Umorul ca tehnică de persuasiune

Umorul este recunoscut ca un instrument folosit pentru dezvoltarea învățării, deoarece este
capabil să stimuleze atenția elevilor, să exemplifice teoria și să inspire progresiv elevii.

Studiile au arătat că un proces de condiționare are loc atunci când publicul este expus umorului și
se creează o atitudine pozitivă față de comunicator, ceea ce duce la un interes sporit cu privire la
subiect (Mortensen, 2006).

Cu toate acestea, deși umorul atrage atenția și nu afectează înțelegerea unui public, nu reușește să
mărească sau să își dea seama de sinceritatea sursei, dar îmbunătățește afecțiunea față de sursă și
pentru ca umorul să fie cel mai eficient; trebuie mai degrabă să fie asociat mesajului decât izolat
(Markiewicz, 1974).

Umorul poate fi, de asemenea, dăunător dacă nu este folosit într-un mod controlat, deoarece
umorul are tendința de a îndepărta publicul de mesajul dorit. Potrivit lui Chaffee (1994), studiile
au arătat că umorul funcționează deosebit de bine cu un argument slab în care are tendința de a
compensa. Umorul nu funcționează bine cu un argument puternic, deoarece tinde să distragă
atenția ascultătorilor de la comunicatul de bază al argumentului, deoarece umorul atrage atenția
în primul rând asupra sa (Seiter & Gass 2004).

Există, de asemenea, riscul unei interpretări greșite în cazul în care unii receptori ar putea să nu
înțeleagă umorul și să își piardă efectiv interesul (Chafe, 1987).

Mai mult, umorul, cum ar fi satira și ironia, pot atrage receptorul în complexitatea sa,
înstrăinându-l în continuare pe receptor de mesajul intenționat (Mortensen, 2006). În cele din
urmă, există riscul ca unii membri ai publicului să fie ofensați, deoarece umorul se bazează de
obicei pe oameni și pe experiențele zilnice. Prin urmare, este ușor să pierzi publicul prin
infracțiuni aduse neintenționat prin convingerea umorului în comparație cu convingerea fără
umor (Markiewicz, 1974).

Effects of Humor on Persuasion, Dorothy Markiewicz, in Sociometry, Vol. 37, No. 3, Sep., 1974, pp. 407-
422, American Sociological Association, URL: https://www.jstor.org/stable/2786391