11.3. Nonviolenţa – categorie a eticii.

Nonviolenţa se deosebeşte de violenţă, în primul rând, prin felul în care este distribuit binele şi
răul printre oameni. Ea rezultă din legătura reciprocă a tuturor oamenilor în ceea ce
priveşte binele şi răul. În realitate, aceasta nu este tocmai aşa, deoarece la baza concepţiilor
contemporane ale nonviolenţei stă convingerea conform căreia, sufletul uman este arena luptei
dintre bine şi rău. După cum remarca M.L. King, chiar în cei mai răi dintre noi există o părticică
a binelui, iar în cei mai buni dintre noi - o părticică a răului.

A-l considera pe om rău la modul radical înseamnă a-1 cleveti pe nedrept, iar a-l considera pe

om bun la infinit înseamnă a-l linguşi în mod sincer. Adeptuții nonviolenţei nu consideră omul o

fiinţă bună, ei susțin că omul e deschis atât binelui, cât şi răului, însă omul poate fi bun, de

aceea, în relaţiile dintre oameni există tot timpul posibilitatea colaborării.

Orientându-se conştient spre esenţa bună din fiecare om, adepţii nonviolenţei sânt totuşi convinşi

că ambivalenţa morală este în mod principial inevitabilă, deoarece ea este o bază a existenţei

umane. Ea nu se exclude pe sine din cadrul răului împotriva căruia luptă, şi nu îndepărtează

oponentul de la binele în numele căruia această luptă are loc.

Pe acest fundal sânt înălţate principiile comportamentului nonviolent:

a) renunţarea la monopolul asupra adevărului, pregătirea de schimbări, dialog, compromis;

b) critica propriului comportament cu scopul de a scoate la iveală ceea ce în ea poate să

alimenteze şi să provoace o atitudine duşmănoasă a oponentului;

c) analiza situaţiei prin prisma viziunilor oponentului, cu scopul de a-l înţelege şi de a găsi o
soluţie, care i-ar permite să-şi păstreze conştiinţa curată, de a ieşi din conflict în mod
onorabil;

d) lupta împotriva răului, dar şi iubirea faţă de oamenii ce stau în spatele lui;

e) un comportament absolut deschis, excluderea din atitudinea faţă de un oponent a minciunii,

intenţiilor ascunse, vicleşugurilor de ordin tactic etc.

Ideologia binelui comun are o legătură nemijlocită cu principiul utilului. Pe de o parte, în

condiţiile reale, când interesul particular şi de grup este predominant şi nu are anumite
contraponderi, iar alte interese posibile sânt reprimate ca fiind limitate, antistatale sau

antipopulare, atunci criteriul utilităţii ca mijloc de evaluare a mijloacelor pentru atingerea

scopurilor propuse se pierde. Nu întâmplător, categoria utilităţii dispare din ideologiile şi teoriile

sociale în societăţile în care economia se bazează pe principii centralizate şi planificate.

Astfel, în faţa răului agresiv, a inechităţii militante sânt posibile trei linii de comportament:

a) supunerea pasivă;

b) împotrivirea violentă;

c) împotrivirea nonviolenţă.

Ele formează un şir ascendent atât din punct de vedere pragmatic, cât şi axiologic.

Atât după criteriul eficienţei, cât şi după criteriul valorii, împotrivirea nonviolentă este

superioară supunerii pasive şi împotrivirii violente.

Nonviolenţa există nu pe lângă violenţă, ea vine în urma ei. Acesta este stadiul postviolent în

lupta pentru echitatea socială.

Unul din argumentele care are menirea de a fundamenta violenţa ca ceva bun este apelul la

formula „scopul scuză mijloacele". Ea presupune că, violenţa este argumentată atunci când

serveşte drept mijloc pentru a stopa nonviolenţa. În ce măsură este argumentată o atare

presupunere, dacă luăm în consideraţie că nonviolenţa, în sensul ei cunoscut, este identică cu

morala însăşi? Formula „scopul scuză mijloacele" presupune că mijloacele sânt autonome faţă de

scopuri şi unele şi aceleaşi mijloace pot fi utilizate pentru materializarea diferitelor scopuri. În

afară de aceasta, mijloacele şi scopurile sânt distincte în timp, primele le precedă pe cele

secundare, şi pot fi îndreptăţite ca temporare dificultăţile cu care încearcă să se justifice cei ce

utilizează acest principiu, remarcând că este important numai rezultatul final.

Scopul poate să argumenteze mijloacele în cazurile în care binele ce se conţine în scopul concret

este de nerealizat altfel, decât prin intermediul răului, a metodelor concrete şi atunci când

primarul prevalează câtuşi de puţin asupra secundarului.

Deoarece morala duce spre binele suprem, ea este un mijloc faţă de acest scop, scopul suprem,

ultim, dar totuşi scop. Deoarece, la rândul său, scopul suprem devine numai datorită moralei o

condiţie a celorlalte scopuri, un principiu regulator al comportării, în acest caz însăşi morala

devine un scop suprem. Rezultă, că morala este deopotrivă scop şi mijloc.

Referitor la morală, ar trebui să vorbim nu despre aceea că scopul scuză mijloacele, ci despre

faptul că scopul există în mijloace, fiind un mijloc destul de eficient.

Violenţa care apare ca un răspuns la o altă violenţă nu poate să iasă din cercul vicios al violenţei.

Dacă ne vom conduce după logica violenţei ca răspuns la o altă violenţă, atunci ea poate, la

rândul său, să devină, în mod inevitabil, începutul unui nou cerc. În consecinţă, lanţul violenţei

devine infinit. În cazul dat nu acţionează formula „scopul scuză mijloacele", deoarece mijloacele

nu duc spre scop.