Alexiada, importanţa istorică

Bibliografie
Ana Comnena, Alexiada,trad. Marina Marinescu, prefaţă, tabel cronologic şi note Nicolae Şerban
Tanaşoca, II vol. col. BPT, ed. Minerva, Bucureşti, 1977.
Börje Knös, „Literatura bizantină în limba populară din vremea Comnenilor” în Literatura
Bizanţului, Bucureşti, 1971.
Paul Lemerle, Le Premier Humanisme byzantin. Notes et remarques sur enseignements et
culture à Byzance, des origines au Xe siècle, Paris, 1971.
Evelyne Patlagean, « Les débuts d’une aristocratie byzantine et le témoignage de
l’historiofraphie. Système des noms et liens de parentés au IXe Xe siècles », Byzantine
Aristocracy, IX-XIII Centuries, ed. M. Angold, BAR International Series 221, Oxford, 1984, pp.
23-42
Ferdinand Chalandon, Essai sur la règne d’Alexis I Comnène (1081-1118), Paris, 1900
A. Cameron, “The Construction of Court Ritual : the Byzantine Book of Ceremonies”, în Rituals
of Royality. Power and Ceremonial in Traditional Societies, Cambridge, 1987, pp.106-136
Mc. Cormicick, “ Analyzing Imperial Ceremonies”, în Jahrbuch der österreichischen
Byzantinistik, 35, 1985, p.1-20.
Ion Barnea, Ştefan Ştefănescu, Din Istoria Dobrogei, Bizantini, romani şi bulgari la Dunărea de
Jos, vol. III, Bucureşti, 1971
Nicolae Iorga, Drepturi naţionale şi politice în Dobrogea, Bucureşti, 1925
N. Bănescu, La domination byzantine sur les regions du Bas-Danube, Cluj, 1927
C. Brătescu, Dobrogea în secolul XII: Bergean, Paristrion în “Analele Dobrogei” I, 1920
Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti,
1997
Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor, vol. I, Bucureşti, 1935
Jean Claude Cheynet, Pouvoir et contestations à Byzance (963-1210), Paris, 1996.
A.A. Vasiliev, Istoria Imperiului Bizantin, Polirom, Iaşi, 2010
Emanoil Băbuş, Bizanţul, istorie şi spiritualitate, ed. Sofia, Bucureşti, 2010.
Manuscrise complete
 Florentinus
 Coislinianus
Florentinus datază din secolul XII, bază pentru colecţia Teubner şi pt. ediţia A. Reifferscheid cel
care a publicat vol. II al Alexiadei în coll. “Byzantine”-Bonn-1878
 Textul este pe pergament, legătura roşie (piele pe lemn) cu fermoar.
 Codexul conţine doar primele 14 cărţi, iar a XV- a este incompletă. Nu există indicatoare
numerice pe pagină, ci doar unele numere se pot regăsi sporadic.
Coislinianus datează din sec. XII, este pe pergament şi conţine 14 cărţi. Primele pagini sunt
deteriorate, cerneala în unele părţi ştearsă---mod de conservare defectuos.

Alte 3 codexuri:
 Vaticanus graecus 1438-manuscris sec. XVI—Biblioteca Vaticanului-copie a
manuscrisului Coislinianus.
 Barberiniani 235-236 --Vatican
 Ottboniani 131 şi 137--sec. XVII---Vatican
Ediţii:
 D. Hoeschel, Alexiados libri VIII ab Ana Comnena de rebus a patre gesti scripti.
Augustae Vindelicorum, 1610
 P. Poussines, Annae Comnenae Alexiadis libri XV. Lutetiae 1649 (retipărit la Veneţia în
1729 şi reprodus în Patrologie graeca Migne t. 131.
 J. Schopen şi A. Reifferscheid, Annae Comnenae Alexias (libri XV), 2 vol. Leipzig, 1884.
 E. Miller, Les fragments concernant la croisade (Recueil des historiens des Croisades.
Hist. Grecs, t. I, 2, Paris, 1875.
Traduceri
 Latină: P. Poussines şi-a însoţit ediţia cu o parafrazare latină de slabă calitate.
 Germană: Fr. Schiller în “Allgemeine Sammlung historischer Memoires” von 12.Jahr.
Bis auf die neusten Zeiten”, Jena 1790 I, 1-2.
 Italiană: G. Rossi publică în 1846 la Milano în 2 volume.
 Engleză: A.S. Dawes, The Alexiad, Londra, 1928.
  Franceză: Bernard Leib, Alexiade, règne de l ’empereur Alexis I Comnène (1081-1118), a
treia ediţie, prima 1937, Paris, 2006.

Familia imperială

1 decembrie 1083: Alexis I intră în Constantinopol dp. victoria împotriva normanzilor

2 decembrie 1083: se naşte fiica sa Ana Comnena, promisă imediat după naştere lui Constantin
Dukas fiul împăratului Mihail VII Dukas----importanţa legăturilor matrimoniale dintre familiile
rivale. Vezi şi felul în care era cinstit cuplul imperoal VI, 8, 3.
Introducere: Ana Comnena insistă asupra originii sale princiare Intr. I, 2. şi asupra educaţiei
primite. Ea s-a ocupat şi de astrologie VI,7,3., competenţe în matematică, subliniind valoarea
ştiinţifică a lui Diogene IX, 10,2., teologie şi drept canonic X,1; VI 3, 3-4, cunoaşte medicina
XV,11,3.---un om superior.
Meritele sale le atribuie Creatorului: Intr. I,2, fiind o persoană evlavioasă XIV 7, 4-6
Şi-a iubit mult tatăl XII, 3,7; XV, 11; XV, 11, 20-22; nu îndrăznea să-l deranjeze de la rugăciune
XII, 6,7-8.
 Ana era mândră de familia sa atât cei din partea mamei cât şi din partea tatălui
 Alexios I Comnenul, nepotul lui Isaac I Comnenul, a fost primul împărat al dinastiei
comnenilor, care îşi are originea în regiunea Adrianopolului. Ascensiunea sa la tron nu a
fost un rod a hazardului: fratele mai mic al lui Isaac, fusese căsătorit cu Ana Dalassena,
XI, 1, 6, care făcea parte de mai multă vreme printr-o serie de alianţe, din rândul familiei
Dukas. Deşi fusese deposedată de tron, această familie se afla în continuare în fruntea
Statului: Alexios I s-a căsătorit cu Irina Dukas, verişoara lui Mihail al VII-lea, iar fratele
său, Adrian, a avut-o ca soţie pe Zoe Dukas, sora lui Mihail al VII-lea. Până la urmă, în
secolul al X-lea mai multe alianţe de acest gen au unit cele două familii
 Alexios I a domnit din 1081 până în 1118, după care a urmat fiul său Ioan al II-lea din
1118 până în 1143, iar Manuel I din 1143 până în 1180. Perioada aceasta se
caracterizează prin stabilitate şi fermitat. Manuel I a dus o politică pro-occidentală, cea
de-a doua soţie a sa fiind o prinţesă din Franţa, Maria de Antiohia, care a asigurat la un
 moment dat regenţa, în timpul lui Alexios al II-lea (1180-1183). Andronic I Comnenul
(1183-1185), cel care îl va detrona pe Alexios al II-lea, a fost cel mai original dintre
Comneni, el ducând, spre deosebire de predecesorii săi, o politică anti-occidentală
marcată prin masacrarea în masă a latinilor din Constantinopol, iar pe plan intern el s-a
remarcat prin lupta violentă dusă împotriva marii aristocraţii. La rândul său, Andronic a
fost detronat de Isaac al II-lea Anghelos (1185-1195).
 Ana Dalasena este bunica Anei Comnea, căreia autoarea îi închină un elogiu în capitolele
7 şi 8 din cartea a III-a.
 Isaac Comnenul, unchiul lui Alexis I, este şi el descris în Alexiada: II, 1; II,7,7;
III,2,2;V,2,4; II,2,4; II,3,2 şi 4; III,3,5. A avut un fiu, pe care Ana Comnena ni-l prezintă
ca pe un un copil supradotat, destinat să se căsătorească cu o prinţesă germană, pentru a
consolida alianţa cu Henric al IV-lea (III,10,6). Acest văr al Anei Comnena mai este
amintit în carte şi în ocazii un pic stânjenitoare: trădare VIII, 8, înfrînt de dalmaţi XII,4,4.
Fraţi şi surori
 Ioan devenit împărat după moartea lui Alexis. Naşterea sa târzie a adus bucurie familiei
VI,8. Ana nu-l laudă prea mult, ci doar aminteşte de ochii săi sau nu uită să-i spună titlul
de “bazileu şi porfirogenet” XII, 4,4; XIII, 12 Avem şi o menţiune rapidă despre sucesele
militare Intr. 3,2. În clipele de a gonie ale tatălui iese în grabă din cameră şi se precipită
spre Palat în timp de ce mulţimea de afară era agitată XV, 11,17. Ana Comnena aminteşte
sec şi de naşterea copiilor pe care i-a avut cu prinţesa ungară, gemeni, o fată şi un băiat
XII, 4,4.
 Fraţii şi surorile se agită în jurul împăratului muribund: intrigi, dorinţa de profit
XVIII,28,29. Fiicele lui Alexis, Evdochia şi Maria, apar ca modele de pietate filială
XV,11,14-20.
 Constantin Dukas, primul logodnic al Anei Comnena, persoanj simpatic, moştenitor
legitim al tronului prin tatăl bunicul său Constantin X şi tatăl său Mihail VII., înlăturat de
revolta lui Botaniates şi Comneni. El promite mamei sale că-şi va cere într-o zi drepturile
II,2,1-3.
 Promisiunea este ţinută---dp. succesul lui Alexis, Maria Alania care-şi vede cei doi soţi
eliminaţi se sperie de soarta unicului fiu III,1,2.
 Promisiunea este ţinută---dp. succesul lui Alexis, Maria Alania care-şi vede cei doi soţi
eliminaţi se sperie de soarta unicului fiu III,1,2.
 Chrysobul al noului împărat: garanta drepturile lui Constantin , care este asociat la tron I,
15,2.
 În ciuda mediocrităţi, Ana face aluzii elogioase la adresa logodnicului I,10,2, dar nu
pomeneşte de moartea sa. Ea o preţuişte şi pe mama lui Constantin, Maria de Alania,
retrasă dp. Crysobulul lui Alexis la mân. Sf. Gheorghe Manganes III,4,7.
 Maria de Alania era soţia lui Botaniates dp. ce a fost şi a lui Mihail VII. O nepoată de-a
sa a fost căsătorită cu Isaac Comnenul. A existat o afecţiune mutuală între Maria şi Ana,
chiar schimburi confidenţiale-----portret atificial III,2,3-4.
 Nichifor Briyenios.....soţul Anei.....erou, dragoste pasională pt. soţie, idealul Anei Intr. 3-
4. El aparţinea familiei Bryenilor, tatăl său, tot Nichifor, general ilustru, apropiat de
Roman Diogene X,3,3. Ana insistă şi asupra credinţei soţului, smereniei sale X,9,8-9,
apără Constantinopolul de atacul neaşteptat al cruciaţilor, luptă împotriva turcilor XV5,
3-4 şi are milă de latini precum Bohemond XIII 11, 2-8 sau de bizantini precum Grogorie
Taronites XII 7,4.
 Familia Dukas: din partea mamei sunt pomeniţi de Ana, Ioan, duce de Dyrrachium apoi
duce al flotei, unchi maternal XI 5,3.

 Ioan Dukas, altul, frate al împ. Constantin Dukas şi bunicul Irinei, mama Anei Comnena,
l-a ajutat pe nepotul Mihail VII să scape de Roman Diogene, s-a supărat şi pe nepot, dar
pt.a-şi stăpâni furia imperială s-a călugărit .
 Mihail Dukas unchiul maternal.....portret elogios V 7,1.
 Paleologi: George paleologu, cumnatul lui Alexis, a ezitat iniţial adeziunii la revolta
Comnenilor, fiind mai degrabă de partea lui Botaniates II 11,6-7.
 Toate descrierile din Alexiadă------sensul onoarei şi solidarităţii familiale, pe care Ana le-
a moştenit de familie şi mai ales de la tătăl său.
 Ana Comnena a scris cartea Alexiada la sfârşitul vieţii, la lumina unei lămpi I 15,6. Lupta
uneori cu oboseala atunci când încerca să scrie numele barbarilor XIII 6,3.
 Sinceritate când vorbeşte de tatăl său---ultimul capitol XV II,4-24----o putem cunoaşte
mai bine pa Ana Comnena din acest pasaj
 Ana Comnena este clară: XII,I,1
 Este sensibilă XII 0,6-8; are sens psihologic VIII 8; vorbeşte despre valorile prieteniei II
I,4; despre patriotism XIV 7,2; I 13,10; I 15,6;XIII 2,4.; descrieri sau portrete XII 9,7;
personajele se revelează din discursuri şi dialoguri I,16,4; X 11,1-2
 Ana Comnena istoric: acţiunile tatălui ei ce nu trebuie uitate Intr. I,1;2,1. Drept surse ea
foloseşte : lucrarea soşului VII 2,5; Psellos, Attaliates sau Skylitzes , bunici,
contemporani sau amintiri Intr. 2,3.
 Este sinceră şi de multe ori imparţială: I 10,2; I 16,9; III 1,4; XII 3,4 şi 10.
 Cunoştiinţe istorice şi geografice: VI 10,11; I 1,3; XV 7,8; VI 3,3; VII 2,7; I 7,3;XIV 1,7.
 Exactitatea evenimentelor: II 10,4; XIII 12,28; XIII 1,1.
 Explicarea unor denumiri: VII 7,4; VI 9,6; VII 7,1.
 Confuzii: când vorbeşte de descoperirea lăncii la Antiohia, ea confundăpe Petru Eremitul
cu Adhemar du Puy şi cu un cleric provensal pe nume Petru.

Alexis şi cruciaţii

 Împăratul a avut de la început dubii asupra sincerităţii latinilor

 Ana Comnena vorbeşte despre motivele cruciaţilor, aceşti migratori către Asia X 5,4.
 Majoritatea cruciaţilor ar fi dorit să cinstească Locurile Sfinte, daa unii aveau sentimente
perfide, precum Bohemond ce spera că va cuceri Constantinopolul X 5,10;6,7.
 Alexiada: scepticism asupra bunelor intenţii ale cruciaţilor. Vezi prudenţa Anei Comnena
faţă de normnazi , vechi duşmani ai Bizanţului.
 Alexis a încercat mereu să evite un conflict direct cu cruciaţii X 9,5.
 În ciuda promisiunilor făcute, cruciaţii în frunte cu Bohemond cuceresc Antiohia,
Laodiceea şi alte locuri XI 9,1.
 Alexis constată că”barbarii franci au încălcat jurămintele....”XIV 2.
 În contactul cu latinii Alexios I a avut mai multe dezavantaje decât avntaje, iar în
Alexiada se regăsesc plângerile bazileului în acest sens.
 O pimă plângere este exprimată în scrisoarea adresată de Alexios lui Bohemond, după
cucerirea Laodiceei.
 În ciuda jurămintelor şi promisiunilor iniţiale, cruciaţii în frunte cu Bohemond au cucerit
Antiohia, Laodiceea şi alte localităţi XI,9,1.
 Alexios constată că “barbarii franci au încălcat jurămintele....că el a cheltuit mulţi bani şi
a transportat armata occidentalilor în Asia”.Deci mult efort fizic şi material fără niciun
avantaj. Rezultatul: turcii alungaţi şi în locu lor instalaţi normanzii, cu perspectiva
cuceririi Ctinopolului.

Demnităţi şi sarcini în guvernarea bizantină

 În momentul ajungerii la putere, Alexios renunţă la cei care conduceau Imperiul înaintea
lui.III,7.
 Ana ne-a transmis textul chrysobulului prin care bazileul recunoştea oficial puterea
suverană a Anei Dalasena III,6,4-8.
 Rolul senatului este unul nesemnificativ, consultativ numai în momentele mai importante,
fie de ordin intern, fie de ordin extern II,5,5; VI,3,2.
 Demnităţi citate în Alexiada: seckreta cu sarcini menţionate în chrysobulul care acorda
regenţa mamei împăratului III, 6, 7-8; catepanul guvernatorul unei regiuni III,10,4;
prefectul Ctinopolului XII, 4,2; judecătorii IX,2,4.
 Când pleca în afara capitalei, bazileul încredinţa conducerea Ctinopolului unui om de
încredere, precum fratele său Isaac sau la două persoane precum conducătorul flotei
Eustatie şi Nechifor, fiul lui Decanos IV, 4,1.
 Mijloace de guvernare: acordarea de recompense, onoruri şi demnităţi XII,5,1.
 Alexios inventa noi titluri, Ana recunoscând prin aceasta abilităţile politice ale tatălui ei
III, 4,3.
 Acordarea titlurilor reprezenta respectarea unor promisiuni făcute anterior.
 În acest sens încerca să păstreze în prim plan familia sa: creează titlul de sebastocrator
cea mai înaltă demnitate onorifică creată de Alexios pentru fratele său Isaac III,4,1; de
panhypersebast pentru cumnatul Taronites şi protesebast illustrissim pentru fratele său
Adrian III,4,2.
 Dogele Veneţiei este recompensat cu titlul de protosebast VI,5,10. Bazileul gratifică cu
titlul de nobilism un ofiţer precum Constantin Katakalon X,3,1, sau un nobil normand
 Guillaume Claret care evadează la bizantini XIII,8,6. Turcul Tzachas este numit
protonobilissim de către Nichifor Botaniates.
 În Alexiada mai găsim şi alte titluri: protovestiar III,4,2; hypertimos.
 Uneori un titlu era însoţit de un dar precum guvernarea unei cetăţi: Melissene este numit
cezar şi primeşte Tesalonicul II,8,3.
 Cheltuieli financiare: demnităţile VI,5,10; trupele II 6,8; diplomaţia: pt.atragerea de
simpatii I,2,2-3; divizarea duşmanilor V,7,4; pentru câştig VI, 13,4; pt. obţinerea
jurământului de vasalitate X 7,5;
 Documentul prin care erau garantate privilegiile financiare sau onorifice era chrysobulul.
 Astfel de acte sunt amintite în Alexiada pt. Nichifor Melissene, II, 10,1-2 Constantin fiul
Maria de Alania, III,4,6, fie Anei Dalasena, mama bazileului III 6,4-8
Mijloace de recunoaştere a autorităţii imperiale:
 Jurământul: uzanţa timpului în Occident şi OrientI 13,6; cu Maria de Alania în momentul
pregătirii revoltei II,2,3-4; sau cu ofiţeri precum Pakurianos sau Humbertopulos II 4,7 şi
9; impus turcilor mercenari II 6,8. sau nobililor franci: contele Flandrei VII 6,1, Godefroi
de Bouillon X 9,11; Bohemond X 11,5.
 Aclamaţia: oraşele în semn de supunere aclamau suveranul absent în faţa trupelor
victorioase vezi cazul Chio VII 8,3; Niceea XI 2,6; Otrante XII 8, 3-4.
 Alexios nu este un autokrat în sensul peiorativ al cuvântului, adesea el reunind cosiliul
de război sau pe cel de coroană pentru luarea unor decizii corecte IV 5,3; V 5,7; VII 3,4-
5; VIII 3,5; 7,2.
 Domnia lui Alexios a cunoscut şi opozanţi: populaţii locale care au pactizat cu normanzii
sau cumanii IV 2,1; X 3,1. Revolta celor din Creta sau Cipru. Mulţi au fost ostili lui
Alexios, lucru consemnat de Ana IX 5-10; IX 9,5.
Pedepse împotriva vinovaţilor
 Arderea rezervată ereticilor vezi vazul bogomililor XV 8,6. Este amintită însă o singură
victimă Vasile ars în hipodrom (este săpată o groapă, în care sunt puse lemne, mulţimea
asistă în jur,alături o cruce spre care se putea îndrepta condamnatul în cazul în care
renunţa la eoririle sale). XV 10,1-4.
 Orbirea înlocuiește treptat pedeapsa cu moartea. Vezi cazul lui Roussel de Bailleul pt a
reduce la tăcere partizanii săi I 3,1.
  Închisoarea: la Ctinopol existau două închisori celebre Turnul Anemas XII 7,1 şi 4;
Elefantină unde au fost închişi ereticii manihei XIV 9,5.
 Exilul folosit de Alexios pt. a-i pedepsi pe conspiratori. Pedeapsa era însoţită de multe ori
şi de confiscarea bunurilor
 Aceste măsuri represive erau îndulcite unoeri de clemenţa suveranului.

Alexiada, importanţa istorică şi religioasă

În clipa în care la 15 decembrie 1025, se stingea din viaţă Vasile al II-lea Bulgaroctonul,
după o guvernare de aproape o jumătate de secol (976-1025), Imperiul Bizantin atinsese culmea
extensiunii sale geografice, a forţei şi prosperităţii sale. Energicul suveran a reuşit să conducă împărăţia
cu multă abilitate şi chibzuinţă, Bizanţul dominând acum din Sicilia şi până dincolo de Tigru, de la
Dunăre, din Crimeea şi din Caucaz, până în Creta, Cipru şi Siria. Prin desfiinţarea statului bulgar, cu
evidente aspiraţii imperiale, Vasile al II-lea îşi extindea dominaţia în Balcani. Relaţiile cu vecinii erau
fundamentate pe temelii relativ sigure, pe echilibru şi cooperare. Prin personalitatea sa cu totul
remarcabilă, dinastia macedoneană, întemeiată în anul 867 de Vasile I (867-886), îşi înscria numele într-
o eră de prosperitate, stabilitate şi prestigiu internaţional, cu care Bizanţul nu se mai întâlnise din vremea
lui Iustinian sau Heraclius. Cele aproape două secole de guvernare a împăraţilor macedoneni au fost
expresia superlativă a tot ceea ce a însemnat Bizanţul pentru lumea orientală şi cea occidentală. Spre
deosebire de epoca lui Iustinian, când opera a fost îndeplinită de un singur împărat, asistăm acum la
realizăzi împlinite de o succesiune de împăraţi, toţi remarcabili prin diversitatea calităţilor lor. În toate
domeniile s-a putut observa un reviriment faţă de perioada anterioară.1
Din punct de vedere al civilizaţiei, epoca împăraţilor macedoneni a fost una dintre cele mai
reprezentative. Leon al VI-lea a fost cel care a publicat în limba greacă culegerea monumentală a
Basilicalelor sau a legilor imperiale, o sinteză a operei legislative a lui Iustinian, care omitea însă legile
1
Vezi H. Grégoire, Autour de l’Epopée byzantine, Londra, Variorum, 1975.
lipsite de actualitate, adăugându-le pe cele mai recente. La rândul său patriarhul Fotie a fost unul dintre
principalii protagonişti ai renaşterii bizantine, unul dintre teologii eminenţi ai Bisericii Ortodoxe. 2 În
secolul al IX-lea Bizanţul ajunsese să recunoască că adevărul universalităţii Bisericii fusese formulat
odată pentru totdeauna de către Sfinţii Părinţi la sinoadele ecumenice. Răspunsul la noile neînţelegeri, la
noile erori sau întrebări, trebuia împrumutat din literatura patristică. Începuturile acestui curent oficial al
teologiei bizantine le putem plasa odată cu renaşterea culturală din a doua jumătate a secolului al X-lea,
centrul fiind în cadrul Universităţii din Constantinopol. Oraşul lui Constantin nu era numai centrul
principal al vieţii politice imperiale, ci şi o autentică metropolă a artelor şi literelor, regina modei şi a
eleganţei, „vatra culturii europene”.3 Aici erau etalate cu mult rafinament bogăţia şi luxul, aici se afla
curtea imperială cu toată eticheta ei, aici convieţuia o burghezie activă, formată din meşteşugari, oameni
de afaceri, bancheri şi negustori de toate felurile, aici se găseau o industrie dintre cele mai importante,
numeroase bazare în care fremătau vacarmul tocmelilor.
După numai 60 de ani, această prosperitate, lăsată urmaşilor de Vasile al II-lea, este pe cale
să se risipească în discordii interne şi lupte civile sângeroase. Imperiul bizantin ajunsese în situaţia
reducerii sale teritoriale numai la perimetrul capitalei. Regiunea dintre Dunăre şi Balcani era controlată
de pecenegi, iar Italia şi Sicilia pierdute şi transformate în centrul puterii normande conduse de Robert
Guiscard, ducele Apuliei şi al Calabriei. De asemenea partea asiatică a Imperiului fusese cucerită de
selgiucizi, noua putere islamică, iar Nicea ajunsese capitala puternicului sultanat de Rum. Unitatea lumii
creştine fusese şi ea ruptă de schisma din 1054.
Cu această situaţie de adâncă nesiguranţă şi instabilitate a avut de luptat Alexios I
Comnenul încă de la urcarea sa pe tron în anul 1081. După alţi 37 de ani, când la 16 august 1118 se
stingea din viaţă, Alexios lăsa fiului său, Ioan al II-lea (1118-1143), controlul asupra unei mari puteri
mondiale. Bizanţul îşi recăpătase teritorii sigure şi stabile. Italia era definitiv pierdută, dar expansiunea
normandă peste Adriatica fusese definitiv oprită. Cu toate că Dalmaţia şi Rascia deveniseră
independente, ele întreţineau bune raporturi cu Bizanţul. Sultanatul de Rum fusese constrâns, să-şi mute
capitala la Ikonion, cedând jumătate din Anatolia Constantinopolului, iar ţărmul pontic până dincolo de
Trapezunt şi partea orientală a Mediteranei erau controlate ferm de către bizantini. De asemenea Alexios
reuşise să găsească o formulă de coexistenţă cu cruciaţii, iar formaţiunile latine din Orient îi recunoşteau
în general suzeranitatea.
2
Vezi T.G. Bulat, Fotie, patriarh al Constantinopolului, Chişinău, 1940 ; D. Stratoudaki White, Patriarch
Photius of Constantinople, Brookline, Massachusets, 1981.
3
Börje Knös, „Literatura bizantină în limba populară din vremea Comnenilor” în Literatura Bizanţului,
Bucureşti, 1971, p. 243.
 Viaţa de la Curte îşi recăpătase demnitatea şi moralitatea de mai înainte, asupra cărora
vegheau acum prin puterea exemplului femei precum Ana Dalassena, mama împăratului, sau soţia
acestuia Irina Dukas, înzestrate cu o cultură vastă, sobre, austere şi severe în respectarea moravurilor. O
consecinţă firească a acestei atmosfere, viaţa culturală a cunoscut în vremea lui Alexios I Comnenul o
nouă epocă a renşeterii elenice, prevestitoare parcă a umanismului renascentist italian: aceeaşi pasiune
pentru antichităţi, aceeaşi devoţiune faţă de Platon, Aristotel şi Homer, aceeaşi imitare a autorilor antici,
aceeaşi vanitate şi aceeaşi înflăcărare pentru lupta de idei. 4 Bizantinii nu aveau sentimentul că între o
epocă precedentă, cea a antichităţii şi epoca lor s-ar fi produs o ruptură, ci încercau să păstreze mai
departe civilizaţia antică, în tot ce avea aceasta mai bun. În creaţiile lor, bizantinii îşi propuneau să
epuizeze toate subiectele, să formuleze răspunsuri pentru toate problemele, să dea o expresie definitivă
ştiinţei lor, într-un cuvânt Bizanţul îşi dădea seama că moştenirea trecutului era infinit mai bogată şi s-a
străduit să o păstreze. Asistăm în vremea dinastiei comnenilor la o continuare a mişcării semnalate deja
anterior, în vremea împăraţilor macedoneni: „totul a fost deja scris”, toate problemele erau rezolvate, iar
singura garanţie pentru Stat şi Ortodoxie, era apelul la trecut. Importanţa şi meritul acestei „mentalităţi
oficiale” nu trebuie minimalizat, deoarece ne arată nivelul înalt al culturii bizantine, preocupările
spirituale şi intelectuale deosebite, grija pentru educaţie, învăţământ, şcoli şi cărţi. Toate acestea au făcut
din Imperiul bizantin, centrul cultural al lumii, căruia îi datorăm transmiterea unei tradiţii antice şi
paleocreştine.5
Începuturile acestui curent oficial în teologia bizantină le putem plasa odată cu renaşterea
culturală din a doua jumătate a secolului al X-lea, centrul fiind Universitatea din Constantinopol. De aici
a ieşit „părintele teologiei bizantine”, patriarhul Fotie (858-867; 877-886). Universalitatea ştiinţei sale a
atras o pleiadă de savanţi şi teologi, printre care şi Chiril, fratele lui Metodie, Apostolul slavilor.
Răspunsurile sale date lui Amfilohie de Cizic, rămân până astăzi un exemplu tipic al teologiei fondate pe
referinţe şi citate.6La rândul lor, împăraţii Leon al VI-lea şi Constantin al VII-lea sau Universitatea din
Constantinopol, au reprezentat centrul unei intense activităţi intelectuale, în care predomina interesul
pentru antichitate şi arheologie.
Pe fondul acestei mentalităţi instaurate, familia Comnenilor îşi conscra o bună parte a
tmpului liber, preocupărilor ştiinţifice şi literare. Mai întâi Ana Dalassena era plină de devotament şi

4
Ibidem, p. 245.
5
Vezi Paul Lemerle, Le Premier Humanisme byzantin. Notes et remarques sur enseignements et culture à
Byzance, des origines au Xe siècle, Paris, 1971.
6
F. Dvornik, « Photius et la réorganisation de l’Académie patriarchale », în Analecta Bollandiana, vol.68,
1950, p.108-125.
dibăcie, o femeie superioară, care prin calităţile sale îşi justifica ambiţiile. 7 Ea citea mult, comentând
probleme dogmatice din scrierile Sfinţilor Părinţi cu plăcere şi un interes deosebit pentru Maxim
Mărturisitorul. Autoritară şi diplomată, cutezătoare şi blăndă în luarea deciziilor, Ana Dalassena este cu
siguranţă cea care a dat familiei sale multă grandoare şi privind-o astfel, putem înţelege mai bine
influienţa pe care a avut-o până la moarte asupra fiului său Alexios.
La rândul Alexios I s-a preocupat, pe lângă problemele de politică internă sau externă, care
frământă în mod firesc un conducător de Stat, şi de teologie, fiind creatorul unor interesante Dizertaţii
teologice împotriva ereticilor, precum şi al unei lucrări Despre Artă un fel de testament politic destinat
fiului său Ioan al II-lea Comnenul.8
În acest mediu afectuos şi duios, creat de bunica sa Ana Dalassena, întreţinut de tatăl său
Alexios I şi vegheat de mama sa Irina Dukas, cu toţii îndrăgostiţi de literatură, a văzut lumina zile Ana
Comnena. Naşterea ei pe 2 decembrie 1083, a fost primită cu o bucurie extremă, evenimentul
consolidând căsătoria mai mult politică dintre Alexios I şi Irina. 9 Tânăra prinţesă, înzestrată cu o
inteligenţă remarcabilă, s-a bucurat încă din primii ani ai vieţii sale de o educaţie aleasă, completată în
anii adolescenţei de studiul marilor poeţi ai antichităţii. Cu multă plăcere Ana Comnena îi citea pe
tragici şi pe Aristofan, pe istorici ca Tucidide şi Polybiu, pe oratori ca Socrate sau Demostene, precum şi
tratatele lui Aristot şi dialogurile lui Platon. Ştiinţele quadriviumului nu mai aveau pentru pentru ea nici
o taină, cunoscând foarte bine geometria, matematica, astrologia. Marii zei ai păgânismului, frumoasele
legende ale Eladei erau familiare cugetării sale. De asemenea Ana Comnena cunoştea Istoria Bizanţului,
dovedind un inters deosebit faţă de monumentele antice. Contemporanii săi I-au lăudat cu justificată
îndreptăţire eleganţa stilului său atic, puterea şi aptitudinea minţii sale de a elucida problemele cele mai
dificile, superioritatea geniului său natural şi priceperea cu care şi-a cultivat darurile. 10 În egală măsură,
Ana Comnena a studiat şi artele, vorbind cu multă pertinenţă despre Fidias sau Appeles, iar cunoştiinţele
sale teologice erau vaste. Acest lucru nu trebuie să ne mire, deoarece studiile teologice ocupau la curtea
bizantină un loc de cinste. Împăratul şi împărăteasa purtau cu regularitate discuţii asupra doctrinei
Sfinţilor Părinţi, în prezenţa tinerei prinţese.
7
Charles Diehl, Figuri bizantine, trad. Ileana Zara, Bucureşti, 1969, p.226
8
A.A. Vasiliev, Histoire de l’Empire byzantin, Paris, 1932, tome II (1081-1453), p. 146.
9
Puterea aristocratică în Stat nu se întemeia la Bizanţ numai pe monopolul autorităţii admnistrative, ci şi pe
legăturile matrimoniale care legau diferitele familii între ele. Asupra vocabularului folosit în desemnarea
diferitelor grade de rudenie, merită a fi consultate articolele : Evelyne Patlagean, « Les débuts d’une
aristicratie byzantine et le témoignage de l’historiofraphie. Système des noms et liens de parentés au IXe
Xe siècles », Byzantine Aristocracy, IX-XIII Centuries, p. 23-42 ed. M. Angold, BAR International Series
221, Oxford, 1984, p. 23-42; D. Nicol, “The prosopography of the Byzantine aristocracy”, ibidem, p. 79-91.
10
Charles Diehl, op. cit.p. 264.
 Toate aceste calităţi ale Anei Comnena schiţate până acum, la care se pot adăuga şi unele
lipsuri, inerente spiritului uman, pot fi desprinse fără prea mult efort din paginile pline de frumuseţe şi
valoare istorică sau religioasă ale cărţii sale, intitulată mai mult decât semnificativ: Alexiada.11
Cartea este o monografia unei domnii, aceea a lui Alexios I Comnenul. Dezideratul este în
cea mai mare parte realizat, iar ceea ce nu s-a putut împlini din visul scriitoarei poate fi pus mai mult pe
seama unui sentimentalism justificat (monografia este consacrată activităţii tatălui său), care amplifică
sau micşorează semnificaţia unor evenimente. Cu toate acestea Ana Comneana are meritul că s-a străduit
să fie cât mai exactă în afirmaţii, utilizând în acest sens un număr destul de bogat de izvoare. Deşi,
amintirile sale personale i-au fost de un real folos în prezentarea unor detalii găsite în paginile Alexiadei,
se pare că pentru anii premergători naşterii sale, a apelat la un martor ocular, precum şi la informaţiile
furnizate de vechii funcţionari ai tatălui său sau de Alexios însuşi. 12 O mare parte a ştirilor privind
asediul oraşului Durazzo de către Guiscard şi a războaielor purtate cu pecenegii, provin de la Georgios
Paleologul, care a jucat un rol de seamă în desfăşurarea acestor evenimente. De asemenea şi descrierea
intrării lui Alexios în Constantinopol, cu prilejul întronizării sale ca împărat, pare a fi furnizată de acelaşi
Paleolog, care a jucat un rol de seamă în desfăşurarea acestor evenimente. Chiar şi soţul ei, Nichifor
Bryennios, i-a fost un excelent izvor, el fiind implicat în diverse ocazii ca: asediul Constantinopolului de
către Godefroi de Bouillon şi staţionarea lui Alexios la Filipopolis din anul 1114. Pentru războiul dintre
Alexios şi Robert Guiscard, Ana Comnena a folosit totuşi un martor ocular: Ioan de Bari, autorul unei
Cronici latine, în prezent dispărută.
La aceste surse orale, trebuie adugate şi cele scrise, foarte probabil memorii sau amintiri
redactate la sugestia Anei de foste personalităţi din anturajul împăratului. Nu lipsite de valoare au fost
pentru Ana Comnena şi documentele furnizate de Arhivele Constantinopolului. Dintre acestea cităm
crysobulul, prin care regenţa I-a fost oferită Anei Dalassena ( cînd împăratul era plecat să lupte
împotriva lui Robert Guiscard), corespondenţa între Alexios şi locuitorii cetăţii Durazzo din anul 1091.
Scriitoarea a folosit şi corespondenţa militară a tatălui său şi a generalilor, ilustrativ pentru aceasta fiind
Scrisoarea lui Leon Kefalas asediat de Bohemond în Larissa, apoi pe cea a lui Alexios către Cantacuzin,
pentru a-i ordona abandonarea Laodiceei în timpul expediţiei împotriva lui Bohemond (1105-1108).

11
Pentru diferitele citate vom folosi în prezentul studiu, ediţia în limba română a Alexiadei apărută în două
volume în anul 1977, traducere a Marinei Marinescu cu o prefaţă şi note semnate de Nicolae Şerban
Tanaşoca
12
Ferdinand Chalandon, Essai sur la règne d’Alexis I Comnène (1081-1118), Paris, 1900, p. 11.
 Corespondenţa diplomatică întreţinută de tatăl său cu suveranii străini, alcătuieşte o altă
13
categorie de documente folosită de Ana Comnena. În plus Ana Comnena a întrebuinţat tratatele
încheiate da tatăl său cu veneţienii şi pe cel semnat în septembrie 1108 între Bohemond şi Alexios I,
printre cele mai importante documente păstrate de Alexiada. Nu i-au fost străine nici actele sinoadelor
care i-au condamnat pe Leon de Calcedon, Italos şi Nilos, ca şi documentele prin care Alexios fonda un
orfelinat şi a făcut diferite donaţii mânăstirilor. Toate informaţiile găsite în izvoarele menţionate,
scriitoarea le-a adunat într-o operă unitară împărţită în 15 cărţi sau capitole, consacrată memoriei
împăratului Alexios I Comnenul, un panegiric complet, plin de informaţii istorice şi impresii personale
preţioase.
Primele două cărţi ale Alexiadei, sunt o continuare a Istoriei lui Nichifor Bryennios, soţul
Anei Comnena.
Cartea a III-a prezintă venirea la conducerea Imperiului a lui Alexios, începutul războiului
împotriva normanzilor, raporturile cu turcii selgiucizi din Asia Mică, precum şi înfiinţarea de noi titluri
nobiliare ca cel de sebastocrator14 acordat fratelui mai mare al lui Alexios, Isac, cel de protosebastos, cel
de pahypersebastos şi cel de protosebastos ilustru.
Cartea a IV-a este în întregime consacrată pregătirilor războiului împotriva lui Guiscard,
împăratul bizantin apelând în acest sens la ajutorul veneţienilor. Bizantinii sunt învinşi de Robert
Guiscard în bătălia de la Dyrrachium.
Cartea a V-a trece în revistă evenimentele dintre anii 1082-1083, criza financiară a
Imperiului, cuceririle lui Guiscard, întoarcerea sa în Italia, cuceririle lui Bohemond, cazul Ioan Italos
(anul 1082).
Cartea a VI-a conţine momentul respingerii normanzilor rămaşi în Balcani (1083), a doua
expediţie a lui Guiscard (1085), începutul războiului cu pecenegii (1086), revolta maniheanului Traulos,
care instiga şi pe sciţii din thema Paristrion, precum şi referiri importante despre ţara noastră.
Cărţile a VII-a şi a VIII-a, descriu războiul cu pecenegii (1088-1091), culminând cu
înfrângerea acestora la Lebunion, luptele purtate de bizantini cu emirul turc Tzakas, jurământul de

13
Cu prilejul războiului purtat cu Robert Guiscard, scrisorile lui Alexios către Herman, către Grigorie al
VII-lea şi către împăratul Henric al IV-lea, cu referire la cruciada I există o scrisoare a lui Hugues le Maine,
către Alexios pentru a-şi anunţa sosirea, scrisoarea lui Malek Şah, prin care-i oferea împăratului bizantin
alianţa sa, cerându-i în schimb mâna uneia dintre fiicele sale pentru fiul său, la toate aceste documente Ana
Comnena a făcut apel în vederea alcătuirii lucrării sale.
14
Este vorba de traducerea în limba greacă a titlului augustus imperator
credinţă prestat de Robert de Flandra faţă de Alexios, ofensiva sârbilor şi tratatul de pace încheiat cu
Vukan.
Cartea a IX-a, descrie expediţiile lui Alexios împotriva dalmaţilor şi una dintre cele mai
importante conspiraţii din timpul său, aceea a lui Nikeforos Diogenes, datată în 1094, cu participarea
unor înalţi demnitari şi chiar rude ale împăratului.
Cartea a X-a are în vedere evenimentele din anii 1095, 1096, 1097, problema ereticului
Nilos, sosirea şi staţionarea în faţa capitalei a cruciaţilor ca şi menţionarea fruntaşului vlah Pudilos
(Pudilă, Budilă), o mărturie importantă a stratificării sociale a românilor în secolul al XI-lea şi a
prezenţei lor în Balcani.
Cartea a XI-a se ocupă de cucerirea Niceei şi ajungerea cruciaţilor până la Ierusalim,
cuceririle lui Alexios din Asia Mică din 1097, raporturile sale cu cruciaţii până în 1104, alianţa sa cu
contele de Toulouse şi începutul ostilităţilor dintre Bohemond şi bizantini. Deşi unele evenimente nu
sunt prezentate cronologic, ele sunt grupate în jurul personajelor principale: contele de Toulouse sau
Bohemond.
Cartea a XII-a menţionează pregătirile pentru războiul cu Bohemond.
Cartea a XIII-a descrie războiul dintre Alexios şi principele Antiohiei încheiat cu tratatul de
pace din septembrie 1108.
Cartea a XIV-a face referiri la raporturile lui Alexios cu Statele latine şi Orient, la prezenţa
bogomililor, la atitudinea autoarei faţă de manihei şi pavlicieni.
Cartea a XV-a semnalează ultimele campanii ale împăratului Alexios I, iar în final sunt
prezentate ultimele sale clipe de viaţă.
O analiză sumară a conţinutului celor 15 cărţi ne demonstrează faptul că Ana Comnena a
căutat să păstreze de-a lungul lucrării sale o ordine cronologică cât mai exactă, îndeosebi în cazul
primelor 5 cărţi, erorile apărute în următoarele fiind mai degrabă rezultatul unei informaţii limitate a
scriitoarei. Din păcate prinţesa a omis în mod conştient o parte a evenimentelor de la curtea bizantină,
trecând sub tăcere toate intrigile mai puţin onorabile la care ea împreună cu mama sa, au luat parte în
vederea dobândirii succesiunii imperiale. În Alexiada, Ana Comnena este mândră de educaţia şi situaţia
sa, privindu-i pe ceilalţi cu o evidentă superioritate. De aceea ea nu concepea ca fratele său, Ioan, să fie
succesor la tron, cu alte cuvinte să-i ia locul la care credea că nu mai ea putea avea dreptul. De asemenea
Ana Comnena îşi laudă exagerat tatăl, trecându-i cu vederea unele acte pline de viclenie.15
15
Ana Comnena face din tatăl său une adevărat erou de epopee, alăturat celor 12 Apostoli. Ultima
asemănare trebuie acceptată în contextul mentalităţii existente la Bizanţ, conform căreia în calitatea sa de
 Actualitatea politică, originalitatea istorică şi literară explică totuşi succesul de care s-a
bucurat Alexiada în lumea bizantină a vremii, precum şi mai târziu când a devenit o operă clasică. Citită
cu spirit critic, creaţia Anei Comnena se dovedeşte a fi izvorul fundamental în studierea Orientului şi a
cruciadelor. Deosebit de valoroase sunt datele unice pe care ea ni le transmite despre sud-estul european,
informaţiile, pe care ni le dă în legătură cu popoarele balcanice (sârbi, bulgari), cu migratorii turcici, care
au controlat o perioadă şi teritoriul ţării noastre (pecenegi, cumani) şi în ce direct, date ştirile despre
românii de la sudul Dunării într-o epocă din care avem prea puţine cunoştinţe.
Prezentând situaţia de la Dunăre în jurul anului 1086, unde repetatele invazii ale
pecenegilor treceau în Imperiu, îngroşând numărul rebelilor, Ana Comnena consemnează următorul
aspect: „Un trib de sciţi, care erau zilnic atacaţi de sarmaţi şi-au părăsit căminele şi au coborât spre
Dunăre. Trebuind să se înţeleagă cu cei care trăiau în părţile Dunării, cu încuviinţarea tuturor au început
să ducă tratative cu căpeteniile lor, cu Tatos cel numit Chalis, Sesthlav şi Satzas (căci trebuie să
amintesc numele celor mai mari, chiar dacă cuprinsul istorisirii mele are de suferit); primul ocupa
Dristra, ceilalţi Bitzina şi alte cetăţi. După ce au ajuns la o înţelegere cu aceştia, ei au trecut liber
Dunărea, jefuind ţinuturile mărginaşe şi cucerind şi câteva locuri întărite. Apoi rămânând un timp
liniştiţi, au arat pământul şi au semănat mei şi grâu.16
Relativ mic ca dimensiune, textul a suscitat controverse aprinse între istorici, din care de-a
lungul anilor s-au cristalizat adevărate teorii, fiecare din ele fundamentate pe ipoteze mai mult sau mai
puţin solide, dar nu definitive.
Primul care s-a oprit asupra textului din Alexiada, citat mai sus, a fost bizantinologul rus
V.G. Vasilievsky, potrivit căruia „neamul scitic” (vezi în greacă ghenos ti Zxitikon), care a trecut
Dunărea, ca şi căpeteniile cu care acesta a intrat în legătură, erau ruşi, cu excepţia lui Tatu (peceneg).
Populaţia din Paristrion, supusă acestor căpetenii, era considerată de Vasilievsky în bună parte rusească,

locotenent al lui Dumnezeu, împăratul era atotputernic : el era întruchiparea legii, el era cel care asigura
continuitatea acesteia. Împăratul avea obligaţia de a aplica hotărârile sinodale, iar legislaţia canonică era
integrată în deptul imperial. De asemenea împăratul convoca şi prezida sinodul, dar autoritatea dogmatică
aparţinea acestuia din urmă. Împăratul nu era nici cleric, nici un simplu laic; ele era un isapostalas « egal
cu apostolii ». În acest sens el avea o serie de privilegii liturgice : dreptul de a intra în Sfântul Altar prin
uşile împărăteşti, el se împărtăşea singur din Sfântul Potir, patriarhul aplica porfirogeneţilor la 8 zile de la
naştere tunderea, care marca caracterul lor sacru, împăratul putea predica şi binecuvânta mulţimea
credincioşilor. Vezi A. Cameron, “The Construction of Court Ritual : the Byzantine Book of Ceremonies”,
în Rituals of Royality. Power and Ceremonial in Traditional Societies, Cambridge, 1987, p.106-136; M.
Mc. Cormicick, “ Analyzing Imperial Ceremonies”, în Jahrbuch der österreichischen Byzantinistik, 35,
1985, p.1-20.
16
Ana Comnena, op. cit.p.256-257.
iar restul pecenegi.17 La rândul lor istoricii ruşi Golubovsky sau Kulobovsky au împărtăşit aceeaşi
opinie, ca a confratelui lor din motive uşor de înţeles, aducându-i chiar afirmaţii noi, care să-i dea credit
deplin.
Spre sfârşitul primului război mondial, marele nostru istoric Nicolae Iorga afirma că „şefii
populaţiei amintiţi de Ana Comnana nu erau barbari, ci români ca şi supuşii lor.” De asemenea tot român
era şi „neamul scitic” silit de sarmaţi să treacă Dunărea, nume sub care trebuie să înţelegem pe cumani.
Astfel mişcarea apare în viziunea savantului, ca primă emancipare politică, ca primă formaţiune
prestatală la românească, independentă, după modelul ducatelor bizantine de frontieră. Potrivit
interpretării sale, numele Tatos-Tatul aminteşte de cuvântul „tată” şi de numele unor sate româneşti:
Tăteşti sau Tătuleşti.18 El stăpânea Silistra, iar ceilalţi conducători menţionaţi de Ana Comnena, Vicina
şi întregul ţinut al Dunării dobrogene, cu regiunile învecinate. Starea Silistrei sub Tatos, măsurile luate
de acest conducător pentru apărarea ei, caracterul de civilizaţie aşezată a supuşilor lui, culturile de grâu
şi mei, mult timp caracteristice pentru români, toate au darul să-i demonstreze lui Nicolae Iorga, că nu
putea fi vorba despre pecenegii sau cumanii nomazi, care erau direct interesaţi să-şi lase supuşii în
linişte, pentru a le asigura hrana zilnică. 19 Nimic nu arată că această populaţie stabilă ar fi fost bulgară şi
observă acelaşi istoric, Ana Comnena ştia ce sunt bulgarii, iar la originea grecească orientală nu ne
putem gândi, căci atunci ei ar fi fost prezentaţi ca nişte supuşi revoltaţi împăratului.20
Cel dintâi care a înţeles şi admis ipoteza lui Nicolae Iorga a fost Nicolae Bănescu, acordând
mişcării conducătorilor locali statutul de acţiune cu tendinţe autonomiste, pornită din oraşele dunărene,
iniţiată de populaţia locală:”românii străvechii băştinaşi din stânga Dunării, pierduţi până acum pentru
istoria Bizanţului în marea masă a barbarilor. Ei ieşeau acum, în secolul al XI-lea, după atâtea furtuni, la
lumina istoriei, cu aceste prime începuturi ale vieţii lor politice.”21 Acelaşi Nicolae, îi considera pe sciţii
Anei Comnena ca urmaşi ai vechilor colonişti romani, adesea confundaţi de scriitorii bizantini cu
mulţimile de sciţi revărsaţi de-a lungul veacurilor peste teritoriul Imperiului. Pentru a sublinia şi mai
mult rolul românilor la Sudul Dunării, Nicolae Bănescu invocă şi faptul că, în timpul împăratului Manul
Comnenul, acesta a ridicat dintre ei, pentru expediţia împotriva ungurilor din anul 1166 „o mulţime
mare” care a contribuit substanţial şi la înfiinţarea statului româno-bulgar al Asăneştilor de mai târziu.22
17
Ion Barnea, Ştefan Ştefănescu, Din Istoria Dobrogei, Bizantini, romani şi bulgari la Dunărea de Jos, vol.
III, Bucureşti, 1971, p.139.
18
Nicolae Iorga, Drepturi naţionale şi politice în Dobrogea, Bucureşti, 1925, p. 25.
19
Ion Barnea, Ştefan Ştefănescu, op. cit. p. 140.
20
Ibidem, p. 141.
21
N. Bănescu, La domination byzantine sur les regions du Bas-Danube, Cluj, 1927,p. 10.
22
Idem, Dobrogea bizantină, Cernăuţi, 1938, extras din „Analele Dobogei”, anul XIX, vol. II, 1938, p. 9.
 Interpretarea dată de Nicolae Iorga a devenit pentru C. Brătescu, o adevărată revelaţie,
voievodatele româneşti din Dobrogea, de la sfârşitul secolului XI, fiind comparabile cu cele ale lui
Litovoi şi Seneslau din secolul al XIII-lea.23
Având în vedere faptul că Zonaras, afirma despre Tatos că era peceneg, iar Attaleiates
înţelegea prin „sciţi” pe pecenegi, G. Brătianu ajunge la concluzia că Tatos, care avea şi supranumele de
Chalis, era un conducător al pecenegilor stabiliţi pe teritoriul Imperiului. Despre Sesthlav, acelaşi istoric
afirmă că era un „şef barbar al Vicinei, între anii 1086-1088”, iar Satzes (Sacea) un şef local al cărui
nume poate fi pus cel mult în legătură cu cel al oraşului Isaccea.24
Constantin C. Giurescu în Istoria Românilor, volumul al II-lea din anul 1935, se ocupă de
formaţiunile politice româneşti neacceptând tezele lui Nicolae Iorga sau Nicolae Bănescu, care
adeverite, afirmă el, ar aduce lumină în întunecosul Ev Mediu românesc”. Din păcate caracterul
românesc al acestor formaţiuni nu potae fi acceptat, studiul lingvistic al persoanelor menţionate de
Alexiada, constituind un criteriu insuficient de naţionalitate. Constantin C. Giurescu referindu-se la
populaţia din oraşele de la Dunăre şi din formaţiunile politice ale lui Tatos, Seslav şi Satzas, înclină să
creadă că aceasta era amestecată sub raportul etnic, fapt dovedit şi de izvoarele bizantine.25
Aceeaşi problematică a fost aprofundată de Constantin Necşulescu. Punctul său de vedere,
este că presupusele voievodate româneşti din secolul al XI-lea din Paristrion, nu au existat în realitate.
Fără să conteste existenţa unei populaţii valahe, destul de numeroase pe teritoriul Dobrogei, în perioada
respectivă de timp, el este de părere că din cauza condiţiilor politice nu tocmai prielnice, această
populaţie nu se putea organiza în voievodate. Unul din motivele principale care împiedica o astfel de
organizare, era tocmai caracterul destul eterogen al populaţiei themei Paristrion. Oricât de numeroasă ar
fi fost populaţia din Dobrogea în secolul al XI-lea, ea nu se putea ridica la înalta treaptă de organizare
politică sub forma voievodatelor, deoarece sentimentul naţional în această perioadă nu intra în discuţie,
nu numai la românii din Paristrion, dar şi la alte popoare. El îl considera pe Tatu ca şef al pecenegilor
răsculaţi împotriva împăratului încă din anul 1074, pe Seslav tot peceneg, pe Setza de origine turanică,
iar neamul scitic, silit să treacă Dunărea în Imperiu, drept cumani înrudiţi cu pecenegii şi cu uzii învinşi
cu puţin înainte de ruşi şi de unguri.26

23
Ion Barnea, Şt. Ştefănescu, op. cit. p. 141. Vezi şi C. Brătescu, Dobrogea în secolul XII: Bergean,
Paristrion în “Analele Dobrogei” I, 1920, p.11-12.
24
Idem, op.cit.p. 142.
25
Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor, vol. I, Bucureşti, 1935, p. 311-313.
26
Ion Barnea, Şt. Ştefănescu, op. cit.p. 143.
 Concluziile la care au ajuns Nicoale Iorga şi Nicolae Bănescu, au întâmpinat opoziţia unor
istorici bulgari precum Mutafciev şi Zlatarsky sau a istoricului maghiar Mathias Gyioni, care folosind un
limbaj polemic, au contestat caracterul românesc al formaţiunilor statale din Paristrion. Populaţia
condusă de Tatus şi de ceilalţi conducători din thema Paristrion a fost socotită fie de neam peceneg, rus
sau bulgar (Mutafciev), fie peceneagă şi bulgară (Zlatarsky), cînd uzi (Gyoni). În mişcarea ce-l avea în
frunte pe Tatus şi pe ceilalţi conducători locali, istoricii mai sus menţionaţi văd doar o revoltă împotriva
stăpânirii bizantine.
Recent, Florin Constantiniu susţine că aceste căpetennii locale nu s-ar fi aflat în fruntea
unor formaţiuni politice româneşti, insistând pe faptul că „populaţiei de o mare diversitate etnică a
Dobrogei i s-a suprapus o pătură dominatoare pecenegă, din rândurile căreia s-au ridicat cei trei
conducători”.27
Această varietate de păreri, care au produs dispute aprinse între istorici şi lingvişi, nu a
primit încă un răspuns cert, care să autentifice una sau alta din opiniile exprimate. Greutatea este
amplificată şi de faptul că Ana Comnena nu precizează în cartea sa caracterul etnic al „neamului scitic”,
silit să treacă din stânga în dreapta Dunării. Folosit în general cu accente de dispreţ de către sciitorii
bizantini, termenul arhaizant de „sciţi” sau „scitic” ajunge la aceştia la o diversitate de sensuri de-a
dreptul derutantă. Ţinând seama şi de distanţa care despărţea capitala Imperiului, de zona de Sud-
Dunăreană, putem înţelege şi mai bine dificultatea întâmpinată de prinţesa bizantină în atribuirea cu
exactitate neamului scitic, a unei apartenenţe etnice. În tot cazul, faptul că informaţia dată de Ana
Comnena, este completată de menţiunea că acest neam scitic ara pământul şi semăna grâu şi mei, deci se
ocupa cu agricultura, ne demosntrează că avem de-a face cu o populaţie mai degrabă sedentară, decât
nomadă. Ori sarmaţii (sauromaţii), uzii, cumanii sau pecenegii, nu erau în acea vreme definiţi ca o
populaţie stabilă într-un teritoriu bine încadrat, ci duceau o viaţă nomadă caracteristică tuturor
popoarelor migratoare.
În contact cu populaţia românească, unele elemente din rândul pecenegilor, uzilor şi
cumanilor au părăsit viaţa nomadă, asimilând-se cu timpul în mediul românesc, contribuind prin forţa
lor, la întărirea formaţiunilor politice româneşti. Crearea unei confederaţii feudale timpurii, de genul
celei a lui Tatos, Seslav şi Satzas, similară poate cu aceea a jupanului Dimitrie, chiar dacă nu era
alcătuită exclusiv din populaţia locală, dar în care aceasta ocupa mai mult ca sigur un loc preponderent,
subliniază caracterul independent şi rolul pe care ţinuturile de la Dunărea de Jos răsăriteană îl puteau
27
Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997, p.
59.
juca în viaţa Imperiului bizantin. Prestigiul politic al Bizanţului, forţa lui economică şi militară oferea
populaţiei vechi româneşti carpato-danubiene, un sprijin eficient cu consecinţe imediate în prefigurarea
trăsăturilor esenţiale ale civilizaţiei sale medievale timpurii.
Deşi informaţiile scrise despre români în secolele IX-X sunt sporadice, descoperirile
arheologice permit cunoaşterea modului de viaţă şi al structurii sociale a populaţiei autohtone, fapt care
ne dă dreptul să afirmăm că în momentul în care Ana Comnena aminteşte de aceşti conducători locali,
existau premizele apariţiei Statelor feudale, în cadrul ansamblului de obşti teritoriale, ce acopereau
spaţiul carpato-danubian.
Formaţiunile statale ale lui Tatos, Seslav, Satzas erau rezultatul unui îndelungat proces de
dezvoltare al forţelor economice locale, care a făcut posibilă constituirea unei aristocraţii întemeiată pe
exploatarea comunităţilor rurale liber, iar mai târziu, iar mai târziu şi a ţărănimii aservite. Regiunile
Dunării erau dens locuite, fapt demonstrat şi de desfăşurarea unui comerţ dinamic. 28 În secolul al XI-lea
titulatura conducătorilor temei Paristrion, districtul bizantin care cuprindea şi Dobrogea, menţionează
oraşele dobrogene, iar răscoala din timpul împăratului Mihail al VII-lea Parapinakes (1071-1078), lasă
să se întrevadă o forţă politică şi militară care implica o solidă bază economică. Dincolo de speculaţiile
care se pot face asupra unor apartenenţe etnice, ceva mai sigură apare indicaţia Anei Comnena, atunci
când pomeneşte numele unui conducător vlah de la frontiera Dunării de Jos, Pudilă, care juca un rol
important în conflictul dintre cumani şi bizantini. Tot ea vorbeşte şi despre prezenţa vlahilor în Tesalia,
unde Alexios trece printr-un sat al lor. Astfel aflăm, că vlahii se ocupau cu păstoritul, cunoşteau foarte
bine potecile Balcanilor şi aveau o organizare socială complexă în fruntea căreia se găsea acest Pudilă
citat de Ana Comnena. Din cuvintele prinţesei reiese clar importanţa participării vlahilor la lupta de la
Lebunion, unde Alexios i-a înfrânt pe pecenegi în anul 1091, precum şi staţionarea lor constantă în zona
Dunării.
Problema autenticităţii formaţiunilor politice ale lui Tatu, Satzas şi Seslav rămâne deschisă,
o rezolvare a ei fiind poate legată şi localizarea Vicinei, unde doi dintre cei trei fruntaşi politici îşi aveau
sediul. Cu toate acestea credem că iniţiativa constituirii lor, precum şi componenţa etnică era exclusiv
românească şi numai caracterul de revoltă acordat acestor tendinţe de autonomie faţă de Imperiul
bizantin, aparţinea unei diversităţi de popoare turanice: uzi, cumani, pecenegi.
Pe lângă importanţa informaţiei istorice pe care epopeea Anei Comnena o oferă cititorului,
ea constituie şi o bogată cronică despre viaţa bisericească a timpului. Chiar împăratul Alexios I pentru

28
Vezi Cronica lui Nestor sau Fragmentele toparhului grec
 preocupările sale teologice şi atitudinea sa faţă de Biserică, era considerat de fiica sa drept al XIII-lea
Apostol, Providenţa inspirându-l de cele mai multe ori în luarea unor decizii hotărâtoare. Pe lângă
împărat clasele aristocratice ale societăţii, curtea, familia imperială, erau exemple vii ale respectului
cuvenit religiei creştine, manifestată de fapt în întreaga viaţă publică a Bizanţului. De aceea în momentul
apariţiei unor învăţături greşite, care puteau rupe echilibrul intern, cu consecinţe şi asupra politicii
externe a Imperiului, se lua imediat atitudinea cuvenită pentru îndreptarea situaţiei create. Cu astfel de
dificultăţi s-a confruntat Bizanţul şi în vremea lui Alexios I Comnenul, consemnate cu promptitudine de
Ana Comnena în paginile cărţii sale.29
Chiar dacă din punct de vedere estetic Alexiada este o operă greu de acceptat astăzi, ea
prezintă totuşi un interes real pentru informaţiile politice, originalitatea istorică, care au transformat-o
de-a lungul vremii într-o operă clasică.

Strategii de guvernare în vremea dinastiei Comnenilor

Alexios I Comnenul, nepotul lui Isaac I Comnenul, a fost primul împărat al dinastiei comnenilor,
care îşi are originea în regiunea Adrianopolului. Ascensiunea sa la tron nu a fost un rod a hazardului: fratele
mai mic al lui Isaac, fusese căsătorit cu Ana Dalassena, care făcea parte de mai multă vreme printr-o serie
de alianţe, din rândul familiei Dukas. Deşi fusese deposedată de tron, această familie se afla în continuare în
fruntea Statului: Alexios I s-a căsătorit cu Irina Dukas, verişoara lui Mihail al VII-lea, iar fratele său,
Adrian, a avut-o ca soţie pe Zoe Dukas, sora lui Mihail al VII-lea. Până la urmă, în secolul al X-lea mai
multe alianţe de acest gen au unit cele două familii.
Alexios I a domnit din 1081 până în 1118, după care a urmat fiul său Ioan al II-lea din 1118 până în
1143, iar Manuel I din 1143 până în 1180. Perioada aceasta se caracterizează prin stabilitate şi fermitate 30.
Manuel I a dus o politică pro-occidentală, cea de-a doua soţie a sa fiind o prinţesă din Franţa, Maria de
Antiohia, care a asigurat la un moment dat regenţa, în timpul lui Alexios al II-lea (1180-1183). Andronic I

29
Ana Comnena, op.cit. vol.II, p.290-297.
30
Jean Claude Cheynet, Pouvoir et contestations à Byzance, Paris, 1996 p. 369-377.
Comnenul (1183-1185), cel care îl va detrona pe Alexios al II-lea, a fost cel mai original dintre Comneni, el
ducând, spre deosebire de predecesorii săi, o politică anti-occidentală marcată prin masacrarea în masă a
latinilor din Constantinopol, iar pe plan intern el s-a remarcat prin lupta violentă dusă împotriva marii
aristocraţii. La rândul său, Andronic a fost detronat de Isaac al II-lea Anghelos (1185-1195)31.
Recucerirea cetăţii Dyrachion nu a eliminat definitiv pericolul normand: Bohemond a debarcat pe
coasta albaneză în octombrie 1107, iar Alexios a reuşit să-l înfrângă. În urma acestei înfrângeri, Bohemond
a devenit vasalul împăratului, victoria bizantină consolidând poziţiile imperiale în Balcani. Pentru a face faţă
unei noi forţe apărute acum, ungurii, Alexios a căsătorit pe moştenitorul tronului, Ioan, cu Irina, fiica regelui
Ladislau al Ungariei. În schimb, la sosirea cruciaţilor, Alexios nu a reuşit să restabilească situaţia în Asia
Mică.
Predica papei Urban al II-lea (1088-1099) urmărea ajutorarea creştinilor din Orient, dar bizantinilor
le era greu să înţeleagă ideea de cruciadă: iniţiativa militară a eliberării Locurilor Sfinte trebuia să fie
sarcina împăratului şi nu a Bisericii. Bizantinii nu puteau înţelege de ce papa trebuia să lanseze această
mişcare, iar clericii să participe chiar la luptele care urmau să aibe loc. În plus, nu de puţine ori cruciaţii s-au
comportat pe teritoriul bizantin ca într-o ţară cucerită. Alexios şi-a dat repede seama de imposibilitatea
mobilizării unui număr important de soldaţi aşa încât el a acceptat formele politice occidentale, obţinând de
la marea majoritate a cruciaţilor, cu excepţia contelui de Toulouse şi a lui Tancred, nepotul lui Bohemond,
promisiunea de a restitui teritoriile cucerite în numele Bizanţului. La începutul anului 1097, cruciaţii au
trecut în Asia, în luna iunie a aceluiaşi an au cucerit Niceea, pe care au dat-o împăratului. La sfârşitul lui
octombrie 1097, cruciaţii au asediat Antiohia, în timp ce Baudouin de Boulogne, fără a mai face vreo
referire la împărat a cucerit cetăţile din jurul Eufratului şi a întemeiat în martie 1098 comitatul Edessei. Pe
data de 3 iunie cruciaţii au cucerit Antiohia, dar au fost imediat asediaţi de turci. Cu ajutorul populaţiei
locale, majoritar creştine, Bohemond reuşeşte să scape din încercuirea armatei turceşti, considerând că este
dreptul său de a păstra Antiohia ca principat pentru el, iar ceilalţi cruciaţi şi-au continuat drumul spre
Ierusalim. Acesta este considerat a fi momentul rupturii, eliberarea Ierusalimului în 1099 fiind considerat a
fi începutul colonialismului european. În ciuda avansării rapide a cruciaţilor, Alexios a putut recucerii partea
de Vest a platoului anatolian: Smirna, Efesul, Sardes, care redevin bizantine şi Imperiul a controlat până la
moartea sa jumătate din Asia Mică.
În Orient şi în Balcani cea mai serioasă ameninţare căreia a trebuit să-i facă faţă Alexios I au fost pecenegii,
care-i vor învinge pe bizantini în 1091 la Silistra. Înlăturarea lor se va realiza în vremea lui Ioan al II-lea,
31
Pentru problematica acestei perioade este bine de cercetat M.J. ANGOLD, Byzantine Empire, 1025-
1204, A Political History, Oxford, 1985.
când au fost zdrobiti şi au dispărut defintiv din istoria Bizanţului. Tot în vremea lui Ioan al II-lea a apărut o
nouă ameninţare în Balcani: două noi puteri, ungurii şi sârbii. Împotriva lor Bizanţul a dus mai degrabă o
politică de hărţuire, care le-a diminuat ambiţiile.

Din punct de vedere economic, prosperitatea Imperiului rămâne în mod evident foarte mare:
conform relatărilor cruciaţilor, 2/3 din bogăţia lumii se găsea la Constantinopol. Cu timpul însă, Bizanţul a
renunţat la rolul său de intermediar între Orient şi Occident, în favoarea oraşelor italiene: Pisa, Genova, dar
mai ales Veneţia.
Pe plan religios, interesele politice vor prima în faţa credinţei. În mai multe situaţii împăratul a fost
gata să recunoască papei autoritatea sa religioasă în Orient, în speranţa iluzorie a facilitării restabilirii
autorităţii sale politice în Occident. De partea cealaltă, papa părea că avea intenţia apropierii de împăratul
bizantin, fără a fi vorba însă de unirea celor două Biserici. De altfel, această dorinţă nu s-a realizat, papa
reuşind să se împace cu împăratul Germaniei, iar cruciadele au constituit un eşec definitiv.

Politica internă şi externă a împăraţilor Comneni

Legăturile matrimoniale ale lui Ioan al II-lea (1118-1143) cu regatul Ungariei nu l-au scutit de
menţinerea unei stări conflictuale cu noul adversar, cel care reuşise deja să-şi impună dominaţia asupra
croaţilor. În 1128, Ştefan al II-lea a trecut Dunărea şi Ioan al II-lea cu mare greutatea a reuşit să respingă
atacul. Pentru ponderarea ambiţiilor normande în Sicilia, Ioan a fost nevoit să multiplice privilegiile
acordate Veneţiei şi să se aliaze cu Imperiul German şi cu Pisa, negociind noi concesii comerciale. Energia
acestui împărat a fost însă dirijată către Antiohia, pe care o cucereşte în 1137 pentru foarte scurtă vreme, iar
visul unei noi campanii în Orient i-a fost spulberat de moartea sa accidentală survenită în aprilie 1143.

Împăratul Manuel I (1143-1180) a intreprins o ultimă tentativă de intervenţie în Italia. El a întărit

alianţa germană împotriva normanzilor, prin căsătoria sa în 1146 cu Berta de Sulzbach, cumnata lui Conrad
al III-lea. Chiar şi în aceste condiţii, înfrângerea lui Conrad al III-lea de către turci a permis regelui Siciliei,
Roger al II-lea, lansarea unui nou atac în Balcani în toamna anului 1147. El a cucerit Corfu, a prădat Teba şi
Corintul şi a făcut prizonieri pe lucrătorii de mătase, deportaţi la Palermo. Alianţa germană a fost
compromisă în momentul venirii la conducerea Imperiului German a lui Frederic Barbarossa, Manuel I fiind
nevoit să acţioneze prompt în noile condiţii. În 1154, moartea lui Roger al II-lea i-a permis lui Manuel I să
lanseze din Ancona o puternică ofensivă militară încheiată în 1155 cu posibilitatea controlului asupra acestei
regiuni din Italia. Imediat intervine însă dubla ostilitate a lui Barbarossa şi a Veneţiei, nemulţumiţi de faptul
că strâmtoarea Otrante trecea sub controlul unei singure puteri. De aceea, în 1156 Guillaume I al Siciliei
respinge expediţia bizantină.
Manuel I a beneficiat de o situaţie favorabilă în Balcani, unde în 1161 a reuşit să-şi impună favoritul
şi ginerele său, Bela, ca moştenitor al tronului Ungariei şi să supună Bosnia, Croaţia şi Dalmaţia. De
asemenea, în 1172 el a reuşit să-l înfrângă pe principele sârb Ştefan Nemanja. Aceste reuşite balcanice au
neliniştit Veneţia, care după 1171 devine unul dintre duşmanii de temut ai Bizanţului32.
În Orient, Manuel a continuat o ofensivă laborioasă, Renaud al Antiohiei acceptând suzeranitatea
bizantină, iar regele Ierusalimului, Baudouin, s-a plasat sub protecţia sa. În 1159, Manuel îşi face intrarea
triumfală în Antiohia, urmat de regele Ierusalimului şi de Renaud, care mergea pe jos. Chiar şi turcii păreau
învinşi: în alianţa cu regele Ierusalimului Manuel I se angaja la o expediţie de amplore împotriva acestora.
Încurajaţi de Frederic Barbarossa, turcii s-au revoltat împotriva bizantinilor, pe care îi înfrâng în septembrie
1176 la Myriokefalon. Înfrângerea nu a avut efecte imediate, exceptând poate perenizarea implantării
turcilor în zonă.
La moartea sa în 1180, Manuel a lăsat Imperiul în aparenţă puternic, dar total izolat. Fiul său,
Alexios al II-lea de 11 ani (1180-1183) logodit cu o fiică a regelui Franţei, Ludovic al VII-lea, Agnés-Anne,
a trebuit să facă faţă diferitelor contradicţii interne ale dinastiei comnene. Sprijinul iniţial al armatei pentru
regenţa Mariei de Antiohia, cea de a doua soţie a lui Manuel, s-a dovedit insuficient, deoarece cel care a
ajuns la tron în 1183 a fost Andronic I. El a primit sprijinul populaţiei, dornică să se debaraseze de anturajul
latin al Mariei, precum şi de cel al clerului antilatin. Andronic a lansat un program ambiţios de reforme, a
ales pe bază de competenţă oameni modeşti în funcţii administrative importante, salariile lor fiind decente şi
scutind pe contribuabili de la noi taxe. Prin această politică el ataca privilegiile aristocraţiei, centrul de
guvernare al comnenilor. În timp revoltele s-au înmulţit, Andronic nu a putut face faţă atacului normand din
1185, în urma căruia este cucerit Tesalonicul, iar în septembrie 1185 mulţimea condusă de Isaac Anghelos îl
omoară. Astfel a luat sfârşit dinastia comnenilor.

Soluţii de criză
32
Pe 12 martie 1171, Manuel a vrut să confisce bunurile veneţienilor. Vezi S. BORSARI, Venzia e
Bisanzio nel secolo XI, reeditată în Storia della Civiltà veneziana, t. 1, Florenţa, 1979.
 Felul în care Alexios I Comnenul a condus Imperiului Bizantin, poate părea asemănător cu perioada
în care pe tron s-a aflat unchiului său Isaac, diferenţa fiind însă dată de faptul că el a rămas mai mult în
capitală.33 Isaac a întreprins ample misiuni militare, în special împotriva pecenegilor, în timp ce Alexios nu a
avut ocazia să-şi demonstreze capacităţile sale strategice. 34 Această insuficienţă l-a costat mult pe Alexios,
care a pierdut ulterior lupte importante, la Dyrrachion în 1081 şi la Dristra în 1087.35
În schimb, încă din copilărie, Alexios a cunoscut cele mai influente familii din Constantinopol, lucru care l-
a ajutat enorm într-o guvernare durabilă şi în respingerea adversarilor externi. Astfel în 1081, noul împărat
dispunea de solide atuuri : pentru menţinerea alianţei cu Dukas, el a îndrăznit să-şi contrazică mama şi să
permită încoronarea soţiei sale Irina. Mihail, fiul lui Constantin X Dukas (1059-1067), nepotul patriarhului
Mihail Cerularie şi soţul unei nepoate de-a Comnenilor, era de partea sa, fiind cel care l-a escortat pe
Botaniates, împăratul detronat, la mânăstirea sa de la Peribleptos. Prin surorile sale, Alexios era cumnat cu
Nichifor Melissenos, cu Mihail Taronites şi cu familia Diogene, cu alte cuvinte apropiat de reprezentanţii
marilor facţiuni microasiatice. Cu toate acestea, evenimentele acestei perioade ne arată că alianţele stabilite
înainte de preluarea puterii de către Alexios, nu i-au determinat pe cumnaţii săi, la o supunere completă în
iniţiativele noului conducător al clanului. Alexios a găsit sprijin deplin printre tinerii generali, care nu
suportau declinul Imperiului şi erau gata să susţină acţiunile eficace ale împăratului. Printre aceştia îi putem
aminti pe George Paleologu, Mihail şi Ioan Dukas, cumnaţii lui Alexios, sau oameni care nu aveau nici o
legătură cu familia imperială precum Kurtikios, Katakalon Tarchaneiotes şi Nicolas Maurokatakalon.

În ciuda acestor avantaje, sarcina lui Alexios I era delicată. Pe plan militar, el trebuia să-şi determine
adeversarul prioritar: normanzii sau turcii. În cele din urmă el îl alege pe Guiscard, cel care se amestecase în
treburile interne ale Imperiului în virtutea faptului că o fiică de-a sa fusese logodită cu un moştenitor
bizantin. Conflictul necesita o mobilizare importantă de forţe, trupe din capitală, mercenari, mai ales franci,
ce mai rămânea din armata naţională şi unele efective din Asia Mică. 36 Alcătuită din efective occidentale,
33
Pentru preluarea puterii, Isaac I Comnenul (1056-1059) a apelat la comandanţii din provincii, în timp ce
Alexios s-a folosit de câteva misiuni în Occident sau în Orient.
34
În faţa lui Roussel de Bailleul el îşi demonstrează calităţile sale diplomatice, iar de Bryenios este salvat
cu ajutorul turcilor. Oursel sau Roussel de Bailleul, erau un conducător normand intrat în slujba bizantinilor
şi care a jucat un rol important în tulburările interne din Bizanţul secolului al XI-lea. Vezi Ana Comnena,
Alexiada, Bucureşti, 1977, pp.11-12.
35
În ambele situaţii, Ana Comnena demostrează involuntar lipsa de experienţă a tatălui său, amintind că
George Paleologu considera o greşeală gravă faptul că Alexios I dăduse ordinul formal de ieşire din
Dyrrachion, după care ea dă vina pe tinerii ofiţeri, printre care şi pe fiii lui Roman IV Diogene (1068-
1071), cel mare dintre ei având numai 13 ani.
36
În 1081 Alexios putea mobiliza o armată considerabilă, chiar dacă soldaţii autohtonii era minoritari. În
urma înfrângerilor suferite succesiv de către Alexios până la bătălia de la Lebunion, contingentul bizantin a
trace şi macedonene, armata lui Alexios a obţinut ajutorul lor pentru a intra în Constantinopol (1091). După
epuizarea contribuţiilor voluntare, împăratul trebuia să găsească noi surse de bani. 37 Impozitele din Asia
Mică nu mai erau la fel ca înainte, iar cele din Europa nu mai puteau fi mărite, mai ales în ajunul unei noi
invazii. De aceea, era nevoie de mijloace excepţionale precum confiscarea bunurilor adversarilor politici şi a
celor bisericeşti, care antrenau inevitabil proteste din partea ierarhiei şi a administraţiei civile. 38 Gestul era şi
mai provocator cu cât în aceeaşi perioadă, împăratul atribuia rudelor sale funcţii recent înfiinţate cu
salariiconsistente. Din prudenţă, împăratul ar fi trebuit să menajeze vechea aristocraţie microasiatică, pe
macedoneni, înalţii funcţionari civili şi clerul.

În primăvara anului 1091, situaţia dificilă prin care trecea Imperiul, i-a încurajat pe adversari să-şi exprime
în mod deschis gândurile. Astfel, vechiul patriarh al Antiohiei Ioan, adresează împăratului trei reproşuri:
ilegitimitatea sa, nedreptatea sa şi autoritarismul său. După 10 ani de la urcarea sa pe tron, Alexios I era
privit de opinia publică ca un uzurpator, doarece din 1081, acest general, altădată victorios, suferise numai
înfângeri. Creşterea impozitelor, era greu de suportat de o populaţie tot mai sărăcită, iar funcţionarii
însărcinaţi cu colectarea taxelor se dedau adesea la abuzuri. În sfârşit fastul rudelor insulta victimele
exacţiunilor imperiale: „familia ta bazileule s-a dovedit a fi o mare pacoste pe Imperiu şi pentru noi, fiecare
din membrii ei ducând o viaţă plină de opulenţă, cu profituri personale însemnate, care au sărăcit resursele
Statului”.39 Alexios dezamăgise prin faptul că toate calităţile militare de care făcuse dovada până în 1081, nu
au fost confirmate ulterior, deciziile luându-le de cele mai multe ori singur. 40 De aceea au loc o serie de
comploturi, care nu au degenerat în rebeliuni deschise, datorită prezenţei lui Alexios în mijlocul armatei
sale. Curios este faptul că ele au culminat în anii 1083, 1095, 1103-1104, tocmai atunci când împăratul
repurtse victorii. Bazileul a făcut faţă la trei tipuri de reveolte: dizidenţe într-una sau mai multe provincii,
intrigi din armată care urmăreau înlocuirea radicală a conducătorilor, vizat fiind chiar Alexios I, şi o
continuat să scadă.
37
P. Gautier, „Le synode de Blachernes (fin 1094). Etude prosopographique” în Revue des Etudes
Byzantins 29, 1971, p. 213-284.
38
Partizanii lui Nichiforos III Botaniates (1078-1081) au fost primele victime ale acestor măsuri. Manuel
Straboromanos, fiul unui important colaborator al lui Botaniates, făcea aluzie la confiscarea moştenirii
părinteşti de către admnistraţia fiscală. P. Gautier, „Le dossier d’un haut fonctionnaire d’Alexis Ier
Comnène, Manuel Straboromanos, Revue des Etudes Byzantins, 23, 1965, p. 168-204. Vezi şi V.Grumel,
„L’Affaire de Léon de Chalcédoine, le chrysobulle d’Alexis I sur les objets sacrés”, în Etudes Byzantines,
2, 1944, p. 126-133.
39
J.C. Cheynet, op. Cit. p. 362.
40
“Un bazileu trebuie să acţioneze cu înţelepciune atunci când este vorba despre armată, cler şi alţi oameni,
expunându-şi în mod public planurile, mai ales atunci când trebuie să delibereze şi nu trebuie să se încreadă
în propria solitudine...Salvarea vine de le consilierii săi.” Ana Comnena face aceste reproşuri tatălui ei, care
îl atacă pe Robert Guiscard, în loc să-l epuizeze prin incursiuni de mică anvergură. Ea are însă grigă să-şi
arate tatăl în timp ce prezida consiliile de război înaintea confruntărilor decisive: Dyrrachion şi Dristra.
Ana Comnena, Alexiada, I, Bucureşti, 1977 p. 152-178.
tentativă de uzurpare apărută chiar în rândul Comnenilor, anticipând parcă competiţia pentru tron din
secolul al XII-lea.

Pentru a-şi asigura securitatea, Alexis oferă întreaga putere de gestiune mamei sale Ana Dalasena şi întreaga
pază a capitalei fratelui său Isaac.41 De asemenea este interesant de semnalat faptul că în timpul campaniilor
militare, împăratul avea obiceiul să ia cu el potenţiali adversari precum Nichifor Synadenos, Nichifor
Paleologul, partizani declaraţi ai fostului împărat, fraţii Diogene, fără a le da şi responsabilităţi importante.
Primul rol în armată îl aveau apropiaţii lui Alexios, Nichifor Melissenos sau George Paleologul, fie
complicii săi din primăvara lui 1081, Grigorie Pakurianos şi Constantin Humbertopulos. În privinţa unor
comploturi grave precum cel din 1083, nici Zonaras, nici Ana Comnena, nu ne-au lăsat detalii cu privire la
participanţi, doar că erau numeroşi, iar pedeapsa sumbră care-i aştepta pe vinovaţi lasă să se înţeleagă că
fapta lor era o crimă de les-majestate, deci un eventual plan e asasinare a lui Alexios. Există în schimb un
act din arhivele Muntelui Athos, în care au fost păstrate trei nume, care nu erau neapărat ale şefilor:
Punteses, Otton şi Basprakanites, care în eventualitatea unei noi revolte şi-ar fi pierdut bunurile. Ultimii doi,
un mercenar franc şi un militar a cărui nume ne poate indica o origine orientală, primiseră de la Botaniates
proprietăţi în regiunea Tesalonicului, iar acum probabil că erau împotriva noului împărat.42

Fiica împăratului, Ana Comnena, lasă uneori să se înţeleagă, că felul în care tatăl său împărţea sarcinile de
război şi distribuia impozitele, a susitat opoziţie la Constantinopol, în afara unor personalităţi bisericeşti,
nume cu cei care conducea de fapt rezistenţa fiind necunoscute. În Biserică, împăratul îl avea pe patriarhul
Eustratios Garidas, impus pe scaunul patriarhal de Ana Dalassena. 43, care reuşise să-l elimine pe Cosma,
susţinut de Dukas.

Cel mai mare pericol căruia a trebuit să-i facă faţă Alexios, a fost în primăvara lui 1094, atunci când
Nichifor Diogenes pretindea, în parte justificat, tronul imperial. În afara lui Constantin Dukas, Nichifor avea
legitimitate la tron, prin calitatea sa de principe porfirogenet. În 1094, Ana Comnena îi recunoştea
personalitatea în rândul armatei, toţi soldaţii îl iubeau, iar majoritatea ofiţerilor îl preferau în locul lui

41
Locul său în ierarhia imperială era subliniată nu numai de titlul de sebastocrator, creat pentru el, ci era
subliniat în synodikon, fiind considerat egal cu împăraţii. Vezi J. Gouillard, „Le Synodikon de
l’Orthodoxie”, în Travaux et Mémoires, 2, 1967, p.1-316.
42
Archives de l’Athos V, Actes de Lavra, Lavra I, acte no. 45 ed. P. Lemerle, N. Svoronos, A. Guillou,
Denise Papachryssanthou, Paris, 1970.Vezi şi la Ana Comnena, op. Cit. II, p.79-80.
43
Familia Garidas era binecunoscută în secolul al X-lea. Vezi la V. Laurent, Le Corpus des sceaux de
l’Empire byzantin t. II, L’Administration centrale, Paris, 1981, no.1198. Tot un Garidas s-a remarcat în
vremea împăratului Constantin al IX-lea Monomahul, fapt care confirmă legăturile privilegiate dintre
politicienii vremii şi cei din cercul comnenilor.
Alexios.44 Familia Diogene conducea un clan important pe care împăratul nu avea curajul să-l înfrunte prin
forţă.45 Dintre toţi complicii lui Diogene, îi cunoaştem pe Katakalon Kekaumenos, basilissa Maria de Alania
şi panhypersebastosul Mihail Taronites. Primul citat era apropiat de familia Kekaumenos, dar nu trebuie
confundat cu contemporanul din vremea lui Isac Comnenul, deja retras sub Constantin al X-lea.. Al doilea
nume, era de fapt cumnata lui Nichifor, se gândea că fiul ei putea fi co-imperator cu Alexios I. Prezenţa în
grup al lui Mihail Taronites intrigă deoarece cumnatul său împăratul Alexios îi acordase o distincţie
importantă, aceea de panhypersebastos. Taronites nu era însă un învins, chiar dacă se schimba dinastia,
deoarece fiul său sebastul Ioan a rămas apropiat curţii imperiale. Deci principala opoziţie a lui Alexios
venea din partea armatei, mai ales din partea ofiţerilor aparţinând familiilor anatoliene, Antioh,
Kekaumenos, Skleroi, susţinători ai unchiului lui Alexios I, în anul 1057. 46 În schimb familiile pro-
occidentale au rămas ataşate împăratului.

În afara acestor lupte tradiţionale pentru putere, caracteristice secolului al XI-lea, tentativa de lovitură de
stat a lui Ioan Comnenul, duce de Dyrrachion, fiul sebastocratorului Isaac, deci nepot al împăratului, apare
ca o noutate. Pentru prima dată, un apropiat al împăratului în viaţă, viza tronul. După descrierea Anei
Comnena, mobilul acţiunii era mai degrabă legat de ambiţiile personale, chiar dacă în secolul al XII-lea
faptul că fiul mai mare al fratelui mai mare al împăratului aflat pe tron dorea să-i ia locul, putea fi un
argument important. Maniera în care a fost tratat acest caz a fost exemplară: un consiliu de familie s-a reunit
şi s-a hotărât muşamalizarea acţiunii.

Succesul politicii familiale

44
Ana Comnena, op. Cit. II, p.69-108.
45
Pretenţiile lui Nichifor erau cunoscute de toţi, chiar şi de apropiaţii lui Alexios, Tatikios sau Manuel
Filokales, dar împăratul nu a intervenit, deoarece partizanii pretendentului nu ar fi acceptat arestarea sa.
Atunci când s-a hotărât să-l orbească pe Nichifor Diogenes, Alexios nu a îndrăznit să facă acest gest în mod
deschis, de unde şi descrierea confuză a Anei Comnena, care pretidea că nu ştie dacă tatăl său a dat ordinul
de orbire.Vezi Ana Comnena, op. Cit. II. P. 69-108.
46
Isaac I Comnenul (1057-1059).
Pentru a întemeia o dinastie, ambiţie pe care o împărţea cu predecesorii săi, Alexios I trebuia să
îndeplinească două obiective: eliminarea porfirogenetului Dukas, făară a aduce o atingere importantă
intereseolor acestei familii şi includerea altor grupe aritocratice, macedonene, capadociene, frigiene
împărţite între Botaniates şi Melissenos. Alianţele matrimoniale au fost mijlocul natural şi privilegiat pentru
îndeplinirea acestor obiective. Eliminarea lui Constantin Porfirogenetul s-a realizat în trei etape. Mai întâi,
Alexios I şi-a logodit fiica mai mare cu Constantin, soluţie ideală în cazul în care nu ar fi avut copii. Situaţia
a durat numai până în 1087, ceea ce a dus la pierderea rangului imperial de către Constantin Dukas.

În al doilea rând, victoria de la Lebunion i-a permis împăratului să spere în posibilitatea încoronării
tânărului Ioan Comnenul co-basileus. Moartea lui Constantin în 1095, i-au confirmat planurile dinastice ale
lui Alexios. Alianţa cu macedonenii reprezenta o miză foarte importantă, deoarece ei comandau cele mai
importante formaţiuni militare autohtone şi au contribuit într-o oarecare măsură la ascensiunea pe tron al lui
Alexios I. Stabiliţi în regiunea Adrianopole, ei îl sprijineau pe Alexios în lupta sa împortiva pecenegilor şi
cumanilor. În momentul în care fiica cea mate, Ana, şi-a pierdut logodnicul Dukas, împăratul l-a înlocuit
într-un mod abil cu Nichifor Bryennios, reprezentant al familiei dominante macedoniene. Această primă
alianţă între cele două familii a fost consolidată de o altă căsătorie între o nepoată a lui Alexios Comnenul
cu Iosif Bryennios.47 Căsătoriile cu Bryennios au fost întărite în mod progresiv de alianţele cu fiecare din
famiile notabile ce făceau parte din grupul macedonean: fiica mai mică a împăratului, Teodora s-a căsătorit
cu Constantin Kurtikios48, iar Alexios Tarhaneiotes a fost soţul Eudoxiei, fiica ctitorului mânăstirei
Pamacharistos49, marele domestic Adrian, fratele împăratului.50

Ordinea cronologică a unirii familiei imperiale cu diferitele familii macedonene, reflectă ifluenţa celor din
urmă, la sfârşitul secolului al XI-lea, deoarece împăratul era preocupat să lege familia sa mai întâi cu
conducători, iar apoi succesorii săi să completeze opera începută. Toată această arhitectură matrimonială
realizată de Alexios I, nu ar fi servit la nimic dacă concepţia imperială nu ar fi evoluat, transformând statul
în bun patrimonial. Nu trebuie să credem că Alexios odată ajuns la putere s-a gândit la o transformare a
societăţii bizantine. Acţiunea sa a fost progresivă şi s-a dezvoltat mai ales după 1091, aşa cum putem
constata din reforma monetară din 109251, ajungând în final să implanteze în administraţia centrală rude
47
K. Barzos, Généalogie, I, Tesalonic, 1984, p. 487.
48
Jean Claude Cheynet avansează ipoteza conform căreia Constantin ar fi fost fiul lui Vasile al II-lea
Bulgaroctonul. Vezi Jean Claude Cheynet, Pouvoir et contestations à Byzance (963-1210), 1996, p. 371.
49
P. Schreiner, „La Pammakaristos”, Dumbarton Oaks Papers, 25, 1971, p. 221.
50
Jean Claude Cheynet, J. F. Vannier, „Etudes Prosopographiques”, în Byzantina Sorbonensia, 5, Paris,
1986, p. 150.
51
Cécile Morisson, „La logariké; réforme monétaire et réforme fiscale sous Alexis Comnène”, în Travaux
et Mémoires, 7, 1979, p. 448-449.
apropiate sau prieteni. Evoluţia demnităţii de sebastos este exemplară pentru înţelegerea metodei folosite de
împărat. Creată de Mihail al VII-lea Dukas (1071-1078) pentru a recompensa calităţile excepţionale ale lui
Constantin, nepotul lui Cerularie ea a fost treptat rezervată rudelor împăratului. Unei ierarhii de funcţii i-a
fost substituită o alta, întemeiată pe apropierea de familia imperială. La sfârţitul domniei lui Alexios
sistemul era suficient de dezvoltat pentru ca familia Comnenilor să folosească pe viitor căsătoriile ca factor
integrator pentru alte familii fie din Occident, fie familii noi: o nepoată a lui Ioan al II-lea (1118-1143) s-a
căsătorit cu Ioan Cantacuzino; o soră a acestuil împărat a fost soţia unui Anghelos; o verişoară a aceluiaşi
împărat s-a căsătorit cu Alexios Paleologul, ultimele două dinastii bizantine păstrând numele comnenilor.
Astfel sistemul comnenilor reprezintă un factor inexctricabil în centrul căruia se află împăratul, care este
legat cu toată înalta aristocraţie. Prin sistemul instaurat de Alexios I, familia, deci fidelitatea personală,
înlocuia competenţa, vechea poziţie socială şi ataşamentul faţă de serviciul public. Sub Manuel I (1143-
1180), ierarhie se justifică prin prin principiul eugeniei (naşterea într-o familie bună). Sistemul rămâne
ierarhic, numai că anterior acestei perioade, ierarhia funcţiilor crea aristocraţia, acum concepţia familială a
aristocraţiei crează ierarhia. Deci, familia devine un mijloc de guvernare. Deja din perioada lui Dukas,
puterea se baza mai puţin pe calitatea ofiţerilor şi mai mult pe capacitatea de a ajunge în posturi oameni
interesaţi regimului aflat la putere. Prin legăturile familiale comnenii ajung la putere ca un grup dominant în
sânul unui grup de familii nobile, alăturând noii lor poziţii propria familie şi pe cei care i-ar fi putut înlătura
de la conducere.Prin acest procedeu comnenii au creat impresia apartenenţei la un grup centralizat, puternic,
care putea face faţă eventualelor tendinţe conspirative, ce degenerau adesea în revolte.

Sistemul restrângea avantajele puterii, redusă de altfel într-un Imperiul limitat teritorial, la un grup restrâns
în defavoarea personalului admnistrativ numeros şi competent, care făcuse din Bizanţ un stat modern.
Aristocraţii care nu aparţineau cercului familial trebuiau să aleagă funcţii civile modeste, fiind privaţi în
ciuda competenţei de cariere deja tradiţionale în familiile lor. Acest sistem familial avea o serie de
slăbiciuni, printre care amintim pierderea rădăcinilor provinciale, recrutările fiind făcute mai ales din
capitală. Caracterul inexctricabil al alianţelor familiale a dus la formarea unur grupuri de interese, în care
fiecare vedea în apropiaţi un eventual rival. Linia de rudenie nu mai este contestată, dar intrigile se formează
la cel mai înalt nivel. Astfel, Ana, fiica cea mare a lui Alexios, încearcă să-şi priveze de tron pe proprul
frate, Ioan, în detrimentul soţului său. Manuel Comnennul se impune în faţa fratelui său mai mare Isaac,
rivalitatea dintre Manuel şi vărul său Andronic creşte, chiar dacă cei doi au crescut împreună. În ciuda
acestor slăbiciuni, sistemul familial a permis restabilirea măreţiei Imperiului. În plus a considera Imperiul
drept un bun privat nu era o inovaţie exclusivă a acestei perioade, mărturie stând testamenul lui Constantin
al X-lea Dukas (1059-1067), care punea sentimentele sale particulare înaintea intereselor de stat.Alexios I a
fost însă cel care a condus Imperiul 37 de ani, deci o perioadă lungă de timp, fapt care i-a permis să-şi
impună concepţiile şi o nouă generaţie să ajungă pe posturi de conducere, fără să cunoască un alt sistem de
promovare.

La moartea sa, Alexios I Comnenul a lăsat o societate, în care promovase pe primul plan familia, ce va
domina aristocraţia tradiţională până la căderea finală: Comnenii-Dukas, Anghelii, Paleologii şi
Cantacuzinii.

Cruciaţii în viziunea Anei Comnena

Cruciadele reprezintă pentru memoria colectivă, alimentată de literatură şi cinematografie o

adevărată epopee, cu episoade multiple. Amintirile transformate de legendă au rămas încă vii, iar cuvântul
a ajuns să desemneze în vocabularul occidental aceea iniţiativă pornită dintr-un ideal comun, împotriva
unui adversar comun. Această acţiune pornită cu acordul papalităţii, cu scopul precis al cuceririi
Mormântului lui Hristos de la Ierusalim avea ca simbol Sfânta Cruce, purtat pe hainele participanţilor.
Mişcarea trebuie plasată şi în contextul demografic şi social al Occidentului creştin din secolulul al
XI-lea. Tocmai lua sfârşit criza provocată de invaziile arabe, normande sau ale ungurilor, care
demoralizase şi sărăcise o populaţie eterogenă, ce avea drept caracteristică comună creştinismul şi
recunoştea ca şef pe papa. Relativa pace instaurată de forţele feudale şi dispariţia agresivităţii externe, au
permis o creştere demografică accentuată în Occident: de exemplu Anglia, din secolul XI până în secolul
al XIII-lea, îşi triplează populaţia, iar regiuni din Franţa precum Ile de France, Flandra, sau zona renană
din Germania au cunoscut un fenomen asemănător. La rândul ei clasa cavalerească întreţinea mai mulţi
moştenitori: în ordinea la moştenire, cei mai mici aveau de ales între o carieră clericală şi una militară. În
diferite regiuni, precum Burgundia, patrimoniu nu era împărţit, ci gestionat de moştenitori: fraţi, unchi,
nepoţi. O astfel de situaţie impunea o soluţie conjucturală: o parte dintre aceştia să se călugărească sau să
ia un alt drum.
Aşadar, cruciadele puteau oferi unor războinici, fără ocupaţie, sau unor ţărani, posibilitatea
ameliorării propriei situaţii, reconstituirea averii prin împărţirea prăzii, iar pentru cei rămaşi acasă o
împărţire mai judicioasă a propriei averi.

Contextul istoric

Printre occidentali, unii aveau deja ca adversar pe păgâni şi luptau împotriva lor, precum germanii
în Est sau spaniolii la frontiera lor meridională. În schimb, cavalerii francezi, înconjuraţi de alte popoare
creştine, mai puţin conflictuale se vedeau în situaţia de a respecta „pacea lui Dumnezeu” impusă de
Biserică. Deci, trebuiau să se manifeste în alte locuri. Normanzii după cucerirea Angliei în 1066, s-au
deplasat în sudul Iatliei sau Sicilia (1071 cuceresc Palermo). Burgunzii, tuluzanii, acquitenii trec Pireneii
pentru a ajuta micile state creştine ( Leon, Galiţia, Castilia, Navarra, Aragon, comitatul Barcelonei) în
lupta împotriva regatului Taifas apărut după dezmembrarea califatului de Cordoba. Pelerinajul la
Compostella sau mitul lui Rolland au atras atenţia creştinătăţii asupra unor pericole ce veneau din partea
necreştinilor. În Sicilia, cucerirea normandă începe în 1060 datorită lui Roger frate cu Robert Guiscard, iar
în 1091 asistăm la expulzarea definitivă a arabilor, la eliminarea piraţilor din zonă şi la deschiderea
strâmtorii Siciliei pentru corăbiile creştine din bazinul occidental al Mediteranei: Genova şi Pisa care au
ajutat primele pe cruciaţi. Normanzii vor viza acum regiunile din Est: Robert trece Adriatica şi îl înfrânge
pe împăratul bizantin Alexios I la Durazzo; în 1085, Bohemond ar vrea să meargă la Constantinopol,
printre cavalerii occidentali răspândindu-se ideea că bizantinii erau bogaţi şi laşi în luptă.
La sfârşitul secolului al XI-lea Bizanţul se afla într-o situaţie delicată, puterea sa economică,
comercială, agricolă şi militară fiind în regres, datorită progresiei populaţiilor nomade: turcii în Anatolia
(Seldjiucizii) sau pe malurile Mării Negre (pecenegii), care practic împart în două drumurile comerciale de
la Nord la Sud, de la Baltica în Crimeea sau de la Est la Vest, din China până în inima Asiei. De aceea
economia funciară capătă o importanţă deosebită, iar puterea în Imperiu este preluată de aristocraţia
funciară. După Mantzikert (1071), bizantinii fac apel la mercenarii occidentali şi chiar la normanzi, a căror
coeziune şi logistică pare să facă mai bine faţă duşmanilor. Printre mercenarii latini sunt unii care obţin
chiar titluri aulice bizantine precum Roussel de Bailleul, fraţii Odon şi Robert Stigand, membrii ai
nobilimii normande, care au servit Constantinopolul, după care s-au întors în ţara lor plini de aur, pietre
preţioase şi sfinte moaşte.
Înainte de Mantzikert, conducători franci au servit Bizanţul în Anatolia, precum în tema
Armeniacilor, unde împăratul le-a dat, cu titlu viager, proprietăţi funciare. La Edessa, Antiohia, în Cilicia,
populaţia locală era obişnuită să fie apărată de franci. După 1081, Alexios I caută să reţină în capitală
latini, pelerini şi soldaţi în trecere sau cavaleri ai armatei normande. Scrisoarea contelui de Flandra şi
apelul adresat papei Urban al II-lea de către trimişii bazileului la conciliul de la Plaisance (Piacenza, 1095)
sunt direcţionate în acelaşi sens. Francii au fost folosiţi în campaniile militare ale bizantinilor împotriva
pecenegilor, în timp ce englezii şi flamanzii întăreau garnizoanele din Nicomidia. Înaintea primei cruciade
cavalerii occidentali aveau deja experienţă în slujba Bizanţului, ajungându-se la un fel de „fraternitate
creştină” ce iniţial i-a apropiat pe bizantini de latini, legături pe care cruciadele le-au distrus.
Campania creştinătăţii latine împotriva islamului, ce a purtat numele de cruciadă, a fost lansată în
mod formal la conciliul de la Clermont în anul 1095. Succesul din 1099 când este cucerit Ierusalimul a
fost o realizare pe plan militar în prima fază, dar au urmat mai multe expediţii soldate însă şi cu înfrângeri
precum cea din 1292 când cruciaţii pierd Acra. Ierusalimul pierdut ceva mai devreme va rămâne sub
dominaţie musulmană până în 1917.
Raporturile dintre Orient şi Occident vor fi mult influinţate de aceste expediţii latine. De mai multe
ori papalitatea a pierdut controlul asupra acestor campanii, chiar dacă războiul sfânt a fost finanţat, cu
autorizarea papei, din fonduri colective. Expansiunea europeană în Palestina prefigurează mişcările
colonialiste ulterioare, iar schisma de la 1054, începe să fie resimţită de contemporani ca iremediabilă
odată cu mişcarea lansată de Urban al II-lea.52
52
Amărăciunea şi surprinderea s-au instalat pentru mai multă vreme în capitala Imperiului. Eşecul negocierilor dintre
latini şi bizantini în încercarea de a se opune normanzilor a creat un sentiment general de iritare, ceea ce a împins în
final papalitatea în braţele lor. Alianţa dintre Roma şi Robert Guiscard din 1059, este explicabilă prin conştientiazarea
caracterului vital al ajutorului militar pe care Guiscard îl putea acorda papei; ca noi vasali ai papalităţii, normanzii au
promis să sprijine colegiul cardinalilor în toate controversele viitoare, care aveau drept miză alegerea şi consacrarea
noului suveran pontif. Era evident că Roma avea nevoie de un aliat util şi eficace, în special în lupta împotriva
împăratului german, dar reglementarea acordului avea şi alte raţiuni practice. Jurământul de vasalitate al lui Guiscard
 Situaţia de insecuritate şi instabilitate căreia trebuia să-i facă faţă creştinismul ortodox a durat o
lungă perioadă de timp a Evului Mediu, fenomen contrastant cu consolidarea internă a Occidentului
creştin din aceeaşi perioadă. În multe zone ale Europei occidentale ordinea şi bunăstarea revin înainte de
1050, lunga perioadă de stabilitate fiind cauzată şi de absenţa atacurilor externe. Apetitul militar
occidental şi dinamismul său de la sfârşitul secolului al X-lea au fost de fapt rezulzat acestei absenţe de
agresiune. De aceea contrastul cu creştinătatea orientală este frapant, agresiunile externe repetate
conducând la modificarea în mai multe rânduri a geogarfiei lumii ortodoxe. Evoluţia istorică a Orientului
este diferită de Occident, deoarece invaziile mongole, selgiucide sau otomane nu se mulţumeau cu
agresiuni temporare, ci de multe ori rămâneau în teritoriile cucerite. Tot în acest sens şi cruciadele s-au
dovedit dezastruoase, consecinţele lor strategice pe termen lung fiind mai degrabă legate de Imperiul
bizantin decât de turci sau arabi; rar au reprezentat adevărate ameniţări militare pentru islam şi teritoriile
sale. Destructurarea provocată de aceste invazii periodice a fost una dintre acuzele majore ale izolării
seculare a creştinismului ortodox faţă de Europa. Ţinând cont de situaţia disperată cuzată de incursiunile
selgiugide în Anatolia orientală, ne putem da seama de ce conducerea de la Constanatinopl dorea să
ajungă la un acord cu Occidentul la sfârşitul sec. X. După 1071, neutralitatea şi ajutorul material
occidental erau cruciale. Orice negociere diplomatică şi bisericească a Bizanţului cu creştinătatea latină
după Mantzikert şi până la dispariţia Imperiului bizantin din sec. XV au fost determinate de cereri de
ajutor de urgenţă. Iminenta ameninţare fizică şi ideologică reprezentată de invzia turcă conducea către o
apropiere inevitabilă. Tot în această perioadă împăraţii bizantini au început să servească de unirea
religioasă în schimbul ajutorului militar necesar.
Primele negocieri cu Apusul, i-au avut drept protagonişti pe Mihail VII Dukas (1071-1078) şi papa
Grigorie VII, la puţin timp după Mantzikert. Nacesitatea îndepărtării normanzilor era principalul obiectiv
al împăratului. Pentru aceasta era nevoie şi de un aranjament cu Robert Guiscard care putea încetini sau
opri avansarea turcă din Orient. În acest sens Guiscard este convins să consimtă o alianţă matrimonială
între fiica sa Elena şi moştenitorul tronului bizantin Constantin. Contractul marital prevedea recunoaşterea
era considerat crucial, deoarece el consfinţea păstrarea teritoriilor bizantine pe care le ocupaseră, ca un centru al
Bisericii romane sau al papei. În urma acordului din 1059, Guiscard se autointitula „prin voia lui Dumnezeu şi a Sf.
Petru, duce de Apulia şi Calabria, şi prin ajutorul lor viitor duce de Sicilia”. Teritoriile cucerite ulterior, Sicilia
musulmană şi restul Italiei bizantine, a condus şi la punerea sub controlul papal, relativ repede, al bisericilor din acest
spaţiu. Această atitudine a iritat în mod evident autorităţile bizantine, anatemele lansate de Roma în 1054 fiind blânde
pe lângă noua atitudine. În 1071, normanzii având susţinerea papei au încheiat cucerirea sudului Italiei. După căderea
capitalei bizantine Bari, ei vor instaura blocada asupra Dyrrachium, planul fiind de pătrundere în teritoriul imperial al
Balcanilor; Dyrrachium era poarta de intrare spre Constantinopol. Aceste iniţiative ale normanzilor seamănă cu prima
cruciadă şi o anticipa. Ameninţarea crescândă a normanzilor deranja patriarhatul, pentru că punea în pericol existenţa
ritului bizantin în Calabria şi Apulia, unde era exista încă o populaţie ortodoxă considerabilă (normanzii au promis să
consolideze supremaţia religioasă a latinilor în aceste teritorii cucerite de ei).
de către împărat a cuceririlor bizantine ale lui Guiscard. Aceste planuri primesc şi aprobarea paplă,
perspectiva unei apropieri bisericeşti şi stabilirea în Orient a unui nou papism fiind luate în calcul, dar şi
proiectul papei Grigorie de pregătire a unei cruciade papale în acest teritoriu nu trebuie neglijat. În final
niciun proiect nu se concretizează, pentru că în 1078 o revoltă îl elimină pe Mihail al VII-lea, iar succsorul
acestuia Nichifor III Botaniates respinge tratatul cu normanzii. În aceste condiţii papa Grigorie
excomunică pe noul împărat şi îşi dă acordul pentru campania normandă care viza Dyrrachium. Chiar şi
Alexios I Comnenul când urcă pe tron este şi el excomunicat, modificările tactice care au intervenit,
precum şi memoria papei Grigorie fiind atacate în secolul următor de către autorii bizantini, precum Ana
Comnena, în lucrarea sa Alexiada.53
Imperiul avea însă nevoie de ajutor militar, iar papa era dornic să dea curs cererii sale. În acest sens
prima cruciadă, pornită la puţin timp după apelul papal de la Clermont ar fi putut fi o surpriză pentru
Bizanţ. În plus genul de asistenţă propus şi primit nu era asemănător cu cel gândit de Alexis. Chiar dacă în
1090, împăratul securizase şi restabilise frontierele Balcanilor, înfrângându-i pe normanzi cu ajutorul
marinei veneţiene, situaţia din Orient râmânea în continuare delicată. În ciuda problemelor interne ale
turcilor, pierderea unei părţi importante din Anatolia (sursă principală de colectare a impozitelor, de
recrutare a soldaţilor şi a producţiei agricole) apare ca un dezastru de mare amploare. De asemenea
Ierusalimul cade în mâna turcilor şi aceasta reprezenta o ameninţare pentru pelerinii veniţi în număr tot
mai mare din Europa. Drumurile care duceau spre Ţara Sfântă erau tot mai nesigure, şi acest lucru era deja
ştiut atunci când pelerinii reveneau la casele lor. Bizantinii nu căutau să recupereze Ierusalimul (în mâinile
musulmanilor din sec. VII), dar restabilirea permanentă a autorităţii bizantine în Anatolia era o problemă
urgentă. De aceea Alexis se gândea mai degrabă la o ofensivă în Asia Mică, realizabilă cu cheltuieli mai
mici şi cu un efectiv redus de mercenari. El a cerut în acest sens Apusului să-i dea un număr limitat de
cavaleri (nu o armată independentă şi neguvernabilă), soliciatre reînoită contelui Robert de Flandram când
acesta s-a oprit la Constantinopol (Alexiada, VII, 6 t.II, p. 105). Cu aceeaşi cerere s-au prezentat şi
ambasadorii bizantini la conciliul papal de la Plaisance (Piacenza), cu câteva luni înaintea apelului papal
pentru prima cruciadă. În cele din urmă armata cruciată prost organizată şi indisciplinată care va ajunge
doi ani mai târziu în capitala bizantină, nu a corespuns dorinţei şi cererii împăratului.

Conţinutul cărţii

53
Ana Comnena, Alexiada, trad. Marina Marinescu, ed. Minerva, Bucureşti 1977, I, 12, vol. 1, pp. 47-48.
 Acest context istoric atât de complex este surprins de fiica lui Alexios Ana Comnena în lucrarea sa
monografică Alexiada. Dezideratul cărţii este în cea mai mare parte realizat, iar ceea ce nu s-a putut
împlini din visul scriitoarei poate fi pus mai mult pe seama unui sentimentalism justificat (monografia este
consacrată activităţii tatălui său), care amplifică sau micşorează semnificaţia unor evenimente. Cu toate
acestea Ana Comneana are meritul că s-a străduit să fie cât mai exactă în afirmaţii, utilizând în acest sens
un număr destul de bogat de izvoare. Deşi, amintirile sale personale i-au fost de un real folos în
prezentarea unor detalii găsite în paginile Alexiadei, se pare că pentru anii premergători naşterii sale, a
apelat la un martor ocular, precum şi la informaţiile furnizate de vechii funcţionari ai tatălui său sau de
Alexios însuşi.54 O mare parte a ştirilor privind asediul oraşului Durazzo de către Guiscard, provin de la
Georgios Paleologul, care a jucat un rol de seamă în desfăşurarea acestor evenimente. De asemenea şi
descrierea intrării lui Alexios în Constantinopol, cu prilejul întronizării sale ca împărat, pare a fi furnizată
de acelaşi Paleolog, care a jucat un rol de seamă în desfăşurarea acestor evenimente. Chiar şi soţul ei,
Nichifor Bryennios, i-a fost un excelent izvor, el fiind implicat în diverse ocazii ca: asediul
Constantinopolului de către Godefroi de Bouillon şi staţionarea lui Alexios la Filipopolis din anul 1114.
Pentru războiul dintre Alexios şi Robert Guiscard, Ana Comnena a folosit totuşi un martor ocular: Ioan de
Bari, autorul unei Cronici latine, în prezent dispărută.
La aceste surse orale, trebuie adugate şi cele scrise, foarte probabil memorii sau amintiri
redactate la sugestia Anei de foste personalităţi din anturajul împăratului. Nu lipsite de valoare au fost
pentru Ana Comnena şi documentele furnizate de Arhivele Constantinopolului. Dintre acestea cităm
crysobulul, prin care regenţa i-a fost oferită Anei Dalassena ( cînd împăratul era plecat să lupte împotriva
lui Robert Guiscard), corespondenţa între Alexios şi locuitorii cetăţii Durazzo din anul 1091. Scriitoarea a
folosit şi corespondenţa militară a tatălui său şi a generalilor, ilustrativ pentru aceasta fiind Scrisoarea lui
Leon Kefalas asediat de Bohemond în Larissa, apoi pe cea a lui Alexios către Cantacuzin, pentru a-i
ordona abandonarea Laodiceei în timpul expediţiei împotriva lui Bohemond (1105-1108).
Corespondenţa diplomatică întreţinută de tatăl său cu suveranii străini, alcătuieşte o altă
55
categorie de documente folosită de Ana Comnena. În plus Ana Comnena a întrebuinţat tratatele
încheiate da tatăl său cu veneţienii şi pe cel semnat în septembrie 1108 între Bohemond şi Alexios I,

54
Ferdinand Chalandon, Essai sur la règne d’Alexis I Comnène (1081-1118), Paris, 1900, p. 11.
55
Cu prilejul războiului purtat cu Robert Guiscard, scrisorile lui Alexios către Herman, către Grigorie al VII-lea şi
către împăratul Henric al IV-lea, cu referire la cruciada I există o scrisoare a lui Hugues le Maine, către Alexios pentru
a-şi anunţa sosirea, scrisoarea lui Malek Şah, prin care-i oferea împăratului bizantin alianţa sa, cerându-i în schimb
mâna uneia dintre fiicele sale pentru fiul său, la toate aceste documente Ana Comnena a făcut apel în vederea alcătuirii
lucrării sale.
printre cele mai importante documente păstrate de Alexiada. Nu i-au fost străine nici actele sinoadelor care
i-au condamnat pe Leon de Calcedon, Italos şi Nilos, ca şi documentele prin care Alexios fonda un
orfelinat şi a făcut diferite donaţii mânăstirilor. Toate informaţiile găsite în izvoarele menţionate,
scriitoarea le-a adunat într-o operă unitară împărţită în 15 cărţi sau capitole, consacrată memoriei
împăratului Alexios I Comnenul, un panegiric complet, plin de informaţii istorice şi impresii personale
preţioase.
În privinţa viziunii sale despre cruciaţi şi a contextului istoric care a condus la această
îmtânire istorică dintre bizantini şi latini găsim mai multe referinţe în cartea sa şi anume: în cartea a III-a
unde este prezentată venirea la conducerea Imperiului a lui Alexios aflîm detalii despre începutul
războiului împotriva normanzilor, cu deatlii ce sunt continuate în cartea a IV-a consacrată în întregime
pregătirilor războiului împotriva lui Guiscard, împăratul bizantin apelând în acest sens la ajutorul
veneţienilor. Bizantinii sunt învinşi de Robert Guiscard în bătălia de la Dyrrachium. În cartea a V-a sunt
amintite evenimentele dintre anii 1082-1083, criza financiară a Imperiului, cuceririle lui Guiscard,
întoarcerea sa în Italia, cuceririle lui Bohemond, iar cartea a VI-a conţine momentul respingerii
normanzilor rămaşi în Balcani (1083), a doua expediţie a lui Guiscard (1085), urmând ca în cărţile a VII-a
şi a VIII-a, pe lângă descrierea războiului cu pecenegii (1088-1091), culminând cu înfrângerea acestora la
Lebunion şi luptele purtate de bizantini cu emirul turc Tzakas să aflăm detalii despre jurământul de
credinţă prestat de Robert de Flandra faţă de Alexios. În cartea a X-a sunt trecute în revistă evenimentele
din anii 1095, 1096, 1097, sosirea şi staţionarea în faţa capitalei a cruciaţilor, cartea a XI-a punând
accentul pe cucerirea Niceei şi ajungerea cruciaţilor până la Ierusalim, cuceririle lui Alexios din Asia Mică
din 1097, raporturile sale cu cruciaţii până în 1104, alianţa sa cu contele de Toulouse şi începutul
ostilităţilor dintre Bohemond şi bizantini. Deşi unele evenimente nu sunt prezentate cronologic, ele sunt
grupate în jurul personajelor principale: contele de Toulouse sau Bohemond.Cartea a XII-a menţionează
pregătirile pentru războiul cu Bohemond. În sfârşit în ultimele cărţi, a XIII-a şi a XIV-a este descris
războiul dintre Alexios şi principele Antiohiei încheiat cu tratatul de pace din septembrie 1108 cu referiri
şi la raporturile lui Alexios cu Statele latine şi Orient.

Cruciaţii în viziunea Anei Comnena

 Încă de la început Ana Comnena surprinde îngrijorarea tatălui ei faţă de mulţimea cruciaţilor care
se răspândeau în Imperiu şi ai căror conducători aveau un singur vis: detronarea bazileului. Situaţia grea în
care se afla îl obliga pe Alexis să facă uz de diplomaţie prin metoda deja cunoscută în Bizanţ: atribuirea de
demnităţi onorifice. De asemenea francii veneau foarte des cu multe cereri, împăratul primindu-i şi dând
dovadă de multă înţelegere faţă de toţi aceşti cavaleri veniţi din Apus, cu pretenţii nemăsurate, violenţi şi
plini de cupiditate. Ei nu aveau respect faţă de cel în faţa cărora se prezentau, ţinându-l de vorbă ore în şir,
în fiecare zi: „....Împăratul a fost atunci copleşit de un ocean nemărginit de griji, căci înţelesese de multă
vreme că aceştia visau la imperiul romeilor; când a văzut că mulţimea lor întrecea numărul grăunţelor de
nisip şi al stelelor, în vreme ce pentru a egala numai o mică parte din forţele lor nu ajugeau toate trupele,
chair dacă ar fi putut fi adunate laolaltă, dar cu atât mia mult când cea mai mare parte dintre ele se aflau
răspândite, unele veghind în văile Serbiei şi Dalmaţiei, altele apărând ţinuturile de la Dunăre împotriva
invaziilor cumanilor şi dacilor, iar altele multe, fiind ocupate cu întărirea Dyrrachiumului, pentru a nu fi
luat iarăşi de celţi, trecând toate celelalte lucruri pe al doilea plan. A ţinut în frâu neamurile barbare care se
agitau în taină de jur împrejur fără să-şi arate duşmănia în plină zi, prin demnităţi şi daruri, stăvilind
totodată în fel şi chip avântul celţilor, ca şi răzvrătirea supuşilor în care nu se încredea şi de acre se
îngrijea să se păzească cu iscusinţă în o mie de feluri, zădărnicindule comploturile.” 56 În acest text Ana
Comnena nu face altceva decât să accentueze câteva trăsături de caracter asupra cărora va reveni şi cu alte
detalii pe parucursul cărţii sale. Între acestea putem aminti fragilitatea şi inconstanţa cruciaţilor, care
negau frecvent tratate semnate anterior: „...Împăratul vroia ca în în felul acesta să fie alături de latini
împotriva turcilor necredincioşi; dar cântărindu-şi planul şi înţelegând că nu se puteau compara trupele
nenumărate ale francilor cu armata romeilor, cum ştia de mult că latinii sunt schimbători din fire,
arenunţat la ceea ce-şi pusese în gând. Nu numai din acest motiv, dar şi pentru că prevedea nestatornicia şi
lipsa de credinţă a oamenilor, care erau traşi dintr-o parte în alta, ca Euriposul, şi care erau gata să-şi vîndă
pentru un obol femeile şi copiii din dorinţa de câştig, împăratul şi-a părăsit acum planul. Totuşi, a socotit
potrivit ca, chiar dacă nu se unea cu celţii, să nu-i lipsească de ajutor câtă vreme se afla alături de
ei”;57...Alexios încă nu avusese răgaz să se odihnească câtuşi de puţin, când a auzit vestea neliniştitoare a
apropierii unor mulţimi de armate france. Se temea de venirea lor, căci le cunoştea avîntul de neînfrînat,
sufletul nestatornic şi schimbător şi tot ce este în firea celţilor, cu umările care se puteau aştepta, ştiind că
ei stau întotdeauna cu gura deschisă în faţa bogăţiilor şi că la primul prilej pot fi văzuţi încălcînd tratatele

56
Ana Comnena op. cit. XIV, 4, 3-8, pp. 272-273.
57
IBIDEM, vol. II, XI, 2,2, pp.121-122.
cu uşurinţă...58 De exemplu Bohemond, după ce s-a revoltat autorităţii lui Alexis, în momentul în care
acceptă pacea, trece de partea cealaltă dând dovadă de multă instabilitate, iar puţin mai târziu, în faţa
condiţiilor puse de împărat, încearcă să rupă orice tratative: „Cum împăratul îi spunea acestea, precum şi
alte multe şi celălalt îl asculta, Bohemond, care era tot acelaşi şi nu se schimbase, i-a spus: nu pot să
păstrez o asemenea făgăduinţă şi, cum împăratul îi punea noi condiţii, i-a cerut să se întoarcă la armata sa,
aşa cum se înţelesese cu solii....”59
La rândul său, Boudoin, rege al Ierusalimului, a eşuat în faţa Tyrului, pentru că nu a ştiut să fie
perseverent şi să conducă până la capăt asediul: „Boudoin şi-a dat seama că trebuia mai întîi să cucerească
aceste linii de apărare şi apoi să ia cetatea; căci ele erau nişte creneluri în faţa Tyrului, împiedicînd
asedierea lui. Cu ajutorul maşinilor de război, el distrusese de-acum primul şi al doilea cerc tocmai îl ataca
pe al treilea. Dar, după ce a dărâmat crenelurile, a neglijat restul.” 60 Latinii sunt foarte stăruitori şi merg
până la capăt, această foţă de caracter fiind expresia propriei credinţe. Ei obţin de la bizantini permisiunea
de a vizita bisericile din Niceea, unde prezenţa lor părea suspectă, de aceea şi aprobarea numai pentru
grupuri mici. În jurul zidurilor Antiohiei îi putem observa mai bine pe cruciaţi în decsrierea făcută de Ana
Comnena. Astfel ei erau nevoiţi să suporte foamea, dar având multă încredere şi speranţă pentru că
făcuseră o promisiune lui Dumnezeu şi doreau să se pocăiască pentru păcatele făcute. Efortul lor va fi
încununat printr-o revelaţia avută şi anume aceea că vor descoperi în curând suliţa cu care a fost împuns
Mântutorul Hristos. Însă lupta în care se vor angaja a fost una fără menajamente, iar credinţa nu a fost
mereu însoţită şi de respectul cuvenit persoanei umane. „...Latinii slăbiţi în cea mai mare măsură de foame
şi de asediul neîntrerupt, s-au dus să-l caute pe Petru, episcopul lor, care fusese odinioară bătut la
Helenopolis, aşa cum a arătat istorisirea noastră mai înainte 61, şi i-au cerut sfatul. Acesta le-a răspuns: aţi
făgăduit că vă veţi păstra curaţi până când veţi ajunge la Ierusalim, dar după cum socot, v-aţi călcat
promisiunea. De aceea Dumnezeu nu vă mai ajută acum la fel ca înainte. Trebuie aşadar, să vă întoarceţi
spre Domnul şi să vă plângeţi greşelile voastre în pânză de sac şi în cenuşă, dovedindu-vă credinţa cu
lacrimi fierbinţi şi cu veghe petrecută în rugăciuni...Ei i-au îndeplinit porunca, dar nu au găsit nimic; s-au
întors descurajaţi şi l-au încunoştinţa, că nu au găsit ce căutau. Atunci, rugându-se mai fierbinte, i-a
îndemnat să caute din nou, cu mai multă grijă. I-au ascultat iarăşi porunca şi, găsind ceea ce căutau, au
alergat să i-l ducă lui Petru, cuprinşi de bucurie dar şi de teamă62.

58
IBIDEM, vol. II, X, 5, 4, p.84.
59
IBIDEM, vol. II, XIII, 11, 2, p. 238.
60
IBIDEM, vol. II, XIV, 2,9, p. 202.
61
Este vorba despre localitatea Bayburt de astăzi, la sud-est de Trapezunt, în Anatolia.
 Între defectele latinilor, Ana Comnena menţionează şi iubirea de arginţi, erau pasionaţi de bani,
pentru care ar fi vândut tot ce le era mai scump, chiar şi soţiile şi copiii. „...Împăratul vroia ca în felul
acesta să fie alături de latini împotriva turcilor necredincioşi; dar, cântărindu-şi planul şi înţelegând că nu
se puteau compara trupele nenumărate ale francilor cu armata romeilor, cum ştia de mult că latinii sunt
schimbători din fire, a renunţat la ceea ce-şi pusese în gând. Nu numai din acest motiv, dar şi pentru că
prevedea nestatornicia şi lipsa de credinţă a oamenilor, care erau traşi dintr-o parte în alta, ca Euriposul,
şi care erau gata să-şi vândă pentru un obol femeile şi copiii din dorinţa de câştig, împăratul şi-a părăsit
acum planul....”63
Alexiada ne oferă şi alte pasaje din care putem vedea clar invidia latinilor pentru bogăţiile de la
curtea împăratului bizantin: Bohemond este extaziat la vederea în sala în care Alexios ţinea o parte a
bogăţiilor64 iar Tancred65 nu vrea să depună jurământ împăratului, decât în cortul aurit al acestuia66.
Apetitul pentru bani şi bogăţii al latinilor îi face şi orgolioşi, dând impresia că sunt dezinteresaţi şi
refuză oferta împărtului: „ ...Bohemond plin de bucurie şi, mulţumind, a plecat să se odihnească acolo
unde coborâse. Dar când i s-au adus bogăţiile, de unde la început fusese încântat, şi-a scimbat acum
părerea spunând: „N-aş fi crezut niciodată că o să-mi vină o asemenea jignire din partea împăratului; luaţi
darurile şi înapoiaţi-le celui ce va trimis”. Împăratul, cunoscând firea nestatornică a latinilor, i-a răspuns
62
Evenimente sunt plasate între 10-14 iunie 1098. În general izvoarele latine vorbesc despre lancea cu care un soldat
a străpuns coasta lui Iisus. De asemenea eroul principal al episodului nu este Petre Eremitul, ci un preot provensal pe
nume Petru Barthelemy. Vezi Alexiada, t.II, XI, 6, 7, pp.139-140.
63
Ana Comnena, op. cit. vol. II, XI, 2,2, p. 120.
64
“Împăratul l-a chemat pe Bohemond şi i-a cerut să-i facă jurământul obişnuit la latini. Acesta, cunoscându-şi
situaţia, ştia că nu se trage din strămoşi iluştri, că nu avea bani şi nici trupe şi că nu era urmat decât de un mic număr
de celţi. Fiind pe de altă parte sperjur din fire, s-a supus cu grabă voinţei împăratului. După ce s-a făcut aceasta,
împăratul a ales o slaă a palatului şi a întins pe jos tot felul de lucruri...şi veşminte, monede de aur şi de argint şi
lucruri de mai mică valaore; într-atât umpluse încăperea, încât nu se mai putea face un pas din pricina grămezilor de
bogăţii. I-a poruncit unui slujitor, care trebuia să-i arate bogăţiile lui Bohemond, să deschidă larg porţile, pe
neaşteptate. Vederea acestor bogăţii l-a copleşit pe oaspete, care astrigat: Dacă aş avea asemenea bogăţii, aş fi de
mult stăpânul a nenumărate ţări”. Celălalt îi răspunse: „Astăzi toate sunt ale tale, prin voia împăratului”. Bohemond
a primit plin de bucuria şi, mulţumind a plecat să se odihnească acolo unde coborîse....” Alexiada vol. II, X, 11, 5-6,
pp. 111-112.
65
Tancred era fiul marchizului Eud de Bon şi a surorii lui Bohemond, Emma. El îşi însoţea unchiul în cruciadă, deşi
nu avea la vremea aceea mai mult de 20 de ani, având şi un rol împortant în armata cruciaţilor: locţiitor al
comandantului adică al lui Bohemond.
66
“Nepotul lui Tancred, o fire liberă, continua să spună că el nu datora credinţă decât lui Bohemond şi că vroia să i-o
păstreze până la moarte. Silit de cei ce se aflau pe lângă el şi de rudele împăratului, prefăcându-se că se lasă rugat,
spuse, cu ochii spre cortul în care se afla împăratul, în primele rânduri (căci acesta era de o asemenea mărime, cum
nimeni nu mai văzuse vreodată): „Dacă vrei să mi-l dai plin cu bani, adăugând la aceştia ce ai dat tuturor conţilor, îţi
voi depune şi eu jurământul”. Dar Paleologul , plin de zel faţă de împărat, nu a putut răbda vorbele prefăcute ale lui
Tancred şi l-a împins cu dispreţ: Celălalt, cu adevărat fără ruşine, s-a aruncat asupra lui; văzând aceasta, împăratul s-
a ridicat din tronul său şi s-a aşezat între ei. La rândul său, Bohemond l-a ţinut pe Tancred şi s-a străduit să-l
potolescă, spunându-i: „Nu se cade să te porţi fără respect faţă de rudele împăratului”. Tancred, ruşinat de a se fi
purtat ca un om beat faţă de Paleolog, lăsându-se convins de îndemnurile lui Bohemond şi ale altora, i-a făcut şi el
jurământul”. Alexiada, t. II, XI, 3, 2, p126.
cu o vorbă populară: „Un lucru rău să se întoarcă la cel ce l-a făcut.” Când Bohemond aude răspunsul şi îl
vede întorcându-se în grabă cu povara, îşi schimbă din nou părerea şi, după ce cu puţin mai înainte
respinsese darurile, dovedindu-şi indignarea, le arată acum un chip surâzător, ca omul nesăţios, care se
transformă într-o clipă. Căci prin firea sa, acesta era un ticălos, schimbător după împrejurări, care-i
întrecea în viclenie şi îndrăzneală pe toţi latinii care treceau pe atunci prin imperiu, pe cât de inferior le era
în trupe şi bani; dar dacă îi depăşea pe toţi prin măsura ticăloşiei sale, avea şi firea schimbătoare proprie
latinilor. De aceea, după ce respinsese darurile, le primise acum cu cea mai mare plăcere.67
O atitudine asemănătaore are şi Petre Eremitul 68, mult prea încrezător în părerile sale şi din ordoliu
nu vrea să accepte sfaturile împăratului Alexis. Pentru a se dezvinovăţii aruncă responsabilitatea pe umerii
altora, care spune el, „nu l-au ascultat” şi nu sunt decât nişte hoţi, nevrednici de cauza nobilă a cinstirii
Sfântului Mormânt.69
Dispreţul cruciaţilor faţă de împărat este arătat încă de la început, Ana Comnena arătându-se cum
un conte franc a avut îndrăzneala să se aşeze pe tronul tatălui ei, greşeală de neiertat: „După ce s-au adunat
cu toţii, şi împreună cu ei Godefroy, şi fiecare conte a jurat pe rând, un nobil a avut îndrzneala să se aşeze
pe tronul împăratului. Împăratul a răbdat aceasta fără să scoată o vorbă, cunoscând firea arogantă a
latinilor. Dar contele Baudouin70 a înaintat şi, luându-l pe celaălat de mână, l-a făcut să se ridice,
mustrându-l aspru „Nu trebuie să te porţi astfel, i-a spus el, tocmai când vii să făgăduieşti supunere
împăraţilor romeilor să-şi lase supuşii să se aşeze odată cu ei şi cei care au devenit vasalii majestăţii sale
trebuie să respecte şi obiceiurile pământului”. Celălalt nu i-a răspuns nimic lui Baudouin, dar i-a aruncat o
privire mânioasă împăratului şi, de-o parte, a murmurat pentru sine, câteva cuvinte în limba lui. „Priviţi, le
spuse ceolorlalţi, ce bădăran, el stă jos şi atătea căpetenii dintre cele mai ilustre stau lângă el în picioare”. 71
În paginile Alexiadei mai găsim şi alte pasaje care vorbesc despre aroganţa şi orgoliul cruciaţilor,
care nu ascultau de sfaturile împăratuliui bizantin având mult de suferit din această cauză: „Turcii

67
Ana Comnena, op. cit. vol. II, X, 11, 6, p. 112.
68
Petru Eremitul este unul dintre cei mai de seamă predicatori ai primei cruciade. Ana Comnena îi atribuie un rol
mai mare decât a avut în realitate, acela pe care i-l acoradau legendele născute în jurul persoanei lui. Este
binecunoscut faptul că prima cruciadă a fost proclamată de către papa Urban al II-lea la conciliul de la Clermont din
1095, când a lansat proiectul recuceririi Locurilor Sfinte. Petre Eremitul a ajuns la Constantinopol la 30 iulie 1096,
dar nu a venit peste marea Adriatică, ci pe uscat, prin Niş-Filipopolis-Adrainopol.
69
„Ştiind ce a avut de îndurat Petros din partea turcilor, împăratul l-a sfătuit să aştepte să sosească şi ceilalţi conţi,
dar acesta, fără să-l asculte, bizuindu-se pe mulţimea care îl întovărăşea, a făcut traversarea şi s-a aşezat cu tabăra în
apropierea unei cetăţi mici, numită Helenopolis. Îl însoţeau cam 10000 de normanzi; aceştia s-au îndepărtat de
grosul armamtei şi au început să prade împrejurimile Niceei, purtându-se cu toţi cu cruzime neasemuită. Pe pruncii
de la sânul mamelor, de pildă, îi mutilau sau îi trăgeau în ţeapă şi îi ardeau pe foc, iar pe oamenii în vărstă îi
chinuiau în fel şi chip.” Alexiada, vol. II, X, 6, 1, p. 88.
70
Fratele lui Godefroy de Bouillon.
71
Ana Comnena, op. cit. vol. II, X, 10, 6, pp. 107-108.
încercaţi în războaie, le-au luat-o înainte în toate aşezările şi au ars toate proviziile, apoi le-au ieşit în cale
normanzilor şi i-au atacat cu străşnicie....Dar btavul împărat, care îi sfătuise ce era mai potrivit, dar nu
fusese ascultat, nu mai era acolo. Nu puteau decât să ceară sfatul lui Isanghelos şi Tzitas; i-au întrebat pe
amândoi deodată dacă nu se afla prin apropiere vreun ţinut care să fie sub stăpânirea împăratului, unde să
se poată duce....Acestea au fost faptele vitejeşti săvârşite de turci în lupta împotriva normanzilor, iar
Isangheles şi Tzitas au ajuns în cetatea împărătească împreună cu câţiva cavaleri care mai rămăseseră în
viaţă.”72
Atitudinea latinilor este justificată de către Bohemond purtătorul de cuvânt al adversarilor lui
Alexios. Nemulţumirile porneau de la faptul că împăratul nu-i ajutase pe cruciaţi cu o armată puternică. În
momentul asediului Antiohiei, reprezentantul său, Tatikios, îi abandonează pe latini, şi atfel cruciaţii s-au
considerat înşelaţi de forţele imperiale. Acestor acuzaţii Ana Comnena le răspunde că Alexis personal a
oferit latinilor o armată numeroasă, dar atât el cât şi Tatikios au fost victimele unor rapoarte false.73
Încă de la început Alexios I a avut unele îndoieli asupra sincerităţii latinilor, şi mai ales bunelor
intenţii ale cruciaţilor în privinţa eliberării Ierusalimului. Scopul era de altfel precizat şi parafat atât de
cavalerii latini, cât şi de trimişii împeriali, prin tratatul din 1108: „Înţelegerea dinainte, pe care am
încheiat-o cu puterea ta cea încununată de Dumnezeu, atunci când am venit ca străin în cetatea
împărătească, împreună cu această mare armată de franci, care treceau din Europa în Asia pentru aq
elibera Ierusalimul, înţelegere care a fost încălcată mai târziu, după cele ce s-au petrecut pe neaşteptate, să
nu mai fie păstrată de acum înainte şi să nu aibă urmări, fiind părăsită şi socotită fără valoare din pricina
cursului întâmplărilor. Potrivit acestei prime înţelegeri74, măria ta nu va mai avea nici un drept asupra mea,
astfel că nici nu va lua vero măsură potrivit celor hotărîte şi scrise în aceea. Căci, ridicându-mă împotriva
puterii tale dată de Dumnezeu şi călcând înţelegerea noastră, în acelaşi timp au dispărut şi plîngerile
măriei tale împotriva mea. Dar acum, întorcându-mă cuprins de remuşcare ca un pescar rănit, venindu-mi
în fire, şi cum lancea ta m-a făcut mai cu judecată, la amintirea înfrângerii mele şi a războaielor trecute,
sînt hotărît să închei o altă înţelegere cu stăpânirea ta, ajungând prin aceasta om de încredere al sceptrului
tău (vasal) şi, pentru a vorbi mai limpede şi mai clar, slujitorul şi supusul tău, după cum şi tu ai hotărît să
mă iei sub protecţia ta şi vrei să mă faci om al tău de încredere.”75
Cu siguranţă că majoritatea cruciaţilor ar fi dorit să ajungă să elibereze şi să se închine la Locurile
Sfinte, dar alţii erau stăpâniţi de sentimente ascunse precum Bohemond şi prietenii săi, care sperau să
72
Ibidem, XI, 8, 3-5, pp.148-149. Fragmentul se referă la un episod care a avut loc în toamna anului 1101.
73
Ibidem, XI, 10-12, pp. 153-164.
74
Tratatul lui Alexis cu cruciaţii din 1096.
75
Ana Comnena, op. cit. vol. II, XIII, 12, 1, pp.239-240.
cucerească Constantinopolul şi să înfiinţeze principate latine în Bizanţ: „...alţi ticăloşi, ca Bohemond mai
ales şi tovarăşii săi, aveau în adâncul inimii un alt plan şi speranţa că, în trecere, vor putea cuceri chiar
Cetatea cetăţilor, găsind acolo un izvor de bogăţii....”76
Acest ultim exemplu ne ajută să înţelegem mai bine sceptiscismul autoarei în privinţa intenţiilor
cruciaţilor. Ea vedea tot felul de combinaţii machiavelice şi de fapt avea dreptate mai ales atunci când
vorbim de normanzi, duşmani tradiţionali ai Bizanţului. Faptele au confirmat astfel de temeri, adversarii
de altădată se vor afla din faţă în faţă pentru a se apăra sau a cuceri. Alexis mai avea ceva speranţe legate
de faptul că aceşti cruciaţi erau creştini, de aceea este semnat şi tratatul din 1108 dintre împărat şi
Bohemond, din păcate nerespectat până la capăt.77
Bazileul a încercat mereu să evite un conflict direct cu cruciaţii, dând dovadă de răbdare
faţă de conducătorii lor: „mai întîi a poruncit ca nimeni să nu iasă în afara zidurilor împotriva latinilo, atît
din pricină că era o zi sfântă (joia din săptămîna mare şi sfîntă), ca şi dorinţa de a nu da loc unui măcel
fratricid...”78 Modul de gândire al împăratului este unul coerent, pentru că avea în faţă alţi creştini, veniţi
în principiu cu un scop creştin şi cu care bizantinii aveau o legătură puternică de credinţă. Pentru
moştenitorul unei tradiţii teocratice care făcea din suveranul bizantin „trimisul lui Dumnezeu pe pământ”,
singurul deţinător al adevărului dintre toţi creştinii, era greu de admis în secolele XI-XII că teritorii puteau
trece în mâinile unei mase informe venite din Vest. Mai mult chiar bizantinii îi considerau ca pe nişte
barbari, pentru care creştinismul nu a reuşit să le schimbe moravurile brutale şi nici incultura iremediabilă.
La acestea se adaugă şi reproşurile de ordin religios, care au culminat cu regretabilul eveniment din 1054.
La rândul lor normanzii în acelaşi an în care turcii invadaseră Anatolia, smulseseră de la bizantini ultimele
posesiuni italiene.
Toate acestea nu făceau decât să creeze în final o imagine ostilă despre cruciadă, când în
loc să lupte împotriva turcilor, latinii sunt preocupaţi mai degrabă în creearea propriilor principate la
Constantinopol, Alexios nemaiavând în final încredere în sinceritatea lor. Cu toate acestea împăratul
bizantin va avea încredere în categoria aşa-zişilor „buni latini” precum Veneţia, care îl ajutase în lupta
împotriva normanzilor, gest răsplătit prin scutirea de taxe vamale la ieşirea şi intrarea în Imperiu.
Şi în acest caz pe termen mediu constatarea va fi însă amară: în secolul următor comerţul latin nu
va fi mai puţin periculos decât cruciaţii. Veneţiei li se va alătura, Pisa şi Genova, antrenând ruina
burgheziei bizantine, perturbând diversele circuite de distribuţie prin exporturi abuzive, ameninţând

76
IBIDEM, vol. II, X, 5, 10, pp. 87-88.
77
Vezi nota 24.
78
Ana Comnena, op. cit. vol. II, X, 9,5, p. 101.
populaţia, care se putea aproviziona, fără probleme, cu produse locale. În acest timp cruciadele se vor
succede una după cealaltă, vor fi nenumărate reproşuri bine ancorate în mentaliatatea oamenilor, latinii
fiind însă prezentaţi drept aliaţi ai Imperiului, ajungând până în sferele înalte ale puterii. Astfel, Manuel I
Comnenul (1143-1180), care confiscase în 1171 bunurile veneţiene, lasă regenţa fiului celei de a doua
soţii Maria de Antiohia, o normandă înconjurată la curte de numeroşi latini. Ea va fi şi cauza masacrului
împotriva latinilor de la Constantinopol din anul 1182, urmat de răspunsul similar al normanzilor sicilieni
din 1185, împotriva Tesalonicului. Nu trebuie uitat nici anul 1190, când în timpul desfăşurării cruciadei a
III-a Frederic Barbarosa este pe punctul de a ataca Constantinopolul. Intenţia sa se va materializa în 1204,
când cruciada a IV-a deviază de la scopul ei acela de a recuceri Egiptul către interese politice şi
economice. Odată cu cucerirea Constantinopolului se pun bazele unui Imperiu latin pe teritoriul
Bizanţului, recucerirea făcându-se ulterior din două puncte de rezistenţă greceşti: Epirul şi Imperiul de la
Niceea, acesta din urmă recuperând Constantinopolul în 1261.
Revenind la Alaxis I Comnenul putem spune că din paginile Alexiadei ne dăm seama în raporturile
sale cu latinii el a avut mai degrabă de suferit. Principalul reproş este limpede exprimat în scrisoarea
adresată de Alexis lui Bohemond, după cucerirea Laodiceei. 79 În ciuda jurământului şi promisiunilor date
de cruciaţi şi de către Bohemond, a fost încălcat cuvântul în momentul cuceririi Antiohiei şi Laodiceeii:
„Împăratul, aflând şi de ocuparea Laodiceei de către Tancred, i-a trimis lui Bohemond o scrisoare cu
următorul cuprins: cunoşti jurământul şi făgăduielile pe care nu numai tu, ci şi ceilalţi, le-aţi făcut
imperiului romeilor. Dar, acum tu, cel dintîi, ţi-ai călcat jurământul, păstrînd Antiohia şi luînd în
stăpânirea ta mai multe locuri întărite, între care şi Laodiceea....”80
În al doilea rând el constată cu tristeţe că „după moartea lui Bohemond, Tancred a păstrat în mînă
Antiohia, pe care o socotea cu totul proprietatea lui”, după care Ana Comnena continuă „luînd-o de sub
puterea împăratului; împăratul se gândea în acelaşi timp la jurămintele privitoare la această cetate, călcate
de barbarii franci, la marile sume de bani pe care le cheltuise, la greutăţile nenumărate îndurate pentru a
duce aceste mari armate ale Occidentului în Asia, avînd mereu de a face cu oameni foarte plini de ei şi
fără respect, la numeroasele armate ale romeilor pe care le trimisese cu ei împotriva turcilor....” 81 După
cum se ştie, rezultatul a fost cel anticipat într-un fel de Alexis: turcii izgoniţi, iar normanzii le-au luat locul
nu ca aliaţi pacifişti, ci ca nişte duşmani plini de intrigi, cu gândul mărturisit de a cuceri Constantinopolul
şi de a-l detrona pe împărat.
79
Cronologia schimbului de scrisori între Alexis şi Bohemond este una controversată, majoriatea fixând
însă ca dată plauzibilă luna martie a anului 1099.
80
Ana Comnena, op. cit. vol. II, XI, 9, 1, p. 150.
81
IBIDEM, vol. II, XIV, 2, 1-2, pp. 258-259.
 Toate acestea au adus Bizanţul în situaţia de a avea acum de luptat împotriva a doi adversari: turcii
şi latinii. Actualitatea politică, originalitatea istorică şi literară explică succesul de care s-a bucurat
Alexiada în lumea bizantină a vremii, precum şi mai târziu când a devenit o operă clasică. Citită cu spirit
critic, creaţia Anei Comnena se dovedeşte a fi izvorul fundamental în studierea Orientului şi a cruciadelor.

Secte şi erezii în vremea lui Alexios I Comnenul

Alexios I, nepotul lui Isaac I82, a fost primul împărat al dinastiei comnenilor. Ascensiunea
sa la tron nu reprezintă un rod a hazardului: fratele mai mic al lui Isaac, fusese căsătorit cu Ana Dalassena,
care făcea parte, printr-o serie de alianţe, din rândul familiei Dukas. Deşi fusese deposedată de tron,
această familie deţinea în continuare o poziţie importantă în fruntea statului: Alexios I s-a căsătorit cu
Irina Dukas, verişoara lui Mihail al VII-lea Dukas, iar fratele său, Adrian, a avut-o ca soţie pe Zoe Dukas,
sora lui Mihail al VII-lea. Până la urmă, în secolul al X-lea mai multe alianţe de acest gen au unit cele
două familii. Sub conducerea lui Alexios I Comnenul, Imperiul bizantin a cunoscut apogeul. Începând cu
843, anul victoriei împotriva iconoclaştilor şi al restabilirii cinstirii icoanelor, imperiul sărbătorea în
fiecare primă duminică a Postului mare, „triumful Ortodoxiei”. Identitatea Bisericii bizantine a fost chiar
consolidată după schisma din 1054, când cardinalul Humbert, trimisul papal, a depus în altarul catedralei
Sfânta Sofia, bula de excomunicare a patriarhului Mihail Cerularie. Moştenirii romane, încă prezentă la
nivel instituţional, ideologia imperială a integrat şi creştinismul. În 1081, când Alexios preia puterea,
Imperiul bizantin era într-o situaţie delicată, provocată de numeroase revolte, sprijinite adesea din exterior,
care subinaseră autoritatea imperială. Cu alte cuvinte, Bizanţul era agresat atât din interior, cât şi din
exterior. În contextul luptei pentru supravieţuire, la finalul domniei sale, Alexios I reuşeşte însă să elimine
pericolul exterior şi să instaureze liniştea în interior.
82
Alexios I a fost împărat între 1081-1118, iar Isaac I între 1057-1059.
 Pe plan religios, de mai multe ori, interesele politice au primat în faţa credinţei. În speranţa
iluzorie a facilitării restabilirii autorităţii sale politice în Occident, împăratul a fost gata să recunoască
papei autoritatea sa religioasă în Orient. De cealaltă parte, papa părea că avea intenţia apropierii de
împăratul bizantin, fără a fi vorba însă de unirea celor două Biserici. Această dorinţă nu s-a realizat, papa
reuşind să se împace cu împăratul Germaniei, iar cruciadele au constituit un eşec definitiv. În interior,
pentru liniştea imperiului, Alexios I a avut de luptat cu adepţii unor erezii şi secte, în continuare încercând
să vedem felul în care împăratul a rezolvat tensiunea creată de prezenţa în capitală a adepţilor învăţăturilor
greşite.

Erezii hristologice în vremea lui Alexios I Comnenul

În timpul lui Alexios I Comnenul, Bizanţul a cunoscut numeroase erezii. Ele erau greu de
distins, în contextul în care bizantinii le asimilau frecvent cu cele vechi, legătura dintre cele două nivele,
vechi şi actual fiind destul de neclară. Adesea era suficient şi simplul mod de viaţă: monahismul sau
dualismul inevitabil acestor credinţe puteau duce la confuzii şi chiar la condamnări formulate în termeni
identici. În afara cazului Ioan Italos, condamnat pentru erezie, sau al discipolilor săi Nil de Calabria şi
Eustatie al Niceei, mai erau şi erezii „populare”, precum mesalienii, pavlicienii şi bogomilii, care
reprezentau un pericol important pentru Bizanţ. Pavlicianismul şi bogomilismul erau erezii dualiste, or
dualismul reprezenta încă din primele veacuri creştine o ameninţare pentru Ortodoxie. Fundamentul
spiritual era unul simplu: opoziţia dintre bine şi rău în lume. Pentru dualişti, răul nu provine din
neascultarea originală a omului faţă de Dumnezeu, ci dintr-o sursă externă: diavolul. Aşadar, răul este
paralel binelui şi reprezintă o putere echivalentă. În Bizanţ, unde mentalităţile religioase erau pline de
credinţa în demoni, care distrugeau în mod constant ceea ce făcea Dumnezeu, stăpâniţi parcă de o forţă
autonomă, dualismul a avut un mare succes.
 După condamnarea lui Italos, în jurul anului 108783, un ucenic de-al său, originar din sudul Italiei, pe
nume Nil, „a provocat o mare tulburare în Biserică şi în sufletele oamenilor”, ne spune Ana Comnena, fiica
împăratului Alexios I, în cartea sa Alexiada. 84 Nu se cunoaşte cu precizie data sosirii sale în Bizanţ şi nici
mânăstirea din care provenea, în schimb se ştie că era din Calabria şi că a venit în capitala imperiului
înconjurat de mai mulţi călugări. Aceaşi Ana Comnena adaugă: „acest om, care ştia să se prefacă virtuos,
venit nu se ştie de unde, trăia acum în marea cetate, dând impresia că era preocupat numai de Dumnezeu şi
de propriile lui gânduri, îndeletnicindu-se cu studiul scrierilor sfinte. Era cu desăvârşire necunoscător al
culturii elenice şi, fără să fi avut un dascăl care să-l iniţieze şi să-i dezvăluie profunzimea Sfintei Scripturi,
s-a aplecat asupra cărţilor sfinte; dar nefiind deprins să reflecteze, s-a rătăcit în pătrunderea înţelesului
scrierii”.85 De fapt, Nil a cunoscut o audienţă pe cât de remarcabilă, pe atât de periculoasă în rândul
aristocraţiei constantinopolitane, care-l considera un om virtuos şi erudit. El trecea drept un teolog de ţinută,
ce putea avea discuţii cu personalităţii bisericeşti importante precum arhiepiscopul Teofilact al Bulgariei.
Nil a fost acuzat că răspândea o erezie hristologică apropiată de nestorianism, pentru că vorbea despre o
unire a celor două firi prin „adopţie”, adică îndumnezeirea umanităţii lui Hristos după moartea Sa, ca şi în
cazul sfinţilor. Anterior, în cazul lui Italos, problema Întrupării a fost dezbătută şi combătută printr-o
anatemă, care interzicea discuţiile în jurul acestei probleme, precum şi noi interpretări ale uniunii
ipostatice.86 Pentru Nil, lucrurile au fost diferite, pentru că Ana Comnena ne spune că tatăl său a încercat el
însuşi să-l înveţe adevărata învăţătură, aşa cum a fost definită la sinodul de la Calcedon. În vremea aceea
problema Întrupării era mereu un subiect de dispută, amplificată şi de prezenţa armenilor monofiziţi în
Constantinopol. Un motiv în plus de nelinişte pentru Alexios I, cu privire la activitatea lui Nil, era influenţa
83
Cu privire la procesul lui Italos, Ana Comnena ne vorbeşte despre acest personaj bizar, pentru care nu
ava nicio simpatie, fiind vorba de un italian instalat la Constantinopol. Nu numai limbajul său era
defectuos, dar şi învăţătura şi influenţa sa erau dăunătoare. Ucenic al lui Psellos, el devine repede rivalul
învăţătorului său; protejat de Mihail al VII-lea Dukas (1067-1078), el va abuza de protecţia imperială şi va
trăda imperiul. După ce se refugiază la Roma obţine iertarea şi se întoarce la Constantinopol, succedând în
calitatea de “consul al filosofilor” lui Mihail Psellos, care devenise între timp călugăr. Ana Comnena nu ne
spune dacă acest eveniment a avut loc înainte sau după revolta lui Botaniates (1077-1078). Fără să nege
talentul său dialectic sau cunoştiinţele despre Proclu, Platon sau Aristotel, fiica lui Alexios I îl consideră un
barbar latin, incapabil să se controleze în discuţii, folosind şi injurii la adresa adversarilor săi. De aceea, nu
este de mirare că un astfel de om a putut să comită erori grave şi condamnarea sa de către un sinod este pe
deplin meritată Vezi Ana Comnena, Alexiada, trad. de Marina Marinescu, note de Nicolae-Şerban
Tanaşoca, ed. Minerva, Bucureşti 1977, vol. I, V, 8, 3-6, pp. 206-209. Doresc să precizez faptul că toate
citatele din Alexiada sunt redate în prezentul studiu conform textului tradus în limba română în ediţia din
1977.
84
Mai multe detalii în Ana Comnena, op. cit, vol. II, X, 1-3, pp. 64-65.
85
Ibidem, p. 64.
86
La sfârşitul secolului al XI-lea, Biserica este mult mai atentă cu învăţătura unor filosofi. Un ucenic al lui
Mihail Psellos, pe nume Ioan Italos, numit şi el consul al filosofilor, care nu cunoştea limitele ce se
impuneau raţiunii naturale şi nici raportul corect dintre filosofie şi teologie, se vede pus în situaţia de a fi
condamnat încă din perioada anilor 1076-1077.
pe care el o avea asupra unui număr însemnat de armeni din capitală. Părerile lui Nil pătrunseseră în medii
diverse din Constantinopol şi exista chiar riscul ca armenii să-i acuze pe locuitorii cetăţii de erezie. Din
cauza învăţăturii greşite a armenilor şi a lui Nil despre uniunea ipostatică, confuzia era majoră, iar împăratul
în calitatea sa de apărător al sufletelor şi al Ortodoxiei, trebuia să clarifice situaţia. De aceea, el hotărăşte
convocarea unui sinod, la discuţii participând, pe lângă patriarhul Nicolae, episcopi, şi armeni. La sfârşitul
lucrărilor a fost dată o anatemă împotriva lui Nil şi a ucenicilor săi:
„Noi am judecat pe Nil şi pe ucenicii săi, care sunt oameni fără cultură şi au mărturisit că s-
au înşelat, ignorând duminica Ortodoxiei, de aceea au fost anatematizaţi, între alţii şi cei care au încercat să
explice modul conform căruia umanitatea asumată a fost îndumnezeită, prin fire sau prin adopţie; ei nu au
fost acceptaţi de sfântul sinod; ei au îngenunchiat pe jos în faţa patriarhului şi a altor episcopi, cerând
iertare: ei nu au scăpat condamnării”.87
Aşadar în ciuda unei atitudini provocatoare accentuată şi de Ana Comnena („pregătit să
îndure orice rău, tortură, închisoare, mutilare”), Nil este dispus în final să renunţe la învăţătura sa, iar
raportul final al procesului redactat de Nichita de Heracleea este o mărturie a controlului total pe care
Alexios I îl avea asupra supuşilor săi. Condamnarea lui Nil ca eretic a fost un bun prilej pentru împărat să
compună un Discurs împotriva armenilor, în care, pe parcursul a şapte pagini, el se lansează în susţinerea
adevăratei credinţe. În privinţa celor două firi ale Mântuitorului Hristos, el spune că sunt distincte, dar unite
într-o singură persoană, afirmaţie întărită de o analogie deja cunoscută: fierul încălzit, care-şi păstrează
forma şi greutatea, dar emană lumină şi căldură.88
Un alt ucenic al lui Italos a fost Eustatie al Niceei, conducător al şcolii Sfântului Teodor din
Constantinopol, care-şi va regreta erorile şi va fi recompensat de împărat cu numirea în fruntea mitropoliei
de la Niceea.89 În noua calitate el va continua să fie pasionat de filosofie şi teologie, de opera lui Aristotel,
87
Nicétas d’Héraclée în J Darrouzès, Documents inédits d’ecclésiologie byzantine (Archives de l’Orient
10, document 304) Paris, 1966. Sinodul a pronuţat o serie de anateme care defineau mai bine locul pe care
trebuia să-l deţină filosofia şi cultura profană în Biserică: „sinodul condamnă pe cei care încearcă să explice
raţionamentul Întrupării şi al uniunii ipostatice, pe cei care reînvie greşelile filosofilor păgâni cu privire la
suflet şi lume; pe cei care privesc ştiinţele profane nu ca pe simple elemente de formare, ci ca pe
deţinătoare ale adevărului”, în Jean-Claude Cheynet, Le monde byzantin II, L’Empire byzantin (641-1204),
Paris, 2007, p. 364.Condamnarea este reluată în Sinodiconul Ortodoxiei, (J. Gouillard, Le Synodikon de
l’orthodoxie édition et commentaire, Travaux et mémoires,2, 1-316, Collège de France,Paris, 1967), unde
se pot observa elemente caracteristice platonicismului şi o tendinţă generală de creştere a autonomiei
filosofiei. În 1082, Ioan Italos este din nou condamnat, de data aceasta în vremea împăratului Alexios I
Comnenul în cadrul sinodului amintit mai sus, iar discipolii care subscriau anatemelor erau achitaţi.
Procesul lui Italos, din vremea lui Mihail al VII-lea şi Alexios I, aduce o mărturie evidentă a înăspririi
atitudinii Bisericii faţă de astfel de manifestări.
88
E. MALAMUTH, Alexis Ier Comnène, ed. Ellipses, Paris, 2007 , p. 215.
89
Analogia cu cazul Italos este frapantă şi este sesizată de Nichita de Sides:”Credinţa nu poate confirmată
de cunoştiinţele logice superficiale sau de procedee tehnice, dar ea proclamă cinste egală tuturor prin
îndeosebi de Etică şi de Analitice. Eustatie a făcut parte şi din cercul aristotelian aflat sub patronajul Anei
Comnena, participând activ la controversele, care frâmântau pe teologii acestei perioade: are discuţii
contradictorii în privinţa icoanelor cu Leon al Calcedonului şi cu Petru arhiepiscopul Milanului, asupra
purcederii Duhului Sfânt şi a azimei, problemă liturgică care diviza Răsăritul de Apus. La îndemnul
împăratului, Eustatie s-a împlicat în dezbaterile hristologice cu armenii la Filipopolis 90, demersul său
materializându-se prin două tratate. Din păcate, conţinutul lor era tributar dialecticii lui Italos, şi nu a fost pe
placul autorităţilor bisericeşti, care-l reclamă împăratului. Pe 20 aprilie 1117, Eustatie îşi recunoaşte
greşelile în faţa lui Alexios, sinodului şi senatului. Anatema era redactată „împotriva propunerilor străine de
învăţătura ortodoxă a Bisericii din cele două tratate”. 91 Prin încercarea de a apăra, împotriva armenilor,
dogma integrităţii celor două firi ale Mântuitorului şi subliniind că firea umană nu este egală celei
dumnezeieşti şi îi este supusă, Eustatie era împortiva învăţăturii de credinţă de la Calcedon. Mitropolitul a
fost iniţial depus din treaptă, dar reabilitat ulterior de împărat.

Mistici şi secte în vremea lui Alexios I

Împăratul Alexios I Comnenul a fost ferm cu adepţii unei noi terminologii hristologice, dar şi
cu cei care împărtăşeau diferite deviaţii mistice, precum Teodor de Trebizonda, hirotonit preot la Vlaherne,
de unde şi supranumele de Teodor Vlahernitul. El credea că Dumnezeu poate fi văzut în fiinţa Sa, iar cel
care putea ajunge la o astfel de stare era luminat de har, până când devenea un înger şi se transpunea în
fiinţa dumnezeiască. Prin astfel de afirmaţii, Teodor depăşea limita sensibilă a unui mistic prudent şi atent la
dogmă precum Simeon Noul Teolog. Asemenea lui Nil, Teodor a avut mult succes în rândul locuitorilor
capitalei, „faima” sa conducându-l la mai multe convocări din partea împăratului. Consecvenţa opiniilor sale

simplitatea cuvintelor sau prin înţelegerea naturii transcendentale ce nu poate fi atinsă de raţionamentele
umane, pentru că nu putem vorbi conform propriilor păreri, ci trebuie să urmăm Sfânta Scriptură şi pe
Sfinţii Părinţi” în Discours contre Eustratios de Nicée, ed Th. Zezés, Thessalonique, 1976, 41.
90
Între 1114-1115, Alexios I a declanşat o activitatea misionară de amploare împotriva armenilor şi
pavlicienilor din regiune.
91
E. MALAMUTH, op. cit, p. 216.
greşite l-au dus spre un final previzibil: Alexios I îl trimite spre judecare în faţa autorităţilor bisericeşti,
care-l declară irecuperabil şi pronunţă anatema împotriva sa şi a învăţăturilor sale.
În secolele XI-XII ereziile dualiste conduceau şi spre manifestări sectare. Aceste grupuri se
manifestau marginal în societate, refuzând legile şi autorităţile statului, fie laice sau religioase, având un
ghid suprem, alcătuindu-şi propria morală, chiar dacă de multe ori membrii mimau apartenenţa la Biserica
tradiţională, tocmai pentru a scăpa de persecuţii şi de a câştiga tot mai mulţi adepţi. În cazul sectelor din
această perioadă, nesupunerea nu venea din partea unei persoane cu un spirit critic accentuat sau animată de
entuziasm mistic, ci din partea unui grup cu credinţa într-o lume mai bună ai cărei reprezentanţi respingeau
teologia şi se considerau „aleşii” unui Dumnezeu nevăzut şi străin. Diferenţa era mare, pentru că în primul
caz întrau în calcul mai mulţi factori: imprudenţa din partea viitorului acuzat, eventuala invidie a rivalilor
profesionali, preoţi sau laici şi voinţa împăratului, care era păstrător al Ortodoxiei în tot imperiul. În al
doilea caz, adepţii unei secte visau la un nou tip de societate conform aspiraţiilor proprii, iar pentru punerea
lor în practică atacau fundamentele relaţiilor deja existente: familia (împotriva căsătoriei), monahismul
(ignorau celibatul), viaţa creştină (refuzau Botezul şi Euharistia respingând ierarhia bisericească), împăratul
(negau autoritatea imperială, atingeau forma extremă a revoltelor armate).

Pavlicienii

În timpul domniei lui Alexios I Comnenul, pavlicienii sunt amintiţi pentru prima dată în
1081, când un contigent de 3.000 pavlicieni, originari din Filipopolis, au dezertat în faţa normanzilor, la
Dyrrachion şi au fost pedepsiţi de împărat în 1083. Această reacţie demonstra faptul că pavlicienii
beneficiau, încă din secolul al IX-lea, de un statut de autonomie la marginea orientală a imperiului: erau
combatanţi şi eretici.92 Doctrina lor era dualistă, distinctă însă de cea a maniheilor, cu care bizantinii îi
asimilau. De fapt, maniheii credeau în lupta dintre răul-materie şi binele-lumină, în perspectiva finală a
eliberării de particule lumină ascunse de întuneric, creaţia lumii fiind doar un episod, iar pavlicienii vedeau
în lumea văzută lucrarea Dumnezeului Vechiului Testament, creatorul răului, în timp ce Dumnezeul binelui

92
Pavlicienii apar pe la sfârşitul secolului al VII-lea, începutul secolului al VIII-lea în tema armeniacilor;
de-a lungul secolului al VIII-lea ei se dezvoltă şi se organizează fiind protejaţi de către emirul de Melitene
la începutul secolului al IX-lea. Ei ajung chiar să se organizeze într-un stat militar în jurul localităţii Tefrik,
distrus însă pe la 878. După această dată pavlicienii nu dispar şi îi regăsim puţin mai târziu în Bulgaria şi
Asia Mică.
rămânea nevăzut. Pericolul consta în poziţia lor ostilă faţă de ierarhia Bisericii: predicau eliminarea ei, nu
aveau preoţi hirotoniţi în comunităţile lor. Printre ei existau unii „binecuvântaţi” de darurile Duhului Sfânt,
care le dădea autoritate în materie de credinţă, în timp ce alţii aveau sarcini administrative. Ei se considerau
păstrători ai adevăratei credinţe, predicată de Sfinţii Apostoli, profeţi şi evanghelişti în primele zile ale
creştinismului. Viaţa lor o considerau asemănătoare cu a ucenicilor Sfântului Apostol Pavel, de la care şi-au
luat şi numele. Canonul Scripturii era limitat la Evanghelii şi epistolele pauline. Hristos era unul dintre
îngeri, care poate fi numit Fiul lui Dumnezeu, numai după îndeplinirea misiunii Sale pe pământ. Istoria
completă a istoriei mântuirii umanităţii făcea parte din învăţătura secretă, descoperită numai iniţiaţilor.
Pavlicienii nu credeau în Întrupare, iar suferinţele lui Hiristos de pe Cruce nu aveau virtuţi mântuitoare.
Pentru că nu credeau în trupul mistic al lui Iisus, pavlicienii respingeau pâinea şi vinul euharistic, precum şi
botezul cu apă. În final ei respingeau Biserica oficială, iar legătura acesteia cu statul bizantin conducea şi la
negarea autorităţii împăratului.
Împotriva pavlicienilor Alexios I a fost nevoit să ducă o politică abilă, a armelor şi
argumentelor. După eşecul tratativelor cu conducătorul lor Traulos, căruia îi promite printr-un crysobul,
imunitatea, libertatea şi chiar recompensarea administrativă, criza trece la o nouă fază, cea a conflictului
armat, cei mai buni generali bizantini, Grigorie Pakurianos şi Branas fiind trimişi la Beliatova sediul de
atunci al sectarilor. Campania se soldează cu înfrângerea bizantinilor în luna ianuarie 1086, iar pavlicienii
ajutaţi şi de numeroşi pecenegi sunt pentru moment victorioşi. Între anii 1114-1115 Alexios reuşeşte să-i
elimine pe pecenegi, ajunge la Filipopolis, oraş pacificat după conflictul cu cumanii şi încearcă să-i
convertească pe pavlicieni, prin vocaţia de învăţător pe care o avea.

Bogomilii

Despre bogomilii se vorbeşte pentru prima dată în Bulgaria ţarului Petru, cel care, pe la
mijlocul secolului al X-lea, îşi exprima îngrijorarea faţă de „noua erezie” într-o scrisoare adresată
patriarhului de Constantinopol Teofilact. Despre răspândirea ereziei bogomile în vestul Asiei Mici, pe la
mijlocul secolului al X-lea vorbeşte călugărul Eftimie de la mânăstirea Peribleptos din Constantinopol. El
este cel care foloseşte pentru prima dată termenul de bogomil, menţionând că aceşti eretici sunt numiţi astfel
în Occident, adică în partea de vest a imperiului, în peninsula Balcanică. Eftimie vorbeşte despre existenţa
bogomililor chiar şi în capitală sau printre călugării mânăstirii Peribleptos. Afirmaţia Anei Comnena
conform căreia sub domnia tatălui său „s-au ridicat mulţi eretici” a căror „formă de erezie nu era cunoscută
până atunci în Biserică” servea punerii în valoare a talentului împăratului de luptă împotriva unui nou
duşman: erezia bogomilă.93 Este posibil ca în momentul în care Ana Comnena amintea de apariţia
bogomilismului în imperiu, fără a preciza data, erezia să se fi răspândit în mai multe mânăstiri, deoarece
Eftimie spunea că ereticii ajunseseră să convingă mulţi fraţi şi chiar preoţi. 94 Chiar şi Ana prin afirmaţia că
„erezia exista anterior domniei tatălui ei, dar nu fusese reperată” întăreşte ipoteza conform cărei bogomilii
erau de mai mult timp în Bizanţ. 95 De fapt, în timpul lui Alexios I, secta s-a infiltrat în forţă în imperiu şi în
capitală sub conducerea lui Vasile, iar învăţătura lor demonstrează complexitatea demonologiei pe care o
răspândeau.96 Până la expunerea completă a doctrinei de către Eftimie Zigabenul în Panoplia sa dogmatică,
urmarea acestui mit nu era lămurită. 97 De fapt bogomilismul este mai degrabă un mit decât de o idee
filosofică, dificultatea de a merge până la sfârşit cu descrierea creaţiei fiind perceptibilă în prezentarea
naşterii umanităţii şi a mântuirii sale. Răspândirea sa pe un teritoriu destul de întins şi mai ales în capitală l-a
făcut pe Alexios I Comnenul să înţeleagă că spaţiul în care el trăia era locuit de numeroşi eretici, greu de
reperat în masa mare de călugări, a căror influenţă era tot mai mare în rândul populaţiei, dar şi printre
familiile aristocrate. O caracteristică îngrijorătoare a bogomilismului era faptul că trecea neobservat, iar
adepţii drept oameni plini de virtuţi. Conform Anei Comnena, Alexios a fost primul care a descoperit secta:
„Pe acest neam atât de greu de suportat, care se tîra ca şerpii în gaură, l-a atras tatăl meu, prin farmecele
ascunse ale modulaţiilor sale şi l-a scos la lumină; acum, scăpând de grijile mari în Occident şi în Orient, el
s-a îndreptat spre preocupări privind spiritul. În toate domeniile îi întrecea pe toţi: în studiu era mai presus
de cei ce se aplecaseră asupra artei cuvântului; în lupte şi strategie îi întrecea pe cei admiraţi în meşteşugul
armelor”.98
Ana Comnena ne prezintă o imagine realistă a situaţiei:”După aceasta, în timpul de-al ...an al
domniei sale, s-a înălţat un mare nor de eretici; căci forma acestei erezii era una nouă cu desăvârşire
93
ANA COMNENA, op. cit. vol. II, VIII, 1, p. 331.
94
E. MALAMUTH, op. cit. p. 221.
95
IDEM, IBIDEM.
96
Asemenea pavlicienilor bogomilii gândeau că lumea vizibilă este condusă de „prinţul acestei lumi”, care
domneşte pe baza principiului răului, din care face parte şi cerul văzut. Spre deosebire însă de pavlicieni,
învăţătura bogomilă sugera că în trecut a existat o legătură între creator şi Dumnezeul suprem. Prinţul nu a
părăsit împărăţia cerurilor înainte ca Dumnezeu să nu se înfurie împotriva lui şi să-l alunge de la faţa Sa.
Cerul vizibil şi lumea nu au au fost create înainte de căderea prinţului. El a reuşit creaţia până în momentul
insuflării sufletului în trup.
97
EUTHYME ZYGABENE, La Panoplie dogmatique: PG 130. 1289-1332.
98
ANA COMNENA, op. cit.vol. II, XV, 8, 2, p. 332.
necunoscută până atunci bisericii. Două doctrine foarte primejdioase şi bune de nimic, cunoscute în anii de
demult, s-au amestecat; necredinţa, s-ar putea spune, a manicheenilor, pe care noi am numit-o şi erezia
pavlichiană şi infamia massalienilor. Cît priveşte dogma bogomililor, ea este alcătuită din cea a
massalienilor şi a manicheenilor. Şi, cum se pare, ea exista chiar înainte de tatăl meu dar pe ascuns căci
secta bogomililor este foarte pricepută în a da aparenţa virtuţii. Nu s-ar vedea o tunsoare lumească la
bogomili, viclenia lor se ascunde sub mantie şi glugă. Bogomilul are aer întunecat, este acoperit până la nas,
merge aplecat înainte şi vorbeşte încîlcit, dar în adîncul sufletului este un lup neîmblînzit”99
Tot în Alexiada putem constata că principalul conducător al bogomililor era Vasile: „Faima
bogomililor se răspândise acum peste tot. (căci un oarecare călugăr Vasilios propovăduia foarte abil
necredinţa bogomililor; împreună cu 12 discipoli pe care îi numea apostoli, a atras la el şi discipole, nişte
femei decăzute şi foarte viclene şi şi-a răspândit nelegiuirea peste tot).100 Răul, asemenea unui foc, a atins o
mulţime de suflete; împăratul a cărui fire nu putea îngădui aceasta, a cercetat erezia. Câţiva bogomili au fost
aduşi la palat; toţi l-au arătat ca propovăduitor şi cap al ereziei bogomililor pe un anume Vasile. Unul dintre
ei, Diblatios, a fost aruncat în închisoare şi, nevrând să mărturisească nimic când a fost cercetat, afost supus
la cazne; atunci i-a numit pe Vasilios, despre care am vorbit, şi pe cei aleşi de el ca apostoli. Împăratul a dat
în grijă mai multora să-l găsească pe acesta. Astfel, a fost descoperit arhisatrapul lui Satanail, Vasilius, în
veşmânt de călugăr, cu figura severă şi barba rară, înalt de statură (acesta era foarte iscusit în a-şi manevra
nelegiuirea).”101
Acest Vasile avea un mare succes pentru că el trecea în faţa oamenilor drept un călugăr ascet.
Trebuie amintit că în Bizanţ monahii erau foarte respectaţi, împărăteasa Ana Dalasena apreciind pe cei care
alegeau un astfel de mod de viaţă: „Astfel era această femeie deosebită şi venerabilă. Căci le întrecea în
înţelepciune pe toate femeile slăvite ale antichităţii, de care se vorbeşte atât de mult, ca şi despre soare în
comparaţie cu stelele. Iar mila ei pentru săraci şi dărnicia ei pentru nevoiaşi, ce cuvinte le-ar putea descrie?
Casa ei era un azil primitor pentru rudele aflate în sărăcie, dar nu era mai puţin deschisă nici străinilor. Îi
cinstea mai ales pe preoţi şi călugări, îi chema să împartă prînzul, şi nu-i era nimănui cu putinţă să-i vadă
masa fără călugări. Stapânirea de sine pe care o vădea firea ei impunea veneraţie îngerilor şi temere chiar
demonilor, oamenilor stricaţi şi duşi de patimi, vederea ei le devenea de nesuportat, şi, dimportivă, celor ce
se căiau le apărea îngăduitoare şi binevoitoare. Căci cunoştea atît de bine măsura reţinerii şi a modestiei,

99
ANA COMNENA, op. cit. XV, 8, 1, pp. 331-332.
100
Se pare că femeile deţineau un rol important, egal cu al bărbaţilor, în unele aspecte ale vieţii de cult a
bogomililor, ceea ce nu se întâmplă în Biserica Ortodoxă, de aici şi reacţie destul de virulentă a Anei
Comnena.
101
ANA COMNENA, op. cit. vol. II, XV, 8, 3, pp.332-333.
încît nu arăta nici o răceală sălbatică şi brutală, nici o îngăduinţă fără margini şi exagerată. Aceasta este,
socot eu, definiţia cuviinţei, să unească bunătatea cu demnitatea sufletului.”102
Trăsăturile unui astfel de om erau: haina angelică, tunsoarea, vocea şi abstinenţa fiind
apreciate şi de împărăteasa Irina soţia lui Alexios: „Ea avea o asemenea fire, încât nu-i plăcea cu nici un
chip să apară în mulţime; şi de cele mai multe ori stătea la ea şi-şi petrecea timpul acasă, îngrijind de
treburile obişnuite, citind scrierile sfinţilor părinţi, meditând, făcând opere de binefacere şi de milostenie
pentru oameni, mai ales pentru cei despre care ştia că, prin starea şi felul lor de viaţă, îl slujesc pe
Dumnezeu şi-şi petrec timpul fie numai în rugăciuni, fie înălţînd imnuri. Când trebuia să apară în mulţime,
împărăteasa, silită de împrejurări, era cuprinsă de timiditate şi roşeaţa înflorea îndată pe obraji”.103
Chipurile de călugări erau dintre cele mai diferite, de la împăraţi care se retrăgeau în
mânăstiri precum Mihail al VII-lea sau Nichifor Botaniates:”Cele dintîi, cunoscute peste tot şi care ne-au
ajuns şi nouă la ureche, spun că un călugăr pe nume Rector s-a dat drept împăratul Mihail şi a ajuns la
Robert104 ca la un cuscru al său, plângîndu-se de propriile nenorociri. Căci Mihail, de fapt, care a luat
sceptrul romeilor după Diogenes, nu a condus decît puţin timp împărăţia, fiind detronat de Botaniates, care
se ridicase împotriva lui; el a luat atunci calea mînăstirii şi, mai tîrziu, a îmbrăcat veşmîntul de episcop, tiara
şi chiar, dacă vreţi, epomida....”105 De asemenea erau foşti soldaţi care îşi încheiau viaţa plină de aventuri în
locuri retrase, unde îşi scriau adesea memoriile, până la foşti patriarhi precum Cosma, care se retrăgeau în
mânăstiri, după ce renunţau la funcţii în urma unor intervenţii împerative, în cazul de faţă la insistenţele
Anei Dalasena, până la savanţi precum Eftimie Zigabenul.106.
Călugării jucau roluri diverse în societatea bizantină: erau rugători, mediatori de pace între
beligeranţi, dădeau informaţii despre mişcările barbarilor, puteau păstra o parte din averile oamenilor
înstăriţi: „Atunci s-a gândit la femei, la soţia sa Ana şi la Maria soacra sa, care se trăgea dintr-una din
familiile de frunte ale Bulgariei şi era atât de atrăgătoare prin frumuseţea ei, ca şi prin graţia armonioasă a
trupului şi chipului, încît era socotită cea mai frumoasă femeie din cîte trăiau în acel timp. De aceea
Paleologul şi Alexios nu erau lipsiţi de grijă faţă de ea. Cei din preajma lui Alexios erau cu toţii de părere că
trebuie să le ia de acolo pentru a le duce, după cum socoteau unii, într-o fortăreaţă sau, după Paleolog, în
templul Maicii Domnului la Vlacherne. Părerea lui Gheorghe a biruit. Au plecat pe dată şi le-au încredinţat
102
IBIDEM, vol. I, III, 8, 3, pp. 133-134.
103
IBIDEM, vol.II, XII, 3, 2, pp.172-173.
104
Este vorba despre normandul Robert Guiscard, fiul lui Tancred de Hauteville, care deţinea împreună cu
fraţii săi dominaţia supra sudului Italiei.
105
ANA COMNENA, op. cit. vol. I, 12, 6, p.49.
106
Ana Comnena,op. cit. vol. II, XV 7, 7, pp. 328-329; vol. I, III, 4, 4, pp. 122-123; vol. II, XV 9, 1, pp.
336-337.
Mamei pracurate a Cuvîntului atotcuprinzător. Întorcîndu-se ei în locul de unde plecaseră, au început să
plănuiască ce să facă acum. Trebuie să plecaţi de aici, le-a spus Paleologul. Cît despre mine, vă voi ajunge
în curînd, aducînd şi banii mei; căci într-adevăr, el îşi păstra acolo toată averea. Fără să mai întîrzie, au
pornit de îndată la drum spre locul hotărît, iar celălalt, după ce şi-a încărcat bogăţiile pe animalele de povară
ale călugărilor, a plecat şi el în urma lor....”.107
Episodul descoperirii învăţăturii greşite a sectei bogomile se înscrie în cadrul strategiei
imperiale. Astfel Alexios l-a făcut pe Vasile să creadă că este interesat de învăţătura sa, scena având loc în
apartamentele imperiale. Fratele împăratului, sebastocratorul Isaac îl asculta pe Vasile dintr-o cameră
alăturată, iar un secretar nota convorbirea. De asemenea în gineceu se aflau membrii ai Senatului, ai
Sfântului Sinod în frunte cu patriarhul Nicolae al III-lea şi conducătorii armatei. În momentul în care
conducătorul bogomil şi-a încheiat expunerea, Alexios a deschis o perdea, care separa încăperile şi practic
în faţă le-a apărut un adevărat tribunal, care-l condamnă pe eretic. Procesul are loc în 1104, iar notele
secretarului au servit ulterior lui Eftimie Zigabenul pentru expunerea în detaliu a doctrinei bogomile.
Conform versiunii lui Eftimie, amintită ulterior şi de Ioan Zonaras, Vasile a avut nevoie de 15 ani pentru a
înţelege tradiţia orală a sectei şi timp de 52 de ani a predicat-o. 108 În faţa împăratului Alexios se afla acum
practic un bătrân, încă influent. Mitul cosmogonic al lui Vasile încerca să justifice învăţământul moral al
bogomililor, care insistau asupra purităţii, în timp ce Biserica oficială era plină de rău. 109 Ei vedeau forţele
răului peste tot, dar erau singurii capabili să se libereze de el. Doctrina bogomilă era transmisă de învăţători
ucenicilor pe etape. Astfel o perioadă de timp bogomilii se amestecau cu masa celorlalţi creştini şi îmbrăcau
chiar haina monahală pentru a trece neobservaţi. Vasile vorbea adesea despre lipsa de sens a venerării
icoanelor, pentru că ele aparţineau lumii materiale şi în consecinţă era lucrarea diavolului. Chiar dacă
respingeau toate tainele Bisericii Ortodoxe, Sfânta Liturghie, Sfânta Cruce şi Sfintele moaşte, bogomilii se
făceau că le respectă, pentru că Biserica tradiţională era încă puternică şi doreau să evite persecuţiile.
Învăţătura bogomililor ţintea în primul rând populaţia simplă, care nu cunoştea Scriptura.
Această strategie descoperea deficienţele învăţământului religios ortodox bizantin, prea închis şi rezervat
unei elite cultivate. De aceea nu erau acceptaţi în această sectă oameni bine instruiţi. La început predica lor
se axa pe învăţăturile cele mai răspândite ale credinţei creştine şi pe poruncile fundamentale ale vieţii
107
Ana Comnena, op. cit. vol. I, II, 6, 3, pp.87-88.
108
După secolul al X-lea conţinutul ereziei bogomile s-a modificat constant. Includerea Bulgariei în
graniţele Imperiului bizantin a avut un rol important. De asemenea bogomilismul primitiv, pe care-l găsim
în Bulgaria la mijlocul secolului al X-lea a evoluat sub influenţa pavlicienilor de la Filipopolis. Probabil că
Eftimie Zigabenul ne prezintă în cartea sa doctrina acestei secte aşa cum era elaborată la începutul secolului
al XII-lea.
109
E. MALAMUTH, op. cit. pp. 224-226.
creştine, dând impresia unei ortodoxii absolute. După ce câştigau încrederea ascultătorilor începea
expunerea învăţăturilor eterodoxe. Atacul asupra Bisericii Ortodoxe era legat de interpretarea unor pasaje
din Noul Testament începând cu expresia „luaţi aminte la profeţii mincinoşi”, care în viziunea lor erau
Părinţii Capadocieni şi Sfântul Ioan Gură de Aur. Noi ştim că bogomilii luau cuvintele lui Iisus despre
rugăciune în sens literal şi o repetau de şapte ori pe zi şi de cinci ori în timpul nopţii. De fapt, ei considerau
această rugăciune ca singura pâine autentică a Euharistiei, la care se referea Mântuitorul în timpul Cinei de
Taină. În privinţa botezului bogomil, putem vorbi, în cazul lor, de un „botez spiritual”. În prima fază cartea
Evangheliilor era aşezată pe capul candidatului, iar la final urma punerea mâinilor, care simboliza darul
Duhului Sfânt. La acest ritual luau parte toţi membrii sectei. Ei respingeau căsătoria, refuzau să mănânce
carne şi să bea vin, iar unele produse animale precum brânza de capră şi oule erau de asemenea interzise.
Celelalte alimente erau şi ele reduse de un post, care era prevăzut să fie ţinut de trei ori pe săptămână.
Dincolo de ideile lor eretice, bogomilii în frunte cu Vasile au reuşit să formeze o comunitate şi o etică, care
se opuneau clar Bisericii tradiţionale şi oficiale.
În viziunea Anei Comnena bogomilii erau un amestec de manihei (pavlicieni) şi mesalieni:
„...cît priveşte dogma bogomililor ea este alcătuită din cea a massalienilor şi a manicheenilor.... 110 . Ei
dispreţuiau învăţătura ortodoxă, atacau administraţia bisericească, numeau bisericile „temple ale diavolului”
şi desconsiderau Sfânta Euharistie. 111 Pudoarea o împiedică pe Ana Comnena să continue descrierea acestei
erezii şi îi îndeamnă pe cei care doreau să cunoască mai multe amănunte să consulte Panoplia dogmatică a
lui Eftimie Zigabenul: „...aş fi vrut să povestesc pe de-a întregul erezia bogomililor, însă pudoarea mă
împiedică, cum spune undeva frumoasa Sapho112 căci, deşi istoric, sînt o femeie născută în Porphyra, cea
mai onorată, fiind primul vlăstar al lui Alexios, şi este mai potrivit să trec sub tăcere lucrurile care au ajuns
la cunoştinţa multor oameni. Doresc să fac o istorie completă a ereziei bogomililor, dar, pentru a nu-mi
pîngări graiul, mă opresc. Îi trimit pe cei dornici să cunoască în totul erezia bogomililor, la cartea care
poartă titlul Panoplia dogmatică scrisă la porunca tatălui meu.”113
La rândul său Eftimie numeşte bogomilismul „o parte a mesalianismului”, iar în Panoplia
dogmatică, lucrare comandată chiar de Alexios I, după moartea lui Vasile, capitolele 26 şi 27 tratează
mesalianismul şi bogomilismul, înaintea capitolului final 28 care vorbeşte despre islam. 114 Aceasta înseamnă
110
ANA COMNENA, op. cit.vol. II, XV, 8, 1, p. 332.
111
ANA COMNENA, op. cit. vol. II, XV, 8, 5, p.334.
112
Aluzia Anei Comnena la o poezie a lui Alceu, adresată lui Sapho.
113
ANA COMNENA, op. cit. vol. II, XV, 9, 1, p. 336.
114
Eftimie Zigabenul, era călugăr şi teolog în vremea lui Alexios Comnenul, autor, printre altele al
Panopliei dogmatice, lucrare în 28 de capitole, în care sunt prezentate principalele dogme ale Ortodoxiei şi
sunt combătute în mod sistematic ereziile. Capitolul al XXVII-lea este consacrat exclusiv bogomilismului.
că cele două erezii erau percepute ca fiind la limita creştinismului şi într-o categorie diferită altor erezii.
Între cele două caracteristica comuna era atitudinea antisacerdotală. Mesalienii respingeau şi ei validitatea
botezului şi spuneau că demonii care sunt în oameni pot fi exorcizaţi prin rugăciune. Or, bogomilii care
aveau un botez care anihila pe cel ortodox, erau apropiaţi de concepţiile mesaliene, care negau de asemenea
validitatea botezului. Şi unii şi alţii se deghizau cu haine preoţeşti sau monahale, pentru a-şi răspândi
credinţa şi a câştiga noi adepţi. Ana Comnena a văzut bine acest lucru considerându-i pe bogomili ca „un
altoi al pavlicianismului şi al mesalianismului”. 115 Era practic o continuitate între pavlicianism şi
mesalianism, amplificat de un misticism şi de o asceză mai accentuată în cazul mesalienilor.

Iniţiative represive luate de Alexios I

În faţa evidenţei, conducătorul bogomil Vasile nu a încercat să nege sau să respingă credinţa
sa, descrisă ca eretică, dar afirma că este gata să suporte focul şi să moară pentru credinţa sa. Această
atitudine se explică conform Anei Comnena, prin credinţa bogomililor în migrarea sufletelor la Tatăl
Ceresc. Alexios I este hotărât în dorinţa sa de a combate această sectă: Vasile este închis, sunt căutaţi peste
tot ceilalţi conducători ai sectei dimpreună cu adepţii lor. Radicalismul măsurilor imperiale era determinat
de amploarea pe care o luase această sectă, dar era nevoie şi de multă prudenţă. Mulţi îi admirau pe
bogomili, alţii respingeau erezia şi se considerau buni creştini, ambele atitudini punând probleme de
discernământ: cine putea fi iertat şi cine urma să fie condamnat. De aceea Alexios I a adoptat un plan de
recunoaştere a adevăraţilor creştini. El va prezida sinodul special constituit, compus din mai mulţi membri a
Sfântului Sinod, ai Senatului şi din călugări, persoane cunoscute pentru cunoştiinţele pe care le aveau. 116
Acuzaţii au fost aduşi în faţa acestei adunări şi împăratul a ordonat examinarea cu mare atenţie a fiecărui
caz; unii refuzau negarea ereziei, alţii se declarau creştini. Din acest moment planul lui Alexios era
115
ANA COMNENA, op. cit. vol. II, XV, 8, 1, p. 331.
116
Era vorba despre un sinod bisericesc diferit de cel obişnuit, alcătuit din adunarea episcopilor sub
conducerea patriarhului. Vezi în ANA COMNENA, op. cit, vol. II, X, 1, 5 p. 66; vol. II, XV 8, 6, p. 334.
Din acestă adunare făceau parte pe lângă episcopi, membrii senatului, armata, egumenii mânăstirilor.
Împăratul a recurs de mai multe ori la convocarea lui: acest sinod l-a condamnat pe Alexios şi i-a impus
penitenţa atunci când trupele comnenilor au prădat Constantinopolul. Vezi ANA COMNENA, op. cit. vol.
I, III, 5, 4-5, pp. 125-126. Acelaşi sinod a judecat şi condamnat erazii precum cea a lui Italos, Nil şi pe
bogomili. Conform celor relatate de Ana Comnena, în vremea ei convocarea unui astfel de sinod s-a făcut
numai de către împărat.
următorul: toţi acuzaţii trebuiau arşi, ereticii pe un rug, iar creştinii pe un rug cu o cruce deasupra.
Condamnaţii puteau alege între cele două tipuri de rug. Planul extrem al împăratului i-a făcut pe trecătorii,
care asistau la execuţii, să-i plângă pe acuzaţi, considerându-i martiri şi criticându-l vehement pe Alexios. În
acest context mulţi creştini au fost iertaţi, iar bogomilii care şi-au renegat erezia au fost eliberaţi. În cazul lui
Vasile, Ana Comnena ne spune că a fost bine tratat, iar locul ales pentru execuţie era hipodromul: „...Dar
cînd mulţimea s-a îndepărtat şi l-a lăsat să privească în toată libertatea spectacolului înfricoşător al rugului
aprins (căci încă de departe se simţea focul şi se vedea înălţîndu-se flacăra cu un zgomot ca de tunet, ca să
zicem aşa, azvârlind scîntei care zburau pînă în vîrful obeliscului de piatră înălţat în mijlocul hipodromului),
atunci acest viteaz a părut că se sperie de foc şi că se tulbură. Îşi rotea mereu ochii dădea din şold, ca şi cum
ar fi fost cu desăvîrşire descumpănit”.117.
Din cele relatate de Ana Comnena ne dăm seama că răspândirea ereziei în capitală devenise,
dincolo de aspectul religios în sine, un factor religios şi politic legat de regimul lui Alexios, pe care mulţi l-
au numit feudal: „erezia a fost incontestabil una din formele care arată rezistenţa la implantarea feudalităţii,
adică o nouă împărţire a puterii”.118
Alexios a instaurat practic o nouă ierarhie, peste cea tradiţională, suprapunere care a avut un
prim rezultat apariţia unui nou grup de demnităţi asociate puterii şi care a beneficiat de bogăţiile imperiului.
Această nouă clasă de demnitari avea legături strânse cu familia imperială printr-un joc abil de alianţe
matrimoniale. Sistemul a fost des folosit de Alexios pentru întărirea puterii şi creearea de noi legături cu
marile familii, dovedindu-se eficientă în blocarea eventualelor tentative de revoltă. Din acest mediu social
unii nobili au fost marginalizaţi, mai ales cei care aparţinuseră vechiului regim şi care s-au dovedit
„înţelegători” faţă de ideile eretice ale epocii, manifestându-şi în acest fel opoziţa faţă de noua putere. Un alt
grup social, fragil propagandei sectare, erau şi cei care la începutul domniei lui Alexios pierduseră o bună
parte a bunurilor, pentru că au avut relaţii strânse cu vechile familii conducătoare. De aceea, în anul 1091
asistăm atacul lui Ioan Oxitul împotriva regimului, din care ne putem da seama de criza în care se găsea
societatea bizantină la acea vreme: „într-adevăr, bazileul şi familia sa s-a dovedit a fi o adevărată nenorocire
pentru Imperiu şi pentru noi toţi, prin faptul că fiecare din membrii săi pretinde un trai de viaţă imperial şi
opulenţă, preocupaţi mai degrabă de profitul personal şi nu de interesul general” 119 Or, cei care se aflau într-
o astfel de situaţie şi fără prea mari speranţe la ascensiunea socială, puteau spera prin punerea în practică a
ideilor eretice la o reîntoarcere la viaţa primilor creştini şi împărţirea în mod egal a bunurilor.
117
ANA COMNENA, op. cit. XV, 10,2, p. 340.
118
G. DUBY, Le chevalier, la femme et le prêtre, ed. Hachette, Paris, 1997, p. 117
119
P.GAUTIER „Diatribes de Jean l’Oxite contre Alexis I”, în Revue des Etudes Byzantines, 28, 1970, p.
40.
Bogomislismul s-a răspândit în Bulgaria, unde societatea se afla în criză, ereticii câştigând şi un segment
important din populaţia Constantinopolului, care trăia în sărăcie. Chiar şi perdanţii din 1081, membrii
vechilor familii aristocrate din capitală şi nobilimea civilă, sperau acum într-o posiblă schimbare de regim,
bogomilismul fiind o cale spirituală de manifestare a opoziţiei. În aceste condiţii conducătorul bogomil
Vasile, invitat în acest mediu social ostil puterii, probabil că a acceptat destul de uşor arestarea, crezând într-
o eventuală convertire a împăratului, care putea ulterior ameliora situaţia.120

Edictul din 1107

În luna iunie a anului 1107, împăratul Alexios I a promulgat un edict cu privire la reforma
clerului, adresat patriarhului şi sinodului. În acest act, el se considera singurul autor al reformei Bisericii
amintind şi motivele necesităţii unei schimbări: el a simţit nevoia salvării Bisericii în faţa unui pericol
iminent, care ameninţa Biserica şi credincioşii ei, în special cei simpli. Pericolul era cu atât mai mare cu cât
el pornea din interior, Alexios comparând corpul social cu cel uman: „colegiul sacerdotal este în fruntea
credincioşilor ortodocşi, care dacă se comportă bine, atunci şi trupul, precum şi toţi membrii săi se bucură
de sănătate, dacă este bolnav, atunci corpul se îndreaptă spre ruină, de aceea creştinismul este în pericol
pentru că instituţia bisericească se degradează cu fiecare zi”.121
În aceste condiţii în 1107 au avut loc mai multe procese intentate ereticilor. Conform lui
Alexios I, clerul nu dăduse dovadă de vigilenţă, începând cui Ioan Italos, care a scăpat sancţiunilor din
vremea lui Mihail al VII-lea Dukas şi care a reuşit chiar să câştige simpatia unei părţi a clerului patriarhal.
Împăratul a ameniţat cu suspendarea şi cinci diaconi, pentru că fuseseră elevii lui Italos, sancţiune la care a
renunţat după ce ierarhia bisericească s-a opus. În faţa gravităţiei situaţiei, Alexios declară că întreaga
creştinătate poate fi în pericol şi tot răul provine din neglijenţa clerului, care de multă vreme nu şi-a mai
învăţat corespunzător credincioşii. „Inconştienţă” şi „delăsare” sunt termenii folosiţi cel mai des de împărat
pentru desemnarea atitudinii clerului, cuvinte destul de tari, care arătau însă influenţa imperială asupra
Bisericii bizantine. Măsurile care trebuiau luate erau urgente şi vizau ignoranţa credincioşilor. Lipsa unei

120
E. MALAMUTH, op. cit., p. 234.
121
P. GAUTIER, „L’édit d’Alexis I Comnène sur la réforme du clergé”, în Revue des Etudes Byzantines,31,
1973, p. 178.
predici adecvate, interesul material exagerat al clerului, conduceau spre obscuritate şi ignoranţă, iar ereziile
prosperau. De aceea legislaţia imperială asupra Bisericii devine mai autoritară, asemănătoare epocii
împăraţilor Justinian şi Heraclius, Alexios încercând poate să arate că este nu numai sucesorul unor împăraţi
iluştrii, dar prin legile date a reînnoit imperiul din punct de vedere instituţional, deci şi bisericesc.
Edictul din 1107 avea şi un puternic conţinut ideologic, manifestând măreţia imperială în
toate domeniile.122 Deteriorarea raporturilor cu mama sa Ana Dalasena, după retragerea sa la mânăstire în
1096, l-a făcut pe împăratul Alexios să-şi schimbe atitudinea manifestată la începutul domniei: el propune
creearea unui ordin al predicatorilor, care trebuia să depindă de Patriarhie. Aceşti predicatori numiţi şi
didascăli, trebuiau recrutaţi din rândul clerului patriarhal, alegerea aparţinând însă împăratului. Clerul
incapabil să înveţe era îndepărtat, numai cei în vârstă se bucurau de clemenţă. De asemenea Alexios amintea
că numărul clerului Sfintei Sofia nu putea creşte şi determina două tipuri de avansare: cel tradiţional legat de
vechime şi cel accelerat al didascalilor.123 Măsura demonstrează importanţa deosebită pe care împăratul o
acorda didascalilor, care aveau posibilitatea să rămână diaconi, dacă doreau, dar cu o remuneraţia
asemătoare celei acordate preoţilor. În ierarhia catedralei ei ocupau al doilea loc după funcţionarii Sfintei
Sofia. Didascalii exercitau şi un control moral asupra capitalei: „ei aveau un ochi pentru cartiere, nu se
limitau să înveţe numai poporul şi să le propună ce este bine, ci reprimau pe cei care duceau o viaţă
scandaloasă, atât prin sfaturi, pentru că puteau să-i convingă, prin raporturile cu sfânta patriarhie....” 124
Astfel didascalii îşi făceau cunoscută prezenţa prin vizite pastorale, suplinind absenţa organizării parohiale
din capitală. Insistenţa împăratului ca aceşti didascali să fie hirotoniţi preoţi ne arată un semn de
recunoaştere în plus a importanţei lor, pentru ca poporul să nu se lase păcălit de sfătuitorii cei răi: „când vor
vizita poporul, ei trebuie să facă în aşa fel ca toţi să-i recunoască drept părinţi spirituali, înainte ca lupii să se
deghizeze păstorilor pentru a primii mărturisirea oamenilor”.125
Didascalii trebuiau să predice nu numai în capitală, ci şi în întreg imperiul: „trebuia ca preoţi
pregătiţi să fie instalaţi în biserici parohiale de la sate pentru ca ei să-i lumineze din nou pe oameni şi să
transmită învăţătura ortodoxă”.126
Aceste măsuri demostrează criza de recrutare din sânul Bisericii în vremea lui Alexios I
Comnenul. Astfel împăratul a creat această categorie a predicatorilor cu scopul de a reînnoi şi întări clerul
patriarhal, favorizându-i pe cei mai ascultători şi mai merituoşi. În sfârşit, noile legi ale lui Alexios

122
IBIDEM, pp. 165-227.
123
În timpul lui Alexios I în catedrala Sfînta Sofia din Constantinopol erau cca. 500 de clerici.
124
P. GUTIER, „L’édit d’Alexis I Comnène….. „p. 193.
125
IDEM, IBIDEM
126
IBIDEM, p. 199.
reprezentau un mijloc prin care clerul Sfintei Sofia era supus cu multă stricteţe controlului imperial.
Împăratul insista asupra recrutării de oameni calificaţi şi capabili de a învăţa. Până la completarea
efectivelor, Alexios îi presa pe episcopi să exercite această sarcină, pentru că nu era dezonorant pentru un
ierarh, ci o onoare să intre în casele celor săraci. 127 De aici ne putem da seama de fractura existentă între
diversele clase sociale, irerahii ocupându-se mai mult de elita societăţii civile, iar ereziile se puteau propaga
astfel cu mai multă uşurinţă. Canalele de difuzare erau foarte diverse, de la marile familii din capitală până
la oamenii simpli din mediul rural. Amestecul ideilor eretice cu atitudinea opozantă faţă de ierarhie era
foarte periculoasă pentru împărat, de aceea pentru eliminarea acestui pericol întreaga Biserică trebuia să se
mobilizeze, chiar şi episcopii îndemnaţi să predice credinţa, în calitatea lor de urmaşi ai Sfinţilor Apostoli.
În tinereţe Alexios avusese încredere în călugări, dar acum devine mult mai prudent, pentru că unii eretici
îmbrăcaseră haina monahală: „nu s-ar vedea o tunsoare lumească la bogomili, viclenia lor se ascunde sub
mantie şi glugă”.128 Vasile era călugăr şi purta haine monahale, ceea ce i-a permis răspândirea cu uşurinţă a
învăţăturilor sale eretice. Dorinţa de a împiedica astfel de derapaje ale călugărilor, l-a animat pe Alexios,
care, aşa cum am amintit, i-a însărcinat cu această misiune pe didascali, dar apărea şi o nouă dificultate: cum
se putea face o diferenţă între cei animaţi de dorinţa autentică a unei vieţi ascetice şi cei care profitau de
prestigiul valorilor monahale? În secolul al V-lea, canonul al IV-lea de la sinodul IV ecumenic amintea de
călugării rătăcitori şi încerca să-i aducă sub ascultarea episcopului. La vremea aceea canonul încerca să-i
pedepsească pe cei care propagau erezii, precum Eutihie, călugăr la Constantinopol, care avea pretenţia de a
fi ghid spiritual. Expunerea credinţei monofizite prin toate mânăstirile şi locuinţele capitalei a antrenat o
puternică ruptură religioasă în provincile orientale ale imperiului. Alexios avea în memorie acest pericol, pe
care îl puteau reprezenta unii călugări în conflictul cu autorităţile bisericeşti.
Scopul edictului din 1107 a fost contracararea sectelor şi ereziilor din acea vreme. În plus
împăratul l-a însărcinat pe Eftimie Zigabenul cu copierea tuturor materialelor necesare în această luptă.
Încununarea iniţiativei a fost lucrarea intitulată Panoplia dogmatică, a cărei prefaţă subliniază rolul
împăratului în păstrarea Ortodoxiei, cel care trebuie să ţină trează conştiinţa credincioşilor şi să stimuleze
zelul episcopilor. În sfârşit reforma clerului, a cărei fundament a fost crearea didascalilor aleşi din rândul
clerului patriarhal pentru calităţile lor învăţătoreşti, a avut consecinţe importante asupra învăţământului
bizantin, plasându-se la originea a ceea ce s-a numit mai târziu „Şcoala patriarhală”.

127
E. MALAMUT, op. cit. p. 239.
128
ANA COMNENA, op. cit.XV, 8, 1.p. 332.