,,Ţesătura opiniilor”- W. V. Quine, J. S.

Ullian

CAPITOLUL I; INTRODUCERE

Cuvântul nostru "ştiinţă" provine dintr-un cuvânt latin pentru cunoaştere. Căci aproape orice
corp de cunoştinţe, care este suficient de organizat pentru a înfăţişa relaţii probatoare intre
enunţurile sale constitutive, are măcar o minimă indreptăţire de a fi socotit ştiinţific. Ceea ce
confera caracter ştiinţific este sistemicitatea, oricare ar fi conţinutul. Iar ceea ce conferă
sistemicitate este aplicarea judicioasă a logicii. Ştiinţa este, astfel, un rod, al cercetării raţionale.

"Cognitiv", să observăm, provine dintr-un cuvânt latinesc care înseamnă a dobândi cunoaştere
sau a ajunge să ştii. Desigur, ştiinţa nu este singura disciplină care ne luminează mintea;
literatura şi artele fac acelaşi lucru. Unii autori recenţi, precum Nelson Goodman, au argumentat
în mod convingător că preţuirea artelor are o componentă cognitivă cu mult mai substanţială
decât se consideră în mod curent. În ştiinţă, ca şi în afara ei, folosirea metodelor celor mai
sănătoase nu garantează obţinerea de rezultate viabile. După cum, tot aşa, folosirea de metode
improprii, chiar şi combinată cu motivele cele mai josnice, nu exclude cu totul eventualitatea
ajungerii la adevăr. Dar o face extrem de improbabilă. În ştiinţă, ca şi în viaţă, deciziile pot fi
dificile. Nu există un standard simplu pentru opinia responsabilă.

CAPITOLUL II; OPINIA ŞI SCHIMBAREA OPINIEI

Repertoriul de opinii al fiecăruia dintre noi se schimbă în aproape fiecare moment al vieţii când
suntem în stare de veghe. Simplul ciripit al unei păsări sau puraitul unui motor în trecere, atunci
când sunt recunoscute ca atare, adaugă câte o opinie la stocul nostru fluctuant. A crede este mai
degrabă o dispoziţie care poate să persiste în mod latent şi neobservat. Este o dispoziţie de a
răspunde în anumite feluri atunci când survine chestiunea în cauză.

Pentru a fi cât se poate de exacţi, "crede că este adevărat " trebuie văzut ca punând în legătură
persoanele nu cu propoziţii, ci cu acte individuale de rostire a unor propoziţii. Căci, aşa cum se
vede în cazul lui "Eu sunt Napoleon" sau "Uşa este deschisă", o rostire a unei propoziţii poate fi
adevărată şi o alta falsă. Totuşi, în general, este mai uşor să se specifice o propoziţie, pur şi
simplu citând-o, decât să se specifice un act individual de rostire a ei.
 În unele utilizări aberante, care se pretind deosebit de profunde, cuvintele " cunoaştere" şi
adevăr"capătă o aură mistică. Dar nu este nevoie să fie ceva misterios în legătură cu nici unul
dintre ele. Adevărul este o proprietate a propoziţiilor; este trăsătura caracteristică pe care o
împărtăşesc deopotrivă toate propoziţiile care ar fi în mod justificat afirmate. Iar cunoaşterea, în
sensul ei cel mai clar, este ceea ce ne oferă acele adevăruri, dacă opiniile noastre sunt suficient de
solid întemeiate. O altă iregularitate a limbii este utilizarea hiperbolică a lui "a şti" ca o variantă
emfatică a lui "a crede". "Ştiu că ne va lovi uraganul", rostit cu înfiorare, este mai puţin
convingător decât declaraţia modestă "Cred că ne va lovi uraganul". Cunoaşterea este o aspiraţie
lăudabilă şi speculaţia este şi ea lăudabilă atâta timp cât suntem conştienţi de ceea ce facem. Iar
între aceste puncte terminus, inclusiv ele, se întinde întreg spectrul fluctuanţ al opiniilor noastre.

NOTE SEMINAR:
-Problema modificarii opiniilor; trebuie sa fii deschis primirii noilor informatii,
astfel incat sa putem sa ne schimbam opiniile

CAPITOL UL AL III -LEA; OBSERVAŢIA

Dacă apare o observaţie neaşteptată, putem încerca să modificăm teoria noastră despre acea
structură într-un punct sau altul. Dacă o observaţie ne arată că un sistem de opinii trebuie să fie
revizuit, ne pune în situaţia de a alege pe care dintre acele opinii interconectate să o revizuim;
faptul acesta important intervine în mod repetat. Opiniile se înfăţişează tribunalului observaţiilor
nu în mod izolat, ci ca un corp. Dar să reţinem acum că propoziţia de observaţie însăşi,
propoziţia care relatează sau prezice o observaţie prezentă sau iminentă, are ceva aparte în
această privinţă. În cazul obişnuit ea se înfăţişează în mod izolat în faţa tribunalului experi-
enţei şi pur şi simplu rezistă sau eşuează împreună cu observaţia pe care o relatează sau o
prezice. Şi, rezistând sau eşuând, ea susţine sau subminează sistemul de opinii care o implică. Pe
scurt, o propoziţie de observaţie este ceva asupra căruia putem să ne aşteptăm ca al.ţi martori să
cadă de acord în momentul în care are loc evenimentul sau situaţia descrisă. "Pisica stă pe covor"
este o propoziţie de observaţie. "Pisica meastă pe covor", potrivit definiţiei noastre, nu este o
propoziţie de observaţie, deoarece un alt martor s-ar putea să nu ştie a cui este pisica.
 Partea de limbaj pe care o învăţăm prima nu poate fi învăţată decât în mod ostensiv,
independent de orice alt mod de a învăţa un limbaj.

Sunt, oare, infailibile propoziţiile de observaţie? Aproape, dacă lăsăm de-o plarte acele
propoziţii care ne sunt oferite nesincer şi pe acelea rostite de vorbitori care nu stăpânesc bine
limba. În astfel de propoziţii, chiar semnificaţia cuvintelor ar fi deformată dacă am admite o
apreciabilă failibilitate; căci cuvintele însele se dobândesc

prin asocierea propoziţiilor de observaţie cu circumstanţele observabile ale rostirii lor. O urmă
de failibilitate există, ce-i drept. În mod normal, observaţia este remorcherul care tractează
corabia teoriei; dar în câte un caz extrem, teoria trage atât de tare încât observaţia cedează.

Niciodată nu se pune chestiunea respingerii unei propoziţii de observaţie în momentul în care

facem observaţia. Iar o propoziţie de ob servaţie încetează, la urma urmei, să mai fie o propoziţie
de observaţie atunci când schimbăm timpul gramatical al verbului său. Aşa cum am remarcat mai
înainte, relatările observaţiilor trecute presupun inferenţe. Acestea şi nu propoziţiile de observaţie
în sens strict sunt cele pe care le punem la îndoială atunci când decidem să ignorăm câte o
observaţie recalcitrantă. Există situaţii în care, fără vreo raportare deliberată la teorii, toti
socotim firesc să corectăm observatiile noastre. Învătăm să, acceptăm că beţele care apar îndoite
atunci când sunt scufundate parţial în apă, trebuie să fie socotite, de fapt, ca fiind drepte.