Locul Ortodoxiei în Europa

Dialogul interreligios si intercultural

Crestinismul in Europa
 Mântuitorul lumii S-a născut la „plinirea vremii” (Galateni 4,4). Formula paulină arată că
lumea era pregătită pentru venirea Lui din ambele perspective: decădere morală şi
aşteptare mesianică.
 Activitatea lui Mesia a fost precedată de cea a lui Ioan Botezătorul (acelaşi mesaj iniţial),
care boteza în Iordan, în asteptarea Celui „mai mare” decat el (Luca 3, 16), adica a
Mantuitorului, pe care l-a primit si l-a botezat.
 Politic, statul roman se găsea la apogeu ca întindere, putere politică, organiare şi cultură.
Statul roman este numit şi „lumea” (Luca 2, 1).
 Cu exceptia iudeilor, popoarele lumii vechi erau politeiste si idolatre. Se poate vorbi de
un multiculturalism şi o multireligiozitate pe care Statul le îngăduia, c mici excepţii:
druizii din Galia, unele culte siriene si egiptene, la care avea să se adauge creştinismul.
 Amestecul de popoare şi de religii a adus la sincretism religios, un amestec de zei şi
practici împrumutate, care asigurau Imperiului o anumită linişte politică şi socială.
 Marele propovăduitor şi Apostol al creştinismului în Europa avea să fie Sf. Pavel, fost
rabin iudeu devenit creştin pe drumul Damascului.
Profilul creştinismului
Religiile păgâne nu aveau norme morale şi reguli de convieţuire
socială aşa cum erau cele din iudaism, ceea ce îl făceau special,
uneori chiar incomod.
Diaspora iudaică era prezentă în oraşe ale Imperiului roman,
contribuind în mare măsură la iniţierea în credinţa creştină care
ducea şi mai departe exigenţele morale şi sociale. Trecerea păgânilor
la credinţa mozaică reprezenta un pas esenţial spre acceptarea
creştinismului.
Legea vechiului Testament, fidelitatea poporului iudeu faţă de religia
revelată, stăruinta lui în respectarea monoteismului, păstrarea ideii
mesianice au pregatit calea pentru răspândirea creştinismului mai
mult decât celelalte cauze cunoscute în istorie.
Creştinismul şoca prin simplitate, filantropie, credinţa în Hristos
înviat şi învierea morţilor, spiritualizarea vieţii şi viaţa veşnică în
împărăţia cerurilor (Paul Gavriliuk).
Întemeierea Bisericii
La originea văzută a Bisericii stă evenimentul pogorârii
Sfântului Duh, la cincizeci de zile de la Învierea lui
Hristos, sau zece zile de la înalţarea Mântuitorului la
ceruri.
Apostolii au primit în formă de „limbi de foc care au sezut
pe fiecare dintre ei” (Fapte 2, 3) pe Duhul Sfânt care le-a
dăruit puteri şi harisme minunate pentru împlinirea
misiunii lor in lume.
Momentele întemeierii Bisericii sunt în realitate
Întruparea, Patimile şi îngroparea, Învierea, Înălţarea la
cer şi Pogorârea Sfântului Duh (Pr. Dumitru Stăniloae)
Locul Ortodoxiei în Europa
Ortodoxia actuală nu mai este nici pe departe Biserica Orientului în
sens strict geografic. Dintre cele 14 Biserici Ortodoxe autocefale, 10
sunt pe continentul european. Dintre acestea, 7 sunt în ţări membre
ale Uniunii Europene. Din Finlanda (unde este a doua Biserică de
stat) până în Cipru, Biserica Ortodoxă face parte din arhitectura
culturală şi socială europeană. Că este altfel decât confesiunile
occidentale, asta reprezintă o bogăţie menită să îmbogăţeaască
Europa din perspectivă culturală (Radu Preda)
Tematica europeană nu corespunde întotdeauna cu idealurile
Ortodoxiei şi ar merita reluată şi aprofundată de teologia de şcoală şi
de formatorii de opinie. Europa este o temă teologică, aşa cum este şi
o realitate bisericească în peisajul căreia Ortodoxia reprezintă un
curent identitar viguros.
Ortodoxia poate să aducă un plus de valoare pe linie morală
(ascetismul), estetică (icoana), artistică (imnografia), socială
(filantropia sau ortopraxia), duhovnicească (mistica) ş.a.
 Contrar rezervelor unor politicieni occidentali privind caracterul religiozităţii
ortodoxe, în UE au fost acceptate şi ţări majoritare ortodoxe, cu aproximativ 30
de milioane de ortodocşi. Etnic vorbind, cel mai numeros grup ortodox din
Europa este cea română.

 Domeniul de lucrare a credinţei ortodoxe în UE este evanghelizarea societăţii

descreştinate, regândirea rolului spiritualităţii creştine în viaţa omului modern,
formarea unui ethos liturgic, cultivarea valorilor iudeo-creştine, restabilirea
hristocentrismului vieţii omului, redescoperirea autenticităţii şi acurateţii
teologiei patristice, fidelitatea faţă de Biserică, Trupul lui Hristos.

 Firesc, este posibilă şi influenţa inversă: segregarea comunităţilor religioase,

fundamentalismul de tip ortodox, secularizarea vieţii bisericeşti, relativizarea
teologică, laicizarea vieţii publice, izolarea religiosului în spaţiul privat,
vieţuirea în cheie consumistă, preponderenţa CP şi a diversităţii în paralel cu
relativizarea păcatului, schimbarea şi re-formatarea Bisericii şi altele. (Christos
Yannaras).
 Statistici privind crestinismul azi
 Conform datelor prezentate de The Pew Research Center, în decembrie
2011, în lume sunt cca 2.184.060.000 de creştini, ceea ce reprezintă 31,7%
din populaţia globului (urmează musulmanii, cu 23% din populaţia
globului, apoi hinduşii, cu 15%).

 Romano-catolicii reprezintă aproximativ 50% din numărul total de creştini,

fiind în număr de aproximativ 1.094.610.000. Cei mai mulţi dintre ei
locuiesc în Brazilia (peste 133 de milioane), Mexic (peste 96 de milioane)
şi Filipine (aproape 76 de milioane).

 Protestanţii, de diferite denominaţiuni (inclusiv neo-protestanţii), reprezintă

aproximativ 36,7% din numărul total de creştini, adică aproximativ
800.640.000 de membri. Mai mult de o treime dintre ei trăiesc în cele două
Americi iar 12,6% în Europa.

 Creştinii orientali (ortodocşi şi monofiziţi, luaţi împreună de Pew)

reprezintă 11,9% din numărul total de creştini, adică cca 260.380.000 de
credincioşi. Cei mai mulţi creştini monofiziţi sunt în Etiopia (cca 36
milioane) şi Egipt (cca 3,5 milioane), majoritari în Armenia, Siria şi Liban.
 Situaţia stistică a ortodocşilor
– Rusia: 101.450.000 credincioşi, adică 39% din numărul total de
ortodocşi

– Ucraina: 34.850.000 credincioşi, adică 13,4%

– România: 18.750.000 credincioşi, adică 7,2%

– Grecia: 10.030.000 credincioşi, adică 3,9%

– Serbia: 6.730.00 ortodocşi

– Bulgaria: 6.220.000 ortodocşi

– Belarus: 5.900.000 ortodocşi

– Georgia: 3.820.000 ortodocşi

– Republica Moldova: 3.270.000 ortodocşi

 Situaţia canonică a ortodocşilor
După numărul de credincioşi apartenenţi Bisericilor Autocefale
(belonging), aproape 60% din toţi ortodocşii de pe glob aparţin Bisericii
Ortodoxe Ruse (Patriarhia Moscovei).

Urmează Biserica Ortodoxă Română, Biserica Ortodoxă a Greciei şi

celelalte. Nu toţi ortodocşii de pe glob fac parte din una dintre cele 14
Biserici Ortodoxe Autocefale, ci există un procent nesemnificativ de
adepţi ai unor grupări ortodoxe schismatice. Aproximativ 80% dintre
ortodocşi locuiesc în Europa.

În lume există şi Biserici ortodoxe autocefale (Sinai, Finlanda) sau

parțial recunoscute (OCA, Biserica Ucrainei).

În decursul a doi ani, aceste date s-au modificat puţin, mai ales în ţările
majoritar musulmane, unde numărul creştinilor este în continuă
scădere.
 Dialogul interreligios în spaţiul european
Dialogul inter-religios constituie o parte importantă a preocupărilor
instituţiilor UE.
Bisericile Ortodoxe s-au angajat în întâlnirile inter-religioase cu
responsabilitate teologică şi experienţă istorică.
La nivelul UE există reprezentanţe ale Bisericilor Ortodoxe care
exprimă punctele de vedere ale Ortodoxiei dispersate în chestiuni
de interes general (Liaison Office Of The Orthodox Church To The
European Union și Repreyentanța Bisericilor Ortodoxe pe lângă
Instituțiile europene - http://www.orthodoxero.eu/) şi o
reprezentanţă permanentă la WCC şi membri în comisiile de
specialitate.
Dialogul cu Islamul ocupă un loc esenţial, Bisericile Ortodoxe
contribuind cu experienţe concrete dobândite de-a lungul timpului.
Posibil istoric al dialogului interreligios
Un moment fundamental în dialogul inter-religios a fost
reprezentat de Conferinţa Internaţională de la Ierusalim din 1928,
în care s-a afirmat că, „[…] în primul rând, creştinii îşi unesc
mâinile cu alţi credincioşi împotriva ameninţării secularismului
(simbolizat de Revoluţia bolșevică din Rusia)”.
Conferinţa s-a ocupat mai ales de relaţia dintre creştini şi poporul
evreu. În finalul Raportului se spune: „[…] insistăm că, atunci
când Evanghelia dragostei lui Dumnezeu vine cu putere către
inima omului, ea vorbeşte cu fiecare om, nu ca musulman sau ca
budist, sau ca aparţinând oricărui sistem, ci doar omului ca om
[…] invitându-l pe el să împărtăşească cu noi iertarea şi viaţa pe
care le-am dobândit în Hristos”
Un rol important îl are șirul de întâlniri al comunității San
Egidio
 Teologia dialogului inter-religios
Un dialog, pentru a fi sincer, presupune respect faţă de
personalitatea şi libertatea interlocutorului, precum şi o
iubire sinceră, înţelegere şi recunoaştere a inspiraţiilor care
există în alte experienţe religioase.
O astfel de atitudine faţă de dialog nu înseamnă suspendarea
mărturisirii creştine, ci opusul. În și prin dialog, se
interpretează şi clarifică mărturia într-un caz concret.
Dialogul este mărturia despre iubirea descoperită a lui
Dumnezeu, certitudinea că Dumnezeu este iubire, că toţi
oamenii sunt chemaţi să participe la comuniunea de iubire
treimică. Însă pentru a fi convingători, mărturia trebuie să
izvorască din viaţa şi experienţa personală.
Dialogul inter-religios este o necesitate impusă de
schimbările economice, sociale, politice și migrați care
au făcut din Europa un spațiu policrom din punct de
vedere al religiilor.
Dialogul nu are în vedere găsirea de soluţii definitive, ci
de înțelegere, acceptare a diversității și mărturisire a
identității credinței în orice mediu și loc, cu scopul
viețuirii pașnice.
 Dialogul intercultural
Dialogul intercultural este o forma de comunicare cu
scopul de a face schimb de informații între diferite culturi
și grupuri sociale.
Prin această formulă se caută să se înțeleagă modul în
care oamenii din țări și culturi diferite sunt puși în situația
de a acționa, comunica și percepe lumea din jur.
Într-un sens mai larg, comunicarea interculturală cuprinde
comunicarea transculturală, comunicarea internațională şi
comunicarea pentru dezvoltare. În ceea ce privește
comunicarea interculturală adecvată, se studiază situațiile
în care oamenii din diferite medii culturale interacționează
(pentru afaceri, studii, serviciu etc.)
 Folosul comunicării interculturale
Pentru o comunicare interculturală eficientă persoana trebuie să acorde
atenție următoarelor exigențe:
1. Să dezvolte sensibilitate culturală
2. Să anticipeze sensul pe care îl va înțelege receptorul
3. Să codeze și să formuleze cu grijă și atenție
4. Să folosească expresii, cuvinte, imagini și gesturi
5. Să evite argoul, expresiile și proverbe regionale
6. Să transmită mesajul selectiv
7. Să construiască relații față către față, dacă este posibil.
8. Să înțeleagă (decodeze) atent feedback-ul
9. Să obțină feedback de la mai multe părți
10 Să îmbunătățească abilitățile de ascultare și de observare a
competențelor.
11. Să construiască acțiuni funcție de feedback
Situatii de comunicare
Există trei situaţii de comunicare (Andra Şerbănescu):
• Situaţia „socială”
• Situaţia „de stres”
• Situaţia „interculturală”
În ultima situaţie, interlocutorii sunt nevoiţi să se adapteze la un
sistem neobişnuit de semne şi simboluri, uneori fiind nevoiţi să negocieze
chiar sistemul de comunicarea, nu doar subiectul de discuţie sau luarea
cuvântului
Studiile au arătat că nativii acceptă ușor greşelile de limbă ale
străinilor; partea neplăcută este tendința de a pune etichetă. Se folosesc
adesea la stereotipuri la adresa celor care nu respectă regulile interacţionale
validate de cultura gazdă. Astfel s-a ajuns să se considere că evreii din New
York sunt „agresivi şi ofensivi”, iar chinezii ca fiind „impenetrabili şi
evazivi” că românii sunt „ţigani şi hoţi” în viziunea italienilor.
Pe de altă parte, experienţele de comunicare interculturală sunt în
avantajul individului, ajutându-l să cunoască şi să aprecieze alte culturi, dar
în acelaşi timp să-şi întărească înţelegerea faţă de propria cultură.
 Concluzii din perspectivă ortodoxă

Pr. Dumitru Stăniloae: „...deschiderea sobornicească şi

ecumenică a Ortodoxiei nu este o simplă acomodare la
moda zilei, nici o diplomaţie de conjunctură, ci o
mărturisire a adevărului în iubire, chiar şi atunci când
iubirea are tonul abordării critice a teologiei ortodoxe prea
scolastice sau a teologiei confesionale din alte Biserici”.
PF Daniel preciza: „nici o Biserică nu va putea spune: «eu
renunţ întru totul la ceea ce este al meu» şi nici nu va putea
pretinde ca o altă Biserică să facă acest lucru”.
Respectul reciproc este temelia dialogului, iar el izvorăşte
din iubirea autentică faţă de Dumnezeu şi aproapele.