct de vedere afectiv sunt o soluţie sigură pentru a
comunica asertiv.
Când sunt lăsate hârtii pe biroul meu ...
Când aud un ton ridicat ...
Când nu mi se spune că avem invitaţi la masă ...
Referirile în care predicatul propoziţiei se focalizează pe ceea ce reprezintă problema
pentru noi sunt, la fel, foarte greu de respins de către interlocutor118.
117
118
50
Când sunt nevoit să îmi pun hârtiile în ordine după altcineva ...
Când aud pe cineva ţipând la mine ...
Când nu ştiu că avem invitaţi la masă ...
Răspunsul nostru la acţiunea care ne-a creat probleme poate fi sub forma unei emoţii sau
a unui impuls. Foarte importantă este şi tonalitatea răspunsului119. Formulări ca cele care
urmează este de dorit să le evităm.
Exemple:
M-ai făcut să greşesc
M-a indispus
Mi-a rănit sentimentele
Mă înnebuneşte
Mă înfurie
Cei care sunt acuzaţi de felul în care ne simţim trec, de obicei, în defensivă şi resping
acuzaţiile cu formule de genul:
Dacă te înfurii, te priveşte!
Nu este vina mea că te supără orice fleac.
În aceste condiţii putem întâmpina multă adversitate inutilă. Este important ca aserţiunile
noastre de tip «EU» să fie curate, adică să nu conţină niciun reproş deschis sau implicit. Când
formulaţi o aserţiune de acest tip vă asumaţi dreptul de a spune exact ceea ce simţiţi - aveţi însă
grijă să nu-i învinuiţi pe ceilalţi120.
Rezultatul preferat se formulează în termeni neutri şi trebuie să fie o apreciere curată,
clară din partea noastră asupra lucrurilor şi a modului în care ne-ar plăcea ca acestea să se
prezinte. O referire de genul nu este recomandată:
Mi-ar plăcea/aş vrea să mă ajuţi la spălatul vaselor
Când le spunem oamenilor ce ar trebui să facă, de obicei, se împotrivesc. Dacă nu se simt
liberi să aleagă, se opun sugestiei noastre tocmai pentru că independenţa este atât de importantă
pentru noi toţi. Deseori, tocmai această nevoie nesatisfăcută stă la baza comportamentului rebel
al adolescenţilor. Expectanţa suscită opoziţia!
Soluţia:
Mi-ar place să fiu ajutată la spălatul vaselor
Este bine să lăsăm cât mai multe posibilităţi interlocutorului. Dacă suntem foarte expliciţi
în legătură cu ceea ce am vrea să facem, celălalt va vedea cine ne poate ajuta şi cum anume.
119
120
51
Dacă simţim că este cazul putem adăuga aici câteva explicaţii suplimentare. Acestea au
rolul de a-l determina pe celălalt să înţeleagă mai bine efectul pe care îl are problema în cauză
asupra noastră şi consecinţele care decurg. Explicaţiile încurajează înţelegerea şi iniţiativa în
plan personal. Mulţi copii independenţi şi încăpăţânaţi sunt dispuşi să coopereze când înţeleg
bine raţiunea unei numite reguli sau solicitări.
Aserţiunea de tip «EU» este un început al conversaţiei, nu o concluzie. Este un
deschizător al comunicării oneste şi al posibilităţilor de a îmbunătăţi o relaţie. Aceasta nu are ca
efect determinarea celuilalt să repare situaţia ci să afle ce simţim şi de ce avem nevoie. Nu este
cazul să ne aşteptăm ca el să înlăture pe loc ceea ce ne deranjează şi nici să răspundă imediat121.
3. 3. Elemente nonverbale
Comunicarea asertivă se bazează şi pe conduite nonverbale adecvate. Este cunoscut

faptul că în momentul în care discursul oral nu este susţinut de semnalele nonverbale,
interlocutorul nostru va reţine mesajele transmise nonverbal şi va ignora mesajul verbal
comunicat.
Prezentăm în continuare o serie de repere nonverbale specifice celor trei tipuri de
comportament analizate comparativ mai sus (ostil, asertiv, pasiv)122.
Tabelul nr. 3.2

Elemente nonverbale specifice celor trei tipuri de comportament: ostil, asertiv şi pasiv
Elemente
Comportament ostil Comportament asertiv Comportament pasiv
nonverbale
Privire „de sus”, fixarea Direct, plăcut Privire în jos sau într-o
Contact vizual unui punct la distanţă cu parte, pe lângă
o privire plictisită interlocutor, clipit des
încordare a Deschisă, onestă, Zâmbet constant,
maxilarului, relaxată zâmbet, râs sau clipit
dilatarea când îţi exprimi iritarea,
nărilor, muşcare sau umezire a
strângerea buzelor, „dregere a
Expresie facială buzelor,
vocii” sau
încruntare înghiţirea repetată a
salivei, „tuse nervoasă”,
încordare şi încreţire a
frunţii
121
122
Miruna Rădan, op. cit., p. 77.
52
Elemente
Comportament ostil Comportament asertiv Comportament pasiv
nonverbale
Pumnii strânşi, Echilibrată, relaxată, Acoperirea gurii sau a
gesturi rigide, indicare gesturile mâinilor feţei cu mâna, aprobare
cu degetul, datul din cap subliniază mesajul excesivă cu capul,
dezaprobator, mâinile pe verbal manipularea hainelor
şolduri sau a bijuteriilor,
Gestică schimbarea greutăţii de
pe un picior pe altul,
scărpinatul, jucatul cu
şuviţele de păr, frecarea
mâinilor, posturi
corporale rigide
Prea rapidă, prea Fermă, adecvată, caldă, Prea înceată, neclară,
liniştită, indiferentă, expresivă (cu accent mormăită, plângăreaţă,
Voce şi expresie
prea tare sau stridentă, adecvat), clară văitătoare, monotonă,
verbală
sarcastică, prea rară
condescendentă
2008, p. 127-129.
3. 4. Comunicarea în timpul întâlnirii
Întâlnirea este, în sine, o situaţie limită de comunicare. Ea recurge la o comunicare ce are

loc în primul rând ca schimb verbal şi aproape intuitiv123.
3. 4. 1. Reflexele şi predispoziţiile prealabile întâlnirii
Reacţia de alertă faţă de cel care vine

La om, ca şi la animal, apropierea unui obiect oarecare de „spaţiul vital” provoacă o
reacţie neurofiziologică globală cunoscută sub numele de reacţie de alarmă sau de alertă.
Organismul activează atunci unele procese neurofiziologice, precum creşterea tonusului
muscular, accentuarea descărcărilor reticulare sau modificarea undelor cerebrale. Exteroceptorii
(adică organele de simţ), stimulaţi de descărcările nervoase ale creierului, se mobilizează pentru
a defini obiectul-ce-se-apropie. La om, definirea acestui „ceva-care-se-apropie” se face de obicei
prin văz (animalele dispun mai ales de auz sau de miros). Prin urmare, văzul este, la om, un
mijloc de prevenire defensivă. Putem constata, de altfel, că în poveşti, legende şi basme orice
iernatică legată de tenebre şi noapte trimite la ideea imposibilităţii de apărare în lipsa văzului. Pe
timp de noapte, privirea nu mai e de nici un folos, pericolul poate veni de oriunde, iar această
123
Alex Mucchielli, op. cit., p. 163.
53
situaţie generează teama. Să pierzi posibilitatea de a vedea înseamnă să devii slab. să te afli la
bunul-plac al altora, să nu te mai poţi apăra decât „orbeşte”, adică fără eficacitate124.
Categorizarea celui care vine în cunoscut-necunoscut
Primul efort de definire a acelui-ceva-care-se-apropie se face prin intermediul
dimensiunii cunoscut-necunoscut. Este un tip de categorizare primitiv, deci legat de biologic.
Specialiştii în psihologia copilului au arătat că nou-născutul manifestă două tipuri de stări după
modul în care resimte mediul înconjurător: starea de linişte, atunci când mediul este normal,
adică satisfăcător-securizant: şi starea de nelinişte, atunci când mediul este anormal, adică
nesatisfăcător-insecurizant. Studiile întreprinse asupra nou-născuţilor au arătat că există o reacţie
înnăscută de teamă faţă de tot ce e necunoscut în jurul vârstei de 8 luni, copilul se calmează când
de el se apropie mama şi se nelinişteşte atunci când e vorba de altă persoană. Întreaga învăţare
socială va consta în înmagazinarea unui număr mare de cunoştinţe şi informaţii; ele ne vor
permite să definim elementele mediului nostru înconjurător pentru a repera imediat lucrurile
„normale”, decodate în prealabil drept „cunoscute”. Atât de obişnuită şi permanentă este această
activitate de definire-categorizare încât nici nu ne mai dăm seama de ea. Manevrele ciudate
declanşează în noi alarma şi ne pun în mişcare activităţile intelectuale menite să înţeleagă şi să
reducă deci incertitudinea şi anxietatea cauzate. Necunoscutului, incertitudinii faţă de celălalt
care vine spre mine le este asociat un reflex intelectual menit să reducă incertitudinea şi să
transforme necunoscutul în cunoscut125.
În consecinţă, prima comunicare globală şi paralingvistică pe care trebuie s-o facă
celălalt pentru a nu ne pune în defensivă este să ni se prezinte în aşa fel încât conduita lui să ne
apară ca inofensivă şi banală. „Inteligibilitatea socială” a conduitei sale se referă obligatoriu la
„obişnuinţa de a vedea”, la nişte norme comportamentale; la conduite conforme si deci la
anumite pattern-uri cunoscute. Conformismul autoprezentării, aşa cum a arătat Goffman, apare
aici ca o comunicare ce anticipează reacţiile de apărare ale celuilalt126. Se ştie de altfel că
autoprezentarea inofensivă a fost ritualizată în gesturi calme de oferire, de semnalizare
demonstrativă a intenţiilor: întinderea mâinilor goale, ridicarea mâinii drepte goale, ridicarea
mâinilor deasupra capului, drapelul alb etc.127.
124
Alex Mucchielli, op. cit., p. 163-164.
125
Serge Moscovici – coordonator, Psihologia socială a relaţiilor cu celălalt. Traducere de Cristina Moşu,
Editura Polirom, Iaşi, 1998, p. 97.
126
Erving Goffman, Les rites d’interaction, Editura de Minuit, Paris, 1974, apud, Ion-Ovidiu Pânişoară¸ op. cit.,
p. 211.
127
54
Categorizarea activităţilor celui care vine în bun-rău pentru mine
În ceea ce priveşte întâlnirea cu semenul, după problema definirii acestuia în cunoscut-
necunoscut, se pune problema de a evalua natura relaţiei pe care o vom avea cu el. Categorizarea
semenului se perfecţionează şi devine astfel o categorizare făcută în termeni de „valoare
egocentrică”, adică în termeni de „bun/rău în raport cu mine”128.
Se ştie că, în general, ceea ce predetermină categoriile percepţiei sunt orientările
„sistemului de pertinenţă” al individului129. Experienţe clasice din psihologia percepţiei arată că
pragurile de percepţie sunt cu atât mai coborâte cu cât elementele perceptibile se înscriu în
preocupările şi valorile indivizilor. Sensul lui „bun” sau „rău” se referă deci la aceste categorii de
preocupări. De exemplu, dacă un subiect are intenţia de a se face plăcut, tot ce va permite acest
mod de expresie va fi „bun” şi va declanşa o conduită de apropiere-seducţie. Aşadar, voi
reacţiona la venirea semenului în funcţie de rezultatele obţinute prin evaluarea intenţiilor sale,
transpuse în binomul „bun” sau „rău” pentru mine. Conduita mea se va înscrie, de altfel, în trei
forme reflexe generale: evitarea, inhibiţia sau apropierea.
Evaluarea intenţiilor se face plecând de la reperarea „declanşatorilor sociali”, adică a
semnalelor precise ori ansamblurilor de semnale (sau chiar a şirurilor de semnale) care evocă
imediat calitatea situaţiei de interacţiune ce va avea loc. Majoritatea acestor semnale sunt de
natură paralingvistică: mimică, gesturi, atitudini, tonalitate a vocii etc. Ele trimit la două tipuri
generale de relaţie: relaţia amical-primitoare şi cea ostilă, de respingere.
Semnalele paralingvistice îi permit individului să evalueze natura relaţiei viitoare şi să se
situeze în raport cu aceasta. El va putea fie să-şi abandoneze precauţiile, fie să le sporească, fie
chiar să evite întâlnirea.
Predispoziţia generală faţă de semeni
Trebuie să evocăm aici o problemă bine cunoscută în psihologia comunicării: faptul că
anumiţi indivizi comunică foarte uşor cu semenii, pe când alţii au darul de a stârni de fiecare dată
tensiuni. Pentru numeroşi psihologi, prima modalitate de a trăi relaţia cu semenii (deci, în
general, calitatea relaţiei cu mama) lasă anumite urme în psihic. Climatul din copilărie şi relaţiile
cu mama modelează un fel de „predispoziţie generală faţă de semeni”, care va fi substratul
relaţiei pe care adultul va tinde să o lege cu ceilalţi şi deci substratul comunicărilor pe care le va
putea realiza130. O mamă calmă, iubitoare şi încrezătoare îşi ajută copilul să construiască un fel
de aptitudine de a intra într-o relaţie de încredere cu semenii, care îl va ajuta în toate
128
129
Conceptul de sistem de pertinenţă înlocuieşte în psihologia modernă ceea ce odinioară primea numele de
motivaţii şi nevoi. Sistemul de pertinenţă reprezintă ansamblul mecanismelor afective şi cognitive care intervin în
interpretarea lumii. El este „orientat” de mizele şi de proiectele dominante ale actorului într-o situaţie dată.
130
55
comunicările sale. Invers, se ştie că toţi copiii maltrataţi, o dată ajunşi adulţi, au mari dificultăţi
în a stabili relaţii de încredere sau de simpatie cu ceilalţi. Ei tind, dimpotrivă, să aibă cu toată
lumea relaţii tensionate, substratul unor comunicări conflictuale131.
Psihologii au demonstrat că nu ajungem neutri la întâlnirea cu semenii. Avem o
predispoziţie generală faţă de aproapele nostru care ne va face să fim din start mai mult sau mai
puţin bine dispuşi faţă de el şi să începem conversaţia mai mult sau mai puţin uşor, într-un mod
mai mult sau mai puţin încrezător sau defensiv132. Această dispoziţie generală este reziduul
tuturor experienţelor noastre relaţionale cu semenii. Desigur, ea poate varia în funcţie de cum îl
categorizăm pe cel care vine spre noi („Oh ! E de genul celor de care trebuie să mă păzesc !”),
aşa cum poate varia în funcţie de experienţele pe care le avem în viaţa de zi cu zi („Credeam că
relaţiile cu oamenii din sud sunt superficiale, dar am învăţat să-i deosebesc între ei după semne
foarte precise”).
3. 4. 2. Identificarea semenilor
Există trei niveluri posibile de identificare a semenilor: îl identificăm pe celălalt într-un

ansamblu cultural, într-un grup sau chiar faţă de propria noastră psihologie. E ca şi cum am
răspunde succesiv la următoarele întrebări: Cine este acest individ, după cutare sau cutare
criteriu cultural? Cine este acest altul, după criteriile de evaluare a poziţiei sale într-un ansamblu
social mai restrâns, căruia îi aparţin şi eu? Cine este acest semen, după propriile-mi criterii
psihologice de evaluare a oamenilor? De foarte multe ori, cele trei niveluri de evaluare a celuilalt
funcţionează în acelaşi timp, căci suntem cufundaţi permanent în triplul context al societăţii
ambiante al grupurilor de apartenenţă şi al relaţiilor noastre interindividuale în funcţie de
situaţiile sociale în care se găseşte actorul social, accentul va fi totuşi pus pe unul sau altul dintre
aceste contexte133.
Identificarea socială
Evaluarea celuilalt se face automat şi inconştient. Ea este legată de percepţia însăşi. „Să
percepi o persoană înseamnă să o clasezi în anumite categorii semnificative din punct de vedere
cultural, să iei cunoştinţă de statutul şi de rolul său”. Mai înseamnă, atunci când relaţia este
individualizată, să o situăm psihologic faţă de noi înşine. Fiecare societate, fiecare grup şi fiecare
individ posedă un „repertoriu de identităţi” care face posibilă cunoaşterea celuilalt. Indicii care
definesc elementele categorizării sociale sunt, în primul rând, toate semnele şi elementele
131
132
Serge Moscovici – coordonator, op. cit., p. 98.
133
56
constitutive ale faţadei sociale (semnele exterioare, aparenţe etc. Aceste semne sunt în esenţă de
natură culturală, adică dobândite prin participarea la societate. învăţarea socială constă în faptul
de a înmagazina informaţii pentru a putea repera imediat, la semenii noştri, acele elemente care
vor permite identificarea lor.
În literatura de specialitate se relatează cazul amuzant al unei femei din înalta societate
care, îmbrăcându-se cam în pripă ca să se plimbe la ţară (rochie veche, batic peste părul
nepieptănat, unghii nefăcute etc.), se opreşte într-un magazin de lux, în care dintotdeauna voise
să intre, însă nu avusese timp. Vânzătoarea o întâmpină nu tocmai amabil şi îi prezintă o rochiţă
de nimica, ieftină, ceea ce o jigneşte pe doamnă şi o face să iasă. A doua zi, îmbrăcată „normal”,
este primită cu deferenţă în magazin de către aceeaşi vânzătoare, care de altfel nici nu o
recunoaşte134.
Experimentele privind identificarea semenilor arată că evaluarea se face mai curând cu
ajutorul formelor perceptive, sesizate imediat ca totalităţi reperabile, decât cu ajutorul
„semnelor” izolate135.
De-a lungul timpului, experimentele ne arată că persoanele cu o slabă capacitate de
identificare au încredere în ceea ce consideră a fi elemente predominante, fapt ce le duce către o
definire greşită. Ele cad uşor în capcana unei definiţii pripite, determinată de selectarea unui
număr restrâns de elemente. Doar persoanele care cunosc bine grupul social de apartenenţă al
celuilalt sunt capabile să vadă detaliul cu adevărat „revelator”.
Etologia umană a constatat că există câteva semne fundamentale ce au rolul de a facilita
identificarea socială. De exemplu: atitudinea, ţinuta capului, privirea, toate acestea permit
identificarea semenilor pe dimensiunea superior-inferior. Postura (ţinuta capului, atitudinea
generală, aerul afişat), felul cum se poartă (gesturile, mersul, cuvintele, mărcile încrederii în sine
sau ale anxietăţii), modul în care se prezintă, toate acestea definesc prestigiul actorului, indică
gradul de consideraţie la care are dreptul să se aştepte, pe scurt, propun celuilalt o definire a
situaţiei pe dimensiunea dominant-dominat136. Felul de a vorbi şi vestimentaţia vin apoi să
precizeze poziţionarea în funcţie de rolurile sociale. Tot literatura de specialitate a arătat că
subiecţii normali şi socializaţi, plecând de la fraze şi posturi, recunosc foarte repede rolul social
al partenerului. Perceperea rolurilor poate să se lipsească de cuvinte şi să se sprijine doar pe
atitudini şi gesturi. În sfârşit, la nivel psihologic, experienţele personale au modelat „formele” ce
definesc caracterele de simpatic şi antipatic, mai precis criteriile de apreciere individuală137.
134
V. Packard, A l'assaut de la pyramide sociale, Calmann-Levy, 1960, apud Ion-Ovidiu Pânişoară¸ op. cit., p.
214.
135
136
Edward T. Hall, Au-dela de la culture, Editura Seuil, Paris, 1976, apud Ion-Ovidiu Pânişoară¸ op. cit., p. 215.
137
57
Astfel, identificarea semenilor se referă la scheme identitare culturale. de grup sau
personale. Ele ne ajută să decodăm realitatea socială, dar intervin şi în modelarea conduitei
noastre sociale. Într-adevăr, în funcţie de propria noastră reprezentare identitară, ne conformăm
inconştient la ceea ce credem că suntem din punct de vedere social. Astfel, codurile sociale sunt
împărtăşite, iar traiul în societate înlesnit. O dată apreciată identitatea socială, partenerul este
situat într-o ierarhie socială. Se stabileşte astfel un element important al întâlnirii: locul fiecăruia
în raport cu celălalt.
Identificarea relaţională
Importanţa pe care o are frecvenţa privirilor îndreptate spre cineva este un indiciu al
interesului care i se arată. Faptul că privim frecvent o persoană vrea să-i transmită că dorim să
vorbim cu ea (fiindcă privirea fixă asupra cuiva nu este prea corectă în cultura noastră; copiii
sunt învăţaţi, de exemplu, să nu-i privească fix pe adulţi). Cel care „agaţă” o priveşte lung pe
femeia care îl interesează. Aceasta, în schimb, dacă doreşte să arate că nu vrea să lege o relaţie,
va evita să-şi încrucişeze privirile cu ale bărbatului. Cât despre seducătoare, ea are la dispoziţie
„privirea seducătoare”, care este compusă din secvenţa rituală: privire însoţită de batere din gene,
un zâmbet urmat de întoarcerea capului, uşoară înclinare din cap, apoi iar întoarcerea acestuia,
după care lanţul gestual este reluat138.
În faţa unei atare structurări a situaţiei relaţionale care va avea loc, indivizii au de ales
între mai multe conduite. în cazul în care situaţia este acceptată. Se dezvoltă primele schimburi
verbale ale unui joc interacţional în care fiecare va încerca să-şi realizeze intenţiile. În cazul în
care situaţia nu e acceptată, fiind resimţită ca o atingere adusă propriei poziţii sociale, jocul
interacţional ce va urma va viza redefinirea într-un mod mai avantajos a situaţiei pentru
partenerul inferior. În funcţie de situaţie şi de propriile sale posibilităţi, subiectul va manifesta
reacţii de agresiune, de prestanţă-supralicitare, de sfidare sau chiar de evitare a situaţiei. Când
interlocutorul se află într-o poziţie prea avantajoasă sau într-una de forţă, pe care ar putea-o
eventual accentua, subiectul va recurge la alte tipuri de reacţii defensive: inhibarea sau chiar
retragerea (te strângi, te faci mic de tot), va putea să se supună situaţiei sau să se conformeze
rolului pe care lumea aşteaptă ca el să-1 joace, va putea chiar să încerce să profite de disimetria
de forţe pentru a se plânge, a seduce ori a căuta protecţie.
În concluzie, nu putem să nu-l situăm pe celălalt în raport cu noi înşine. Această
constatare este un dat fundamental al realităţii interumane. Rezultatul identificării celuilalt
intervine şi dirijează întregul proces de comunicare cu el139.
138
139
Ion-Ovidiu Pânişoară¸ op. cit., p. 215.
58
3. 4. 3. Autoprezentarea
Individul care ne iese în întâmpinare nu rămâne neutru. Ca şi noi înşine în timpul unei
întâlniri, el face eforturi de autoprezentare ce urmăresc să ne propună o imagine de sine. Încearcă
astfel să influenţeze comunicarea ce va avea loc, pentru ca aceasta să decurgă aşa cum îşi doreşte
el.
Autoprezentarea „conformă” sau „de prestanţă”
Mai întâi, la nivelul reflexului biologic, întâlnirea cu semenii tinde să dea naştere la două
tipuri de autoprezentare: conformizarea şi reacţia de prestanţă.
Prezentarea de conformizare. Semenul care mă întâmpină nu e decât o altă persoană care
îşi îndreaptă privirea spre mine. Această privire reprezintă întâi de toate un risc de a fi judecat.
Studiind comunicarea defensivă din situaţiile de evaluare am văzut că tendinţa spontană a
individului este să adopte o conduită conformă, adică în acord cu normele comportamentale
obişnuite din situaţia respectivă. Şi aceasta deoarece, conformându-se - adică, până la urmă,
făcând cum face toată lumea -, individul are mai puţine şanse să fie judecat greşit.
Prezentarea de prestanţă. Unii psihologi, precum Wallon, au observat la copilul foarte
mic unele „reacţii de prestanţă”, reacţii „reflexe” manifestate în prezenţa adultului. Pentru
Wallon, există o anumită „sensibilitate de prestanţă” (ce „corespunde cu trezirea atitudinilor faţă
de apropierea sau prezenţa semenilor”140). Această reacţie atitudinală are loc prin intermediul
unei stimulări reflexe a tonusului muscular. Reacţiile de prestanţă se accentuează când copilul
are 3 ani: „face pe grozavul”, încearcă „să atragă atenţia asupra lui”, îşi dă importanţă, arată că e
dezinvolt, „sigur pe sine”.
Manipularea imaginii de sine oferite celuilalt
Întâlnirea a fost atent studiată de Goffman, care arată că fiecare dintre actorii prezenţi
încearcă, prin diverse semnale şi comportamente, să-i dea celuilalt o idee despre intenţiile sale şi
despre felul în care defineşte situaţia, deci despre felul în care ar dori să se deruleze
comunicarea141.
Astfel, posturile, atitudinile sau gesturile formează o comunicare structurată al cărei scop
este să le indice celorlalţi cum anume sunt poziţionaţi şi cum înţelege actorul principal să fie
perceput. Este vorba de o tentativă de manipulare a relaţiei care, potrivit lui Goffman, poate fi
minuţios calculată sau calculată doar vag conştient, după cum poate fi şi inconştientă, intrând
H. Wallon, Les origines du caractere, PUF, Paris, 1954, apud Ion-Ovidiu Pânişoară¸ op. cit., p. 217.
140
Erving Goffman, La mise en scene de la vie quotidienne: la presentation de soi, Editura de Minuit, Paris,
141
1973, apud, Ion-Ovidiu Pânişoară¸ op. cit., p. 218.
59
într-o prescripţie socială (adică într-un mod de a acţiona cerut de apartenenţa la un grup social)
sau chiar legată de personalitatea adâncă a individului.
Pornind de la acest joc de autoprezentare, se va dezvolta un joc mai vast cu interlocutorii
actorului „care se prezintă”. Partenerii vor reacţiona la prezentare fie acceptând-o, fie negociind-
o, fie prefăcându-se că o acceptă pentru a o manipula, în sfârşit, respingând-o. Răspunsul
interlocutorilor va fi dat în funcţie de propriile lor obiective de comunicare, dar şi de felul în care
decodează comportamentele expresive paralingvistice care îi scapă (în mare parte) actorului în
timp ce se prezintă şi care îi caracterizează întregul discurs142.
Dar, desigur, cel care se prezintă poate să-şi manipuleze şi paralimbajul. Astfel, spune
Goffman, se naşte „un ciclu virtualmente infinit al disimulărilor, al descoperirilor, al falselor
revelaţii şi al redescoperirilor”. Nu ne mai aflăm într-o „întâlnire”, ci în discuţia care îi
urmează143.
Efectul de întipărire al primelor relaţii
Cunoaştem noţiunea de imprinting din etologie, evidenţiată de Konrad Lorenz. Primele
elemente ale unei relaţii rămân fixate în tot şirul de relaţii ulterioare.
Dată fiind tendinţa participanţilor de a accepta definiţiile propuse de partenerii lor, este de
înţeles importanţa decisivă a primei relaţii care se înfiripă, ea fiind propusă ori manipulată de
unul sau altul dintre interlocutori. Poziţionările respective, ca şi situaţia însăşi sunt definite pe
baza relaţiei iniţiale. Toţi psihologii au remarcat importanţa primului contact, precum şi
dificultatea cuiva de a se rupe de stilul relaţiei începute atunci.
Pentru persoanele care activează în domeniul serviciilor, îndeplinirea corectă a sarcinii
depinde adeseori de aptitudinea lor de a lua şi a păstra iniţiativa într-o relaţie. Această aptitudine
reclamă din partea lor o subtilă agresivitate, atunci când au un statut socio-economic inferior
celui al clienţilor.
Conştienţi de acest fenomen, numeroşi profesionişti cred că primele momente ale unei
întâlniri sunt esenţiale pentru continuarea relaţiei. Astfel, unii profesori cred că nu trebuie să-i
lase pe elevi „să şi-o ia în cap” din prima zi şi că trebuie numaidecât „să se facă respectaţi”. La
fel, personalul îngrijitor din instituţiile psihiatrice consideră că noul bolnav, încă din momentul
când este primit, trebuie pus fără menajamente „la locul lui” în cadrul serviciului, altfel există
riscul unor numeroase dificultăţi ulterioare144.
142
143
Erving Goffman, La mise en scene de la vie quotidienne: la presentation de soi, Editura de Minuit, Paris,
1973, apud, Ion-Ovidiu Pânişoară¸ op. cit., p. 218.
144
60
3. 4. 4. Primele schimburi verbale
Dinamica de ansamblu a întâlnirii

Am analizat până acum reflexele şi procesele de apercepţie care au loc la fiecare dintre
protagoniştii întâlnirii. Am preluat metoda analizei de la psihologia experimentală şi de la
psihologia socială. Dar întâlnirea este mai mult decât un schimb „de la distanţă”: este o
„întâlnire”, fapt bine sesizat de psihologia fenomenologică.
Pentru unii specialişti, întâlnirea cu celălalt este o incertitudine. Ea conţine germenii
insecurităţii şi chiar ai anxietăţii. „În situaţia pe care o reprezintă fiecare întâlnire se constituie
secretul inepuizabil al celuilalt, disimularea existenţei sale, indeterminarea existenţei sale
înrădăcinate în libertate”. Aşa cum am văzut mai înainte, necunoscutul, ascuns după secretul
celuilalt, aduce neliniştea originară dintr-o întâlnire. Dar această incertitudine se risipeşte repede.
Într-adevăr, „secretul nu devine obiect al experienţei decât în dăruirea de sine, în invitaţie sau în
ordin, în gesturi, mimică, privire, precum şi în toate manifestările culturale”. Căci un ansamblu
de semne exterioare vor ajuta la stabilirea unei „definiţii a fiinţei”, o definiţie a semenului 145. De
fapt, subiectul care vine la întâlnire va propune voluntar sau/şi involuntar o definiţie a sa şi a
rolului său în interacţiunea care începe. Aceste două definiţii încep să-i lege între ei pe cel care
întâlneşte şi pe cel întâlnit. Fiecare dintre ei va fi mai mult sau mai puţin obligat să urmeze
definiţia dată celuilalt. Astfel, fiecare „îşi asumă în orice întâlnire un rol pe care trebuie să-l
joace în continuare”. Prin această relaţie şi prin desfăşurarea ei, întâlnirea sfârşeşte prin a fi o
formă circulară. Întâlnirea devine o coerenţă între doi indivizi: coerenţa subiectului şi a lumii
înconjurătoare, condiţionată de întrepătrunderea percepţiei şi a mişcării, ca în exemplul jocului
(sau al dansului). Într-o întâlnire, prin intermediul legăturilor subtile care se stabilesc şi îmi
controlează mai mult sau mai puţin acţiunile, eu sunt concomitent cel jucat (sau jucărie) şi cel
care joacă. „O întâlnire este simultan o existenţă-opusă şi o existenţă-împreună”. În această
formă circulară, „cei doi termeni sunt în egală măsură împreună şi opuşi”. „Secretul absenţei
unui semen (care ne scapă) îl resimţim în prezenţa sa, iar al prezenţei, în absenţa sa”. Există
aşadar în fiecare întâlnire o dublă intenţionalitate, şi anume faptul de a face ceva, de a merge spre
celălalt pentru a-l înţelege şi, în acelaşi timp, faptul de a ne dărui pe noi înşine în aşa fel încât să
ni se poată întâmpla ceva. Regăsim în întâlnire „ambiguitatea fundamentală a existenţei: faptul
de a acţiona şi de a fi acţionat, de a vedea şi de a fi văzut”. Pentru psihologia fenomenologică,
structura fundamentală a întâlnirii ar fi aşadar o totalitate interacţională care conţine, pentru cei
145
Erving Goffman, Les rites d’interaction, Editura de Minuit, Paris, 1974, apud, Ion-Ovidiu Pânişoară¸ op. cit.,
p. 218.
61
doi subiecţi, ambiguitatea de a fi agent şi pacient, de a fi cu şi a fi împotrivă. Incertitudine care
ne dă trei posibile direcţii fundamentale: apropierea (a-fi-cu), evitarea (a-fi-departe) sau chiar
agresiunea (a-fi-împotrivă)146.
Întâlnirea în situaţii idiomatice standard
Noţiunea de „situaţie idiomatică” provine din etologie. Cel care a iniţiat acest tip de
gîndire a fost Tinbergen, o dată cu studierea faimosului dans al ghidrinului mascul în faţa
femelei gravide, cu burta roşie. Atunci a fost descrisă pentru prima dată, în funcţia sa
comunicativă, o formă de comunicare rituală din lumea animală147.
Tinbergen este aşadar primul care a introdus noţiunea de secvenţă comportamentală,
legată de o situaţie biologică bine definită.
Pentru Berger şi Luckmann, situaţiile din viaţa de zi cu zi sunt constituite din înfruntări şi
rezolvări ale „situaţiilor curente” şi ale „situaţiilor specifice”, ultimele dovedindu-se mult mai
problematice pentru indivizi. Prin intermediul „cunoaşterii simţului comun”, individul caută să
reintegreze situaţiile problematice în obişnuinţele sale de rezolvare curentă a situaţiilor
neproblematice148. „Cunoaşterea simţului comun” este un ansamblu de interpretări luate de-a
gata, utilizate în situaţii considerate curente. Este şi un ansamblu de conduite şi deci de
comunicări luate de-a gata, folosite ca răspuns la problemele puse de aceste situaţii.
Pe de altă parte, situaţiilor idiomatice standard le corespund expresii idiomatice standard.
Idiomurile expresive trebuie comparate cu „comportamentele specifice" ale animalelor din
etologie (căutarea hranei, construirea cuibului, comportamentul de împerechere etc.). Într-un
mare număr de activităţi şi de locuri, precum sălile de clasă, mall-urile, cursurile la seral,
partidele colective de sport, reuniunile de club, barurile etc.. conduitele depind foarte mult de
situaţie149.
„Formulele de petrecere a timpului” în conversaţia socială
Deseori, întâlnirea devine lipsită de importanţă şi banală. Apar atunci anumite ritualuri
verbale, denumite „formule de petrecere a timpului”. Jocurile de „petrecere a timpului” se
practică de obicei cu ocazia recepţiilor sau în perioada de aşteptare care precedă debutul unei
reuniuni de grup. O „formulă de petrecere a timpului”, spune Berger, este „o serie de tranzacţii
complementare, simple, pe jumătate ritualizate, dispuse în jurul unui singur nucleu material şi al
146
147
N. Tinbergen, La vie sociale des animata, Editura Payot, Paris, 1967, p. 37-56, apud Alex Mucchielli, op. cit.,
p. 179.
148
P. Berger şi T. Luckmann, La construction sociale de la realite, Editura Meridiens-Klincksieck, Paris, 1986,
p. 38, apud Alex Mucchielli, op. cit., p. 180.
149
62
căror scop principal constă în a structura un anumit interval de timp”, începutul şi sfârşitul
acestui interval sunt semnalate în mod tipic prin ritualuri conversaţionale150.
Analiza tranzacţională a încercat să clasifice numeroasele formule de petrecere a timpului
tipice pentru societăţile noastre. Întâlnim astfel două tipuri clasice de conversaţii între bărbaţi:
„General Motors” (comparare a maşinilor: „prefer Peugeot/Citroen/Renault decât
Renault/Citroen/Peugeot, pentru că ...”); al doilea tip este: „ai văzut, au câştigat” (în sport sau în
politică). În cazul femeilor, întâlnim „produsele cele mai ieftine/scumpe”, „bucătăria” şi
„hainele”. Mai întâlnim : „cum să procedăm ?” (pentru a face un anumit lucru), ocupaţie
comodă, cu ocazia scurtelor călătorii în comun; „cât costă asta ?” sau „aţi fost acolo ?” (în cutare
sau cutare loc), „îl cunoaşteţi ?” (pe Cutărescu sau Cutărescu) ş.a.m.d.
Formulele de petrecere a timpului au aşadar scopul de a organiza timpul ce se scurge în
întâlnirile sociale banale. Dar ele îndeplinesc şi funcţia importantă de a fi „mijloace de selecţie
socială”. Într-adevăr, într-o formulă de petrecere a timpului, jucătorii evaluează potenţialităţile
celorlalţi jucători La sfârşitul unei întâlniri sociale, fiecare persoană va selecţiona anumiţi
jucători pe care ar dori să-i revadă, în timp ce pe alţii îi va respinge. Jucătorii selecţionaţi sunt cei
mai potriviţi candidaţi pentru relaţii mai complexe. Sistemul selectiv de mai sus funcţionează în
cea mai mare parte inconştient şi intuitiv. Fiecare actor face selecţia în funcţie de propriile sale
criterii. Formulele de petrecere a timpului stau deci la baza alegerii unor relaţii şi pot conduce la
prietenie sau la ceea ce pare a fi prietenie, adică faptul de a participa împreună la anumite
ritualuri conversaţionale, cum este grupul de femei (pretinse „prietene”) care se vizitează
reciproc în fiecare dimineaţă, la ora cafeluţei, pentru a interpreta aria „soţului vinovat”151.
Un alt avantaj important pe care-l au indivizii de pe urma formulelor de petrecere a
timpului este satisfacţia de a vedea că una dintre „poziţionările lor existenţiale” este recunoscută
de ceilalţi. Să luăm un exemplu, pentru a explica. În jocul „asociaţia de părinţi ai elevilor”,
actorii pot lua diverse poziţii, afirmând că „toţi copiii sunt răi!” sau că „toţi ceilalţi copii sunt
răi!” sau că „toţi copiii sunt trişti!” ... Aceste luări de poziţii pot da naştere rolului de, respectiv,
„părinte sever”, „drept”, „indulgent” sau „săritor”. Poziţia se manifestă prin intermediul unei
atitudini existenţiale faţă de o problemă Atitudinea face cunoscută o axă fundamentală a
personalităţii celui care „joacă”. Când ceilalţi actori îi „confirmă” rolul din cadru jocului, el
primeşte deci, în mod indirect, confirmarea poziţiei sale existenţiale. „Mângâierea” primită îl
150
P. Berger şi T. Luckmann, La construction sociale de la realite, Editura Meridiens-Klincksieck, Paris, 1986,
p. 38, apud Alex Mucchielli, op. cit., p. 180.
151
63
emoţionează profund. Confirmarea rolului consolidează poziţia individului, Berne numind acest
fenomen „avantajul existenţial” al formulelor de petrecere a timpului152.
Sub „jocul” actorului se exprimă deci o tendinţă existenţială adâncă, ce ţine de
personalitatea individului. Înţelegem atunci motivul pentru care formulele de petrecere a
timpului sunt tipizate: fiindcă scopurile pe care le servesc sunt şi ele tipizate.
Întâlnirea „autentică”
Recurgând la terminologia lui Ricoeur, putem să mergem mai departe cu descrierea şi să
opunem două moduri ale întâlnirii. Pe de o parte, cel al „socius-ului”, iar pe de alta, cel al
„aproapelui”. Potrivit lui Ricoeur, cele două tipuri de întâlniri sunt foarte diferite. Între ele ar
exista chiar o incompatibilitate de fond, deoarece „socialul tinde să blocheze accesul
caracterului personal şi să ascundă misterul relaţiilor interumane”153. Totuşi, cele două moduri
nu se exclud neapărat, dialectica socius-ului şi a aproapelui vădindu-se foarte complexă. „Relaţia
personală cu aproapele când trece prin relaţia cu socius-ul, când se elaborează în afara ei:
alteori se ridică împotriva relaţiei cu socius-ul”. Cel de-al doilea tip de întâlnire ar duce aşadar
la veritabila comunicare interumană, cea întemeiată pe participarea împreună cu semenul.
Comunicarea devine posibilă prin tipul de comunicare pe care omul o poate stabili, diferită de
cea care are loc la celelalte specii, care nu deţin acest principiu în societatea lor. Doar oamenii se
întâlnesc cu adevărat, deoarece sunt conştienţi de asemănarea lor şi pot să se pună astfel moral şi
afectiv în locul celuilalt, să se identifice cu el. Această participare-identificare este logic şi
ontologic anterioară comunicării verbale; ea însăşi exprimă cele două atitudini umane sociale
fundamentale: întrajutorarea şi schimbul verbal. Interacţiunea devine comunicare atunci când
individul care are ceva de spus este afectat de ce are de spus la fel ca şi persoana căreia i se
adresează, adică atunci când semnificaţiile sunt comune şi împărtăşite.
Totuşi, experienţa arată că această comunicare interumană fundamentală nu este datul
imediat al întâlnirii dintre congeneri, chiar dacă este ontologic oferită omului. Deseori, în cel mai
bun caz, întâlnirea cu semenul este întâlnirea cu un rol, cu un socius, şi abia apoi întâlnirea cu o
persoană: în cel mai rău caz, este întâlnirea cu un semen necunoscut, cu un potenţial pericol. Se
ştie că rolul social are o importantă funcţie securizantă atunci când ne prezentăm cuiva.
Universul profesional, experienţele de dinamică a grupului arată că întâlnirea poate fi securizantă
când se desfăşoară prin intermediul unei faţade de statute şi de referinţe profesionale şi că abia
după multe măsuri de prevedere întâlnirea se poate situa la un nivel mai adânc, aşa cum este
cazul cu întâlnirea amicală şi cea amoroasă.
152
153
P. Ricoeur, Histoire et verite, Editura Seuil, Paris, 1955, p. 226, apud Ion-Ovidiu Pânişoară¸ op. cit., p. 220.
64
„Contractul de comunicare”
Orice comunicare comportă diferite mize. Pentru fiecare dintre ele (miză de informare, de
poziţionare, de influenţare şi de mobilizare, de calificare a relaţiei, de fixare a unor norme),
partenerii încearcă totdeauna să încheie un fel de „contract de comunicare”. În multe cazuri, de
altfel, contractul este tacit şi stabilit prin normele situaţiei de comunicare. El „constituie o
secvenţă de acţiuni coordonate ... realizabilă doar prin cooperarea tuturor participanţilor”154.
Pentru a încheia un contract de comunicare, un partener trebuie mai întâi să recunoască
intenţia interlocutorului său şi să-i arate că a înţeles-o, după care trebuie să intervină în legătură
cu această intenţie şi să-şi facă cunoscută poziţia 155. De exemplu, „schimbul comunicaţional
reparator” este un contract ce are în vedere faptul că unui partener care a făcut o greşeală de
„bun-gust relaţional” i se atribuie posibilitatea de a şi-o îndrepta. Acest lucru necesită o
cooperare între parteneri. Cel care a greşit trebuie să semnaleze că ştie că a făcut o greşeală şi că
intenţionează s-o îndrepte. Interlocutorul trebuie să-i semnaleze că i-a înţeles dorinţa de a
îndrepta lucrurile şi că-i va da ocazia să concretizeze această reparaţie.
Într-un anumit număr de cazuri, termenii contractului propus de unul dintre actori sunt
„indecidabili”, adică formulaţi în mod contradictoriu, fapt care nu permite o înţelegere clară.
Pentru a releva aceste aspecte, prezentă mai jos un exemplu:
O mamă îşi vizitează fiul, care se reface în urma unei crize psihotice. Când el se apropie:
a) ea deschide braţele ca el s-o îmbrăţişeze şi (sau)
b) pentru a-l îmbrăţişa
c) când el vine mai aproape, ea se încordează şi înţepeneşte
d) el se opreşte, nehotărât
e) ea spune: „Nu vrei să-ţi îmbrăţişezi mama?” şi, pentru că el nu se mişcă şi ezită încă,
f) ea spune: „Dar, dragul meu, nu trebuie să-ţi fie frică de sentimentele tale”.
Fiul răspunde invitaţiei de a o îmbrăţişa, însă atitudinea mamei, încordată, ţeapănă, îi
spune în acelaşi timp să n-o facă. Mama nu poate recunoaşte deschis că se teme să aibă o relaţie
strânsă cu fiul ei sau că are un alt motiv de a nu dori cu adevărat ca el să îndeplinească ceea ce ea
îl îndeamnă, însă niciunul, nici celălalt nu aduc vorba despre asta. El răspunde mesajului tacit,
nonverbal: chiar dacă-mi deschid braţele pentru ca tu să vii şi să mă îmbrăţişezi, în realitate mi-e
frică să faci asta, dar nu pot s-o mărturisesc nici faţă de mine, nici faţă de tine, deci sper că vei fi
prea „bolnav” ca să mă îmbrăţişezi. Dar, după aceea, mama îi arată că vrea pur şi simplu ca el să
o îmbrăţişeze şi lasă să se subînţeleagă că el nu o face nu pentru că i-a ghicit spaima la gândul că
154
155
Serge Moscovici – coordonator, op. cit., p. 114.
65
ar putea-o îmbrăţişa sau ordinul ei de a se abţine, ci pentru că nu o iubeşte. Cum fiul nu
răspunde, ea subînţelege că motivul pentru care el n-o îmbrăţişează este frica de sexualitatea sau
agresivitatea care îi marchează sentimentele pentru ea. Mama îi dă de fapt de înţeles: „nu mă
îmbrăţişa, altfel te pedepsesc” şi „dacă nu o faci, te pedepsesc”.
Ne aflăm aşadar într-o situaţie pe care o cunoaştem sub numele de situaţie paradoxală.
Vedem de aici că, în cele din urmă, toate schimburile comunicaţionale dintr-o întâlnire pot fi
limpezi sau vagi, decidabile sau paradoxale şi că toate acestea au un anumit efect de bumerang
asupra interlocutorilor prezenţi şi asupra continuării pe care o vor da întâlnirii156.
CONCLUZII
Fenomen complex şi persuasiv, comunicarea se pretează utilizării mai multor modele, din
perspective teoretice diferite. Ea poate fi tratată de către psihologi ca tip aparte de comportament,
de către sociologi ca factor decisiv de socializare, de antropologi ca instrument de constituire şi
156
66
răspândire a culturii, de semioticieni ca proces de configurare şi reconfigurare a semnificaţiilor
semnelor etc.
Emitentul, receptorul, mesajul, codul, situaţia şi canalul de transmitere vor funcţiona în
cadrul modelului ca variabile independente, în funcţie de care comunicarea va lua anumite
valori.
Atunci când se evaluează comunicarea dintre doi sau mai mulţi indivizi trebuie luate în
considerare şi măsurate toate interacţiunile dintre ei. Dacă într-o comunicare se constată, spre
exemplu, o performanţă scăzută în plan semantic (adică un insucces relativ al interacţiunii
referire-coreferire), nu se poate conchide automat că respectiva comunicare a eşuat (complet). S-
ar putea întâmpla ca acest fapt să fie contrabalansat în mare măsură de intensificarea relaţiei
dintre protagoniştii comunicării sau de o mai bună cunoaştere reciprocă.
Ar fi de menţionat, apoi, că arareori putem judeca o interacţiune într-o logică binară, prin
raportare la două valori extreme: succesul absolut, respectiv eşecul absolut. Cel mai adesea
putem vorbi de grade intermediare de reuşită, respectiv de ratare a interacţiunilor subsumate
comunicării sau a proceselor de comunicare luate în ansamblul lor.
Comunicarea este un proces ireversibil şi cumulativ. Nimeni nu se poate întoarce la
experienţele de comunicare trecute pentru a le revizui sau pentru a le anula şi nici nu se poate
sustrage influenţei acestora când se angajează într-o nouă comunicare. Din păcate însă, nu se
poate determina cu suficientă acurateţe natura şi gradul acestei influenţe asupra performanţei
comunicative prezente.
Comunicarea nu se prezintă ca o situaţie de conflict în care două sau mai multe părţi au
scopuri sau tendinţe contrare, însă, sub raportul regulilor constitutive, ea se desfăşoară aidoma
unui joc. Aşa cum jucătorii unei partide de şah trebuie să respecte toate regulile (constitutive) de
mutare a pieselor pe tablă, în caz contrar neputându-se spune că joacă şah, comunicatorii sunt
datori să se comporte în acord cu toate regulile constitutive ale comunicării (privind combinarea
semnelor, autodezvăluirea, desemnarea unor fragmente ale realităţii etc.), pentru a fi în măsură să
afirme că ei comunică.
Din păcate, determinarea regulilor constitutive ale comunicării şi, implicit, identificarea
unor mărci incontestabile ale blocării procesului de comunicare nu se fac cu aceeaşi uşurinţă ca
în cazul jocurilor.
Sinteza datelor de experienţă şi de observaţie ne determină să afirmăm că întâlnirea cu
semenul se desfăşoară într-un sens dublu: dinspre necunoscut spre cunoscut şi de la masca
socială la persoana umană.
67
Pe de altă parte, am văzut că ceea ce caracterizează întâlnirea interindividuală este efortul
de inferenţă şi de aprehensiune cognitivă pe care subiectul îl face în legătură cu persoana
întâlnită. Efortul ne apare acum înzestrat cu sensurile lui fundamentale: ocrotirea individualităţii
şi pregătirea mijloacelor de apărare în faţa exteriorului, situarea într-o relaţie de interacţiune
negociată cu Celălalt. Am văzut că acest efort întâlnea mai întâi „suprafaţa socială” a semenului
(statut, identitate socială, faţadă socială, rol etc.) şi că era ajutat de o serie de forme a priori de
aprehensiune. Am văzut totodată că apar un fel de „reflexe de apărare”, activate împotriva
riscurilor de atingere venite din partea semenului: alarma defensivă, în momentul întâlnirii cu un
Celălalt necunoscut; perceperea acelor senine care permit atât situarea celuilalt pe axa prieten-
duşman, cât şi reperarea intenţiilor sale, definirea lui din punct de vedere social, după care
urmează fie primirea-încredere, fie agresiunea defensivă, fie supunerea, fie refugiul în
conformismul anumitor autoprezentări. Am subliniat, de asemenea, forţa ritualurilor ce intervin
foarte devreme într-o întâlnire. Ele au rolul fie de a-l apăra pe individ de o întâlnire mai intimă
între el şi ceilalţi, fie de a selecţiona parteneri cu care va încerca să aibă o întâlnire autentică.
Prin urmare, multe lucruri sunt puse în joc pe durata întâlnirii cu semenii: imaginea pe
care celălalt o va avea despre mine, tipul de relaţii ulterioare pe care le-aş putea avea cu
partenerul, posibilitatea unei întâlniri autentice etc. Ele se leagă rapid într-un ansamblu de
contracte tacite care au în vedere toate mizele comunicării.
Comunicarea în termeni clari, coerenţi şi concişi este calea cea mai scurtă spre
o productivitate mărită. În sprijinul ei vin claritatea în gândire, reflectată în obiective bine
determinate, disciplina de a pune în aplicare măsurile necesare pentru îndeplinirea obiectivelor,
colaborarea permanentă, reflectată în modul cum cei implicaţi lucrează precum un ceas elveţian
şi nu în ultimul rând, capacitatea de comunicare asertivă, care se reflectă într-o incidenţă mică a
conflictelor şi neînţelegerilor la locul de muncă.
În zilele noastre, în condiţiile stresului profesional şi personal permanent, cele mai
multe persoane uită de politeţe şi de bun simţ şi devin fie extrem de agresive şi dornice de a
obţine ceea ce îşi doresc, fie foarte timide şi virtual incapabile să ceară ceea ce ele consideră că
merită.
A fi asertiv înseamnă, în primul rând, a fi într-un acord profund cu valorile şi obiectivele
tale personale, ceea ce îţi conferă suficientă putere de a spune lucrurilor pe nume, indiferent
de părerile bune sau proaste ale celor din jur. Caracteristicile asertivităţii sunt încrederea în sine,
credinţele pozitive despre sine, optimismul şi curajul, însoţite de o mare capacitate de planificare
şi pregătire a unui plan personal de dezvoltare.
68
BIBLIOGRAFIE
1. Agabrian Mircea, Strategii de comunicare eficientă, Editura Institutul European, Iaşi,

2008.
69
2. Badea Butoi Tudorel, Tratat universitar de psihologie judiciară, Ediţia a II-a, revăzută
şi adăugită, Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2019.
3. Biblioteca performanţei în carieră, Comunicarea eficientă, Ediţia a II-a, traducere:
Aurelian Sburlescu, Editura ALL, Bucureşti, 2008.
4. Ceauşu Valeriu (coord.), Pitariu Horia, Toma Mircea, Cabinet de psihologie 2, Editura
Academiei Române, Bucureşti, 1992.
5. Chelcea Septimiu, Ivan Loredana, Chelcea Adina, Comunicarea nonverbală: gesturile
şi postura. Cuvintele nu sunt de ajuns, Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Comunicare.ro,
Bucureşti, 2008.
6. Ciorănescu Alexandru, Dicţionarul etimologic al limbii române, Editura Saeculum
I.O., Bucureşti, 2002.
7. Coman Alina, Tehnici de comunicare. Proceduri şi mecanisme psihosociale, Editura C.
H. Beck, Bucureşti, 2008.
8. Cosmovici Andrei, Luminiţa Mihaela Iaob, Psihologie şcolară, Editura Polirom, Iaşi,
1998.
9. Cristescu Maria Alice, Ghid de comunicare asertivă, https://vdocumente.com/ ghid-de-
comunicare-asertivapdf.html
10. Darwin Charles, Expresia emoţiilor la om şi animale. Despre instinct, Editura
Academiei, Bucureşti, 1967.
11. Dinu Mihai, Comunicarea, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1997.
12. Lesenciuc Adrian, Teorii ale comunicării, Editura Academiei Forţelor Aeriene „Henri
Coandă” Braşov, 2017.
13. Moscovici Serge – coordonator, Psihologia socială a relaţiilor cu celălalt. Traducere
de Cristina Moşu, Editura Polirom, Iaşi, 1998.
14. Mucchielli Alex, Arta de a comunica. Metode, forme şi psihologia situaţiilor de
comunicare, Editura Polirom, Iaşi, 2015.
15. Pavalache‐Ilie Mariela – Coordonator, Mozaicul comunicării, Editura Presa
Universitară Clujană, Cluj-Napoca, 2015.
16. Pânişoară Ion-Ovidiu, Comunicarea eficientă, Ediţia a IV-a, Editura Polirom, Iaşi,
2015.
17. Popescu-Neveanu Paul, Dicţionar de psihologie, Editura Albatros, Bucureşti, 1978.
18. Rădan Miruna, Ce este comportamentul asertiv? În Ceauşu Valeriu (coord.), Pitariu
Horia, Toma Mircea, Cabinet de psihologie 2, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1992.
70
19. Stănciugelu Irina, Tudor Raluca, Tran Adriana, Tran Vasile, Teoria comunicării,
Editura Tritonic, Bucureşti, 2014.
20. Tran Vasile, Irina Stănciugelu, Teoria comunicării, Ediţia a II-a, revizuită, Editura
Comunicare.ro, Bucureşti, 2003.
21. https://www.mindtools.com/pages/ article/Assertiveness.htm
22. https://www2.warwick.ac.uk/services/tutors/counselling/informationpages/
assertivecommunication/
71

Tehnici de Comunicare v3-1

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Tehnici de Comunicare v3-1

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA ,,CONSTANTIN BRÂNCUŞI” DIN TÂRGU JIU

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ALE EDUCAŢIEI DREPT ŞI ADMINISTRAŢIE

CAPITOLUL 1. ARTA DE A COMUNICA..........................................................................6

1. 1. Repere conceptuale privind comunicarea.......................................................................6

CAPITOLUL 2. COMUNICAREA NONVERBALĂ.........................................................23

CAPITOLUL 3. COMUNICAREA ASERTIVĂ.................................................................45

1. 1. Repere conceptuale privind comunicarea4

Etimologic cuvântul „comunicare”, este un derivat al cuvântului „comun” (care aparţine

1. 2. Principii şi funcţii ale comunicării. Competenţa de comunicare

În condiţiile dezvoltării termenului de comunicare, şi funcţiile comunicării pot să se

Ion-Ovidiu Pânişoară, op. cit., p. 28-29.

Studiul unui fenomen plurideterminat cum este comunicarea impune o taxonomie cu o

Comunicarea nonverbală are, datorită ponderii ei mari în cadrul comunicării realizată de

Tabelul nr. 2.1.

2. 2. Categorii gestuale (limbajul trupului)

2. 3. Comunicarea prin intermediul spaţiului – zone şi distanţe personale

Septimiu Chelcea, Loredana Ivan, Adina Chelcea, op. cit., p. 147.

Alina Coman, op. cit., p. 85.

Figura 2.2. Distanţele intimă, personală şi socială stabilite de E. T. Hall (1959)

Prezentăm în continuare o sumară descriere a acestor distanţe-zone.

2. 3. 1. Zona intimă (0-45 cm)

2. 3. 2. Zona personală (46-122 cm)

2. 3. 3. Zona socială (1,23-3,5 m)

Este spaţiul rezervat contactelor sociale, negocierilor, vânzărilor şi relaţiilor profesionale,

2. 3. 4. Zona publică (peste distanţa de 3,5 m)

Loredana Ivan, Adina Chelcea, op. cit., p. 55.

2. 4. Comportamentul simulat/disimulat şi valoarea lui pentru comunicare

Comportamentul disimulat vizează ansamblul manifestărilor noastre prin care ascundem

Tabel nr. 2.2

Tabelul nr. 3.1.

Comunicarea asertivă se bazează şi pe conduite nonverbale adecvate. Este cunoscut

Tabelul nr. 3.2

3. 4. Comunicarea în timpul întâlnirii

Întâlnirea este, în sine, o situaţie limită de comunicare. Ea recurge la o comunicare ce are

3. 4. 1. Reflexele şi predispoziţiile prealabile întâlnirii

Reacţia de alertă faţă de cel care vine

Există trei niveluri posibile de identificare a semenilor: îl identificăm pe celălalt într-un

1973, apud, Ion-Ovidiu Pânişoară¸ op. cit., p. 218.

Dinamica de ansamblu a întâlnirii

1. Agabrian Mircea, Strategii de comunicare eficientă, Editura Institutul European, Iaşi,

S-ar putea să vă placă și