08.

Imaginea occidentalilor în sursele bizantine

Principala sursă pentru Prima Cruciadă este Alexiada scrisă de Anna Comnena, fiica
lui Alexios I. Aceasta era prințesă porphyrogenetă, a fost logodită încă din pruncie cu fiul lui
Mihail VII Dukas, Constantin, și fiind prima născută a cuplului imperial, încă din copilărie a avut
convingerea că ea avea să fie moștenitoarea tronului imperial. Speranțele ei au fost spulberate
după nașterea fiului lui Alexios, Ioan Comnenul, cel care a avut împărat. De altfel, Anna
Comnena avea să conteste dreptul fratelui ei de a deveni împărat, ambițiile ei fiind susținute de
mama celor doi, Irina Dukas. Cele două femei au pus la cale două comploturi, motiv pentru care
Ioan II a închis-o într-o mănăstire. Alexiada este dedicată tatălui ei și dincolo de faptul că ea
prezintă în cea mai favorabilă lumină acțiunile lui Alexios I Comnenul, Alexiada este o operă
reprezentativă pentru un curent de opinie foarte puternic în Bizanțul sec. XII, fiind vorba de
curentul caracterizat prin ostilitate față de Occident și refuzul acceptării unei apropieri între
Bizantini și Occidentali. În ceea ce privește Prima Cruciadă, prințesa face referire la lansarea
apelului pontifical ( acesta a avut un ecou imens în lumea apuseană). Ea spune că războinicii
celți au fost precedați de o mulțime de oameni neînarmați care erau mai numeroși decât nisipul
mării și decât stelele. Trecerea cruciaților prin Balcani este asemănată cu un roi de lăcuste, având
în vedere pagubele produse. Anna Comnena vorbește despre surprinderea tatălui ei în momentul
în care a văzut o asemnea armată ajungând în fața Constantinopolului. Tatăl ei s-a arătat grijuliu
față de această mulțime și nu i-a trecut în Asia Mică așa cum i-au cerut aceștia. Doar după ce a
fost forțat să îi transporte în Asia Mică, împăratul a acceptat să facă acest lucru. Dacă prințesa
bizantină acceptă ideea că sărăcimea era împinsă la cruciadă de dorința de a se închina la
Locurile Sfinte, nu același lucru îl poate spune în legătură cu cavalerii. Impresia pe care o are
prințesa bizantină față de cruciați era aceea că nobilii occidentali doreau să cucerească
Constantinopolul, chiar împăratul temându-se de venirea lor, căci le cunoștea avântul de
neînfrânat, sufletul nestatornic și schimbător și tot ceea ce este în firea celților. Primele contacte
cu cavalerii sosiți la Constantinopol sunt un prilej pentru prințesa bizantină de a pune în lumină
atitudinea lor arogantă și trufașă. Un exemplu pe care îl dă prințesa bizantină este scrisoarea
trimisă de regele Franței, Hugo de Vermandois, care mândru de originea sa nobilă, a cerut ca să
fie întâmpinat cu toată pompa. Grosolonia și trufia latinilor sunt ilustrate de episodul în care un
nobil occidental se așează pe tronul imperial ( era vorba și de necunoașterea protocolului

1
bizantin). Îi face un portret și lui Bohemund de Tarent, dar și tatălui acestuia, Robert, care nu era
protretizat într-o manieră favorabilă. Nici Bohemund nu era caracterizat mai bine, însă îi
recunoaște frumusețea acestuia. Pentru bizantini era de neînțeles existența unei astfel de
expediții, și mai ales participarea preoților la o astfel de expediție. Diverse episoade îi servesc
prințesei pentru a accentua diferențele dintre clerul grec și cel occidental. Nici papalitatea nu se
bucură de un mare prestigiu în ochii prințesei bizantine ( cazul lui Grigore VII care îi tratează cu
cruzime pe solii împăratului Henry IV). Prin urmare, în viziunea Annei Comnena, latinii sunt
niște barbari, ca orice alți locuitori din afara imperiului. Aceștia nu făceau parte din politeea
bizantină,nu trăiesc sub legea romană, nu se supun regulilor și disciplinei și sunt lipsiți de
maniere și cultură.

Sursele bizantine (de la Androne)

Una dintre cele mai importante și mai cunoscute lucrări ale istoriografiei bizantine
este Alexiada Anei Comnena, fiica bazileului Alexios I Comnenul.
Ea era prințesă Porfirogenetă, să născuse în 1083, a fost logodită încă din pruncie cu
Constantin Ducas și, fiind prima născută a cuplului imperial.
Încă din copilărie era convinsă că avea să fie moștenitoarea tronului imperial.
Speranțele ei au fost spulberate după nașterea fiului lui Alexios, Ioan Comnenul, cel
care, în mod firesc, trebuia să-i urmeze tatălui său pe tronul imperial.
De altfel, Ana Comnena avea să conteste dreptul fratelui ei de a deveni împărat toată
viața.
Ambițiile ei erau susținute de mama lor, Irina Ducas.
Cu toate că ea, în Alexiada nu spune nimic, cele două au făcut presiuni asupra lui
Alexios, aflat pe patul de moarte, să o declare moștentioare pe Ana.
Cele două au pus la cale comploturi împotriva lui Ioan II Comnenul.
Lucrarea a fost dedicată tatălui ei și, dincolo de faptul că ea prezintă în cea mai
favorabilă lumină acțiunile lui Alexios I Comnenul, Alexiada este o operă reprezentativă pentru
un curent de opinie foarte puternic în Bizanțul secolului al XIII-lea.

2
 Este vorba despre acel curent caracterizat de ostilitate față de occident și refuzul
acceptării unei apropieri/colaborări între bizantini și occidentali.
Prințesa se referă într-un număr important de pagini la prima Cruciadă.
Lansarea apelului papal a avut un ecou puternic în lumea apuseană; ea vorbește
despre o dislocare atât de bărbați, cât și de femei, cum nimeni nu-și mai amintește să fi văzut
vreodată și spune că războinicii celți au fost precedați de o mulțime de oameni neînarmați, mai
numeroși decât grăunțele de nisip și decât stelele.
Trecerea cruciaților prin Balcani este văzută ca o pustiire...
Vorbește despre surprinderea tatlui ei când a văzut o asemenea armată ajunsă la
Constantinopol, dar spune că împăratul s-a arătat extrem de grijuliu față de această mulțime; nu
i-a trecut în Asia Mică, așa cum solicitaseră ei, abia ulterior fiind forțat de acțiunile lor de pradă,
acceptă să-i transporte în Asia Mică, unde aveau să fie măcelăriți.
Sărăcimea era împinsă la Cruciadă de dorința de a se închina la locurile sfinte; nu
același lucru îl poate spune în legătură cu cavalerii.
Impresia pe care o are prințesa bizantină era aceea că acești cavaleri nu urmăresc
altceva decât cucerirea și prădarea Constantinopolului și chiar împăratul se temea de venirea lor,
căci le cunoștea avântul de neînfrânat, sufletul nestatornic și neschimbător...
Ușurința cu care încălcau tratatele...
Primele contacte cu cavalerii veniți la Constantinopol sunt un prilej de a pune în
evidență atitudinea lor arogantă și trufașă, un exemplu fiind scrisoarea trimisă de fratele regelui
Franței, Hugo de France, care, mândru de originea sa nobilă, de originea și bogăția sa, când să
plece spre locurile sfinte, a cerut să vină la împărat, lăudându-se cu statutul său.
Împăratul a ignorat această scrisoare...
Grosolănia și trufia latinilor sunt evidențiate într-un alt episod, cel în care un nobil
occidental se așază pe tronul imperial.
Îi face un portret și lui Bohemond de Tarent, „de o ticăloșie fără limite”...
Pentru bizantini, o astfel de expediție militară cu binecuvântarea Papalității era greu
de înțeles, dar și mai greu de înțeles era prezența preoților la expediție.
„Căci noi nu avem aceeași concepție despre preoți ca latinii; să nu pui mâna, să nu
ucizi, să nu ataci ce-i sfânt. Barbarul latin trece însă scutul pe brațul stâng și sabia în cel drept...”

3
 În legătură cu Papa Grigore al VII-lea vorbește despre cruzimea cu care Papa îi trata
pe solii imperiului.
În viziunea Anei Comnena, latinii sunt niște barbari, ca orice alți locuitori din afara
imperiului, nu fac parte din politeea bizantină, nu trăiesc sub legea romană, nu se supun regulilor
și disciplinei și, nu în ultimul rând, sunt lipsiți de maniere și cultură, aspecte ce aveau să fie
accentuate de Ioan Kynamos și Nicetas Choniates.