1.

Predica la Duminica Samarinencii

Iubiți credincioși,

Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, venind în lume, și pururea însetând de

mântuirea sufletelor omenești, umblând prin locurile Palestinei, a ajuns și la o cetate a
Samariei, care pe atunci se chema Sihar. Acolo, prin pronia Sa nemărginită a făcut a se
întâlni cu o femeie din acea cetate la fântâna lui Iacob. În convorbirea cu ea, prin
înțelepciunea Sa negrăită, o aduce la cunoștința adevărului și printre alte învățături tainice
pe care i le dă, îi vorbește și despre adevărata închinăciune făcută în duh și în adevăr,
zicându-i: “Vine ceasul și acum este, când adevărații închinători se vor închina Tatălui în
duh și în adevăr” (Ioan 4, 23).

Fiindcă ne va fi cuvântul în predica de azi despre rugăciunea făcută în duh și în adevăr,

să vedem ce înseamnă a ne ruga în duh? A ne ruga în duh înseamnă a ne înălța cu
mintea și cu sufletul către Dumnezeu în vremea rugăciunii. Numai rugăciunea făcută cu
mintea din adâncul inimii se poate chema cu adevărat rugăciune duhovnicească, adică
făcută în duh. Ce înseamnă a ne ruga în adevăr? Înseamnă a ne ruga cu lucrarea cea
adevărată a tuturor poruncilor dumnezeiești, adică a tuturor faptelor bune, deoarece omul
este îndoit, fiind alcătuit din suflet și din trup. Când mintea se înalță nevăzut la Dumnezeu
în vremea rugăciunii, iar trupul, care este partea văzută se ostenește la lucrarea
poruncilor lui Dumnezeu, atunci creștinul devine adevărat închinător al lui Dumnezeu în
Duh și în adevăr. Nimeni nu se poate ruga în duh și în adevăr, de se va ruga numai cu
mintea sa și nu va lucra și cu trupul său la facerea poruncilor lui Dumnezeu, căci poruncile
lui Dumnezeu sunt adevărul, după mărturia Sfintei Scripturi care zice: “Toate poruncile
Tale sunt adevăr “(Psalm 118, 86).

Dar chiar dacă ar lucra cineva poruncile lui Dumnezeu și s-ar ruga cu mintea din inimă,
nu va putea avea pe Dumnezeu aproape de el de nu va avea și dreapta credință și de nu
îl va mărturisi prin cuvintele și faptele sale, după învățătura apostolică a Bisericii
Ortodoxe. Acest lucru ni-l arată Duhul Sfânt când zice: “Aproape este Domnul de toți cei
ce Îl cheamă pe El întru adevăr” (Psalm 144, 18).

Rugăciunea în duhul sau în duh, este rugăciunea cea gândi-toare, adică tainică, pe care
o face omul cu mintea, în inima sa. Când ne rugăm cu mare credință și evlavie și când,
cu darul lui Dumnezeu, se unesc gândurile minții cu simțurile inimii noastre în timpul
rugăciunii iar ochii ne izvorăsc lacrimi, atunci ne rugăm în duh și în adevăr, adică din
inimă. Aceasta este cea mai înaltă treaptă a rugăciunii creștine.

Când auzim pe marele Apostol Pavel, zicând: “Mă voi ruga cu duhul, dar mă voi ruga și
cu mintea” (I Corinteni 14, 15), să înțelegem că despre rugăciunea în duh și în adevăr
vorbește aici, care este tot una cu rugăciunea duhovnicească ce se face de cineva cu
mintea în inima sa. La fel, când auzim pe Mântuitorul, zicând: “Tu însă când te rogi, intră
în cămara ta și, închizând ușa ta, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, și Tatăl tău,
Care vede în ascuns, îți va răsplăti ție” (Matei 6, 6), să știm și să înțelegem că despre
rugăciunea cea tainică și gânditoare pe care o face omul cu mintea în cămara inimii sale,
este vorba.

Despre aceeași înaltă rugăciune, vorbește Sfântul Apostol Pavel când zice: “Vreau să
grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea, ca să învăț și pe alții decât zeci de mii de cuvinte
într-o limbă străină” (I Corinteni 14, 19). La aceasta ne îndeamnă și psalmistul care zice:
“Dintru adânc am strigat către Tine, Doamne, Doamne, auzi glasul meu”. Același lucru
ne spune și înțeleptul Solomon, zicând: “Eu dorm, dar inima mea veghează” (Cântarea
Cântărilor 5, 2). Căci, altoindu-se rugăciunea în inima noastră prin Duhul Sfânt, face ca
inima să se roage neîncetat, după porunca dată de marele Apostol Pavel, care a zis:
“Neîncetat vă rugați” (I Tesaloniceni 5, 17). Cu această rugăciune duhovnicească din
inimă se ruga și psalmistul David, zicând: “Strigat-am cu toată inima mea: Auzi-mă
Doamne! Îndreptările Tale voi căuta” (Psalm 118, 145).

Cu această rugăciune făcută cu duhul s-a rugat Ana proorocița, fiind îndurerată, care
“grăia întru inima sa și buzele ei numai se mișcau, dar glasul ei nu se auzea” (I Regi 1,
13). Cu această rugăciune s-a rugat Moise, fiind cu poporul în primejdie la ieșirea din
Egipt, și cu toate că nimeni nu auzea rugăciunea lui, Dumnezeu, luând aminte la graiurile
inimii lui, i-a zis: “Ce strigi așa către Mine?” (Ieșirea 14, 15). Cu această rugăciune făcută
în duh, s-a rugat însăși Preasfânta și Preacurata Fecioară Maria, în sfânta sfintelor, timp
de 12 ani, fiind povățuită la aceasta de însuși Sfântul Duh.

Aceste mărturii vrednice de crezare din Sfânta Scriptură și de la Sfinții Părinți, despre
rugăciunea în duh, adică despre rugăciunea duhovnicească a inimii, amintite mai sus,
sunt destule pentru a ne îndemna și pe noi să ne rugăm lui Dumnezeu ziua și noaptea
cu gura, cu mintea și mai ales cu inima. Dacă păstrăm cu sfințenie dreapta credință și
suntem fii credincioși ai Bisericii Ortodoxe și dacă știm că poruncile lui Dumnezeu sunt
adevărul, după cuvântul psalmistului: “Legea Ta este adevărul” (Psalm 118, 142), apoi
să ne închinăm lui Dumnezeu cu duhul și cu adevărul, adică cu mintea pogorâtă în inimă
și de aici "să înălțăm rugăciuni lui Dumnezeu, deoarece inima este cămara minții", spune
Sfântul Isaac Sirul.

Dar și cu trupul trebuie să ne silim a lucra poruncile lui Dumnezeu, precum a poruncit
Mântuitorul ucenicilor Săi, “învățându-i să păzească toate câte v-am poruncit vouă” (Matei
28, 20). Cine ar îndrăzni să creadă că se poate ruga în duh și în adevăr, fără a lucra și
toate faptele bune, unul ca acesta este asemenea celui ce zice că poate zbura numai cu
o aripă sau poate merge cu un singur picior.

Iubiți credincioși,

Până aici am vorbit pe scurt despre sfânta rugăciune, despre felul cum trebuie să ne
rugăm lui Dumnezeu în duh și în adevăr. La aceasta am fost îndemnat să vorbesc de
femeia samarineancă din Evanghelia de astăzi, care, deși păgână, L-a întrebat pe Iisus
Hristos la fântâna lui Iacob, unde și cum trebuie să se roage (Ioan 4, 19-24).

Să vedem cine era această femeie și cum a fost câștigată de Mântuitorul pentru Împărăția
Cerurilor. Samarineanca, și toți locuitorii din provincia Samaria, făceau parte dintr-un fel
de sectă a Vechiului Testament, separându-se de templul din Ierusalim și respectând
numai primele cinci cărți ale lui Moise. De aceea, între iudei și samarineni era o veche
dușmănie, încât nici nu vorbeau unii cu alții. De aceea a și refuzat să-I dea apă
Mântuitorului însetat, care i-a zis: “Dă-Mi să beau!” Pe lângă credința ei rea,
samarineanca era și o femeie păcătoasă, căci trăise mai înainte cu cinci bărbați în
desfrânare și acum avea al șaselea bărbat. Însă, cu toate că era eretică în credință și
desfrânată în fapte, ea aștepta venirea Mântuitorului în lume, era însetată de "apa vie" a
credinței în Hristos și se interesa cum să se roage cu adevărat lui Dumnezeu.

Să vedem acum în ce fel a vânat la credință pe samarineanca aceasta păgână și

păcătoasă.

Mai întâi, Domnul i-a făgăduit femeii "apa cea vie", adică învățătura Sfintei Evanghelii. Și
după ce femeia a crezut în puterea mântuitoare a Evangheliei, îi zice Mântuitorului cu
glas smerit și rugător: “Doamne, dă-mi această apă, ca să nu mai însetez” (Ioan 4, 15).
Astfel, cuvintele Domnului, atingându-se ca o săgeată de inima samarinencii, i-au
deșteptat credința în suflet. Dar pentru mântuirea ei nu era de ajuns numai credința
dreaptă în Dumnezeu. Îi mai trebuia și fapta bună, căci credința, dacă nu are fapte, este
moartă (Iacob 2, 17). Și cum a întors Domnul inima femeii păcătoase în smerenie și în
căința păcatelor? Prin mărturisire. Prin câteva cuvinte, cu multă iscusință duhovnicească,
Mântuitorul i-a îndemnat conștiința să-și mărturisească singură păcatele. Căci după ce i-
a zis femeii: "Mergi și cheamă pe bărbatul tău și vino aici", samarineanca a mărturisit:
"Nu am bărbat". Adică sunt o femeie păcătoasă. Am trăit în desfrânare cu cinci bărbați și
acum trăiesc în fărădelegi cu altul!

Vedeți cum vânează Hristos sufletele noastre pe calea mântuirii? Vedeți cât de mare este
puterea spovedaniei? Nu ne cere Mântuitorul decât două virtuți principale: credință tare
în Dumnezeu, și pocăință, adică mărturisirea păcatelor noastre cu căință și înnoirea vieții
prin fapte bune. Pe amândouă acestea le-a îndeplinit femeia samarineancă, căci a crezut
că Hristos este Mesia, Mântuitorul lumii, și-a recunoscut păcatele și a cerut "apa cea vie",
adică botezul creștin, harul Duhului Sfânt și învățarea Evangheliei. Dar nu s-a oprit aici,
ci a căutat să adauge și o altă faptă bună, obligatorie pentru noi toți, pentru fiecare creștin,
adică mărturisirea Evangheliei lui Hristos. Căci, fugind în familie și în satul natal, în
cetatea ei, Sihar, umbla pe toate ulițele și striga în auzul tuturor: “Veniți de vedeți un om
care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva acesta este Hristosul? Și au ieșit din cetate
și veneau către El” (Ioan 4, 29-30).

Vedeți cum o femeie păcătoasă a reușit să tragă la credința în Hristos o întreagă cetate?
Oare noi toți, mamele și credincioșii noștri, dacă ar mărturisi cu tărie cuvântul Evanghliei
în casele și familiile lor, n-ar putea aduce măcar pe copiii și soții lor în sărbători la biserică
sau la spovedanie în Sfintele Posturi? Dar cât de puțin își împlinesc credincioșii nostri
această datorie!

Însă femeia samarineancă nu s-a oprit aici. Ci, așa cum citim în Viețile Sfinților, pe 26
februarie, și în cărțile de cult ale Bisericii Ortodoxe, ea s-a botezat în numele Preasfintei
Treimi, primind numele de Fotinia. Împreună cu ea s-au botezat fiii ei Iosif și Fotinos și
surorile ei Fotis și Fotos. Apoi râvnind pentru Hristos, au plecat toți la Cartagena și de
acolo la Roma, predicând cu bărbăție cuvântul Evangheliei și convertind pe mulți să
creadă cu tărie în Hristos. Auzind de aceasta împăratul roman Neron, i-a aruncat pe toți
în temniță, chinuindu-i cumplit. Apoi văzând că nici unul nu se leapădă de Hristos, a
poruncit să li se taie capetele și se face pomenirea lor la 26 februarie.

Iubiți credincioși,

Convorbirea Domnului nostru Iisus Hristos cu femeia samarineancă la fântâna lui Iacob
este o lecție de catehizare creștină și o călăuză pe calea mântuirii pentru noi toți. În
această Evanghelie, preoții învață cu câtă înțelepciune trebuie să câștige sufletele
oamenilor pentru viața veșnică, știind că nu este meșteșug mai mare și mai greu decât
acela de a vâna pe cei păcătoși la pocăință. În Evanghelia de astăzi, creștinii buni învață
că "apa cea vie", dătătoare de viață a credinței ortodoxe și toate izvoarele mântuirii se
află numai la fântâna vieții care este Biserica. Aici ne așteaptă Hristos să venim să ne
închinăm, să ne rugăm, și să-L lăudăm, să ne mărturisim păcatele și să-I cerem iertare și
mântuire.

Aici, la Biserică, păcătoșii vorbesc de Dumnezeu, își recunosc păcatele, se spovedesc,

cer canon de iertare și așteaptă cu smerenie și speranță Sfânta Împărtășanie, iertarea
păcatelor. Aici cei necredincioși și răucredincioși se convertesc la dreapta credință ca
femeia samarineancă, cer de la Hristos apa cea vie a credinței. Aici, mai ales aici la
Biserică, învățăm să ne rugăm în duh și în adevăr, învățăm să ne mărturisim și să ne
plângem păcatele, învățăm să ne smerim și să ne iubim unii pe alții. Aici învățăm cum
putem convinge și aduce la Hristos pe frații noștri care zac în întunericul păcatelor și al
nepocăinței.

La Biserică învățăm a mărturisi pe Hristos pe pământ, învățăm a ne ruga în duh și în

adevăr și a dobândi viața veșnică. Deci să venim regulat la Sfânta Biserică și să lucrăm
cu râvnă ogorul mântuirii noastre, știind că nu este mântuire în afară de Biserică. Iată,
Hristos ne așteaptă la fântână, ne cheamă la Biserică, ne învață să ne rugăm, ni se
descoperă prin învățătura Sfintei Evanghelii, ne ajută să ne curățăm de patimi, ne
hrănește și ne adapă cu Trupul și Sângele Său din sfântul potir și ne dă putere de sus să
ne pocăim. Să părăsim păcatele și să urmăm lui Hristos pentru a ne învrednici de
împărăția Lui în vecii vecilor. Amin.

Hristos a înviat!
 2.Pilda datornicului nemilostiv - Predica la
Duminica a XI-a dupa Rusali

(Pilda datornicului nemilostiv - Despre iertare si impacare)

Am recitit in seara aceasta (rostita in 4 martie 1984 ) din Sfanta Evanghelie

cuprinzatoarea parabola a datornicului nemilostiv, care datora stapanului sau zece mii de
talanti.

In bani de-ai nostri ar veni cam cinci milioane de lei. (Evaluare ce apartine Parintelui
Sofian, dansul tinand cont de cursul leului de atunci.)

Stapanul sau l-a iertat. A fost destul ca sluga aceasta sa ceara o mica ingaduinta
stapanului sau si acesta, cu bunatate negraita, i-a iertat toata datoria. Dar nu se uscasera
bine lacrimile cu care ceruse omul indurare de la stapanul sau si intalneste pe cale pe
unul dintre maruntii lui datornici, care ii datora o suma foarte mica - o suta de dinari - o
suta de lei. I-a pus mana in gat sa-l sugrume, strigandu-i cu rautate: "Plateste-mi ce esti
dator" (Matei 18, 28). Lui i se iertasera definitiv milioane, iar el, pentru o suta de lei, este
gata sa-si sugrume confratele.
Cand auzim o asemenea istorie ne umplem de revolta fata de purtarea cu totul lipsita de
omenie a celui caruia i s-a iertat atat de mult, iar el nu vrea sa ierte nimic. Dar sa nu ne
grabim sa-l osandim prea mult pe acel om fara pic de omenie, pentru ca ne osandim pe
noi insine. Caci si noi ne purtam la fel cu semenii nostri.

Istorioara din Sfanta Evanghelie este o parabola in care datornicul cu zece mii talanti
poate fi oricare dintre noi - dator cu pacate multe fata de Dumnezeu, iar stapanul care
iarta datoria este Dumnezeu. Cel dator cu o suta de dinari este oricare dintre semenii
nostri. Datornicul hain, caruia i s-a iertat tot, iar el nu vrea sa ierte mica datorie a
neputinciosului sau datornic, ne reprezinta pe fiecare dintre noi, carora Dumnezeu ne
iarta tot, iar noi nu vrem sa iertam nici cea mai mica jignire din partea aproapelui nostru.
Prin aceasta parabola Mantuitorul largeste intelesul cuvintelor din rugaciunea Tatal nostru
in care zicem: "...si ne iarta noua greselile noastre precum si noi iertam gresitilor nostri"
(Matei 6, 12). Noi ne rugam zilnic cu aceasta rugaciune si rostim zilnic si aceasta a cincea
cerere din Tatal nostru, dar nu stim in ce masura aceasta cerere "si ne iarta", legata de
afirmatia noastra "precum si noi iertam", nu este mai degraba o osanda pe care noi insine
ne-o cerem de la Dumnezeu, pentru ca noi ne purtam adeseori fata de semenii nostri ca
datornicul neomenos din parabola: desi ni se iarta mult, noi nu iertam deloc sau foarte
putin; in schimb cerem cu neobrazare sa fim iertati mereu, ca si cum Dumnezeu n-ar
vedea si n-ar cunoaste fatarnicia si rautatea noastra.

Dar de ce suntem datori sa iertam?

Sfintii Parinti ne spun ca iertarea este fiica mai mare a dragostei. Cine nu poate sa ierte,
acela nu poate sa iubeasca. Cine nu poate iubi pe oameni nu poate iubi pe Dumnezeu.
Iar ca sa putem iubi pe Dumnezeu, trebuie sa fim impacati cu semenii nostri. Deci, trebuie
sa iertam, ca sa putem trai in buna intelegere si cu semenii si cu Dumnezeu, pentru ca
noi, oamenii, nu putem trai izolati in societate. Avem nevoie unul de altul.

Asa cum fratii dintr-o familie, functionarii dintr-un birou sau muncitorii dintr-o sectie a unei
fabrici au nevoie sa comunice unii cu altii, in diferite momente din viata lor, asa fiecare
dintre noi avem nevoie sa comunicam cu celalalt, inchipuiti-va, insa, ca toti acestia, pe
care i-am numit frati, functionari ori muncitori, ar fi certati intre ei, pentru ca din diferite
motive si-ar fi spus cuvinte jignitoare unii altora sau cineva dintre ei ar fi semanat vrajba
si ura. Fiind certati, toti tac. Muncesc cu ciuda. Se cearta in gand. Clocotesc de manie.
Iar din cand in cand rabufnesc certuri, insulte, amenintari si chiar batai pana la sange si
pana la crima. O asemenea viata este cumplit de apasatoare: o viata de chin, o viata de
iad. Sunt familii in care sotii se urasc si nu vorbesc intre ei cu saptamanile. Sunt frati ori
rude care au fost in bune relatii o vreme, iar apoi, din cauza unor intrigi sau a unor cuvinte
jignitoare, s-au certat si, in loc sa se impace cat mai repede, au tacut si unii si altii si
supararea si dusmania s-a adancit si s-a invechit si le vine foarte greu sa se mai impace.
Sunt vecini certati intre ei, care nu vorbesc unii cu altii zeci de ani, iar cand se intalnesc
fara voia lor, nu stiu incotro sa se uite ca sa nu se vada unii pe altii. Ma intreb: asemenea
oameni, care de obicei sunt crestini si au nevoie si de Dumnezeu, cum pot sa se roage
si cum pot sa ceara iertare de la Dumnezeu, daca ei nu se pot ierta intre ei?

Omeneste vorbind, mai usor este sa te razbuni si sa lovesti, decat sa te stapanesti si sa

ierti. Dar a te razbuna si a lovi dovedeste slabiciune si neputinta de a-ti stapani instinctele
josnice ale firii omenesti.

A te stapani si a ierta este o dovada de marinimie fleteasca si o dovada ca in tine locuieste

Duhul lui Dumnezeu Care este Duhul pacii. Cine se poate stapani la vreme, nu raspunde
cu rau la rau si uita jignirea, a smuls din radacina orice urma de vrajba si rautate. Pentru
ca cel iertat, in fond, se simte umilit si rusinat si nu mai indrazneste sa mai spuna cuvinte
grele ori sa mai urasca. Sunt insa cazuri cand dintre doi impricinati deopotriva de vinovati
unul fata de altul, la un moment dat unul se umileste si cere iertare celuilalt, insa acela
nici nu vrea sa auda de iertare.

Ce se poate face intr-o asemenea imprejurare? In loc sa raspund direct, am sa va citesc

mai intai o intamplare petrecuta in vechime la o manastire din Egipt, intamplare pe care
am copiat-o din cartea numita Pateric.

Iata ce se spune in aceasta carte: ca un frate oarecare avea scarba asupra altui frate.
Adica erau certati unul cu altul, dar acel frate, vrand sa-si ceara iertare, s-a dus sa se
impace cu dansul. Deci, batand el in usa fratelui, acela n-a vrut nicidecum sa-i deschida
si sa-l primeasca. Iar el, cand a vazut ca nu-i deschide, s-a mahnit si mai mult si, mergand
la un batran, i-a spus ce a patit, cum s-a dus sa-si ceara iertare si sa se impace cu acel
frate, care nu numai ca nu l-a primit ca sa stea de vorba cu el, dar nici usa nu i-a deschis.
Iar batranul i-a zis: "Cauta, fiule, si-ti ia seama ca poate ai vreun gand in inima ta, cum ca
tu nu esti cu nimic vinovat si nu i-ai facut nici un rau, ci el ti-a facut rau si numai el este
vinovat. Si asa pe tine te indreptatesti, iar pe el il invinovatesti. Daca este asa, sa stii,
frate, ca pentru aceea nu-i da lui Dumnezeu indemnare sa-ti deschida si sa te primeasca,
pentru ca nu mergi la dansul cu adevar de pocainta, ci cu fatarnicie. Ci, mergi si pune in
inima ta cum ca nu numai el a gresit, ci si tu esti vinovat, iar pe dansul, daca se poate, sa
nu-l invinovatesti. Si asa Dumnezeu ii va da lui indemnare si umilinta si se va smeri si se
va impaca cu tine."

Auzind acestea, fratele s-a umilit in inima lui si, fagaduind ca va face dupa cuvantul
batranului, s-a dus iarasi cu smerenie la acel frate care era suparat pe el, sa se roage sa-
l ierte. Batand la usa chiliei, indata a auzit acela si i-a deschis lui si mai inainte de a se
inchina el si a-si cere iertare, acela s-a inchinat lui cu smerenie, zicand: "iarta-ma, frate,
ca te-am suparat pe tine". Si asa, cu dragoste si din tot sufletul sarutandu-se unul cu altul,
s-a facut mare bucurie intre dansii.

Prin aceasta istorisire simpla, suntem indemnati ca, daca cineva dintre noi are un
asemenea dusman, care nu vrea sa-l ierte, sa faca asa cum a facut acel frate, care a
urmat sfatul batranului. Adica, sa nu invinuim numai pe acela pe care il numim dusman,
ci sa ne cautam si partea noastra de vina. Si, daca suntem cinstiti cu noi insine, ne vom
aduce aminte ca si noi i-am facut vreun rau si noi l-am jignit sau l-am vorbit de rau catre
altii, sau i-am pricinuit vreun necaz pe care noi l-am uitat, dar el il tine minte. Asa ne
sfatuiesc si Parintii cei sfinti, ca in toate faptele noastre "sa ne smerim si noi, defaimandu-
ne si ocarandu-ne pe noi insine si descoperind si vadind inaintea lui Dumnezeu pacatele
noastre, nu ale fratelui nostru". Facand asa vom dobandi o deosebita pace in noi insine.
Si mai spun batranii ca daca cineva nu vrea sau nu poate sa ierte sau sa se impace cu
semenul sau, unul ca acela va fi parasit de ajutorul si de darul lui Dumnezeu.

In legatura cu asemenea cazuri, am sa va citez in continuare un alt cuvant, chiar daca

unora va este cunoscut. Se spune ca in vremea prigoanelor impotriva crestinilor, cand
paganii chinuiau si omorau pe crestini pentru credinta lor in Hristos, atunci au prins si pe
doi crestini, care aveau vrajba intre dansii, si i-au aruncat in temnita, urmand ca a doua
zi sa-i scoata, sa-i chinuiasca si sa-i omoare.

Aflandu-se ei in temnita pentru aceeasi credinta in Hristos dar fiind certati mai de multa
vreme unul cu altul, acum unul dintre ei, umilindu-se in inima lui, a zis celuilalt: "Frate,
iata maine ne vor scoate la judecata lor si ne vor chinui si ne vor omori si vom merge
catre Domnul. Pentru aceea, dar, vrajba si pizma ce a fost si este acum intre noi se cade
sa o lasam, sa ne impacam si sa ne iertam unul pe altul acum, mai inainte de moartea
noastra, ca, fiind curati, sa primim chinurile si moartea pentru credinta si dragostea
noastra in Hristos si asa ne vom invrednici a lua cununile mucenicesti din mainile
Mantuitorului nostru si vom fi primiti in ceata mucenicilor. Si, zicand acestea, s-a plecat
inaintea lui, graind: "Iarta-ma, frate, ca sa fii iertat si tu de Dumnezeu". Dar acela, fiind
biruit de rautatea ascunsa in inima lui, n-a vrut nicidecum sa-l ierte.

Iar a doua zi, dupa ce s-a luminat de ziua, i-au scos pe amandoi din temnita sa-i
chinuiasca si sa-i taie. Atunci, acela care n-a vrut sa se impace si sa ierte pe fratele sau,
vazand ca vor sa-l taie, inspaimantandu-se, s-a lepadat de Hristos, iar pe fratele sau,
crezand in numele Domnului, l-au taiat. Iar pe cel ce s-a lepadat de Hristos l-a intrebat
calaul, zicand: "pentru ce ieri, cand ai fost batut si aruncat in temnita, nu te-ai lepadat de
Hristos, ca sa nu te mai fi chinuit?" Si acela a raspuns: "cand am lasat eu pe Dumnezeul
meu si nu m-am impacat cu fratele meu, atunci si pe mine m-a lasat si m-a parasit ajutorul
Lui si, ramanand gol de dansul, iata acum m-am lepadat de Hristos".

Nu poate fi stare mai jalnica pentru un suflet omenesc decat aceasta: sa nu poti ierta pe
fratele tau nici in cele mai grele clipe din viata ta.

Din nefericire, asemenea cazuri mai sunt si in zilele noastre, cand cineva, care s-a certat
cu altul, vrea sa se impace, celalalt, in loc sa-l ajute si sa se poarte bland si delicat, isi
hate joc de el si cu dispret ii intoarce spatele. In asemenea imprejurari trebuie sa ne
cercetam constiinta si sa vedem daca nu cumva purtam si noi o mare parte de vina si
este cazul sa biruim trufia din noi, sa ne smerim cu adevarat si sa facem asa curm a facut
fratele din Pateric, dupa sfatul batranului.

Daca nu il imblanzim nici asa, sa ne straduim sa iertam din inima toate jignirile si
nedreptatile pe care ni le-a pricinuit acela, sa ne rugam lui Dumnezeu sa-l imblanzeasca,
iar pe noi sa ne ajute sa-l putem ierta cu adevarat, asa cum a iertat Sfantul Arhidiacon
Stefan pe cei care il ucideau cu pietre, rugandu-se pentru ei dupa exemplul Mantuitorului.

Iar ca regula de purtare fata de asemenea oameni ni se recomanda sa nu-i vorbim de rau
catre nimeni, chiar daca ei ne barfesc, ci, dimpotriva, sa-i vorbim de bine, aratandu-le
calitatile, pentru ca orice om are si calitati, nu numai defecte. Si, pe cat se poate, sa le
facem bine, direct sau indirect, si mai ales sa ne rugam pentru ei, ca Dumnezeu sa-i
lumineze, sa-i imblanzeasca si sa-i ajute sa-si dea seama ca si ei gresesc, intrucat si ei
sunt oameni.

Purtandu-ne deci cu blandete, cu smerenie si bunatate neprefacuta cu toti cei din jurul
nostru si pastrandu-ne cugetele curate de orice rautate si viclesug fata de dusmani si de
toti semenii nostri, vom dobandi o pace deosebita in fiinta noastra launtrica, o pace cum
numai Dumnezeu ne-o poate da, iar pe langa aceasta pace a inimii ne vom putea
invrednici si de o adevarata iertare din partea lui Dumnezeu, atunci cand vom zice: "Si
ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri" (Matei 6, 12).

Inchei acest cuvant despre iertare cu indemnul Sfantului Apostol Pavel catre toti crestinii
si deci catre fiecare dintre noi: "Fiti buni intre voi si milostivi, iertand unul altuia, precum
si Dumnezeu v-a iertat voua, in Hristos" (Efeseni 4, 32). Amin!

3. Predica la Duminica 22 dupa Rusalii

(Bogatului nemilostiv)
Iubiţi credincioşi,

Am adus cîteva mărturii despre iad şi muncile iadului din dumnezeiasca Scriptură,
anume de la sfinţii prooroci. Dar să ştiţi că nici unul din patriarhi şi prooroci nu au
arătat aşa de luminat şi descoperit despre iad şi despre chinurile lui, ca Însuşi
Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos în Sfînta Sa Evanghelie. În continuare,
vom arăta, cu mărturii din Noul Testament, descoperirile despre iad şi felurimea
chinurilor lui.

Mîntuitorul ne arată că iadul este loc de chin în care se munceşte şi trupul şi

sufletul, zicînd: Dacă mîna sau piciorul tău te sminteşte, taie-l şi îl aruncă de la
tine, că mai bine este pentru tine să intri în viaţă ciung sau şchiop, decît, avînd
amîndouă mîinile sau picioarele, să fii aruncat în focul cel veşnic (Matei 18, 8). În
iad este pedeapsă veşnică; aceasta o arată Mîntuitorul cînd zice: Şi vor merge
aceştia la osîndă veşnică, iar drepţii la viaţă veşnică (Matei 25, 46). Şi tot
Mîntuitorul ne arată că în iad este foc veşnic, zicînd: Atunci (adică în ziua judecăţii
de apoi), va zice celor de-a stînga: "Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul
cel veşnic, care este gătit diavolilor şi îngerilor lui"(Matei 25, 41).

În iad este foc nestins (Marcu 9, 43). În iad este vierme neadormit, căci, iată ce
zice Domnul: Unde viermele lor nu doarme şi focul lor nu se stinge (Marcu 9, 44).
În iad este gheena: Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă.
Temeţi-vă mai curînd de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în
gheenă (Matei 10, 28). Mîntuitorul ne arată, că în iad este întuneric, plîngerea şi
scrîşnirea dinţilor, căci zice: Iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai
din afară. Acolo va fi plîngerea şi scrîşnirea dinţilor (Matei 8, 12; 22, 13; 25, 30).

În iad este depărtarea de Dumnezeu, pentru care zice Domnul: Niciodată nu v-am
cunoscut pe voi; depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea (Matei 7, 23).
În iad este moartea cea de a doua şi iezerul cel de foc (Apocalipsa 20, 14). În iad
este plîngerea şi tînguirea, după mărturia Domnului care zice: Vai vouă care rîdeţi
acum, că veţi plînge şi vă veţi tîngui (Luca 6, 25). În iad este adînc nemăsurat. De
acest adînc fără de fund şi diavolii se tem. De aceea ei Îl rugau pe Mîntuitorul să
nu le poruncească să meargă în adînc (Luca 8, 31). Iadul este locul de chin al celor
păcătoşi, care n-au ascultat de Evanghelia lui Hristos şi au trăit în tot felul de
păcate şi nelegiuiri (Matei 25, 41).

Fraţii mei, după ce am ascultat cele spuse de Domnul despre iad în Sfînta
Evanghelie, să auzim şi cele ce au spus despre iad sfinţii Săi ucenici şi apostoli.
Iată ce spune dumnezeiescul Ioan Evanghelistul, despre cei păcătoşi care merg în
iad: Iar partea celor fricoşi şi necredincioşi şi spurcaţi şi ucigaşi, desfrînaţi şi
fermecători, şi închinători la idoli, şi a tuturor celor necredincioşi este iezerul care
arde, cu foc şi cu pucioasă, şi care este moartea a doua (Apocalipsa 20, 10; 21, 8).

Acelaşi lucru, despre soarta celor răi şi păcătoşi îl arată şi Sfîntul Apostol Pavel,
zicînd: Nu ştiţi oare, că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă
amăgiţi: nici desfrînaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii,
nici sodomiţii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii
nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu (I Corinteni 6, 9-10). Şi în alt loc, acest
mare Apostol arată osînda celor păcătoşi şi căderea lor din Împărăţia Cerurilor,
zicînd: Iar faptele trupului sînt cunoscute ca unele ce sînt: adulter, desfrînare,
necurăţie, destrăbălare, închinare la idoli, fermecătorie, vrajbe, certuri, zavistii,
mînii, gîlcevi, dezbinări, eresuri, pizmuiri, ucideri, beţii, chefuri şi cele asemenea
acestora... că cei ce fac unele ca acestea nu vor moşteni împărăţia lui
Dumnezeu (Galateni 5, 19-21).

Sfîntul Apostol Petru, arătînd osînda sodomenilor, zice: Şi cetăţile Sodomei şi

Gomorei, osîndindu-le la distrugere le-a prefăcut în cenuşă, dîndu-le ca pildă
nelegiuiţilor în viitor (II Petru 2, 6). Acelaşi Apostol, arătînd că nici pe îngerii care
au căzut din ascultare Dumnezeu nu i-a cruţat, ci i-a pedepsit veşnic în iad,
zice: Că Dumnezeu nu a cruţat pe îngerii care au păcătuit ci, legîndu-i cu
legăturile întunericului în iad, i-a dat să fie păziţi pînă la judecată (II Petru 2, 4).

Şi Sfîntul Ioan Evanghelistul, la Apocalipsă, vorbeşte de pedeapsa veşnică a lui

Antihrist şi a proorocului mincinos care vor fi aruncaţi de vii în iad, zicînd: Şi fiara
a fost răpusă şi cu ea proorocul cel mincinos, cel ce făcuse înaintea ei semne cu
care amăgise pe cei ce au purtat semnul fiarei şi cei ce s-au închinat chipului ei.
Amîndoi au fost aruncaţi de vii în iezerul cel de foc, unde arde
pucioasă (Apocalipsa 19, 20). Apoi zice: Şi diavolul, care îl amăgise, a fost
aruncat în iezerul cel de foc şi de pucioasă, unde este şi fiara şi proorocul
mincinos, şi vor fi chinuiţi acolo, zi şi noapte, în vecii vecilor (Apocalipsa 20, 10).

Iată ce zic Sfinţii Părinţi despre iad. Sfîntul Macarie cel Mare, spune că lacrimile
celor ce se muncesc în iad vor fi de foc şi cu totul se vor arde trupurile acelea peste
care vor pica (Uşa pocăinţei, p. 187). Sfîntul Vasile cel Mare, arată că în iad sînt un
fel de viermi otrăvitori şi mîncători de trupuri, care fără de săturare mănîncă şi
niciodată nu-şi umplu pîntecele lor şi, mai ales cînd mănîncă, pricinuiesc omului
dureri nesuferite (Tîlcuiri la Psalmul 33). Iar dumnezeiescul Părinte Ioan Gură de
Aur, arătînd că cei din iad mai tare se chinuiesc cînd văd fericirea cea mare a
drepţilor, zice: "Şi pe Adam, scoţîndu-l Dumnezeu din rai, l-a pus să locuiască în
preajma lui, ca vederea cea deasă a raiului, mai lucrătoare şi mai puternică să-i facă
lui simţirea căderii din bunătăţile acelea. Aşa şi pe bogatul cel nemilostiv, l-a
sălăşluit mai departe de Lazăr, ca să vadă de cîte bunătăţi s-a lipsit pe sine. Ţi-am
trimis, zice, pe săracul de Lazăr la uşă, ca să se facă ţie învăţător de faptă bună şi
pricină de iubire de oameni. Ai trecut cu vederea folosul, nu ai voit să-l
întrebuinţezi la ceea ce se cuvenea, în scopul mîntuirii. Întrebuinţează-l dar acum
spre mai mare mustrare de pedeapsă şi muncă" (Puţul Sf. Ioan Gură de Aur,
Buzău, 1833, p. 462).

Sfîntul Efrem Sirul, arătînd plîngerea celor din iad, zice: "Atunci cu amar plîngînd,
lacrimi vărsînd şi văitîndu-se, vor zice: O, cum a trecut vremea noastră, cu lenevie
şi cu trîndăvie! O, cum ne-am înşelat! O, cum, auzind noi dumnezeieştile Scripturi,
rîdeam şi ne băteam joc. Acolo, atunci vorbea cu noi Dumnezeu prin Sfintele
Scripturi şi noi nu luam aminte. Acum aici în munci, strigăm către Dînsul şi cu
dreptate El Îşi întoarce faţa Sa de la noi. Ce ne-au folosit nouă dulceţile cele
veselitoare ale lumii şi desfătările? Unde este acum tatăl care ne-a născut? Unde
este maica care ne-a purtat în pîntece şi cu dureri şi cu chinuri ne-a născut? Unde
sînt acum fiii noştri cei iubiţi? Unde, bogăţia? Unde, moşiile, averile şi agoniselile
noastre? Unde adunarea, tovărăşia şi ospeţele? Unde călătoriile cele de multe feluri
şi deşarte? Unde sînt împăraţii şi puternicii? O, cum acum nici unul din aceştia nu
se află şi nici nu poate să ne ajute nouă sau să ne izbăvească. Ci cu totul şi de
Dumnezeu şi de sfinţi, ne-am părăsit! Acestea vor fi cuvintele care cu jalnice
tînguiri şi plîngeri se vor auzi de la cei ce în iad se muncesc " (Uşa pocăinţei,
Cuvînt pentru iad, p. 188).

Sfinţii şi dumnezeieştii Părinţi în chip luminat ne arată ce se petrece în momentul

cînd sufletul se desparte de trup. Îngerii buni şi răi se înfăţişează înaintea sufletului.
Vederea celor din urmă, pricinuieşte sufletului mare tulburare şi frică, dar el
găseşte totuşi o mîngîiere la vederea sfinţilor îngeri buni. Faptele bune ale omului
şi conştiinţa lui curată, sînt în acest moment un mare ajutor şi o mare bucurie
pentru suflet. Ascultarea, umilinţa, faptele bune şi răbdarea necazurilor, sînt atunci
o mare sprijinire a sufletului, care se înalţă către Domnul într-o mare bucurie,
însoţit de îngerii cei buni. În schimb, sufletul cel plin de patimi şi de păcate este
condus de diavoli la iad, unde va suferi veşnic.

Într-o zi doi îngeri se arătară Sfîntului Macarie Alexandrinul şi îi spuneau:

"Sufletul omului păcătos ca şi al celui drept, este cuprins de mare spaimă la
vederea grozavilor şi răilor îngeri. El aude plîngerile şi suspinele celor ce îl
înconjoară, dar nu poate nici vorbi nici scoate vreun glas. El este tulburat şi
înspăimîntat, cugetînd la îndelungatul drum ce are să-l facă şi la noul fel de viaţă
ce are să ducă după despărţirea sa de trup". Iar Sfîntul Chiril al Alexandriei arată ce
groază şi spaimă are sufletul pînă ce se rosteşte asupra lui judecata definitivă şi
zice că: "Puterile dumnezeieşti stau în faţa duhurilor necurate şi arată cugetările
cele bune, vorbele şi faptele cele bune ce sînt ale sufletului, în timp ce acesta, plin
de groază, stă în mijlocul îngerilor şi al demonilor şi aşteaptă îndreptăţirea şi
scăparea sa, sau osîndirea şi pierderea sa în iad" (Viaţa repausaţilor noştri,
Bucureşti, 1899, p. 19-20).

Muncile iadului încep, după învăţătura Bisericii Ortodoxe, la 40 de zile după

moartea omului, cînd sufletul păcătos este aruncat în osîndă. Acesta este, însă, un
iad provizoriu căci starea celor aruncaţi în iad patruzeci de zile după moarte, se
poate schimba cu timpul prin rugăciunile Bisericii şi milosteniile urmaşilor, dacă,
bineînţeles, cel ce a murit era în dreaptă credinţă şi mai ales dacă a fost mărturisit
înainte de moarte la duhovnicul său de toate păcatele sale. Iar iadul definitiv sau
starea de osîndă veşnică, urmează după judecata generală ce va fi la sfîrşitul lumii,
cînd drepţii vor merge în Împărăţia Cerurilor pentru veşnicie, iar păcătoşii în focul
nestins, iarăşi pentru veşnicie (Matei 25, 45-46).

Iubiţi credincioşi,

Iadul a fost creat de Dumnezeu pentru diavoli, dar nu pentru oameni, care sînt
zidiţi după chipul şi asemănarea Sa. Dar prin căderea din rai, a primilor oameni,
neamul omenesc a fost supus osîndei iadului pînă la venirea Fiului lui Dumnezeu
pe pămînt. Numai prin moartea şi Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, iadul a
fost deschis, iar drepţii Vechiului Testament au fost eliberaţi şi primiţi în rai.

De la învierea şi înălţarea Mîntuitorului, de-a dreapta Tatălui, pînă la sfîrşitul

veacurilor, toţi creştinii dreptcredincioşi care păzesc poruncile Lui, sînt mîntuiţi,
adică sînt primiţi în odihna raiului. Numai creştinii necredincioşi, adică lepădaţii de
Dumnezeu, sinucigaşii, sectanţii care s-au rupt de Biserica apostolică, şi cei ce mor
nepocăiţi în păcate grele, precum ucigaşii, desfrînaţii, cei ce trăiesc în ură şi alte
păcate asemenea, sînt osîndiţi după moarte în muncile iadului. O parte dintre ei,
mai ales cei ce se căiesc de păcatele lor înainte de moarte, sînt scoşi din iad prin
rugăciunile Bisericii şi prin fapte de milostenie. Tocmai de aceea noi facem
rugăciune şi milostenie pentru răposaţii noştri ca parastase cu dezlegări, liturghii şi
praznice la trei, la nouă şi la patruzeci de zile după mutarea lor din viaţă, ca
Dumnezeu să-i ierte şi să le dea odihnă în rai.

Dacă vrem să ne mîntuim, adică să scăpăm de iad şi să fim primiţi în rai şi bucuria
împărăţiei cereşti trebuie să facem următoarele lucruri: Mai întîi să păstrăm cu
sfinţenie dreapta credinţă ortodoxă pe care o avem neschimbată de două mii de ani.
Apoi să ascultăm de Biserica întemeiată de Hristos şi de păstorii ei - preoţi şi
episcopi. Să păzim cu multă evlavie poruncile Sfintei Evanghelii şi mai ales,
rugăciunea, milostenia, smerenia, iubirea creştină, naşterea şi creşterea de copii,
participarea regulată la biserică, spovedania şi Sfînta Împărtăşanie.

Să cugetăm mult la Evanghelia care s-a citit astăzi. Vedeţi că săracul şi mult
răbdătorul Lazăr a intrat în rai după moarte, iar zgîrcitul şi nepocăitul bogat a fost
aruncat în iad cu diavolii? Vedeţi în ce fericire sînt cei drepţi şi în ce foc şi chinuri
grele se află păcătoşii în iad? Vedeţi, de asemenea, că cei din iad văd atît pe cei
fericiţi din rai, cît şi pe cei ce trăiesc în păcate pe pămînt? Zadarnic cere bogatul
apă să-şi ude gura că nimeni nu are să-i dea. Zadarnic se roagă lui Avraam să
trimită pe Lazăr pe pămînt ca să cheme la pocăinţă pe fraţii săi, că i se
răspunde: Au pe Moise şi pe prooroci! (Luca 16, 29).

La fel ni se va răspunde şi nouă, dacă nu ne pocăim: Avem pe Hristos şi pe preoţi.

Să-i ascultăm pe ei!

Deci, dacă vrem să scăpăm de iad, să ne pocăim şi noi, fraţii mei, pînă avem vreme
şi să ne silim la toată fapta bună, mai ales la rugăciune, milostenie, iertare, viaţă
curată şi spovedanie. Numai aşa vom fi iertaţi, miluiţi şi primiţi în sînul lui
Avraam, adică în veşnica bucurie a raiului, împreună cu proorocii, cu apostolii, cu
mucenicii şi cu toţi drepţii, împreună cu săracul Lazăr, împreună cu Hristos. Acolo
şi numai acolo nu mai este durere, nici suspin, ci viaţă fără de sfîrşit. Amin.

4.Duminica a 25 a(Pilda Samarineanului milostiv)

Iubiţi credincioşi,

Dacă citim cu atenţie Sfînta Evanghelie vedem că Mîntuitorul nostru Iisus Hristos
a fost ispitit de diavolul (Matei 4, 1-11), dar mai ales de multe ori a fost ispitit de
slugile diavolului, care erau cărturarii, saducheii, fariseii, arhiereii şi legiuitorii
(Matei 22, 15-18).

Aceste ispitiri din partea lor, întotdeauna erau amestecate cu ură, cu vicleşug şi cu
făţărnicie. Aşa vedem, de exemplu, că fariseii, au ţinut sfat cu vicleşug ca să prindă
în cuvînt pe Mîntuitorul, şi au trimis la El nişte iscoade ca să-L întrebe dacă se
cuvine a da dajdie Cezarului. Dar Mîntuitorul, cunoscînd viclenia lor, a zis către
ei: De ce Mă ispitiţi, făţarnicilor? (Marcu 12, 15). Altă dată saducheii şi fariseii s-
au apropiat cu vicleşug de Domnul, să le dea semn din cer. Iar El le-a
răspuns: Cînd se face seară, ziceţi: Mîine va fi timp frumos, pentru că este cerul
roşu; iar dimineaţa ziceţi: Astăzi va fi furtună, pentru că se roşeşte cerul
posomorît. Apoi le-a zis: Făţarnicilor, faţa cerului ştiţi să o judecaţi, dar semnele
vremilor nu puteţi! Neam viclean şi adulter cere semn şi semn nu i se va da decît
numai semnul lui Iona, şi lăsîndu-i a plecat (Matei 16, 1-4).

Vedeţi, fraţilor, că în cuvintele de răspuns către saduchei şi farisei, îi numeşte

făţarnici şi neam viclean. Şi aceasta pentru că în sfătuirea lor de a-L ispiti şi a-I
cere semn din cer, erau plini de făţărnicie şi viclenie. La fel vedem şi pe legiuitorul
din Sfînta Evanghelie de azi venind cu viclenie şi făţărnicie către Domnul,
ispitindu-L şi zicînd: Învăţătorule, ce voi face să moştenesc viaţa cea
veşnică? (Luca 10, 25). Dar Domnul nostru Iisus Hristos, care prinde pe cei
înţelepţi în vicleşugul lor (I Corinteni 3, 19), văzînd pe legiuitor că una vorbeşte cu
gura şi alta plănuieşte în inima lui, nu i-a răspuns la cuvintele sale, ci îi pune o
întrebare, zicînd: În Lege ce este scris, cum citeşti?(Luca 10, 26), încercînd din
cuvintele lui să-l înveţe cele ce nu ştia. Mîntuitorul, care întotdeauna vedea
vicleşugul celor ce I se adresau (Luca 20, 23), cunoscînd viclenia legiuitorului care
Îl ispitea, l-a întrebat: "Ce scrie în Legea lui Moise?" Iar el a zis: Să iubeşti pe
Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, şi pe aproapele tău
ca pe tine însuţi (Levitic 19, 18; Matei 22, 37-40), iar Mîntuitorul i-a zis: Drept ai
răspuns, fă aceasta şi vei fi viu.

Legiuitorul însă nu credea că Iisus Hristos este Dumnezeu. Pentru ce dar, Iisus i-a
zis: Fă aceasta şi vei fi viu? Dar poate oare cineva să se mîntuiască fără credinţă în
Iisus Hristos? Nu, căci Domnul a zis: Cela ce crede întru Mine, nu crede în Mine
ci în Cel ce M-a trimis pe Mine, şi iarăşi: Cel ce mă vede pe Mine, vede pe Cel ce
M-a trimis pe Mine (Ioan 12, 44-45), şi iarăşi: Cela ce crede în Mine, chiar de va
muri viu va fi (Ioan 11, 25). Atunci pentru ce a zis Domnul legiuitorului că va fi
viu împlinind cele scrise în legea lui Moise? Iată pentru ce: pentru că Legea lui
Moise a fost învăţătoare şi călăuză spre Hristos (Galateni 3, 24), iar sfîrşitul Legii
este Hristos, spre îndreptarea a tot celui ce crede (Romani 10, 4), şi cela ce crede
în învăţătura lui Moise, acela crede şi în Iisus Hristos. Cum zice şi în alt loc: De aţi
fi crezut în Moise, aţi fi crezut şi Mie (Ioan 5, 46-47).

A mai zis Domnul legiuitorului că va fi viu prin cele scrise în legea lui Moise,
pentru că tot cel ce iubeşte pe Cel ce a născut, iubeşte şi pe cel născut din El (I
Ioan 5, 1). Iar legiuitorul vrînd a se îndrepta pe sine, l-a întrebat pe Iisus: Cine este
aproapele meu? (Luca 10, 29) Iată, altă întrebare pusă cu vicleşug lui Iisus. Oare
legiuitorul nu ştia cine este aproapele lui? Acesta ca un legiuitor şi învăţător de
Lege, ştia cu adevărat cine este aproapele lui, dar prin această întrebare vicleană,
vroia să audă ce zice Domnul, fiindcă el socotea că numai cei din neamul iudeilor
sînt aproapele lor, iar nu oricare om.

Dar Preabunul nostru Mîntuitor, vrînd să-i arate cine este cu adevărat aproapele
nostru, i-a răspuns cu pilda omului căzut între tîlhari, zicînd: Un om oarecare, se
cobora din Ierusalim la Ierihon şi a căzut între tîlhari, care, dezbrăcîndu-l şi
rănindu-l, s-au dus lăsîndu-l abia viu (Luca 10, 30). Vedeţi, fraţilor că Mîntuitorul
nu a zis un iudeu, ci un om oarecare, ca prin aceasta să-i arate legiuitorului că orice
om este aproapele nostru şi de îl vom vedea în primejdie se cuvine cu toată
dragostea a-l ajuta.

După ce Mîntuitorul a spus această pildă legiuitorului, l-a întrebat: Care dintre
aceştia trei ţi se pare a fi aproapele celui ce a căzut între tîlhari? Iar el, silit fiind
să spună adevărul, a zis: Cel ce a făcut milă cu dînsul. Atunci Mîntuitorul a
zis: Mergi şi fă şi tu asemenea (Luca 10, 37).

Vedeţi înţelepciunea cea fără de margine a Mîntuitorului nostru Iisus Hristos?

Legiuitorul acela a venit cu viclenie şi făţărnicie ca să ispitească pe Domnul, iar
Mîntuitorul, prin pilda cu omul cel căzut între tîlhari şi cu Samariteanul cel
milostiv, care a purtat grijă de cel rănit şi căzut între tîlhari, i-a dat un minunat şi
dumnezeiesc răspuns. Mai întîi a învăţat pe legiuitor că orice om din lume este
aproapele nostru. După ce l-a făcut a înţelege acest lucru şi a-l mărturisi, i-a
zis: Mergi şi fă şi tu asemenea. Adică să nu mai socoteşti de acum înainte că numai
cei din neamul iudeilor sînt aproapele tău, ci oricare om din această lume să fie
socotit aproapele nostru, şi de este cineva în necaz sau primejdie, să-l ajutăm ca pe
cel ce este de un neam cu noi.

Iubiţi credincioşi,

Dar să revenim cu cuvîntul nostru la cele despre care am vorbit la început, adică
despre ispitirea cea vicleană şi despre făţărnicie. Să vorbim ceva despre aceste
două patimi pentru care Mîntuitorul nostru Iisus Hristos de atîta ori i-a mustrat şi i-
a ameninţat cu vaiul pe cărturari, pe farisei, pe saduchei şi pe legiuitorii Legii
Vechi.

Mai întîi să arătăm ce este vicleşugul.

Trebuie să ştim şi să înţelegem că tatăl tuturor răutăţilor şi izvor a tot vicleşugul

este diavolul. Acesta cu viclenie a înşelat la început pe strămoşii noştri Adam şi
Eva şi cu înşelăciunea cea vicleană i-a scos din rai (Facere 3, 1; II Corinteni 11, 3).
Dumnezeu urăşte pe omul viclean (Psalm 5, 6). Sfînta şi dumnezeiasca Scriptură
arată că inima omului este mai vicleană decît orice şi foarte stricată! Cine o va
cunoaşte? (Ieremia 17, 9). Mîntuitorul nostru Iisus Hristos ne-a arătat că vicleşugul
este un păcat care, împreună cu altele, îşi are izvorul şi rădăcina în inima omului,
zicînd: Căci dinlăuntru, din inima omului ies cugetele cele rele, desfrînările,
beţiile, uciderile, adulterul, lăcomia, vicleşugurile, înşelăciunile, pizma, hula,
trufia, uşurătatea (Marcu 7, 21-22).
Marele Apostol Pavel mustră pe Elima vrăjitorul pentru viclenia lui, zicînd: O, tu
cel plin de toată viclenia şi de toată înşelăciunea, fiu al diavolului şi vrăjmaş a
toată dreptatea (Fapte 13, 10). Acelaşi Apostol acuză pe cei care s-au împotrivit
lui Dumnezeu, plini fiind de toată nedreptatea, de desfrînare, de viclenie, de
lăcomie şi de răutate (Romani 1, 28-29). Şi învăţînd pe creştini, le spune: Ne-am
lepădat de cele ascunse ale ruşinii, nemaiumblînd cu vicleşuguri, nici stricînd
cuvîntul lui Dumnezeu (II Corinteni 4, 2). Iar Efesenilor le spune: Să nu fim copii
duşi de valuri, purtaţi încoace şi încolo de orice vînt al învăţăturii prin
înşelăciunea cea omenească, prin vicleşugul lor spre uneltirea răzvrătirii (Efeseni
4, 14).

Fraţii mei, din mărturiile de mai sus dacă aţi ascultat cu atenţie, aţi putut înţelege
următoarele: întîi, că diavolul este începutul şi rădăcina tuturor răutăţilor şi al
vicleşugului; al doilea, că vicleşugul izvorăşte din inima omului şi al treilea, că
oamenii cei vicleni sînt fii ai diavolului şi vrăjmaşi a toată dreptatea.

Să arătăm cîte ceva şi despre păcatul cel pestriţ şi felurit al făţărniciei, care este
armură blestemată a vicleşugului diavolesc. Şi iată ce am a zice în această privinţă.
Să ştiţi că făţărnicia are rădăcina pe vicleşug, iar roade, pe minciună, pe amăgire,
pe măiestrie, pe agoniseala rea, pe necinste şi pe vătămarea aproapelui.

Omul făţarnic este nesincer, prefăcut, fals şi viclean, căci una gîndeşte şi alta
vorbeşte. Cuvîntul lui este da, iar lucrul său nu. Oamenii făţarnici cinstesc pe
Dumnezeu numai cu buzele, după cum arată Sfînta Scriptură, zicînd: Poporul
acesta se apropie de Mine, numai cu gura şi cu buzele Mă cinsteşte, iar cu inima
este departe de Mine (Isaia 29, 13), şi dumnezeiescul prooroc Ieremia, arătînd
acelaşi lucru, zice: Aproape eşti Tu, Doamne, de gura lor, dar departe de inima
lor (Ieremia 12, 2). Oamenii făţarnici sînt cucernici numai la arătare (II Timotei 3,
5). Mîntuitorul nostru Iisus Hristos a asemănat cu aluatul păcatul făţărniciei, zicînd
către ucenicii Săi: Păziţi-vă de aluatul fariseilor, care este făţărnicia (Luca 12, 1).
Dar de ce Mîntuitorul a asemănat cu aluatul pe făţarnici? Iată de ce!

După cum aluatul dospeşte toată frămîntura (Matei 13, 33), aşa şi făţărnicia unită
cu vicleşugul, strică toată aşezarea cea duhovnicească a omului. Inima, mintea,
vederea, limba, buzele lui precum şi toată purtarea lui cea din afară şi cea
dinlăuntrul lui sînt tulburate de aceasta.

Nu auzim în Sfînta Scriptură, zicînd: Vai ţie vameşule! Vai ţie desfrînată! Vai ţie
tîlharule! Că pe toţi aceştia i-a primit şi i-a miluit Domnul. Iar pe făţarnici, de
multe ori i-a mustrat şi cu vaiul i-a ameninţat, zicînd: Vai vouă, cărturarilor şi
fariseilor făţarnici, că închideţi Împărăţia Cerurilor înaintea oamenilor, că nici
voi nu intraţi, şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi (Matei 23, 13). Vai vouă
cărturarilor şi fariseilor făţarnici, că mîncaţi casele văduvelor şi cu făţărnicie vă
rugaţi îndelung, pentru aceasta mai multă osîndă veţi avea (Matei 23, 14).

Şi iarăşi: Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici, că înconjuraţi marea şi

uscatul ca să faceţi un ucenic, şi dacă l-aţi făcut, îl faceţi fiu al gheenei mai îndoit
decît voi(Matei 23, 15). Acestea şi încă multe vaiuri a spus Mîntuitorul asupra
cărturarilor şi fariseilor, saducheilor şi legiuitorilor. Nici unul din sfinţi şi din
filosofii lumii acesteia nu a putut să arate păcatului făţărniciei şi al vicleşugului
mai luminat ca Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, Care fiind Dumnezeu
adevărat, privea în inimile cărturarilor şi ale fariseilor, şi văzînd aceste patimi grele
le mustra şi le ameninţa cu vaiul.

De aceea şi Sfîntul Apostol Petru îndeamnă pe toţi creştinii să fugă de vicleşug şi

făţărnicie (I Petru 2, 1). Păcatul făţărniciei duce pe mulţi la erezie, la rătăcire şi
este, nu numai un prilej de sminteală, ci şi de pierzare pentru mulţi. Marele Apostol
Pavel a arătat că în vremile cele de apoi, mulţi făţarnici şi vicleni se vor
arăta: Duhul grăieşte lămurit, zice el, că în vremile cele de apoi unii se vor depărta
de la credinţă, luînd aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile diavolilor
prin făţărnicia unor mincinoşi, care sînt osîndiţi în cugetele lor (I Timotei 4, 1-2).

În această categorie de făţarnici intră toţi ereticii, toţi sectanţii, care prin făţărnicie
şi falsă smerenie şi credinţă strîmbă, amăgesc pe cei necunoscători ai vicleşugului
şi ai minciunii lor. De aceea este bine ca toţi credincioşii şi cei ce au dreaptă
credinţă să fugă de aceşti şerpi veninoşi, de aceşti făţarnici vicleni, care cu viclenie
şi făţărnicie se silesc a înşela pe cei nevinovaţi. Aceştia sînt lupi îmbrăcaţi în piei
de oaie (Matei 7, 15-16), care cu viclenie şi făţărnicie vor să înşele şi să piardă oile
cele cuvîntătoare ale lui Hristos.

Oamenii care sînt cuprinşi de păcatele făţărniciei şi ale vicleşugului, îi puteţi

cunoaşte din aceste semne: Cinstesc pe Dumnezeu numai cu buzele (Isaia 29, 13;
Ieremia 12, 2); nu fac cele ce zic (Matei 23, 3-4); oamenii făţarnici sînt cucernici
numai la arătare (II Timotei 3, 5); se îngrijesc numai de evlavia cea din afară
(Matei 23, 25).

Oamenii făţarnici sînt observatori numai la lucrurile cele mici şi neînsemnate

(Matei 23, 23); învaţă minciuna (Fapte 20, 30; I Timotei 4, 2); fac lucruri bune cu
îngîmfare (Matei 6, 2); postesc şi se roagă cu îngîmfare (Matei 6, 2-12). Oamenii
făţarnici zic: "Doamne, Doamne", dar nu fac voia lui Dumnezeu (Matei 7, 21); le
plac scaunele cele dintîi la adunări (Matei 23, 6; Marcu 12, 38-39); sînt orbi faţă de
păcatele lor şi aspri cu păcatele altora" (Luca 6, 41-42; Romani 2, 1-3); mănîncă
casele văduvelor, cum a zis Domnul (Matei 23, 14); sînt lupi îmbrăcaţi în piei de
oaie (Matei 7, 15); făţarnicii întrebuinţează religia în scop de cîştig (Luca 20, 47);
sînt zeloşi în a face prozeliţi (Matei 23, 15); nu lasă pe alţii să intre în cer (Luca 11,
52).

Dumnezeu pe oamenii făţarnici îi socoteşte urîciune (Isaia, 1, 11-14); oamenii

făţarnici se cunosc după faptele lor (Matei 7, 15-20). Pedeapsa lui Dumnezeu
ajunge pe cei făţarnici (Marcu 12, 40; Iov 15, 24). Făţarnicii mai ales în vremurile
din urmă se vor arăta (I Timotei 4, 2; II Timotei 3, 5) De oamenii făţarnici trebuie a
fugi şi a ne îndepărta (II Timotei 3, 5-6).

Iubiţi credincioşi,

În încheiere voi vorbi despre cel mai viclean şi mai făţarnic om din lume, care a
întrecut cu răutatea vicleniei şi a făţărniciei pe toţi cei mai înainte de el. Acesta a
fost Iuda Iscarioteanul, unul din cei doisprezece Apostoli, care s-a făcut vînzător al
Mîntuitorului nostru Iisus Hristos. În acest om viclean şi făţarnic intrînd satana
(Luca 22, 3), a lucrat prin el la vînzarea şi pierderea Domnului nostru Iisus Hristos.
Prin acest viclean şi făţarnic ucenic, Mîntuitorul a fost dat la chinuri, la răstignire şi
la moarte pe cruce (Matei 27, 33-37). În acest Iuda, fiul pierzării, (Ioan 17, 12),
care mai bine nu s-ar fi născut (Matei 26, 24), s-au unit aceste preagrozave fapte
ale vicleşugului şi ale făţărniciei. Acest preaviclean şi făţarnic ucenic, pe lîngă
răutăţile mai sus arătate, era şi foarte bolnav de iubirea de arginţi. Şi cînd Maria,
sora lui Lazăr în Betania a spălat cu mir de nard curat, de mare preţ picioarele
Mîntuitorului şi le-a şters cu părul capului ei (Ioan 12, 3), Iuda i-a făcut supărare
Mariei, zicînd că ar fi trebuit să vîndă mirul şi preţul să-l fi dat la săraci.

Iuda cel viclean şi făţarnic, arătîndu-se că îi este milă de săraci, înşela pe cei de faţă
pentru că lui nu-i era milă de săraci, ci pentru că era fur şi avînd punga, lua din ce
se punea în ea (Ioan 12, 5-6). O, viclenie şi făţărnicie; cu chipul se arăta milostiv,
iar în inimă avea nesaţul iubirii de argint. Tot aşa şi la vinderea Mîntuitorului în
grădina Ghetsimani a dat semn la cei ce voiau să prindă pe Domnul, zicînd: Pe
care voi săruta, Acela este; puneţi mîna pe El (Matei 26, 48). Şi îndată venind la
Iisus, a zis: Bucură-Te, Învăţătorule! Şi L-a sărutat (Matei 26, 49). Iar Mîntuitorul
i-a zis: Prietene, pentru ce ai venit? (Matei 26, 50). O, viclenie şi făţărnicie
nemaiauzită a vînzătorului şi o, bunătate negrăită a Mîntuitorului! Ştie toate cele
din inima lui Iuda, cunoaşte toată viclenia şi făţărnicia lui, dar nu-l mustră şi nici
nu-l pierde, ci cu cuvînt plin de blîndeţe îl întreabă, zicînd: Prietene, pentru ce ai
venit? (Matei 26, 50).

Vedeţi, fraţii mei, faptele vicleşugului şi ale făţărniciei lui Iuda? În inimă are
vînzarea şi prinderea Mîntuitorului, iar pe buze, "Bucură-te, Învăţătorule!" şi
sărutarea cea vicleană, ca semn celor ce veniseră să-L prindă pe Domnul. Iar
Preabunul nostru Mîntuitor îi zice: Prietene şi ucenicul Meu, cu ce ţi-am greşit, de
ce mă vinzi la cei fără de lege? Eu te-am făcut apostol. Eu te-am făcut părtaş
Trupului şi Sîngelui Meu (Marcu 14, 22-25). Eu ţi-am dat harul şi puterea de a face
minuni, de a izgoni duhurile cele necurate, de a tămădui tot felul de boli şi de a
învia morţii (Matei 10, 1-8). Eu ţi-am încredinţat şi punga cea de obşte spre a
mîngîia într-un fel inima ta cea iubitoare de arginţi şi neputinţa ta (Luca 22, 36), iar
tu acum, ucenicul Meu şi prietenul Meu, care de atîtea daruri şi cinste te-ai
îmbogăţit de la Mine, fără de nici o recunoştinţă şi fără de nici o milă, mă dai spre
moarte? Oare îţi dai seama cîtă întunecare, cîtă orbire spirituală şi cîtă
nerecunoştinţă este acum în inima ta? Pentru ce te faci de bună voie fiu al
pierzării? (Ioan 17, 22), că Eu nu voiesc moartea păcătosului (Iezechiel 18, 23; II
Petru 3, 9).

Iată pînă la cîtă întunecare şi înşelare spirituală ajunge omul cel viclean, făţarnic şi
iubitor de argint.

Vă rog, fraţii mei, să fugiţi ca de moarte de păcatul vicleniei şi al făţărniciei şi ce

aveţi în inimă aceea să aveţi şi pe buze. Să nu fim făţarnici în fapte şi în cuvinte, ca
să nu cădem în osînda lui Iuda vînzătorul. Să vă creşteţi copiii în frica de
Dumnezeu, învăţîndu-i să nu spună minciuni, să asculte, să iubească Biserica,
rugăciunea, milostenia şi citirea cărţilor sfinte.

Aşa de vom face, vom fi în pace şi cu Dumnezeu şi cu aproapele nostru şi vom

avea pacea şi bucuria Duhului Sfînt în inima şi conştiinţa noastră. Amin.

5.Predica la Botezul Domnului

upă ce ne-am înălţat sufleteşte cu colindele şi cântările Naşterii Domnului, iată că a sosit,
spre bucuria noastră, un alt mare praznic al Mântuitorului Iisus Hristos: Botezul Său.

În cântarea prin care slujitorii Sfintei Biserici vestesc în biserică şi în casele credincioşilor
înţelesul praznicului, se spune că, botezându-se Domnul în râul Iordanului, „închinarea
Treimii s-a arătat”.

În nici o altă împrejurare nu avem o descoperire atât de minunată a Sfintei Treimi ca la

Botezul Domnului.
Este adevărat că Sfânta Scriptură conţine unele mărturii despre Stanţa Treime şi înainte
de venirea Mântuitorului. Astfel, cuvintele lui Dumnezeu „Să facem om după chipul şi
asemănarea Noastră” (Fac. I, 26) mărturisesc prezenţa nu unei singure persoane.
Cântarea „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot” (Is. VI, 3) indică faptul că îngerii
(Serafimii) preamăresc pe un singur Dumnezeu în trei persoane. Să ne amintim apoi că
patriarhul Avram a fost vizitat la stejarul Mamori de trei tineri, cărora li s-a închinat şi le-a
adus daruri, adresându-li-se însă ca unui singur Om prin singularul „Doamne”, căci ştia
că Dumnezeu este de faţă (Fac. XVIII, 1-2). Dar toate aceste descoperiri şi altele au fost
mai puţin clare, deoarece ele au avut loc într-o vreme de pregătire şi de aşteptare a
mântuirii.

La timpul potrivit, sau, cum zice Sfânta Scriptură, la „plinirea vremii”, Iisus Hristos, Fiul lui
Dumnezeu, persoana a doua a Sfintei Treimi, S-a lipsit pe Sine de slava dumnezeiasca
şi a luai trup omenesc din Sfanta Fecioară Maria, facându-se asemenea oamenilor, afară
de pacăt (Filip. II, 7-8). La vârsta de 30 de ani El a venit la râul Iordan să împlinească
rânduiala botezului. Acolo se afla „om trimis de la Dumnezeu, numele lui era Ioan”
(IoanI, 6). El avea menirea să pregătească pe oameni spre a primi învăţătura lui
Iisus. Sfanta Evanghelie spune că El a venit „să mărturisească despre Lumină, ca toţi să
creadă prin El” (Ioan I, 7). Vestea despre Ioan Botezătorul se dusese departe. Veneau la
el oameni de toate categoriile şi-l ascultau. Unii ştiau câte ceva despre venirea unui
Mântuitor din cărţile proorocilor, alţii nu cunoşteau nimic. Iar Sfântul Ioan propovăduia
tuturor zicând: „Vine în urma mea Cel ce este mai tare decât mine, Căruia nu sunt vrednic
să-I dezleg cureaua încălţămintelor [...] El însă vă va boteza cu Duhul Sfânt” (Marcu I, 7-
8). Văzându-L pe Iisus apropiindu-se, Sfântul Ioan a exclamat: „Iată Mielul lui Dumnezeu,
Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan I, 29). Evident, Iisus nu avea trebuinţă de botez, fiindcă
era fară păcate (cf. Ioan VIII, 46; I Petru II, 22). Sfântul Ioan ştia acest lucru. Ia spus: „Eu
am trebuinţă să fiu botezat de Tine şi Tu vii la mine?” (Matei III, 14). Şi răspunzând Iisus,
a zis către el: „Lasă acum, că aşa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea” (Matei III,
15). Aceste cuvinte însemnează că împlinirea dreptăţii se săvârşeşte prin ascultarea legii
şi a rânduielilor dumnezeieşti (cf. Luca I, 6), care exprimă dreptatea. Dreptatea constă în
dreapta credinţă şi roadele ei, ce urmăresc apropierea omului de Dumnezeu. Iisus Hristos
a venit spre realizarea împăcării, prin împlinirea dreptăţii şi a iubirii în lume. Botezul Său
este un act de smerenie şi de supunere faţă de legea dumnezeiască. Iar slujitorul acestei
legi era în acel timp Ioan Botezătorul, pe care însuşi Dumnezeu l-a trimis să boteze (Ioan
I, 33). Iisus S-a supus acestei rânduieli, după cum a dat ascultare şi altor rânduieli (a se
vedea Luca II, 21-24; 42) ale legii, spre a le da un sens duhovnicesc nou.

Sfintele Evanghelii ne istorisesc că, „botezându-se Iisus, când ieşea din apă, îndată
cerurile s-au deschis şi Duhul lui Dumnezeu s-a văzut pogorându-se ca un porumbel şi
venind peste El. Şi iată glas din ceruri zicând: Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care
am binevoit” (Matei III, 16-17; Marcu I, 10-11; Luca III, 21-22).

Iată urmarea împlinirii dreptăţii! Smerenia ascultării şi împlinirea legii au deschis cerurile
şi însuşi Dumnezeu-Tatăl a mărturisit iubirea faţă de Fiul Său, iar Duhul Sfânt S-a coborât
în chip văzut peste Fiul şi astfel descoperirea Sfintei Treimi a fost dată în chip mai vădit
decât altă dată. Ioan Botezătorul şi poporul care era de faţă au văzut şi au auzit lucruri
minunate şi unice. Botezătorul Domnului povesteşte el însuşi, ca martor ocular: „Am văzut
Duhul coborându-se din cer ca un porumbel şi a rămas peste El” (Ioan I, 32).

Împlinirea rânduielii dumnezeieşti de către Mântuitorul a adus venirea Sfântului Duh. în

timp ce Botezul lui Ioan era un botez al pocăinţei (Matei III, 11; Fapte XIII, 24 şi XIX, 4),
adică un act de curăţire a păcatelor, Botezul instituit de Iisus Hristos, în numele Sfintei
Treimi, este botezul Harului Dumnezeiesc, care sfinţeşte pe credincioşi prin Sfântul Duh
(Marcu I, 8).

Arătarea Sfintei Treimi în timpul Botezului Domnului este descoperirea unei taine mari şi
nepătrunse de mintea omenească. Ea ni s-a descoperit pe măsura puterii noastre de a
cunoaşte şi de a crede. Astfel, din cuvintele „Fiul Meu cel iubit”, rostite de Tatăl, înţelegem
că între Tatăl şi Fiul este o iubire veşnică, iar arătarea Sfântului Duh în aceeaşi clipă
mărturiseşte prezenţa aceleiaşi iubiri atât între Tatăl şi Duhul Sfânt, cât şi între Fiul şi
Duhul Sfânt. De aceea, Sfântul Ioan Apostolul şi Evanghelistul a scris: „Dumnezeu este
iubirea” (I Ioan IV, 8). Fiul ne-a descoperit că Sfântul Duh purcede de la Tatăl (Ioan XV,
26), ceea ce însemnează că e plin de iubire ca şi Tatăl. Iubirea lui Dumnezeu faţă de
lume exprimă iubirea între persoanele Sfintei Treimi, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Acest
adevăr reiese din cuvintele Mântuitorului: „Precum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit
şi Eu pe voi” (Ioan XV, 9): „Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă, ca să
fie cu voi în veac Duhul Adevărului” (Ioan XIV, 16-17).

Desigur, mintea omenească nu poate cuprinde în întregime taina Sfintei Treimi. Un singur
Dumnezeu proslăvit în Treime ne-a fost descoperit de Persoana Fiului de o fiinţă cu Tatăl,
născut înainte de veci, Iisus Hristos, dar înţelesul tainic este atât de adânc, încât „ce
anume este Dumnezeu în fiinţa Sa, aceasta este cu neputinţă să se ştie de vreo făptură
nu numai văzută, dar şi nevăzută, adică nici de înşişi îngerii, fiindcă nu este defel vreo
asemănare între Ziditor şi zidire” (Mărturisirea de credinţă a Bisericii Ortodoxe, 1642, trad.
Alexandru Elian, Bucureşti, 1981, răspuns la întrebarea a VIII-a, p. 28). Dar atunci când
puterea cunoaşterii devine insuficientă, intervine puterea credinţei care uşurează omului
primirea tainelor dumnezeieşti. Dumnezeu ne-a dat darul credinţei ca fiinţa noastră să se
străduiască la „dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (Ev. XI, 1).

După ce S-a botezat în Iordan, Iisus Hristos îşi începe activitatea Sa publică. Rolul Său -
în comparaţie cu cel al lui Ioan Botezătorul - creşte, şi mulţimile îl urmează din ce în ce
mai mult. Minunile Sale devin tot mai numeroase şi exprimă puterea lui Dumnezeu.

Botezul lui Iisus n-a fost numai o supunere faţă de lege, ci şi un act de sfinţire a firii, a
naturii, un act de regenerare a lumii întregi, în cinstea Botezului Domnului a fost rânduită
o sfinţire deosebită a apei. Una din rugăciunile atât de emoţionante de la această slujbă
exprimă ideea de înnoire şi refacere a lumii, de împăcare a „celor de sus” cu „cele de
jos”:, Astăzi, cele de sus cu cele de jos împreună prăznuiesc, şi cele de jos împreună cu
cele de sus vorbesc. Astăzi, păcatele oamenilor se curăţesc în apele Iordanului. Astăzi,
raiul s-a deschis oamenilor. Astăzi, toată făptura se adapă cu curgeri tainice. Astăzi,
Stăpânul merge la Botez, ca să ridice firea omenească la înălţime. Astăzi, împărăţia
cerurilor am dobândit. Astăzi, pământul şi marea s-au împărtăşit de bucuria lumii şi lumea
de veselie s-a umplut. Astăzi, întunericul lumii se risipeşte cu arătarea Dumnezeului
nostru” (Molitfelnic, Bucureşti, 1984, p. 620).

Au trecut două mii de ani de la slăvită zi a Botezului Domnului. Dar măreţia praznicului a
rămas aceeaşi. Credincioşii se îngrijesc cu atenţie deosebită ca să aducă Aghiasmă Mare
de la sfânta slujbă din biserică şi s-o păstreze în casele lor. Cei care gustă cu credinţă
din ea mult folos sufletesc vor dobândi. Căci Aghiasma Mare se aseamănă cu apa
Iordanului, pe care Iisus Domnul a sfinţit-o cu Trupul Său. Iar Domnul Iisus Hristos este
capul Sfintei Biserici şi în numele Său slujitorii ei se roagă pentru coborârea Duhului Sfânt
asupra apei ce se sfinţeşte. în chip nevăzut, cerurile se deschid şi Sfânta Treime e de
faţă. Sunt momente de adâncă cutremurare sufletească.

De aceea, să mulţumim Sfintei Treimi pentru refacerea şi înnoirea sufletelor noastre,

atunci când ne smerim şi ne rugăm ca faptele şi gândurile pe care le avem să fie tot mai
bune şi mai curate.

În numele Sfintei Treimi fiecare creştin primeşte haina Botezului şi se îmbracă în Hristos
(Galateni III, 27). Taina Sfântului Botez c luminată în chip tainic de lumina cerurilor
deschise şi de prezenţa Sfintei Treimi. „Când ieşim din apa Botezului - scrie Nicolae
Cabasilas - noi avem în suflete pe Iisus şi Mântuitorul nostru... îl avem plin de mărire,
curat de orice păcat şi lipsit de orice stricăciune, aşa cum a înviat, aşa cum S-a arătat
Apostolilor, pe cum era pe când S-a înălţat la cer şi la sfârşit aşa cum va fi când se va
întoarce iarăşi să ne ceară comoara ce ne-a încredinţat-o” (Despre viaţa în Hristos, trad.
Pr. Prof. Toader Bodogac, Sibiu, 1946, p. 23). E necesar să păstrăm această comoară
cât mai curată, deoarece cu ea ne vom înfăţişă înaintea dreptului Judecător.

Fie ca prăznuirea Bobotezei, când „închinarea Treimii s-a arăta”, să lumineze viaţa
credincioşilor şi să-i călăuzească pe calea credinţei, a iubirii şi a ascultării faţă de Cel „ce
lumea a luminat”

6.Predica la Sf Trei Ierarhi

Iubiţi credincioşi,

În fiecare an, la 30 ianuarie, Biserica noastră face pomenire Sfinţilor Trei Ierarhi, Vasile
cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur, care ocupă un loc de preţuire deosebită
în evlavia creştinilor drept-măritori.

Fiecare sfânt ierarh are, de fapt şi o zi separată de pomenire: Sfântul Vasile la 1 ianuarie,
Sfântul Grigorie la 25 ianuarie şi Sfântul Ioan la 13 noiembrie. Cum se explică, atunci,
această cinstire într-o zi comună? Pentru răspuns apelăm la Proloage, o carte care
cuprinde vieţile şi anumite învăţături ale sfinţilor ortodocşi, scrise într-o frumoasă şi
liturgică limbă românească, datorată şi ostenelii ultimei diortosiri săvârşite de regretatul
părinte Benedict Ghiuş (1904-1990):

„Pe vremea lui Alexios Comnenul, împăratul Bizanţului (1081-1118), erau creştini care-l
socoteau pe Vasile mai mare între cei Trei Ierarhi, ca unul care, ca nimeni altul, a unit
cuvântul său cu fapta. Alţii, coborându-l pe acesta şi pe Ioan, îl socoteau fruntaş pe
Grigorie, cuvântătorul de Dumnezeu, atât pentru mulţimea cuvintelor lui, cele dulci ca
mierea, cât şi pentru puterea şi adâncimea gândului. Alţii, în sfârşit, dădeau întâietate lui
Ioan, cel cu gura de aur, mai meşter în cuvânt decât toţi şi îndemnător la aspră pocăinţă.
Şi neînţelegerea ajunsese atât de mare, încât creştinii se împărţiseră în cete, care se
duşmăneau între ele... . Dar sfinţii n-au răbdat o ruptură ca aceasta. Drept aceea, s-au
arătat ei în vedenie, mai întâi câte unul, apoi toţi trei laolaltă, unui episcop înţelept, care
păstorea în acea vreme în cetatea Evhaitelor, anume Ioan, grăindu-i aşa: După cum vezi,
noi la Dumnezeu una suntem şi nici o vrajbă nu avem. Fiecare dintre noi, la timpul său,
îndemnaţi de Duhul Sfânt, am scris învăţături pentru mântuirea oamenilor. Precum ne-a
insuflat Duhul Sfânt, aşa am învăţat. Nu este între noi unul întâi şi altul al doilea. De chemi
pe unul, vin şi ceilalţi doi. Drept aceea, sculându-te, porunceşte celor ce se învrăjbesc să
nu se mai certe pentru noi. Că nevoinţa noastră, cât am fost în viaţă şi după moarte, a
fost să împăcăm pe oameni şi să aducem în lume pace şi unire. Uneşte-ne, dar, făcându-
ne praznic într-o singură zi... . Şi ascultând porunca, acest minunat bărbat al Bisericii,
Ioan al Evhaitelor, a rânduit pomenirea lor laolaltă, la 30 ianuarie...”.

Iată, aşadar, iubiţi credincioşi, buna rânduire a lui Dumnezeu, să-i cinstim în aceeaşi zi
pe cei a căror viaţă şi osteneală este mult asemănătoare: toţi trei s-au născut şi au crescut
în familii deosebit de evlavioase, toţi au studiat la şcoli înalte ale vremii, toţi s-au
învrednicit să slujească Biserica în calitate de arhierei. În familii au beneficiat mai ales de
educaţia exemplară a mamelor: Emilia (Sfântul Vasile), Nona (Sfîntul Grigorie) şi Antuza
(Sfîntul Ioan), care, cu o stăruinţă titanică şi-au îndemnat fiii să nu se lase „furaţi” de
ademenirile filosofice ale şcolilor păgâne, ci să se întoarcă în sânul Bisericii pentru a o
sluji, cu toate că unii profesori păgâni au fost recomandaţi chiar de ele (de exemplu,
Libaniu a fost ales de Antuza, pentru educaţia lui Ioan). Şi aşa s-a întâmplat.

Cu toate că toţi trei au învăţat la cei mai renumiţi dascăli şi filosofi ai vremii, ca Libaniu,
Proheresiu, Himeriu, Andragaţiu etc., care ar fi fost fericiţi să-i lase urmaşi la catedre, ei
n-au părăsit nici o clipă Biserica, ci au pus în slujba ei tot ce acumulaseră în şcolile cele
înalte, încreştinând totodată mare parte din învăţăturile dobândite. Este semnificativă, în
acest sens, mărturisirea plină de regret a lui Libaniu din Antiohia, rostită pe patul de
moarte. Întrebat pe cine ar dori să lase urmaş la catedră, a spus: „Aş fi dorit să-l las pe
Ioan, dacă nu mi l-ar fi furat creştinii...”. Tot el, însă, aflând despre virtuţile Antuzei şi
influenţa-i benefică asupra fiului, a exclamat plin de admiraţie: „Ce femei extraordinare
au aceşti creştini!”.

De altfel, în timpul studiilor la Atena, Vasile şi Grigorie, erau „porecliţi” creştini de către
colegii lor, care erau de alte religii, după cum mărturiseşte însuşi Grigorie: „Fiecare om
are o poreclă, fie moştenită de la părinţi, fie căpătată după faptele şi ocupaţia lui; pentru
noi, lucrul şi numele cel mai de seamă era să fim şi să ne numească ceilalţi creştini”.

Întorşi în patrie, cei trei a fost chemaţi şi rânduiţi în scurtă vreme în slujirea preoţească,
iar apoi în cea arhierească: Vasile la Cezareea Capadociei, Grigorie şi Ioan la
Constantinopol. Cu regret notăm că spaţiul limitat al cuvântului nostru nu îngăduie a vorbi
pe larg despre faptele şi scrisul lor. Cei interesaţi le pot afla, însă, din bogăţia de cărţi şi
traduceri în româneşte, multe dintre ele apărute după anul jertfelnic 1989.

Cu toate acestea, redăm pentru fiecare măcar un scurt fragment din ceea ce au scris,
pentru a ne forma o cât de mică imagine despre adânca lor cugetare, totodată ca despre
ei să vorbească şi ei înşişi.

Sfântul Chiril al Alexandriei zice în acest sens: „Dacă nu putem mânca toate fructele dint-
o livadă bogată, oare nu vom gusta măcar câteva spre a ne astâmpăra foamea? Sau
dacă nu putem bea toată apa dintr-un izvor curat, nu vom lua atât cât sa ne potolim setea?
Sau dacă nu putem privi direct toată strălucirea soarelui, nu ne vom lăsa încălziţi măcar
de o rază a lui?...”.

Aşa şi în cazul operelor Sfinţilor Trei Ierarhi. Vom gusta măcar puţin acum, în nădejdea
unei hrăniri ulterioare mai abundente.

Iată, bunăoară, ce spune Sfântul Vasile despre dragoste: „Drept aceea, fraţilor, nimic să
nu cinstiţi mai mult decât dragostea. Că mult greşim, în toate zilele, în toate vremurile,
ceasurile şi nopţile. Ce vom folosi, fiilor, măcar de am dobândi toată lumea, iar
mântuitoarea dragoste nu o vom avea? Şi ce ar folosi de ar avea cineva o masă mare,
ca să ospăteze împăraţi şi domni şi ar găti toate bunătăţile, iar bucatele nu ar avea sare?
Oare ar putea cineva să mănânce din masa aceea? Şi nu numai că a gătit toate acele
bunătăţi în zadar, dar se va simţi şi ruşinat faţă de cei chemaţi... . Dragostea este sarea
tuturor bunătăţilor! Ea şi pe Fiul lui Dumnezeu din cer la noi L-a pogorât. Pentru dragoste
împărăţia lui Dumnezeu s-a propovăduit. Prin ea pustietăţile s-au prefăcut în nişte cetăţi,
iar pescarii s-au înţelepţit. Ea munţii şi peşterile le-a umplut de cântări. Ea a învăţat pe
bărbaţi şi femei să umble pe calea cea strâmtă şi cu greutăţi...” (Cuvânt despre moarte,
din „Proloage”).

Din scrisul Sfântului Grigorie se cunosc, în general, Cuvântările teologice şi Tratatul

despre preoţie, dar se ştie mai puţin faptul că el a fost şi un teolog-poet, iar câteva din
poeziile sale au fost traduse şi în româneşte. Reproducem câteva versuri, în traducerea
regretatului părinte profesor Ene Branişte: „Mai bine înalţă-te spre Dumnezeu, decât să
vorbeşti despre El/Căci cuvântul se poate împotrivi altui cuvânt, dar vieţii cine se va
împotrivi? Sau nu te face învăţător, sau învaţă pe alţii prin purtarea ta/Ca nu cumva ce iei
într-o mână să arunci cu cealaltă! Va fi mai puţină nevoie să predici, dacă tu însuţi faci
ceea ce se cuvine/După cum zugravul învaţă pe alţii mai mult prin chipuri. Mai bună este
fapta fără vorbă, decât vorba fără faptă/Căci nimeni nu s-a înălţat vreodată decât prin
viaţa sa/Şi mulţi au izbutit şi fără vorba cea frumos grăitoare/Căci harul nu este al celor
ce vorbesc bine, ci al celor ce vieţuiesc frumos!/Iar darul cel mai de preţ pentru Dumnezeu
este purtarea... . Nu te înflăcăra prea tare, ci stăruie în ceea ce eşti hotărât/Căci mai
frumos este să sporeşti în bine, decât să te abaţi de la el; De aceea socotim oameni de
nimic nu pe cei de jos, ci pe cei ce, năzuind spre înălţime, cad cu zgomot: o scânteie cât
de mică face flacără mare!”.

Iar din opera Sfântului Ioan Gură de Aur, socotim potrivit a reda un fragment din Tratatul
despre preoţie cu referire la sublimitatea Sfintei Liturghii şi la înălţimea duhovnicească a
slujirii preoţeşti: „...Am auzit odată pe cineva povestind că un bătrân, bărbat minunat, care
avea adesea descoperiri, i-a spus că a fost învrednicit de o vedenie ca aceasta: în timpul
săvârşirii sfintei jertfe a văzut dintr-o dată, atât cât i-a fost cu putinţă, mulţime de îngeri,
îmbrăcaţi în veşminte strălucitoare, stând în jurul altarului cu ochii plecaţi în jos, aşa cum
stau soldaţii când împăratul este de faţă. Şi eu o cred. Un altul mi-a spus – n-o aflase de
la altul, ci el însuşi fusese învrednicit să vadă şi să audă - că dacă cei care pleacă de pe
lumea aceasta s-au împărtăşit cu Sfintele Taine cu conştiinţa curată, când îşi dau sufletul,
sunt însoţiţi de aici de îngeri, din pricina Sfintei Împărtăşanii pe care au luat-o...”.

Iubiţi credincioşi,

După cum lesne se poate observa, chiar şi numai din aceste mici fragmente, se simte o
mare asemănare a celor trei sfinţi în privinţa profundei cugetări, a talentului scriitoricesc
şi a înaltei conştiinţe şi responsabilităţi creştine, deşi fiecare dintre ei s-a remarcat ca
personalitate distinctă, cu accentuate predispoziţii individuale în gândire şi acţiune. De
aceea s-a zis, pe bună dreptate, că Sfântul Vasile, ca bun organizator sub aspect
administrativ este braţul care lucrează, Sfântul Grigorie, pentru fineţea observaţiilor
teologice, capul care cugetă, iar Sfântul Ioan, ca iscusit şi fascinant vorbitor, gura care
vorbeşte... .

După aceste exemplificări şi scurte reconstituiri ale imaginii celor Trei Sfinţi Părinţi,
exclamăm plini de admiraţie, o dată cu Psalmistul: „Minunat este Dumnezeu întru sfinţii
Săi!” (Psalm 67, 36).

Căci după cum în curţile şi palatele nobililor din vechime, cât şi în locuinţele puternicilor
zilei din vremea noastră se afla nişte saloane numite „galeriile străbunilor”, pe ale căror
pereţi sunt atârnate portretele străbunilor, părinţilor şi altor membri decedaţi ai familiilor
lor, tot aşa şi în curţile cereşti se află lăcaşuri în care stau adunate sufletele aleşilor lui
Dumnezeu, sfinţii, care sunt ca nişte străbuni ai noştri preacinstiţi.

Şi după cum membrii unei familii nobiliare se mândresc în faţa copiilor şi a musafirilor cu
portretele înaintaşilor, dându-i exemple de virtuţi, tot aşa noi, creştinii, trebuie să ne
mândrim cu sfinţii noştri, prezenţi în memoria Bisericii şi reprezentaţi în icoane,
preamărindu-le faptele, urmându-le exemplul şi rugându-ne lor pentru sfântă mijlocire în
faţa tronului Preasfintei Treimi.
Fericiţi că avem de la Dumnezeu astfel de sfinţi străbuni, socotim potrivit a încheia
cuvântul nostru cu un fragment liturgic, desprins din Acatistul dedicat lor pentru ziua de
astăzi: „Pe apărătorii şi luminătorii Bisericii creştineşti, pe învăţătorii cei mari şi înfrânătorii
zâzaniilor diavoleşti, pe surpătorii eresurilor, pe stâlpii cei neclintiţi ai Bisericii, podoabele
cele mai alese ale ierarhilor şi întocmai cu apostolii şi ai lumii învăţători, pe marele Vasilie
cel cu Dumnezeiască minte; pe Grigorie, cel cu dulce glas; şi pe Ioan luminătorul a toată
lumea, să-i lăudăm credincioşii din toată inima şi să le cântăm: Bucură-te, treime de
arhierei mult lăudată!”. Amin.

7.Predica la Inaltarea Domnului

Iubiţi credincioşi,

Momentul Înălţării Domnului, o dată cu semnificaţiile teologice, mântuitoare, ne atrag

atenţia asupra a două precizări făcute de evanghelişti, care pot scăpa uneori cititorului
grăbit: în timp ce se înălţa la cer Domnul binecuvânta... şi ucenicii s-au întors în Ierusalim
cu bucurie mare.

Asupra acestor două precizări, socotim potrivit a zăbovi în cele ce urmează.

Aşadar, ultima imagine rămasă în ochii ucenicilor este aceea în care Mântuitorul
binecuvântează, icoana aceasta fiind o expresie a iubirii Lui dumnezeieşti faţă de lumea
pentru care S-a întrupat, S-a jertfit, a murit şi a înviat. Prin gestul binecuvântării,
Mântuitorul confirmă propriile-I cuvinte: „Eu sunt păstorul cel bun” (Ioan, 10, 11), „voi
sunteţi prietenii Mei” Ioan 15, 14) şi mai ales, „să vă iubiţi unul pe altul, precum Eu v-am
iubit pe voi” (Ioan 13, 34, subl. n.).

Păstorul cel Bun, Dumnezeiescul Prieten, Izvor de iubire şi Model suprem al iubirii, nu se
putea despărţi altfel de cei ce L-au urmat, decât printr-un astfel de dar: binecuvântarea.
De la Înălţarea Lui la cer şi până la a doua venire lumea se poate bucura de
binecuvântarea Lui.

Am spus „lumea”, pentru că prin ucenicii Săi Mântuitorul îşi revarsă darurile peste toţi
oamenii: „Nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin
cuvântul lor” (Ioan, 17, 20). El respectă libertatea fiecăruia, de a accepta sau nu
binecuvântarea Lui: „Iată stau la uşă şi bat”, a spus El (Apocalipsă, 3, 20). „Voi intra numai
acolo unde Mi se deschide”.

În acelaşi timp, cei de care se desparte pe Muntele Eleonului, la Înălţarea Sa, primiseră
în ziua chemării la apostolat o autoritate unică: „Cine vă primeşte pe voi pe Mine Mă
primeşte”(Matei 10, 40). Cei primitori se află, aşadar, sub binecuvântarea Lui, oferită
îmbelşugat şi neîntrerupt de la înălţarea Sa.
Ne amintim, totodată, că această sărbătoare este numită în popor Ispas, de la
slavonescul Supasu (care înseamnă Mântuitorul), termen care exprimă rolul mântuitor al
actului Înălţării. Darurile binecuvântării Domnului se înnoiesc la fiecare Sfântă Liturghie şi
la celelalte slujbe pe care Biserica întemeiată de El le împarte drept-măritorilor creştini.

Ne amintim, bunăoară, că la sfârşitul Sfintei Liturghii preotul binecuvântează poporul

rostind: „Binecuvântarea Domnului peste voi, cu al Său har şi cu a Sa iubire de oameni”.

Cine nu participă, însă, la Sfânta Liturghie se situează liber-consimţit (şi tragic) în afara
binecuvântării Lui.

Este de mirare, pentru cititorul neavizat, că, după ce Mântuitorul S-a înălţat la cer, ucenicii
s-au întors în Ierusalim „cu bucurie mare” (Luca, 24, 52). Se ştie că, în mod normal, când
te desparţi de cineva drag verşi lacrimi, eşti trist, nu te bucuri. Analizând, însă, relatarea
evanghelistului Luca în comparaţie cu alte locuri nou-testamentare aflăm: „Vă este de
folos ca să Mă duc Eu. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi” (Ioan,
16, 7). Mângâietorul, adică Duhul Sfânt, pe Care El îl va trimite de la Tatăl în ziua
Cincizecimii.

Iar în alt loc, Mântuitorul spune în prezenţa ucenicilor: „Iar Eu, când Mă voi înălţa de pe
pământ, îi voi trage pe toţi la Mine” (Ioan, 12, 32). Adică, pe toţi cei care voiesc să urmeze
chemarea Mea mântuitoare. Se înţelege, implicit, că El trebuia să se înalţe, spre a-i putea
„trage” apoi pe cei ce-L urmează.

În firea Sa umană Mântuitorul ne-a cuprins pe toţi şi aprioric, ne-a înălţat cu El. Dar locul
cel mai lămuritor, îl găsim în Faptele Apostolilor: „Şi privind ei, pe când El mergea la cer,
iată doi bărbaţi au stat lângă ei, îmbrăcaţi în haine albe, care au zis: Bărbaţi galileeni, de
ce staţi privind la cer? Acest Iisus care S-a înălţat de la voi la cer, astfel va si veni, precum
L-aţi văzut mergând la cer” (Fapte I 10, 11).

Iată, aşadar, dezlegarea: Mântuitorul S-a înălţat, dar nu a plecat definitiv. Îngerii (căci
îngeri erau cei doi bărbaţi îmbrăcaţi în haine albe), confirmă de fapt cuvintele
Mântuitorului, care încheie Evanghelia după Matei: „Iată Eu sunt cu voi în toate zilele,
până la sfârşitul veacului. Amin” (28, 20).

Praznicul Înălţării Domnului revarsă peste cei cucernici binecuvântare şi bucurie. Aşa
trebuie să ni-L imaginăm pe Hristos şi aşa trebuie zugrăvit în icoane: binecuvântând şi
izvorând bucurie. Nu ca pe un păstor încruntat, cu mâna ridicată ameninţător asupra
bieţilor muritori, ci ca pe un prieten apropiat, cald şi iubitor.

Prietenia şi iubirea se împlinesc, însă, prin urmarea poruncilor Lui, precum El a spus-o:
„Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc” (Ioan, 15, 14; subl. n.). Iar
sub ascultarea şi binecuvântarea Sa, zilele omului sunt un şirag de bucurii, nădejdea
înălţării la cer a fiecărui suflet fiind mai tare decât inerentele poticniri şi necazuri
pământene.
Oamenii buni, spune un proverb latin, găsesc bucurii în orice lucru. Aşa cum îndeamnă
Marele Pavel: „Bucuraţi-vă pururea întru Domnul. Şi iarăşi zic: Bucuraţi-vă!” (Filipeni, 4,
4). Cu aceste simţăminte rostim şi noi către toţi enoriaşii noştri: „Hristos S-a înălţat,
bucuraţi-vă!”.

Iar la slujba parastasului pentru eroi, săvârşită în ziua Înălţării, se poate rosti acest scurt
cuvânt: Iubiţi ascultători, de ce se face pomenirea eroilor în ziua de Înălţare?

Este o întrebare pe care creştinii ne-o pun adesea. Prezentăm răspunsul dat de pr. prof.
dr. Ene Branişte, în tratatul de Liturgică Generală (Bucureşti, 1985, p. 343): „În Biserica
românească se face pomenirea generală a eroilor, adică a tuturor celor morţi pe
câmpurile de luptă, în Joia Înălţării Domnului, pentru ca sufletele celor care s-au jertfit
pentru patria lor să se înalţe, cu Domnul, în slava cerească”.

Întotdeauna parastasul pentru eroi creează o atmosferă liturgică aparte, un sentiment de

duioşie şi solidaritate cu actul lor jertfelnic. În timpul slujbei lacrimile celor prezenţi curg
firesc, împletindu-se cu rugăciunile şi cântările rituale. Ele izvorăsc dintr-o recunoştinţă
fără margini, ce nu poate fi cuprinsă decât parţial în cuvinte.

Redăm mai jos un fragment dintr-o pareneză rostită la un astfel de prilej, care exprimă
într-un mod admirabil compasiunea, înţelegerea şi recunoştinţa faţă de sărmanii ostaşi
morţi fără lumânare şi departe de cei dragi, dar cu simţământul Marii Întâlniri din ceruri.

Fragmentul este luat da la prof. dr. Ioan Broşu (Cuvânt pentru pomenirea eroilor, în ziua
de Înălţare): „Să chemăm la masa bucuriei şi pe sărmanul ostaş, care moare cine ştie
unde pe nemărginitele câmpuri de luptă. Parcă-l vedem cum glontele-i străpunge pieptul
cu iuţeală de fulger! Sângele lui curge mereu din rană, iar el începe să aibă vedenii. Între
altele, i se înfăţişează bătrâna sa mamă, care-l prinde de mână spre a-l aduce la Biserică,
ca în copilărie. Cum? Mama sa nu-l va mai mângâia niciodată? El nu-i va mai auzi
niciodată glasul argintiu şi dulce? Să fie, oare, acesta sfârşitul a toate? Să moară singur
singurel, aici, în arşiţă, fără de făclie în mână, în câmpul acesta? Şi ostaşul se ridică
deodată, într-o mână, nevoind să moară! Amintirile din copilărie îi vin cu duiumul în minte.
Parcă aude un cântec bătrânesc, o doină, cu care îl adormea mama sa când era copil
mic. Deodată aude clopotul din satul său chemând la vecernie în ziua Învierii. Apucă
cruciuliţa pe care i-o atârnase mama lui, când a plecat la oaste. Are încă atâta putere să
o sărute şi să zică gândind la mama lui: „La revedere în ceruri!”. Ostaşul moare apoi. Dar
prin fiecare moarte a fraţilor noştri de pe câmpurile de luptă, creşte numărul învierilor
noastre!”. Amin.

8.Predica la Adormirea Maicii Domnului

IubițiCredincioși,
Toate praznicele de peste an din Biserica lui Hristos cea dreptmăritoare, rânduite spre
cinstirea sfinților, aduc mare bucurie duhovnicească binecredincioșilor creștini. Dar oricât
de mare ar fi slavoslovia pe care o aducem sfinților, ea nu se poate asemăna cu aceea
pe care trebuie să o aducem lui Dumnezeu, Ziditorul sfinților.

Astăzi nu este praznic de sfinți, nici de îngeri. Astăzi Biserica lui Dumnezeu cea
dreptmăritoare prăznuiește și sărbătorește pe Împărăteasa tuturor îngerilor și a
tuturor sfinților. Nu se poate asemăna cinstea robilor cu a împăraților. Astăzi este
praznic împărătesc, pentru că Împărăteasa a toată făptura se mută astăzi de la noi.

Dar este bine să știți cum s-au întâmplat lucrurile la Adormirea Maicii Domnului, cum s-a
mutat Maica Vieții de la noi la cer. Iată cum:
Mai înainte cu trei zile de Adormirea Maicii Domnului, Prea Sfântul și Atotputernicul
Dumnezeu și Mântuitorul nostru Iisus Hristos a trimis din cer pe Arhanghelul Gavriil ca să
binevestească Maicii Lui mutarea ei la cele fără de grijă. Același dumnezeiesc Arhanghel
care fusese trimis de Dumnezeu când i-a binevestit ei că va naște pe Hristos, Mântuitorul
lumii, vine acum și-i vestește mutarea din această viață pământească la odihna cea
veșnică și la slava și cinstea cea negrăită pe care o are în cer (Prolog, luna august, în 15
zile).

Și venind Arhanghelul Gavriil, a adus el Prea Curatei Fecioare Maria, ca semn, o ramură
de finic, după cum la Buna Vestire îi adusese un crin. Prea Sfânta Maică a lui Dumnezeu,
înțelegând de la Arhanghelul Gavriil că trebuie să părăsească lumea și pământul acesta,
s-a întors acasă cu multă bucurie și și-a gătit casa ei cu lumânări și cu tămâieri; și
rugându-se, a ieșit din casă și s-a dus la muntele Măslinilor, unde avea adeseori obiceiul
să se roage Prea dulcelui Său Fiu și Dumnezeului ei Iisus Hristos. Deci, ducându-se în
Muntele Măslinilor și rugându-se Prea Sfânta Maică a lui Dumnezeu, s-a făcut o minune
mare și prea slăvită: măslinii și toți copacii de pe muntele acela, și toți pomii roditori de
acolo, când s-a închinat Ea, s-au închinat și ei cu dânsa până la pământ. Și de câte ori
se închina ea, și copacii se plecau până la pământ, în semn de cinste mare și de
închinăciune adusă Prea Sfintei Maicii lui Dumnezeu, Maica Vieții. După aceasta, s-a
întors acasă și s-a făcut un cutremur mare, încât s-a cutremurat locul unde era casa ei.
Și ea a căzut la rugăciune și a aprins iarăși lumânări și tămâie, și a chemat pe toate
sfintele femei împreună viețuitoare cu dânsa, pe sfintele mironosițe și pe prietenele ei, și
le-a spus: „Iată, vremea a sosit ca eu să vă las, să mă duc la Fiul meu și Dumnezeul
meu“. Și s-au întristat foarte și au plâns mult sfintele femei și mironosițele și toate acele
sfinte văduve și fecioare care urmau Prea Sfintei Maici a lui Dumnezeu și învățăturilor ei.

Dar minunea aceasta a fost urmată de o altă minune. Deodată s-a făcut un vifor mare și
un vânt puternic, iar acesta aducea pe norii cerului pe cei doisprezece apostoli (care
veneau de la marginile lumii, unde fuseseră trimiși la propovăduire) să ia parte la cinstirea
și îngroparea Prea Sfintei Fecioare Maria.. I-a adus pe apostoli, pe nori, Însuși Dumnezeu
Cuvântul, ca să dea mai multă cinste și slavă Prea Sfintei Sale Maici.

Și când au sosit aceia, ea le-a spus: „Sfinții mei ucenici și ai Fiului meu Apostoli și
ucenici, iată pentru care pricină v-au adus norii aici, la Ghetsimani. Eu trebuie să
mă mut; am primit vestea de la Arhanghelul Gavriil să vă las, dar nu de tot, ci să
trec la ceruri și de acolo să vă ajut“.

Și au plâns toți dumnezeieștii apostoli, iar mai la urmă a venit marele apostol Pavel, care
a început a plânge, zicând: „O, Maică a Vieții și a lui Dumnezeu Cuvântul, eu pe
Dumnezeul meu Iisus Hristos în trup nu L-am văzut, dar pe tine văzându-te în trup, mi se
părea că El Însuși petrece pururea cu noi și că-L văd chiar pe Dânsul. Și multă mângâiere
am avut noi, apostolii, avându-te pe tine cu noi. Dar acum te duci și tu! Ai mare bucurie
că te duci la bucuria veșnică. Dar noi ne și bucurăm, ne și întristăm. Ne bucurăm de
bucuria ta, că te duci la acele preasfinte locuri și la veselia cea fără de margini, dar ne și
întristăm că rămânem aici pe pământ fără vederea și fără blândețea ta, și fără sfintele
tale povățuiri și sfintele tale rugăciuni cele prea puternice“ (Prolog, luna lui august, în 15
zile).

Așa au vorbit și ceilalți apostoli. Apoi Prea Sfânta Fecioară Maria le-a ținut ultimul cuvânt
și le-a spus: „Iată, eu mă voi culca pe patul meu și voi așeza trupul meu așa cum îmi
va fi voia, iar voi așa să-l lăsați. Și zicând aceasta, și-a luat iertare de la toți cei de
față, de la dumnezeieștii apostoli și de la sfintele femei, și făcându-și semnul Sfintei
Cruci, s-a culcat pe pat, a închis ochii, a pus mâinile pe piept și și-a dat duhul.

Și o, minunile tale, Prea Sfântă Maică a lui Dumnezeu! Îndată ce Prea Sfânta Maică și-
a dat duhul ei preasfânt și preacurat în mâinile Fiului Său, toți orbii și toți ologii,
șchiopii și bolnavii care veniseră acolo, din oraș și de pretutindeni de dimprejur, s-
au făcut sănătoși! Muții vorbeau, surzii auzeau, leproșii s-au curățit, șchiopii umblau, că
așa a binevoit Prea Sfântul Dumnezeu și Mântuitorul Hristos, să cinstească Adormirea
Prea Sfintei Sale Maici, cu minuni preaslăvite, ca să știe toți că nu a adormit o femeie de
rând, ci Maica Cuvântului, Maica lui Dumnezeu, a Dumnezeului minunilor (Prolog, luna
lui august, în 15 zile).

După aceasta, dumnezeieștii apostoli, îndată ce Maica Domnului și-a dat preacuratul ei
suflet, au început să audă mii și milioane de cântări îngerești în văzduh, care lăudau
și cântau cântări pentru ieșirea Maicii Prea Sfântului Dumnezeu. Și au început a cânta și
ei, ca și îngerii în văzduh. Și luând patul acela cu preacuratul și preasfântul trup al Maicii
lui Dumnezeu, au început să călătorească la Ghetsimani, ca să-l ducă acolo, să-l puie în
mormânt. Și erau însoțiți de cântările îngerești din văzduh, iar apostolii și mulțimea
creștinilor și toți ucenicii lui Iisus Hristos cântau pe pământ. Și era o cântare comună a
turmei celei cuvântătoare a lui Iisus Hristos de pe pământ și a celei înțelegătoare din cer,
adică a îngerilor. Și petreceau și cerul, și pământul – adică și oamenii, și îngerii – pe
Maica lui Dumnezeu la mormântul ei cel preasfânt. Mergând ei astfel și auzindu-se
cântările și simțindu-se mireasma preasfântului trup umplând locurile pe unde treceau de
bună-mireasmă, s-a trezit zavistia iudeilor; și unii dintre ei s-a dus cu mare îndrăzneală
să dea jos de pe umerii apostolilor patul acela preasfânt. Ba unul dintre ei a îndrăznit
chiar să se apropie și să puie mâinile pe preasfântul pat. Dar – o, minunile tale, Maica lui
Dumnezeu! – toți cei care voiau să dea jos năsălia de pe umerii celor care o duceau au
orbit și nu mai vedeau nici de unde au venit și nici unde mergeau! Iar celui care a îndrăznit
– un evreu numit Antonie – să se atingă de acea preacurată năsălie pe care se afla
preasfântul trup al Maicii lui Dumnezeu, i s-au tăiat lui deodată, cu mână îngerească
nevăzută, amândouă brațele, rămânând lipite de năsălie, iar el a căzut jos leșinat și
aproape mort. Și cerea iertare Maicii lui Dumnezeu și cei orbiți, și cel căruia i se tăiaseră
mâinile.

Și atunci, dumnezeiescul apostol Petru, luând de pe pieptul Maicii Domnului, de pe

năsălie, ramura de finic pe care i-o adusese Arhanghelul Gavriil, a pus-o pe ochii celor
orbiți și deodată s-au făcut sănătoși, și atingând cu ea mâinile celui căruia i-au fost tăiate
de îngerul nevăzut, s-au prins mâinile înapoi! Și așa s-au săvârșit minunile preaslăvite
ale Maicii Domnului. Aceasta i-a făcut pe toți să strige într-un glas: „Mare este Dumnezeu
Iisus Hristos și mare este Prea Curata Lui Maică, Prea Sfânta Fecioară Maria!“.

Și mergeau cu toții împreună. Mergeau chiar și cei ce zavistuiau mai înainte, cântând și
mărturisindu-și păcatele lui Hristos Dumnezeu, și căindu-se ei de greșeala cea mai
dinainte, lăudau pe Maica milostivirii, pe Maica Domnului, care nu a ținuse păcatul lor, ci
îi iertase pe toți și le dăduse vindecare.

Și ajungând la Ghetsimani, au pus preasfântul trup al Maicii lui Dumnezeu în mormânt de

piatră nouă, care era întocmit de mai înainte, și punând piatra pe ușa mormântului, au
auzit trei zile și trei nopți cântări îngerești împrejurul mormântului Maicii Domnului.

Apoi s-a întâmplat alt lucru minunat. Apostolul Toma, care nu fusese nici la Învierea
Domnului și de aceea nu crezuse că S-a arătase Mântuitorul Cel Înviat celor zece ucenici,
a întârziat și acum, prin iconomie dumnezeiască. Și nu a fost adus pe norii cerului o dată
cu toți ceilalți, ci pe dânsul l-a adus un nor după înmormântarea Maicii Domnului. De
aceea era trist și mâhnit foarte, zicând: „Oare pentru care păcate ale mele nu m-am
învrednicit să mai văd o dată în trup pe Maica lui Dumnezeu? Pentru care păcat am
fost zăbavnic cu credința și la înviere și am întârziat și acum, la adormirea Maicii
lui Dumnezeu?“. Și atunci a sfătuit Dumnezeu pe apostoli ca, prin sfat de obște, să
deschidă mormântul Maicii Domnului, ca să sărute și Toma picioarele Prea Sfintei Maici
a lui Dumnezeu, în sicriu, și să ia mângâiere și nădejde tare că este primită și
propovăduirea Evangheliei lui Iisus Hristos de către el.

Și deschizând mormântul și sicriul Maicii Domnului – o, minunile tale, Maică a lui

Dumnezeu! – nu au mai aflat acolo trupul Prea Sfintei Fecioare Maria, ci numai
giulgiul singur, cum rămăsese și la Mântuitorul Hristos în mormânt, după Înviere, căci
Prea Sfântul Dumnezeu și Mântuitorul nostru Iisus Hristos a luat cu trup cu tot pe Maica
Sa cea Prea Sfântă la ceruri și a așezat-o la locul unde El știe.

Acesta este fapt adevărat, fraților, și adevărul acesta s-a predat până azi pe temeiul celor
întâmplate la Adormirea Maicii lui Dumnezeu. Dar luați seama că și la patima cea
înfricoșată a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, la răstignirea și la moartea Lui, s-au făcut
minuni mari. Acolo s-a făcut întuneric de la al șaselea până la al nouălea ceas peste tot
pământul. Acolo s-a cutremurat pământul și pietrele s-au despicat în două la Ierusalim.
Acolo mormintele s-au deschis și morții au înviat. Deci așa cum la moartea Mântuitorului
nostru Iisus Hristos s-au făcut preaslăvite și mărețe minuni, așa a binevoit Prea Sfântul
ei Dumnezeu și Fiu, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, să cinstească și adormirea Prea
Sfintei Sale Maici cu minuni preaslăvite. Acestea au fost: venirea Arhanghelului Gavriil,
aplecarea pomilor care se închinau ei în muntele Măslinilor, venirea dumnezeieștilor
apostoli pe nori, orbirea și tăierea mâinilor celor îndrăzneți și vindecarea lor după ce s-au
căit, cântările îngerești care se auzeau în toate părțile în chip nevăzut, petrecând pe
Maica Domnului la mormânt, și apoi înălțarea ei cu trupul la cer și lăsarea preasfântului
ei giulgiu acolo, drept mângâiere celor de pe pământ.

Dar pentru ce s-au făcut atâtea minuni? Pentru ce, când și-a dat duhul Maica lui
Dumnezeu, s-au vindecat atâția orbi și surzi, și leproși, și șchiopi, și ciungi, și ologi, și tot
felul de bolnavi? Pentru ce cu atâtea preaslăvite minuni a încununat Prea Sfântul
Dumnezeu adormirea Prea Curatei Sale Maici? Iată pentru ce:

Pentru noi și pentru credința noastră, ca să știm până la sfârșitul lumii cine a fost Maica
lui Dumnezeu pe pământ, cine s-a mutat atunci la cer. Cea care s-a mutat atunci la cer e
fiica lui Dumnezeu – căci auzi ce zice Duhul Sfânt: „Ascultă, fiică, și vezi, și pleacă
urechea ta, și uită poporul…“ și celelalte – și, în același timp, Maica Cuvântului după trup.
Aceasta ne mai spune iarăși Duhul Sfânt: că atunci s-a mutat la cer mireasa cea cu totul
fără de prihană, palatul cel împărătesc al Prea Sfântului Duh, cămara Duhului cea
preasfântă și preacurată.

Iar de vom întreba pe sfinți, pe prooroci și pe câte unul în parte, vom auzi de la toți: astăzi
s-a mutat la cer porumbița cea duhovnicească și cuvântătoare, care a adus în lume
semnul încetării potopului păcatului, ramura de măslin pe care o purta porumbița lui Noe,
semnul milostivirii lui Dumnezeu spre mântuirea neamului omenesc. Aceasta ne-o vor
spune și dumnezeiești prooroci: astăzi s-a mutat la cer scara cea înțelegătoare, scara
cea duhovnicească prin care firea omenească s-a mutat de jos până la cer și a șezut de-
a dreapta lui Dumnezeu Tatăl prin trupul cel îndumnezeit al lui Iisus Hristos. Să întrebăm
pe David, preafericitul ei strămoș și părinte, tatăl lui Dumnezeu după trup, și ne va spune
și el: astăzi s-a mutat la cer Împărăteasa care stă de-a dreapta Sfintei Treimi, cu haină
aurită și împodobită și preaînfrumusețată. Iezechiel proorocul ne va spune: astăzi s-a
mutat la cer ușa lui Dumnezeu cea încuiată, prin care nimenea n-a trecut, decât Domnul
Dumnezeu, și încuiată o a lăsat pe dânsa, nestricând pecețile fecioriei ei. De vom întreba
pe proorocul Isaia, ne va spune de asemenea: astăzi s-a mutat la cer Fecioara care a
născut pe Emanoil, adică pe Hristos Dumnezeu, care pururea este și va fi cu noi. De vom
întreba pe Ghedeon, ne va spune și el: astăzi lâna cea plină de rouă a Duhului Sfânt s-a
mutat la ceruri. De vom întreba pe Avacum proorocul, ne va spune la rându-i: astăzi
muntele cel cu umbră deasă al lui Dumnezeu s-a mutat la cer. Și iarăși ne va spune
David: astăzi s-a mutat la cer muntele în care a binevoit Dumnezeu să locuiască. De vom
întreba pe toți proorocii, toți vor spune că astăzi Maica lui Dumnezeu Cuvântul, Maica
Vieții, Maica milei și a milostivirii, s-a mutat de la noi la ceruri.

Așa fraților, am avea atâtea de vorbit despre Maica Domnului, dar nu se pot spune în
cadrul unei liturghii, că este prea scurt timpul și nimeni nu poate să o laude pe dânsa
după vrednicie. Dar să știm că astăzi s-a mutat la cer Maica noastră, Maica milei și a
milostivirii. Toți care avem pe Dumnezeu ca Tată, avem ca Maică duhovnicească pe
Maica Domnului, care pururea se roagă și pururea mijlocește pentru noi și pentru
mântuirea neamului omenesc. De multă vreme ar fi pierdut Dumnezeu lumea, cum spun
dumnezeeștii Părinți, pentru multele păcate cu care oamenii mânie pe Dumnezeu; dar
Maica Domnului, așa cum L-a legat pe Iisus Hristos cu scutece și L-a înfășat pe El în
iesle, tot așa leagă ea și acum mânia Domnului și o oprește, ca să nu piardă neamul
omenesc. Căci nu voiește Maica milei și a milostivirii ca Dumnezeu să piardă sufletele
oamenilor, pentru că știe că dacă s-ar aprinde mânia Domnului, ar pierde toată lumea,
care s-a făcut sălaș al atâtor păcate și răutăți.
Prea Sfânta Fecioară Maria, care a slujit Tatălui ca fiică, lui Hristos ca Maică și ca sfântă
slujitoare a Sfântului Duh, care pururea rămâne slujitoarea și roaba Domnului, cum s-
a spus în Evanghelie, care pururea slujește Prea Sfintei Treimi în ceruri, împreună cu toți
sfinții și îngerii, după ce I-a slujit Lui neîncetat pe pământ până la ultima suflare, pururea
mijlocește și pururea se roagă pentru noi și pentru mântuirea noastră.
Avem acolo, în cer, o Mamă bună și milostivă. Să nu credeți că dacă astăzi s-a mutat
Maica Domnului la cer, a părăsit lumea. Nu! O dată ce s-a dus acolo având mai mare
putere, cu mai multă putere ne ajută nouă. Ea e acum mai aproape de scaunul
dumnezeirii, s-a dus acolo ca pururea să privească spre nevoile săracilor, spre
rugăciunile văduvelor, spre cei sărmani, spre cei închiși, spre cei care sunt prigoniți, spre
cei din dureri, spre cei bolnavi. Acolo ea s-a făcut Maică ajutătoare pentru toți cei din
necazuri, pentru toți cei asupriți și pentru toți cei ce o iubesc pe dânsa și o cheamă în
ajutor din toată inima. Avem în cer o Mamă prea bună, o Maică a milei și a milostivirii,
care pururea se roagă pentru toată Biserica lui Hristos și pentru fiecare fiu al bisericii lui
Hristos în parte.

Fericiți, de trei ori fericiți sunt creștinii care au icoana Prea Sfintei Maici a lui Dumnezeu
în casele lor și care în fiecare zi citesc acatistul ei, paraclisul și alte rugăciuni către Maica
Domnului.

Nu există în cer și pe pământ altă față mai puternică, după Sfânta Treime, ca Maica
Domnului, care poate să ne ajute nouă.

Dacă pomenirea dreptului este cu laude, câtă laudă se cade să aducem noi Maicii lui
Dumnezeu, care este Împărăteasa tuturor drepților, a tuturor sfinților și a tuturor îngerilor
lui Dumnezeu.

Iar dacă este Împărăteasă, are de la Prea Sfântul Dumnezeu și putere foarte mare ca să
ne ajute nouă, să ocrotească lumea, să vie în ajutor și celor mici și celor mari, și celor
bogați și celor săraci, și celor înțelepți și celor simpli, și celor bolnavi și celor sănătoși, și
tututror credincioșilor, fiind în același timp Mama noastră din ceruri.

Ferice de creștinii care, îndată după Sfânta Treime, o cinstesc pe Maica Domnului,
din toată inima și oriunde se duc, zicând așa: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu, pentru rugăciunile Prea Curatei Maicii Tale și ale tuturor Sfinților Tăi,
miluiește-mă pe mine păcătosul (sau păcătoasa)“.
Am să vă spun o istorioară, ca să vedeți cât de grabnică ajutătoare este Maica Domnului
celor care o au pe dânsa ca pe o mamă și o cinstesc ca pe o Maică a lui Dumnezeu
Cuvântul, și cât de aproape este de cei ce cred în ea și o cheamă pururea în ajutor.

Era o femeie văduvă, căreia îi murise soțul încă de când era tânără și îi rămăseseră doi
copilași. Și biata femeie avea o gospodărie, dar era și cinstitoare a lui Dumnezeu și a
Maicii Domnului, având în casa ei o icoană cu Maica Domnului purtând în brațe
dumnezeiescul prunc. Și ea i-a învățat pe copii de mici să se închine, să zică Tată nostru,
să zică Crezul și, deocamdată, măcar rugăciunile cele mai scurte către Maica Domnului.
Și copiii întrebau, ca niște prunci ce erau: „Mamă, dar cine e aceea de pe icoană?“. Și ea
le spunea: „Aceea e Mama voastră, adevărata voastră Mamă“. „Dar dumneata nu ne ești
mamă?“. Ea zicea: „Nu, Mama voastră cea adevărată este în ceruri și o cheamă Maica
Domnului“. „Dar cine e copilul acela pe care-l ține ea în brațe?“, întrebau ei. „E Domnul
nostru Iisus Hristos, Care ne-a zidit pe noi și Care a fost purtat în pântecele Maicii
Domnului, pe Care L-a născut ea de la Duhul Sfânt și a fost Dumnezeu și om desăvârșit“.

Așa îi învăța biata mamă pe copii cine este Maica Domnului, și-i învăța pe dânșii din toată
inima că Maica Domnului este adevărata Maică a lor. De aceea copiii, când se sculau
dimineața, mai înainte de a vorbi cu mama lor, fugeau înaintea Maicii Domnului, făceau
câteva metanii, ziceau Tatăl nostru și apoi rugăciuni către Maica Domnului, cinstind-o pe
dânsa, așa mici cum erau, după puterea înțelegerii lor.

Iar odată biata femeie trebuia să se ducă să secere în țarină și nu avea cu cine să lase
copiii. Dar avea obiceiul să lase copiii încuiați singuri în casa lor. Și așa a chemat copiii,
le-a lăsat de mâncare și le-a spus: „Voi rămâneți acasă; eu mă duc la lucru, că am mult
de secerat“. Iar copiii au întrebat: „Dar noi cu cine rămânem?“. „Iată, rămâneți cu Mama
voastră“ – și le-a arătat icoana Maicii Domnului, înaintea căreia ardea candela. Și le-a
mai spus: „Mama voastră rămâne cu voi și o să vă apere, dar voi să fiți cuminți și să vă
rugați când o să fiți la nevoie, să strigați la ea, că ea vă apără!“.

Copiii s-au încredințat de la maica lor că nu rămân singuri, ci rămân cu Mama lor cea din
ceruri. Și s-a dus biata femeie degrabă la treburile ei, pe țarină. Dar copiii rugându-se,
mintea lor pururea se mișca și nu sta într-un singur gând. Deci au uitat de sfaturile mamei.
S-au rugat ei un timp, apoi s-au apucat de jucării și au început să umble cu focul. Mama
lor am spus că îi încuiase în casă, ca să nu iasă afară și să nu plece de acasă, știind că
abia peste o jumătate de zi se va întoarce înapoi. Și copiii, umblând cu focul, casa a luat
foc. Și ei, când au văzut că au luat foc hainele din casă, covoarele și ce mai era în ea, și
când au văzut că toată casa a luat foc și nimeni nu putea sări să-l stingă, că era vară și
oamenii erau plecați la lucru, au fugit la icoana Maicii Domnului, s-au prins cu mâinile de
icoană și strigau: „Mamă, nu ne lăsa!“. Și – o, minunile tale, Maica lui Dumnezeu! – casa
a ars toată, dar focul nu s-a atins de peretele pe care era icoana Prea Sfintei Născătoare
de Dumnezeu împreună cu acești doi copilași!

Femeia a auzit în țarină, că i-a adus vestea cineva: Măi femeie, să știi că ți-a ars casa!
Iar ea, săraca, zice: „Vai de mine, că am lăsat copiii în casă!“. Dar acela nu știa să-i spună
de minunea ce s-a întâmplat cu copiii, ci-i spuse numai atâta: Du-te, că am auzit că este
scrum casa ta! Ea când a auzit, biata, știind că a încuiat copiii în casă, a luat-o la fugă,
că-i ieșea inima de alergare și de spaimă. Și când a ajuns la marginea satului, a întrebat:
„Mi-a ars casa?“. Da, i se spuse, ți-a ars casa, s-a văzut la dumneata foc mare și s-au
dus oamenii să-l stingă, dar casa a ars. Iar ea a strigat: „Maica Domnului, cum de ai lăsat
copii mei, că eu în seama ta i-am lăsat!“. Și văitându-se și plângând, alerga aproape ca
nebună. Și când a ajuns, văzu cum se uita toată lumea la o minune preaslăvită: casa
arsese, dar peretele cu icoana Maicii Domnului era neatins și copilașii se țineau cu mâinile
de icoană și strigau: „Mamă, mamă!“. Și văzând aceasta biata femeie, s-a aruncat prin
foc la icoana Maicii Domnului și cu mare recunoștință a mulțumit Maicii Domnului că pe
acei prunci, pe care îi încredințase ei, i-a păzit sănătoși.

Aceasta v-am spus-o ca să vă arăt că cine are mamă și ocrotitoare pe Maica Domnului,
ea îl va apăra și pe el, și pe copiii lui, și vitele lui, și toată agoniseala lui. Să aveți această
credință întotdeauna, să nu vă lipsească acatistul și cinstitul paraclis al Maicii Domnului
din casă, și ori la ce scârbă veți ajunge, ori la ce necaz, chemați pe Maica Domnului din
toată inima și negreșit pururea va fi de față, cu grabnicul ei ajutor, cu preasfintele și
preaputernicele ei rugăciuni.

Să știți că nu există suflet sub cer care și-a pus nădejdea în Maica Domnului și să
rămâie rușinat până la urmă. Prin rugăciunile ei va avea în veacul de acum liniște,
alinare, acoperire și sprijinire, iar în vremea morții mila Maicii Domnului nu îl va lăsa; și în
ziua judecății, Maica Prea Sfântă va sta în genunchi înaintea Prea Sfântului și Prea
Dulcelui ei Fiu și Dumnezeului nostru Iisus Hristos și va zice: „Doamne Dumnezeule și
Fiul meu, acest suflet necăjit, chiar dacă a greșit, dar pururea mi-a cerut să mă rog Ție.
Iartă-l, miluiește-l și fă cu dânsul milă“. Și așa vom câștiga prin rugăciunile Maicii
Domnului milă și în veacul de acum, și în vremea morții, și în ziua judecății. Amin!

9.Predica la Sf. Mare Mucenic Dimitrie

Săvârşim astăzi, după străvechea rânduială a Bisericii noastre, prăznuirea Sfântului şi
Marelui Mucenic Dimitrie, izvorâtorul de mir.

Inimile noastre se umplu de bucurie duhovnicească, ori de câte ori săvârşim prăznuirea
sfinţilor, deoarece prin rugăciunile lor, sfinţii sunt ajutătorii, solii (rugătorii), mijlocitorii
noştri către Dumnezeu.

Datorită vieţuirii lor curate, sfinte şi bine plăcute lui Dumnezeu, sfinţii se bucură de o
cinstire deosebită din partea credincioşilor.

Astăzi prin cântările, imnele şi rugăciunile ei, Sfânta noastră Biserică a împletit în cinstea
Sfântului Dimitrie cununi de laudă şi de mulţumire. În această atmosferă de rugăciune şi
de mireasmă duhovnicească se cuvine să cunoaştem mai de aproape vieţuirea, faptele
şi pătimirea sa pentru Hristos, pentru ca momentele sărbătoreşti de astăzi să fie pentru
toţi un prilej de zidire sufletească şi de întărire în credinţă şi dragoste către Dumnezeu.
După cum ne spune Sinaxarul şi istorisirea vieţii sale, Sfântul Dimitrie a trăit în cetatea
Tesalonicului din Grecia, în veacul al IV-lea, în timpul împăraţilor romani Diocleţian şi
Maximian. Se trăgea dintr-o familie de neam ales: tatăl, guvernator al Tesalonicului şi
mama, o creştină deosebită.

Datorită aleselor sale calităţi, după moartea tatălui a reuşit să ajungă guvernator al
Tesalonicului, în locul tatălui său.

După trei sute de ani de la întruparea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, lumina credinţei
creştine reuşise să pătrundă până la marginile îndepărtate ale imperiului roman. Ea a
ajuns şi în provinciile Peninsulei Balcanice şi îndeosebi în Macedonia, a cărei capitală
era Tesalonic, unde în anii 51 şi 57 a predicat Sfântul Apostol Pavel.

În timp ce creştinismul se răspândea prinzând rădăcini adânci, la începutul veacului al

IV-lea, păgânismul roman se destrăma o dată cu însuşi imperiul care, între altele îşi
măcinase puterile căutând zadarnic să menţină închinarea la idoli.

Pentru a opri răspândirea creştinismului, împăraţii au dat mai multe edicte de persecuţie,
prin care au pornit mare prigonire împotriva acelora care se lepădau de cultul idolilor
păgâni şi treceau la credinţa Domnului şi Mântuitorului Iisus.

În această vreme, împăratul Diocleţian, încercând o împărţire a puterii împărăteşti, pentru

a o întări, nu izbuteşte mai mult decât să-i grăbească dezmembrarea. Cu acelaşi gând
porneşte el şi prigonirea Bisericii.

Zelul său pentru o cauză nedreaptă nu-i aduce alt folos decât aceea de a se număra
printre ultimii prigonitori, având alături de el şi pe Maximian.

În vâltoarea acestor vremuri, împăraţii Diocleţian şi Maximian au luat cele mai aspre
măsuri contra creştinismului din provinciile sud-dunărene. Aproape toate cetăţile situate
de-a lungul Dunării au dat numeroşi martiri în acest timp.

Maximian a fost trimis în cetatea Tesalonicului să aplice edictele de persecuţie contra

creştinilor. Ajungând aici, a poruncit să fie prinşi creştinii care propovăduiesc pe Iisus şi
nu se închină la zei.

Sfântul Dimitrie, care era vestitorul credinţei celei adevărate a Domnului Hristos, a fost
prins de ostaşii lui Maximian şi adus înaintea acestuia. Iar împăratul s-a mâniat foarte
tare, când Sfântul Dimitrie L-a mărturisit pe Hristos, poruncind să fie aruncat îndată în
temniţă.

În locul rangului de „ales” al împăratului, a dorit să fie „ales al lui Dumnezeu, sfânt şi
preaiubit” (Coloseni 3, 12) atunci când împăratul Maxenţiu i-a cerut să prigonească pe
creştini.
De aceea, din palatul de dregător, el a coborât în temniţa osândiţilor, învăţându-i şi
încurajându-i. Toate acestea le-a dobândit el deplin când, după această întemniţare,
peste botezul dreptei închinări s-a învrednicit de botezul de care înşişi apostolii Domnului
se arătaseră dornici (Matei 20, 22), acela al sângelui vărsat fără vină.

Simţul dreptăţii şi al omeniei, lumina credinţei, bunătatea inimii, curajul înfruntării pornirilor
pătimaşe ale împăratului persecutor Maxenţiu, puterea rugăciunii şi dragostea faţă de
Hristos, toate aceste daruri şi tot ce creşte din ele i-au dat puteri cu adevărat minunate.

Împăratul Maximian era mare iubitor de petreceri şi distracţii. Îi plăceau îndeosebi jocurile,
întrecerile şi luptele dintre gladiatori, de la circ. El se lăuda mai ales cu un gladiator
puternic, numit Lie, mult apreciat de împărat şi de păgâni, pentru mărimea şi puterea lui.
Nimeni nu putea să-l biruiască şi nici nu cuteza să se măsoare cu el, încât acesta ucidea
pe mulţi, printre care erau şi creştini.

Atunci, un oarecare tânăr creştin, numit Nestor, văzând pierderea atâtor vieţi care se
făcea de păgânul Lie, ştiind că înaintea lui Dumnezeu nici un dar nu este preţios pentru
oameni decât viaţa pe care le-a dăruit-o El, a mers la Sfântul Dimitrie în temniţă şi i-a
spus: „Bărbat al lui Dumnezeu, vreau să mă lupt cu Lie, ci te roagă pentru mine”.

Iar Sfântul Dimitrie, însemnându-l cu semnul cinstitei şi de viaţă făcătoarei cruci pe frunte,
îi zise: „Şi pe Lie vei birui şi pentru Hristos vei mărturisi”.

După întâlnirea cu Sfântul Dimitrie, Nestor, având credinţă în ajutorul şi în puterea cea
nebiruită a lui Dumnezeu, porni cu îndrăzneală să se lupte cu Lie cel puternic şi birui
mândria acestuia şi-l răpuse.

Aceste puteri s-au vădit şi s-au făcut larg cunoscute prin acest semn: înfrângerea
uriaşului păgân Lie de către tânărul Nestor, prin binecuvântările pe care i le-a dat marele
mucenic.

Cu bogăţia pe care a moştenit-o de la părinţii săi şi pe care a împărţit-o prin sluga sa,
fericitul Lupu, celor lipsiţi, a dobândit comorile cereşti.

S-a mâniat tare împăratul Maximian văzând înfrângerea şi răpunerea lui Lie şi s-a ruşinat
pentru lauda deşartă. Aflând că Sfântul Dimitrie a încurajat şi a întărit pe Nestor, prin
rugăciunile sale către Dumnezeu cel adevărat, împăratul a trimis ostaşii să-l străpungă
cu suliţele, pentru că s-a făcut pricina înfrângerii lui Lie.

Cu suliţa a fost împuns, ca Fiul Fecioarei Sfinte. La fel şi Sfântul Nestor, a căzut sub
sabie. După aceasta, creştinii cucernici au înmormântat trupul Sfântului Dimitrie pe locul
pătimirii lui.

Dar curatul şi cinstitul lui trup n-a fost supus, după legile firii, stricăciunii şi putrezirii, ci,
prin puterea lui Dumnezeu, a rămas nevătămat şi a săvârşit în urmă multe fapte minunate
şi tămăduiri de boale, cum aflăm din viaţa sfântului.
Credincioşii oraşului Tesalonic din Grecia, unde se află până astăzi cinstitele sale moaşte
s-au bucurat în chip deosebit de binefacerile şi ocrotirea Sfântului Dimitrie, îl cinstesc cu
mare credinţă şi-l socotesc patronul şi ocrotitorul oraşului lor.

Intrat în pioasa pomenire, la 26 octombrie, după tradiţia bisericească, chipul Marelui

Mucenic, ale cărui sfinte moaşte s-au arătat izvorâtoare de mir, a devenit icoana vie a
sfinţeniei. Sfântul Dimitrie se bucură de mare cinstire din partea credincioşilor români de
pretutindeni.

Pentru vrednicia lui de mărturisitor al lui Hristos este atât de răspândit în Ortodoxie.
Închinarea atâtor altare sub ocrotirea Sfântului Dimitrie Izvorâtorul de mir ne spune mult
despre renumele sfântului, despre pietatea străbunilor, ca şi de strânsele şi vechile lor
legături cu creştinătatea ortodoxă, despre această unitară închegare de credinţă din
vechea vatră a creştinismului apostolic.

Cinstim numele şi pomenirea acestui slăvit mucenic, pentru că el a cinstit numele lui
Hristos. Să luăm aminte la viaţa lui pilduitoare, pentru că el a luat aminte la viaţa şi
cuvântul lui Iisus. Îi cerem ajutor şi ocrotire, pentru că el însuşi a fost ocrotit cu ajutorul lui
Iisus, şi la rândul lui, a ajutat şi altora să dobândească nume nemuritor. Dragostea sa ne
învaţă să gustăm şi să vedem că e bun Domnul.

Să vedem cât suntem de mari în neputinţele noastre, ca în felul acesta, cunoscând

puţinătatea noastră în nemăsurată veşnicie, să ne păzim mai cu tărie de orice alunecare
înspre „latura şi umbra morţii” care este păcatul.

Luptă bună să luptăm, nu pentru bunătăţi lesne trecătoare, ci pentru tot ceea ce ne
apropie de Mântuitorul Hristos. Cu cât ispitele şi greutăţile vor fi mai mari, cu atât şi noi
să avem dragoste faţă de Hristos şi să căutăm a împlini poruncile Lui.

Cu dragoste, împlinitori de tot lucrul bun, să ne apropiem de Hristos, ca să putem înţelege

mai bine misiunea noastră, a fiinţei pe care o credem puternică, dar care e atât de
neputincioasă; să putem înţelege mai bine sfinţenia vieţii pilduitoare a Sfântului Dimitrie
şi a tuturor sfinţilor şi mucenicilor noştri.

În acest fel vom avea duhul înaltei comuniuni cu Hristos, alături de toţi „binecuvântaţii
Tatălui”. Întru acestea ne simţim cu adevărat „zidiţi pe temelia apostolilor şi a proorocilor”,
piatra cea din capul unghiului fiind Iisus Hristos, întru care orice zidire bine alcătuită creşte
să ajungă un locaş sfânt în Domnul.

Întru aceasta ne ştim şi noi împreună zidiţi „spre a fi locaş al lui Dumnezeu în Duh” cum
ne încredinţează Sfântul Apostol Pavel (Efeseni, 2, 20-22).

Iar la judecata ce va să vie, să putem primi şi noi mângâierea slugii cu doi talanţi.

Să fim urmaşi vieţii Sfântului Dimitrie în aşa fel, încât totdeauna să putem zice împreună
cu Sfântul Apostol Pavel: „Vieţuiesc eu, dar nu eu, ci Hristos vieţuieşte întru mine” şi în
felul acesta să intrăm în „bucuria Domnului” şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, unde
dorim să ajungem cu toţii. Amin.

10.Predica la Sf Ierarh Nicolae

Frati crestini,
Sfantul Ierarh Nicolae s-a nascut pe la anul 270, in orasul Patara, din vestita provincie a
Asiei Mici, Licia. Parintii sai, Teofan si Nona, se bucurau de o aleasa faima inaintea
intregului tinut, prin bogatia lor, dar mai ales prin credinta lor crestina si ravna de a ajuta
pe saraci. Pe acesti buni crestini, Dumnezeu ii rasplati cu binecuvantarea Sa, implinindu-
le dorinta de a avea si ei un copil, caruia prin botez i-au dat numele de Nicolae, care
talmacit pe romaneste aceasta inseamna, biruitor de popoare.
Haghiograful Sfantului Nicolae ne spune ca acest copil a fost crescut in chip minunat de
parintii sai, indrumat fiind pe urmele trase de ei. El traia in familie ca si intr-o scoala a
credintei, in care invata, mai presus de toate, sa slujeasca lui Dumnezeu si sa traiasca in
frica de El, caci aceasta este si inceputul intelepciunii, ne spune Sf. Carte.

Tineretea si-o trai intr-o alta minunata gradina duhovniceasca, fiind ucenic al vestitului
episcop de Patara, Metodie. Acest vladica, precum ne spun istoricii, “stralucea - in ochii
tuturor - printr-o indoita aureola de sfintenie si stiinta, la care, in cele din urma, s-a adaugat
si aceea de martir, care si incununa viata sa. Metodie, prin tot traiul sau, era o oglinda de
sfintenie pentru poporul sau: cuvantul sau era lumina credinciosilor; tezaurul credintei
sale, invatatura pentru ei si biruinta contra paganilor; mila sa, refugiul saracilor, si intreaga
sa persoana, imagine vie a unui tata si a unui doctor plin de grija pentru mantuirea tuturor.
(Saint Nicolas, E. Marin, p.51).

Si asa crescu Sfantul Nicolae, in scoala unor astfel de parinti, dar mai ales a unui astfel
de ierarh, intr-o atmosfera cereasca de credinta Dumnezeiasca, pentru ca mai apoi sa
ajunga si el placut lui Dumnezeu si oamenilor. Invatatura Bisericii patrundea in mintea sa
si-i incalzea inima, iar virtutile crestine ii luminau intreaga sa viata. De aceea, ajungand
sa fie ca un batran intelept inca din tinerete, el nu avea decat dorul de a dobandi
margaritarul stiintei, iar pe toate celelalte: petrecerile, moda, jocurile de noroc si alte
usuratati, le vantura ca si pe o pleava cu lopata intelepciunii sale...

Dar si cu faptele milosteniei, tanarul preot Nicolae stralucea cu deosebire, caci pilda buna
avea pe parintele sau duhovnicesc. Si iata, din cele multe ale lui milostenii, voi pomeni
una, ca sa fie si pentru noi o pilda de lumina, de chipul cum trebuie sa facem milostenia.
In acest oras Patara, era un om ce avea trei fete si care, din pricini nestiute de noi,
ajunsese din bogat un om foarte sarac. Incoltit de nevoi, el se gandea sa le dea pe ele
desfranarii ca astfel si ele si el sa poata trai. Dar iata ca Dumnezeu, ca unul ce voieste
ca toti sa se mantuiasca, descoperi toate acestea aceluia ce stia ca are iubire de oameni,
Sfantului Nicolae. Acesta, fara sa-l fi mustrat pe acel om pentru gandul lui necurat, se
hotari ca pe ascuns sa-l ajute, iar nu la aratare, pentru ca asa spune Mantuitorul: “Sa nu
faceti milostenia voastra inaintea oamenilor”. Iar in al doilea rand, mai gandi el, sa faca
asa si pentru ca sa nu rusineze pe acela ce odinioara a fost bogat, iar acuma era sarac.
Si asa, luand o punga cu galbeni, in toiul noptii, nevazut de nimeni, se duse si o arunca
pe o fereastra dosnica in casa celui sarman. Cu acest ajutor, nestiut de la cine, acel
parinte isi marita fata cea mare. Vazand Sf. Nicolae ca chibzuit om este acel tata, nu mult
dupa aceea, arunca o a doua punga la fel, dar cand dorea sa o arunce si pe a treia,
pentru ca sa se marite si ultima fata, acel om ce statea la panda de saptamani si luni de
zile, l-a vazut pe marele lui binefacator, care era Sf. Nicolae. Si cu lacrami multumindu-i,
el nu primi de la sfant decat rugarea ca nimanui sa nu spuna acestea.

Episcopul Metodie, fericit de a avea un astfel de ucenic, dorea sa-l aiba totdeauna langa
el si la vreme sa-l aiba urmas la pastorire, iar pana atuncea sa-i fie toiag al batranetelor
sale. Dar Sf. Nicolae era calauzit, mai presus de voia oamenilor, de mana lui Dumnezeu...
Si iata, voind el sa se inchine la Sf. Mormant, pleca la Ierusalim pe mare. Si pe cand
calatorea, starnindu-se o mare furtuna pe care tanarul preot Nicolae o prevesti, aceasta
nu se potoli decat prin rugaciunea acestui pelerin, pentru care toti au cunoscut ca el este
un om ales al lui Dumnezeu. Dupa ce cu multa evlavie a umblat prin Locurile Sfinte,
intorcandu-se inapoi in patria sa Licia, se opri in orasul Mira, pentru a trai intr-o manastire
de acolo, care se numea Sinai. Dar iata ca tocmai atuncea episcopii intregului tinut erau
adunati sa aleaga mitropolit pentru Mira, in locul celui care de curand murise. Si rugandu-
se ei, ca Dumnezeu sa le descopere pe cine sa aleaga mitropolit al Mirei, Dumnezeu a
facut cunoscuta voia Sa printr-o viziune de noapte, celui mai batran dintre episcopi.

“Mergeti”, a spus El, “la biserica, si pe acel pe care-l veti gasi ajungand cel dintai si care
se numeste Nicolae, luati-l si-l asezati pe tronul arhiepiscopal”. In acea dimineata, ca de
obicei, Sf. Nicolae se duse cel dintai la biserica. Dar in pridvor, intampinandu-l batranul
episcop, il intreba: “Fiul meu, cum te numesti?” - “Eu ma numesc Nicolae, smeritul slujitor
al Domnului”. Si luandu-l si infatisandu-l soborului de episcopi si multimii credinciosilor,
zise: “Acesta este ales de Domnul pentru a fi arhiepiscop al Mirelor”. Zadarnic se opuse
Sfantul Nicolae, caci in cele din urma trebui sa ia loc pe tronul arhiepiscopal.

Ca pastor de suflete, Sfantul Nicolae a avut de indurat rautatea toata de la paganii

imparati Diocletian si Maximian: schingiuiri si inchisoare. Atuncea a murit si parintele sau
sufletesc, episcopul Metodie, iar el prin minune Dumnezeiasca a fost pastrat sa duca si
alte lupte cu ereticii. Caci tocmai atunci se ivi erezia lui Arie, care spunea ca Domnul
nostru Iisus Hristos nu este Dumnezeu deplin, ci e o faptura a Parintelui din ceruri.

Cu venirea ca imparat a Sfantului Constantin cel Mare, Sfantul Nicolae fiind eliberat cu toti
crestinii din temnita, incepu lupta cea sfanta, nu numai contra paganestii credinte, dar si
cu acea erezie a lui Arie. Prin predici, prin discutii publice si prin sfat parintesc de la om
la om, el lupta contra celui ce primejduia insesi temeliile crestinatatii, tagaduind
Dumnezeirea Domnului Hristos. Si numai datorita Sfantului Nicolae, metropola Mira
Lichiei nu a avut nicio legatura cu erezia ariana, pe care el ca pe un venin stiu sa o arunce
departe de granitele eparhiei sale. Parca si acuma rasuna in urechile noastre ecoul
marilor lupte ce le-a dus Sfantul Nicolae! Si acuma vibreaza sufletul lui apostolic, cu toate
ca au trecut 1600 de ani de atunci!...
Dar la Sf. Sinod din Niceea, cat s-a zbuciumat Sf. Ierarh Nicolae, sa lumineze pe ereticul
Arie, si cu toti cei 318 parinti la un loc, sa hotarasca drept si sfant, crezul credintei
ortodoxe! Caci atuncea s-a alcatuit Crezul, cea mai sfanta marturisire de credinta cu
privire la Dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos. “Cred si intr-unul Domnul Iisus
Hristos, Fiul lui Dumnezeu, unul nascut, care din Tatal s-a nascut mai inainte de toti vecii;
Lumina din lumina, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat, nascut iar nu facut; Cel
de o fiinta cu Tatal prin carele toate s-au facut”...

In focul acestor aprinse discutii, pe cand lamurea pe Arie, Sfantul Ierarh Nicolae a lovit
peste obraz pe acest intunecat tagaduitor al celor mai limpezi crezuri de credinta. Si ne
spun istoricii ca Parintii Sinodului, mahnindu-se de aceasta asprime, i-au luat de la dansul
semnele cele arhieresti: Omoforul si Sf. Evanghelie. Iar Domnul nostru Iisus Hristos si
Maica Sa, privind din inaltimea cea cereasca in adancul inimii acestui parinte, s-au
coborat in inchisoare si i-au dat ei insisi semnele arhieriei: Mantuitorul ii dadu Sf.
Evanghelie, iar Fecioara Maria ii aseza pe umerii sai, Omoforul. Si aceasta aratandu-se
in vedenii si altor episcopi, cu totii au vazut ca Dumnezeu e cu mai mare mila pentru acei
care cu inima curata marturisesc si lupta pentru adevarul cel vesnic...
Fratilor, in lumina acestei minunate intamplari din viata Sfantului Nicolae, la fel si noi
judecam, pe buna dreptate, ca bine privita este in ochii cei vesnici ai cerului lupta cea
dreapta pe care o duce crestinatatea pentru raspandirea luminii si adevarului
Dumnezeiesc si in intunecatele suflete ale paganilor de ieri, de astazi si de oricand. Caci
noi ne luptam cu dusmanii lui Dumnezeu, cu cei care tagaduiesc ca Domnul Hristos este
Dumnezeu, ca si Arie. Iar dupa infrangerea paganului, noi dorim tuturor sa fie traitori
fericiti in imparatia lui Dumnezeu. Intr-o imparatie cereasca pe pamant in care sa se dea
fiecaruia: adevar, dreptate, dragoste, pace, bunatate si mila. In sufletele tuturor sa fie
acea iubire de oameni pe care a aratat-o Sfantul Nicolae tuturor pastoritilor sai. Caci
precum se spune, “Sfantul Ierarh Nicolae era bun catre toti si mult apropiat sufleteste:
sarmanilor era tata, saracilor milostiv datator, mangaietor celor ce plangeau, ajutator celor
napastuiti si tuturor mare facator de bine”. (Vietile Sfintilor de Neamt).

Nenumarate sunt minunile Sfantului Nicolae prin care tuturor bine le facea si din primejdii
ii scapa, pentru care i se si spune: “Sf. Ierarh Nicolae, facatorul de minuni”. Astfel, el
ascultand rugaciunile celor invaluiti de furtuni pe mare, potolea mania valurilor, pentru
care el este socotit patronul marinarilor. Iar pe cei napastuiti pe nedrept el ii apara,
mustrand prin vedenie pe prigonitorii lor. La fel pe cei infometati ii ajuta, trimitand indemn
negustorilor sa vina in patria cu lipsa. De aceea si noi astazi, praznuindu-l, sa ne rugam
lui, graind unele ca acestea: “Pastorii si invatatorii pre pastorul cel intocmai ravnitor
Pastorului celui bun, adunandu-ne sa-l laudam. Cei din boale pre doctorul, si cei din
primejdii pre izbavitorul; pacatosii pre folositorul, saracii vistieria, cei din necazuri pre
mangaietorul; calatorii pre cel impreuna calator, cei ce sunt pre mare pre carmuitorul, toti
pre cel ce pretutindenea intampina cu caldura, pre Marele Ierarh, laudandu-l asa, sa
zicem: “Prea Sfinte Nicolae, grabeste si ne scoate pre noi din nevoile noastre acestea de
acum; si mantuieste turma credintei crestine cu rugaciunile tale”. (Slava de la laude).

Fratilor,
Pe Sfantul Ierarh Nicolae, pastorul cel milostiv, nu-l putem praznui mai cu cinste decat prin
aceea de a-i urma pilda iubirii sale de oameni. Si socot ca aceasta mila fata de toti cei in
nevoi au avut-o in cinste si stramosii nostri, cand au inaltat atatea biserici spre lauda
Sfantului Ierarh Nicolae. Atat in trecut, cat si pentru toate vremurile, au stiut strabunii
nostri ca omenirea va avea nevoie de o scoala a bunatatii celei ceresti...
Iata in aceste zile de cumpana pentru Neamul nostru, cand cei mai viteji dintre noi si-au
jertfit viata lor, suntem chemati sa cinstim pe urmasii unor astfel de eroi cu sprijinul nostru.
Eroii au aparat Patria si viata noastra, iar noi suntem indemnati la marea onoare de a
ocroti pe acesti fii de eroi. Ei au implinit prima pilda a vietii Sfantului Ierarh Nicolae, caci
prin voinicie au aparat intreaga si curata icoana acestui Neam, iar noi suntem chemati sa
implinim cea de-a doua faima a Sfantului Nicolae, milostenia. Sa ajutam pe cei in nevoi,
sa ocrotim pe cei lipsiti, sa sprijinim pe acei pe care Dumnezeu din ceruri ni i-a dat ca pe
frati ai nostri. Iata, in jurul nostru privesc ochi inlacramati de dureri si lipsuri, si de sus din
ceruri, Sfantul Ierarh Nicolae priveste in tainitele bogatiei noastre si in adancurile inimii
noastre... Iar din jurul tronului ceresc, cauta catre noi insisi eroii nostri...

De voiti sa fiti si voi recunoscatori pentru cei ce v-au aparat viata si avutul, dati cu inima
larga pentru urmasii lor. De voiti sa impliniti pilda Sfantului Ierarh Nicolae, ajutati cu
bogata inima pe cei din nevoi. De voiti sa fiti si voi niste eroi ai bunatatii, jertfiti cu voie
buna din cele ale voastre. Si asa unul pe altul ajutandu-ne, sa ne bucuram de
binecuvantarea cea cereasca a lui Dumnezeu, traind zile de pace si fericire, pe pamant
ca si in ceruri. Amin.