Romanitatea românilor în viziunea

istoricilor
 Prin expresia „romanitatea românilor” se face referire la mai
multe lucruri:

 Originea romană a românilor

 Originea latină a limbii române
 Originea romană a unor datini și obiceiuri românești
 Continuitatea românilor la N Dunării
 Unitatea de neam a tuturor românilor.

Etnogeneza românească
 Cei mai îndepărtați strămoși direcți ai românilor de azi sunt DACO-
GEȚII.
 Aceștia făceau parte din neamul mai mare al TRACILOR, iar în
mileniul I î. Hr. s-au individualizat ca ramură nordică a acestora.
 Grecii îi numeau geți, iar romanii îi numeau daci.
 Sub regele Burebista (82 î. Hr. - 44 î. Hr.) dacii trec la organizarea
politică în stat.
 După moartea lui Burebista, statul dacic se destramă în 4, apoi în
5 stătulețe.
 Unificarea daco-geților este refăcută de către regele Decebal (87-
106 d. Hr.), care s-a confruntat cu romanii în mai multe rânduri:
  Între anii 87-88 d. Hr., iar în anul 89 încheie pacea cu
romanii, devenind rege client al lor;
 Între anii 101-102 d. Hr., 105-106 d. Hr. - statul dacic e
distrus de împăratul Traian, o parte a sa devenind provincie
romană
 Etnogeneza românească s-a realizat în trei etape:
A. Etapa pregătitoare a romanizării (sec. I î. Hr. - începutul
sec. II d. Hr.)
 Se intensifică legăturile dacilor cu romanii prin război și comerț,
pentru că romanii cuceresc malul drept al Dunării; dacii se
familiarizează astfel cu mărfurile romane.
B. Perioada romanizării propriu-zise (46-602 d. Hr în
Dobrogea și unele zone din S Dunării; 106-271 d. Hr. în N
Dunării)
 Locuitorii daco-geți preiau de la romani modul de viață, obiceiurile
și limba latină.
 Prin amestecul daco-geților cu romanii rezultă o populație
amestecată – DACO-ROMANII – ce vorbeau latina populară.
 Factorii romanizării au fost multipli – coloniștii romani, soldații,
veteranii, funcționarii, orașele, viața economică și religioasă
C. Perioada extinderii romanizării, în condițiile marilor
migrații (271-800 d. Hr.)
 După retragerea aureliană (271 d. Hr.), la N Dunării continuă să
existe o populație vorbitoare de latină.
 Numărul vorbitorilor de latină a crescut, datorită menținerii
legăturilor cu Imperiul Roman și migratorilor, care au mutat forțat
locuitori de la S la N Dunării.
 Continuitatea daco-romanilor este dovedită de diverse descoperiri
arheologice, de răspândirea creștinismului la N Dunării în limba
latină, datorită misionarilor veniți din Imperiul Roman.
 Daco-romanii au reușit să-i romanizeze pe dacii liberi, care locuiau
în afara fostei provincii romane, și pe diverșii migratori rămași la N
Dunării (goți, huni, gepizi, avari, slavi, bulgari).
 Până la începutul secolului VII limba latină a avut o evoluție
asemănătoare pe ambele maluri ale Dunării.
 După anul 602, când slavii s-au așezat masiv la S Dunării și i-au
separat pe vorbitorii de latină de la S Dunării de cei de la N
Dunării, latina de la N Dunării începe să evolueze diferit de cea de
la S Dunării.
 La S Dunării slavii îi vor asimila pe cei mai mulți vorbitori de limbă
latină; unii, mai puțini, se vor refugia în zonele montane, mai
izolate. La N Dunării, slavii rămași au fost asimilați, treptat de
către vorbitorii de latină.
 Etnogeneza românească s-a încheiat în jurul anului 800 d. Hr.,
când limba latină se transformase în limba română veche/limba
stră-română/limba proto-română.
 Limba română are trei elemente componente:
a) substratul daco-getic – circa 160 de cuvinte, cu derivatele lor
b) stratul latin – 60% din fondul principal de cuvinte; cuprinde
majoritatea termenilor pentru agricultură, viticultură,
 creșterea animalelor, termeni militari, termenii de bază ai
religiei creștine.
c) adstratul slav – 20% din fondul principal de cuvinte
 La acestea se mai adaugă elemente de origine greacă, turcească,
maghiară, franceză etc. - 10%.
 Limba română are patru dialecte:
a) DACO-ROMÂN – vorbit în România, Rep. Moldova, Ucraina,
Serbia, Ungaria.
b) AROMÂN, MEGLENO-ROMÂN, ISTRO-ROMÂN – vorbite la S
Dunării (Grecia, Albania, Macedonia, Croația).
 În izvoarele scrise medievale românii sunt numiți VLAHI, VOLOHI,
OLAHI, BLACHI, VALACHUS – termeni folosiți de străini (slavi,
germanici) pentru a desemna poparele vorbitoare de limbi
romanice.

Românii în izvoare bizantine, turcești, armenești

 În sec VII d. Hr e redactat tratatul militar bizantin „Strategikon” în
care locuitorii de la N Dunării sunt numiți „romani”.
 În sec X împăratul bizantin Constantin al VII-lea Porfirogenetul a
redactat lucrarea „Despre administrarea imperiului”, în care
spune despre români: „aceștia se mai numesc și romani pentru că
au venit de la Roma și poartă acest nume până în ziua de azi.”
 Împăratul bizantin Vasile al II-lea Macedoneanul (976-1025) îi
numește pe români „vlahi” în scrisorile sale.
 În secolul XI autorul bizantin Kekaumenos îi menționează pe vlahii
ce trăiau la S Dunării și pe râul Sava.
  În secolul XII autorul bizantin Kynnamos spune despre vlahi „se
zice că sunt coloni veniți de demult din Italia.”
 În secolul IX geograful armean Moise Chorenati menționează „țara
necunoscută ce-i zic Balak-Valahia” în lucrarea „Geografia
armeană”.
 Cronica turcească „Oguzname” vorbește despre „o țară a
valahilor” („Ullak-ili”), iar locuitorii sunt numiți „ulakes”.
 În secolul XI geograful persan Gardizi, în lucrarea „Podoaba
istoriilor”, îi menționează pe români între „Dunăre și un munte
mare” (Munții Carpați)

Românii în cronici maghiare

 Cronica lui Anonymus - „Gesta Hungarorum” (sec XII) spune că la
venirea ungurilor în Pannonia i-au găsit acolo pe „blahi, adică
păstorii romanilor”.
 Cronica lui Symon de Keza - „Gesta Hunnorum et Hungarorum”
(sec. XIII) spune că la așezarea hunilor în Pannonia locuitorii
orașelor s-au întors în Italia, dar vlahii, care erau „agricultorii și
păstorii acestora”, au rămas în Pannonia.

Românii în izvoarele umaniștilor

 Umaniștii s-au interesat de români deoarece vedeau în ei niște
urmași ai romanilor și pentru că ei participat la cruciadele târzii,
care urmăreau să oprească avansul turcesc în Europa.
A. Umaniști din secolul XV:
 Poggio Bracciolini – a călătorit în zonele locuite de români și a
afirmat originea lor romană și continuitatea lor la N Dunării.
 Flavio Biondo – spune despre românii pe care i-a întâlnit la Roma
că „invocau cu mândrie originea lor romană”.
 Enea Silvio Piccolomini a fost papă cu numele Pius al II-lea (1458-
1464), susținea originea romană a românilor.
 Filipo Buonaccorsi a călătorit în Moldova și a aflat despre
„descendența românilor din coloniștii romani”.
 Scriitorii greci refugiați în Italia, Demetrie Chalcocondil și Laonic
Chalcocondil îi numesc daci pe românii de la N Dunării și vlahi pe
cei de la S Dunării.
 Antonio Bonfini a trăit câțiva ani la curtea regelui Ungariei Matia
Corvin; el afirmă originea romană a românilor, folosind ca
argumente ruinele și inscripțiile romane, toponimele, numele
poporului român.
B. Umaniști din secolul XVI:
 Episcopul polonez Jan Laski afirma, în 1514, despre moldoveni „ei
sunt oșteni de odinioară ai romanilor”.
 Francesco della Valle dă o propoziție în românește„Ști romanest?”
 Nicolaus Olahus – în lucrarea „Hungaria” (1536) afirmă unitatea
de neam și limbă a românilor.
 Mihai Viteazul (1593-1601) îi face cunoscuți pe români în Europa
prin victoriile contra turcilor și tătarilor; și-a atras ostilitatea
nobililor unguri și a reprezentanților dinastiei de Habsburg din
cauza Transilvaniei.
 Cronicarul ungur Istvan Szamosközy admitea, în 1593, faptul că
românii erau urmașii romanilor. După moartea lui Mihai Viteazul
și-a schimbat opinia, susținând că românii nu sunt urmașii
 romanilor, deoarece romanii au părăsit Dacia cu toții în vremea
împăratului Gallienus (253-268).
 Acesta e un exemplu de politizare a ideii romanității românilor.

Cronicarii români din sec XVII-XVIII

 Grigore Ureche - „Letopisețul Țării Moldovei”- evidențiază
asemănarea cuvintelor românești cu cele latine.
 Miron Costin - „De neamul moldovenilor” - originea romană a
românilor e dovedită de numele pe care și-l dau, de cuvintele
provenite din latinește, de urmele lăsate de romani.
 Constantin Cantacuzino – „Istoria Țării Românești” - la baza
etnogenezei românești stau dacii și romanii.
 Dimitrie Cantemir - „Descrierea Moldovei”, „Hronicul vechimii
romano-moldo-vlahilor” - susține originea pur romană a
românilor, continuitatea romană în Dacia și după retragerea
aureliană.

Politizarea romanității românilor în secolul XVIII

 După înființarea Bisericii greco-catolice (1699, 1701), tineri români
din Transilvania au putut urma studii în V Europei.
 Întorși acasă ei au început să militeze pentru a obține egalitatea
românilor cu ungurii, secuii și sașii.
 Pentru a-și justifica cererile, fruntașii românilor au folosit și
argumente istorice, susținând că:
 Românii sunt urmașii romanilor;
 Românii au locuit neîntrerupt la N Dunării.
  Românii locuiau în Transilvania la venirea aici a ungurilor,
secuilor și sașilor.
 O perioadă de timp românii au avut drepturi egale cu noii
veniți, ulterior fiind lipsiți de aceste drepturi.
 Românii cer doar să se repare o nedreptate care li s-a făcut.
 Aceste idei au fost exprimate de episcopul greco-catolic
Ioan Inochentie Micu-Klein în memoriul „Supplex Libellus”
(1744) și de reprezentanții „Școlii Ardelene” (Petru Maior,
Gh. Șincai, Samuil Micu, Ioan Budai Deleanu) în memoriul
„Supplex Libellus Valachorum” (1791, 1792).
 Adversarii românilor au elaborat teoria imigraționistă, ale cărei
principale idei sunt:
 Romanii au evacuat toată populația Daciei la plecarea lor în
271;
 Românii s-au format ca și popor la S Dunării, preluând acolo
unele cuvinte de la albanezi și creștinismul ortodox de la
bulgari;
 Românii au imigrat la N Dunării în secolul XIII, iar la intrarea
în Transilvania i-au găsit acolo pe unguri, secui și sași;
 De la început românii au avut mai puține drepturi în
Transilvania, unde erau doar „tolerați”, pentru că era nevoie
de ei pentru a munci.
 În sec. XVIII această teorie a fost susținută de Franz Sulzer, J. Chr.
Engel, I. C. Eder.
 Disputa dintre susținătorii celor două teorii continuă și în secolul
XIX.
 Teoria continuității a fost susținută, printre alții, de către:
 Slavistul Paul Schafarik (1844) - „o parte însemnată a
locuitorilor Daciei continuă după retragerea romană (…)
vlahii de la nord și de la sud de Dunăre au aceeași origine,
evoluând din amestecul tracilor și geto-dacilor cu romanii.”
 Mihail Kogălniceanu – 1834 îl numea pe Decebal „cel mai
însemnat rigă barbar care a fost vreodată”
 Bogdan Petriceicu Hașdeu – în studiul „Perit-au dacii?”
(1860) – consideră că nu se poate nega substratul dacic al
limbii române; caracterul latin al limbii române este dat de
faptul că termenii derivați din latină au cea mai mare
frecvență de folosire;
 Alexandru Xenopol - „Teoria lui Roesler. Studii asupra
stăruinței românilor în Dacia Traiană” (1884) – susține că
baza poporului român este elementul dacic, peste care s-au
suprapus elementele romane; daco-romanii s-au refugiat în
munți din calea migratorilor; termenii creștini de origine
latină se datorează legăturilor permanente între populația
romanizată de pe ambele maluri Dunării; continuitatea
dacică și daco-romană sunt dovedite de arheologie,
hidronime, toponime.
 Teoria imigraționistă a fost sistematizată de către Robert Roesler
în cartea „Studii românești” (1871); el dă cea mai coerentă
variantă a acestei teorii , care mai e numită și teorie roesleriană.
 Principalele argumente ale acesteia sunt:
 Dacii au fost exterminați în războaiele cu romanii;
  Duarata stăpânirii romane la N Dunării (165 ani) a fost prea
scurtă pentru romanizarea dacilor;
 În anul 271 d. Hr. Dacia a fost părăsită de toți locuitorii;
 Românii s-au format ca popor la S Dunării, unde au preluat
ortodoxia;
 Nu există izvoare istorice care să-i ateste pe români la N
Dunării înainte de secolul XIII (secolele III – XIII ar fi un
mileniu întunecat în istoria românilor).
 În secolul XX, istoricii români au avut diverse opinii despre
ponderea dacilor în etnogeneza românească.
 Nicolae Iorga socotea că dacii au avut o pondere limitată; Vasile
Pârvan – că dacii și romanii au avut ponderi egale; Constantin C.
Giurescu – că majoritatea locuitorilor Daciei romane au fost daci,
iar romanismul s-a impus pentru că i-a atras de partea lui pe daci.
 Istoricul Nicolae Densușianu, în lucrarea „Dacia preistorică” (1913)
susținea că în anul 6000 î. Hr. Dacia era centrul unui imperiu
întins, de unde civilizația s-a revărsat asupra întregii lumi;
strămoșii romanilor au pornit din Dacia spre Italia; limba latină și
limba dacică erau dialecte ale aceleiași limbi.
 În perioada 1947-1960 istoricul Mihail Roller a exagerat
importanța slavilor în etnogeneza românească și influența lor în
formarea statelor medievale românești, pentru a justifica
dominația sovietică asupra României.
 În perioada lui Nicolae Ceaușescu (1965-1989) s-a pus accentul pe
rolul dacilor în etnogeneza românească, iar romanii erau
considerați drept „asupritori”; unii istorici susțineau că limba
dacică stă la baza etnogenezei românești.