ETNOGENEZA ROMANEASCA

Proiect realizat de Vladutu Mihaela Andreea

 INTRODUCERE

Românii sunt, din punct de vedere etnografic, ansamblul vorbitorilor limbii române care trăiesc în centrul
și estul Europei. Originile românilor sunt comune cu cele ale aromânilor și depășesc cadrul României actuale,
dar sunt disputate, existând mai multe teorii, unele care se exclud reciproc, interpretând diferit sursele
arheologice și istorice. Niciuna dintre teorii nu poate explica exhaustiv și satisfăcător toate
datele toponimice, lingvistice și etnografice. Originile românilor reprezintă una dintre cele mai dezbătute
probleme din istoriografia românească, deoarece este legată de contextul politic în care Românii și-au revendicat
independența pe teritoriile locuite de ei, împotriva împărățiilor dominante (Austro-Ungaria și Rusia): istoricii
români s-au străduit să demonstreze continuitatea românească în aceste teritorii, în timp ce istoricii austro-ungari
sau rusi se străduiau să o pună la îndoială. Studierea problemei etnogenezei, adică a originii oricărui popor,
constă în determinarea următoarelor aspecte: când, unde, în ce condiții și din care influențe lingvistice, culturale
și demografice s-a format comunitatea etnică respectivă? Aceste determinări se referă și la problema originii
neamului românesc.
 ISTORIE

 În fața atacurilor repetate ale goților și carpilor, împăratul roman Aurelian s-a hotărât să
abandoneze provincia romană Dacia. A scurtat frontierele imperiale și între anii 271-275, în două etape,
armatele romane au părăsit partea nordică-Transilvania, apoi Banatul și Oltenia. Părăsirea provinciei de către
armată și administrație au atras stingerea rapidă a vieții urbane și, implicit, declinul activităților economice,
precum și retragerea în așezările rurale. Pentru a acoperi rușinoasa acțiune de părăsire a Daciei, Aurelian a
înființat o nouă provincie-Dacia Aureliană, formată din partea de răsărit a Moesiei Superior și din partea de
apus a Moesiei Inferior. Aceasta a fost împărțită în Dacia Ripensis (cu capitală la Rariara) și Dacia
Mediteraneană (cu capitală la Serdica).
 După retragerea romană din 271, legăturile cu Imperiul Roman aflat la sud de Dunăre nu au fost rupte.
Cetățile și orașele de pe malul stâng al Dunării s-au aflat în atenția împăraților Dioclețian, Constantin cel
Mare și Iustinian. Romanizarea a fost continuată de soldații romani, negustorii și misionarii creștini, veniți
din imperiu.
 Continuitatea este atestată de descoperirile arheologice din spațiul vechii Dacii. Inscripțiile din secolul IV
atestă că limba latină era vorbită în continuare în Dacia după retragerea aureliană. Donariul de la Biertan din
județul Sibiu, relicvă creștină din secolul IV, conține inscripția latină : "Ego Zenovius votum posui" (Eu,
Zenoviu, am depus darul), fiind o altă dovadă a vorbirii limbii latine în Dacia, după 271. Retragerea nu a
lăsat fosta provincie fără structura politică, formându-se pe teritoriul fostei colonii așa-numitele "obști
sătești".
 Timp de aproape un mileniu (sec. III-XIII), actualul spațiu românesc a fost străbătut de popoarele
migratoare. Între 275-566, au venit popoarele germanice și hunii.
 Între secolele V-VII, slavii au năvălit în Moldova, Muntenia și Transilvania. Slavii au tradus în limba slavă
toponime, hidronime și au determinat modificări fonetice și de vocabular. Nu au modificat însă caracterul
fundamental al limbii române, fiind 60% latin și dominat de structura gramaticală latină. După anul 602,
slavii au staționat la sud de Dunăre, în Imperiul Bizantin. Aceștia, și apoi bulgarii, au separat latinitatea din
Peninsula Balcanică de cea nord-dunăreană. În dreapta fluviului, populația romanică a fost asimilată în mare
parte de slavi, exceptând romanicii din zonele montane, care au primit numele de vlahi. În schimb, la nord
de Dunăre procesul a fost invers: populația daco-romană, mai numeroasă, a asimilat populația slavă.
Ulterior, au venit pecenegii și cumanii. Între 1241-1242, au venit tătarii.
 Prima mențiune documentară a românilor datează din anul 980 într-o scrisoare a împăratului bizantin Vasile
al II-lea Macedoneanul, unde sunt menționați vlahii. Următoarea menționare datează din 1020, într-un act
emis de același împărat. Împăratul Constantin VII Porfirogenetul a amintit de așezarea slavilor în Balcani,
înfățișând întrepătrunderea lumii slave cu cea românească, numindu-i pe cei din urmă cu termenul de
romani, în vreme ce pentru bizantini utilizează denumirea de romei. Tratatul geografului persan Gardizi-
Podoaba Istoriilor, scris la mijlocul secolului XI oferă informații despre originea poporului român. În a două
jumătate a secolului IX, cronicarul thessaliot Kekaumenos a afirmat că vlahii balcanici erau urmașii dacilor,
care trăiau pe Dunăre și pe Sava. Consemnează că s-au revoltat împotriva bizantinilor și s-au retras în Epir,
Macedonia și Grecia. Lucrarea să a avut o difuzare restrânsă și a fost pusă în circulație târziu. Ioan
Kynnamos, secretar al împăratului Manuel Commenul, a descris o campanie bizantină împotriva maghiarilor
în 1167, în care cronicarul afirmă că vlahii sunt coloni veniți demult din Italia.
 După formarea Țaratului Vlaho-Bulgar, originea română a vlahilor a fost dezbătută între Papa Inocențiu al III-
lea și Țarul Ioan Asan I în anii 1202-1204. Anonymus sau Simon de Keza au afirmat originea latină a românilor,
în cronicile lor anterioare întemeierii țărilor române, nu s-a sesizat un ton de ostilitate față de români și că statul
ungar nu suprimase încă autonomiile locale, iar românii din Transilvania nu erau excluși din drepturi.
Limba română similară cu limba latină, așezarea geografică a românilor, i-a determinat pe autorii care au studiat
textele latine despre războaiele daco-romane să confere originea romană a poporului român. Poggio Bracciolini este
primul umanist italian care afirmă originea latină a poporului român și continuitatea elementului roman în țările
române, și a argumentat latinitatea limbii române cu probele culese direct din spațiul românesc.
Enea Silvio Picolomini a afirmat originea latină a românilor, culegându-și informațiile de la misionarii dominicani și
franciscani. Demetrie Chalcocondil și cu Laonic Chalcocondil au expus știri despre români. Antonio Bonfinius a
amintit în câteva locuri originea latină a românilor-românii urmașii coloniei și ai legiunilor romane din Dacia și
invocă ruinele și inscripțiile române, toponimele, Corvineștii și numele poporului român.
 Sunt teorii derivate ca cele emise de Școală protocronistă care afirmă că Dacia a fost nucleul „vetrei
străromâne”, că procesul de romanizare i-ar fi cuprins și pe „dacii liberi”. Populațiile romanice din sudul
Dunării ar fi provenite din migrații nord-sud, din Dacia spre Balcani (teorie adoptată de unii istorici
iugoslavi, bulgari, iar mai recent sârbi și macedoneni). Școală protocronistă emite și opinia că vlahii
(românii) de la nord de Dunăre ar fi o ramură veche aparținând populației dace din rândul căreia s-ar fi
desprins (migrând spre Italia) latinii care a format imperiul Roman. Daco-vlahilor li s-ar fi alăturat coloniștii
români care s-au așezat în Dacia.
 Prin schimburile comerciale și statutul de „lingua franca” al limbii latine în zona, procesul de romanizare s-a
putut întinde mult peste hotarele Imperiului Roman, așa cum astăzi limba engleză și modul de viață european
au cuprins majoritatea lumii, depășind mult limitele fostului imperiu britanic.