În Evul Mediu Timpuriu numit și Antichitatea Târzie, odată cu decăderea

Imperiului Roman de Apus teritoriile sale au suferit o răspândire a

analfabetismului, o decădere sau distrugere a bibliotecilor și lipsa cărților. Odată cu
întemeierea în estul Imperiului a Constantinopolului (în secolul al IV-lea), în
Imperiul Roman de Est se dezvoltă puternic cultura bizantină, apar numeroase
biblioteci, unele particulare (precum cea menționată de Fozio în secolul al IX-lea),
[1] iar piața de carte prosperă. Viața intelectuală a imperiului bizantin va cunoaște
până în 1453 (momentul cuceririi turce) doar două momente de stagnare: în epoca
iconoclaștilor (sec. VIII-IX) și după jefuirea Constantinopolului de către cruciați în
1204. Începând cu secolul al XII-lea, odată cu creșterea demografică și economică
a Occidentului centrul cultural al Europei se mută, în același timp monopolul
instituțiilor monarhale asupra manifestărilor culturale începe să scadă.

Bizantinismul este un termen folosit în știința politică și filozofia politică pentru a

descrie sistemul politic și cultura imperiului bizantin, dar și ai succesorilor săi
spirituali, în special țările din Balcani, Imperiul otoman și Rusia.[2][3]