I.

Implicit şi descrierea presupoziţiei

Deşi nu poate fi identificată cu exactitate partea care revine implicitului şi cea care trece în
sarcina explicitului, cercetarea lingvistică are nevoie, cel puţin la nivel teoretic, de această
distincţie. Este calea propusă de Ducrot, prin stabilirea celor două componente în calculul
semnificaţiei: lingvistică şi retorică, de Grice, care formulează opoziţia între „a spune
explicit” („to tell something”) şi „a spune implicit” („to get someone to think
something”)1 sau de Kerbrat-Orecchioni, care îşi întemeiază demersul pe ideea că „orice
unitate de conţinut susceptibilă de a fi decodată are, în mod necesar în enunţ un suport
lingvistic oarecare”2. Existenţa suportului lingvistic, care nu e nicidecum o garanţie a
explicitului, oferă o perspectivă mai liniştitoare asupra delimitării eventualelor conţinuturi
implicite, pentru că, în mod evident, există un „material” care poate fi supus rigorilor unei
analize cât de cât sistematice.

De unde însă neliniştea majorităţii cercetătorilor în faţa câmpului de investigaţie pe care îl

propunem sub numele de implicit? În principal, şi aici schiţăm numai un răspuns sumar,
pentru că atât producerea, cât şi decodarea lui presupune o practică discursivă care să
integreze toate elementele extralingvistice, fără de care comunicarea unui enunţ (explicit,
dacă calculăm semnificaţia prin suma cuvintelor componente) precum „Este ora opt” ar fi
fundamental nereuşită (el putând după caz, să semnifice, de exemplu, atât „este devreme”
cât şi „este târziu”)

Care sunt însă modalităţile care au fost propuse pentru identificarea mai exactă a
diferitelor tipuri de implicit?

Într-o descriere sumară dar care ne este utilă pentru moment, enunţul: „Ion continuă să
mintă” indică în acelaşi timp că: a) Ion a minţit în trecut şi b) Ion continuă să mintă şi în
prezent De asemenea, în funcţie de situaţie, acelaşi enunţ mai poate avea diferite alte
interpretări: c) Nu e frumos să minţi, Minciuna are picioare scurte, Ion va fi pedepsit etc.

Conţinuturile (a), (b) şi (c) nu ne sunt prezentate în acelaşi mod; (a) e dat ca ceva de la sine
înţeles, sau deja cunoscut, deci imposibil de pus la îndoială, în timp ce (b) se prezintă sub
forma unui conţinut informativ nou, care poate fi eventual discutat. Se spune de aceea că
(a) este presupus

iar (b) asertat3. Conţinuturile evidenţiate în (c) sunt subînţelese, fiind în mod evident

tributare contextului de enunţare. Aserţiunile, presupoziţiile şi subînţelesul sunt cele trei
mari categorii conceptuale cu care se operează în definirea implicitului.
II. Presupoziţiile, între semantică şi pragmatică

Presupoziţiile au fost catalogate drept o „categorie estompată” sau un „termen-umbrelă” 4,

consecinţă a flexibilităţii lor semantice. De aceea se impune o precizare: ne ocupăm aici de
studiul presupoziţiei în sens „tehnic”, şi nu în sensul de „presupunere” vehiculat în
limbajul obişnuit („ceea ce e admis în mod prealabil drept posibil, real, adevărat” 5 sau
„any kind of background assumption against which an action, theory, expression, or
utterance make sense or is rational”6). Distincţia a fost considerată necesară, între alţii, de
Levinson şi Eco, sensul tehnic fiind restrâns la acele inferenţe şi aserţiuni care sunt
stimulate de expresii lingvistice şi care pot fi izolate pe baza unor teste lingvistice specifice:
„The technical sense of presupposition is restricted to certain pragmatic inferences or
assumptions that seem at least to be build in to linguistic expressions and which can be
isolated using specific linguistic tests”7

„În ultimii treizeci de ani, problema presupoziţiei a dat naştere celui mai mare număr de
lucrări de semantică şi pragmatică” afirmă autorii Dicţionarului enciclopedic de
pragmatică8. Consultând o, relativ, vastă bibliografie asupra presupoziţiei, ne, afirmăm,
încă de la început, convingerea că fenomenul presupoziţional este un act de autoritate prin
care receptorului îi sunt impuse de către un subiect, prezent sau disimulat în spatele
instanţei emiţătoare, anumite conţinuturi, într-un cadru discursiv înzestrat cu parametri
specifici. Pentru a ajunge aici, am examinat toate accepţiile date presupoziţiei, care se pot
grupa în două mari categorii: cele de ordin logic (denumite şi „semantice”) şi cele de ordin
pragmatic, care includ şi definiţia ilocuţionară dată de Ducrot.

Înainte de a ne justifica teza pe care deja am enunţat-o, să remarcăm succint că descrierea

logică a beneficiat din plin de studiile logicianului german Gottlob Frege (în lucrarea Sinn
und Bedeuting - Sens şi referinţă), în care se iniţiază o teorie pertinentă asupra
presupoziţiei, atrăgându-se atenţia asupra a ceea ce autorul numea atunci un „efect” al
limbilor naturale, şi anume posibilitatea de a vorbi în cel mai serios mod cu putinţă despre
lucruri care nu există în mod real, ci „numai în cuvinte sau în gândire”. Instituirea unei
lumi (fictive) e una din cele mai interesante consecinţe ale analizei prezentate: „Frege pose
une question nouvelle en ce qu’il montre que la grammaire, et pas seulement le lexique à
travers les questions de référence, est telle que la langue permet de créer un monde de
fictions, de donner l’apparence que des objets existent alors qu’ils n’existent pas”.9

Pe de altă parte, în acest tip de abordare, distincţia între ceea ce e asertat şi ceea ce e
presupus, precum şi discuţia în termeni de adevărat/fals face din presupoziţie o condiţie de
folosire („condition d’emploi”, cf. Ducrot). Presupoziţiile unui enunţ, în această accepţie,
trebuie să fie adevărate pentru ca acesta să conţină o teză care să poată fi verificată sau
negată. În schimb, când presupoziţiile sunt false, enunţul nu poate fi considerat nici
adevărat, nici fals, ci pur şi simplu folosit într-un mod neserios. Definiţii ale presupoziţiilor
logice (numite şi presupoziţii semantice10) a mai propus Strawson (1952 - Introduction to
Logical Theory): „O propoziţie A presupune o propoziţie A’ dacă adevărul lui A’ este o
condiţie prealabilă a caracterului adevărat sau fals al lui A”. Cu alte cuvinte, dacă A
presupune A’, e necesar ca A’ să fie adevărat pentru ca A să aibă o valoare de adevăr 11. În
cazul propoziţiei Regele Franţei e chel dacă presupoziţia Există un rege al Franţei e falsă,
atunci propoziţia nu e nici adevărată nici falsă. Potrivit concepţiei lui Strawson,
presupoziţiile unei fraze sunt cunoştinţele pe care trebuie să le atribuim interlocutorului
pentru ca enunţul să îndeplinească o funcţie informativă. În acest context, a spune că regele
Franţei e chel implică, dar nu antrenează12 în mod logic existenţa unui rege al Franţei.
Vedem cum modelul logic e deja depăşit, pentru că el nu mai poate aduce judecăţi
satisfăcătoare în termeni de adevărat/fals. Într-un univers ficţional, prin acordul care se
stabileşte cu receptorii, regele Franţei poate oricând apare ca personaj real.
Momentul în care se înţelege în mod efectiv că presupoziţia nu guvernează numai relaţii
logice între propoziţii, dar şi - în mai mare măsură - relaţiile între „utilizatori” şi
enunţurile lor a dus la apariţia în câmp teoretic a presupoziţiilor pragmatice. Presupoziţia
pragmatică ar fi un „concept trivalent”, în opoziţie cu cea logică, considerată a fi unul
bivalent. Activitatea enunţătorului e aici determinantă: „A pragmatic conception of
presupposition is person-oriented as well as language oriented; we can express it in the
following way, treating a presupposition as a trivalent, rather than a bivalent concept.”13

Presupoziţia pragmatică nu este oglindirea convingerilor personale ale vorbitorului, nici a

motivaţiilor sau intenţiilor sale; este expresia lingvistică a modului în care înţelege să se
manifeste, verbal, în spaţiul public. Când cineva întreabă de pildă „Când ai încetat să mai
iei droguri” a presupus că interlocutorul lui lua droguri înainte; în cazul în care
presupoziţia nu ar fi fost adevărată, sau considerată falsă, locutorul ar fi riscat o sancţiune
(verbală) imediată.

Considerăm, de aceea, perfect justificată părerea că sarcina unei teorii lingvistice nu constă
numai în reconstruirea şi verificarea enunţurilor pe baza unor criterii formale. Majoritatea
cercetătorilor, pragmaticieni sau nu, sunt de acord asupra acestui punct, afirmând că
descrierea presupoziţiei trebuie să întrunească indicaţii satisfăcătoare asupra condiţiilor de
interacţiune dintre participanţi. Aceasta pentru că în momentul comunicării, locutorul,
dorind să impună anumite atitudini, comportamente, impune cadrului discursiv şi anumite
conţinuturi implicite. Dacă cele subînţelese pot fi relativ uşor contestate, nu acelaşi lucru se
întâmplă cu presupoziţiile, reacţia eventuală la acestea perturbând comunicarea. În
schimb, dacă interlocutorul nu îşi asumă răspunderea contestării unei presupoziţii
nedorite, aceasta va fi considerată ca acceptată şi integrată într-un fel de stoc de cunoştinţe
comune unanim acceptate.

Înţelegem aşadar de ce descrierea logică nu ar putea să explice satisfăcător felul în care

o autoritate fixează definitiv, prin forţa discursului, anumite presupoziţii. Impunând reguli
şi sancţiuni, autoritatea trebuie, în primul rând, să se autoimpună, astfel încât nimeni să nu
o conteste. Presupoziţiile se dovedesc a fi un instrument eficace.

De aceea, fenomenul presupoziţiei interesează caracterul interacţional al comunicării: când

un locutor enunţă o frază s, presupoziţiile t ale lui s sunt cele pe care le introduce locutorul
enunţând s şi cele pe care alocutorul trebuie să le recunoască plecând de la forma enunţului
după regulile gramaticale. Enunţând s, locutorul se angajează să recunoască valabilitatea
presupoziţiilor lui s şi, la nevoie, să le expliciteze ulterior prin fraze afirmative 14. Se
sugerează astfel necesitatea de a studia presupoziţia în interiorul a ceea ce am putea numi
un comportament discursiv specific al participanţilor la interacţiune: locutorul trebuie să-
şi asume responsabilitatea presupoziţiilor, în vreme ce alocutorul pe cea a decodării lor
eficiente. De ce e nevoie de această dublă responsabilitate putem înţelege analizând
presupoziţiile din perspectivă pragmatică.

III. Presupoziţii pragmatice şi comportament discursiv

Trebuie, prin urmare, să abandonăm încă una din prejudecăţile legate de presupoziţie, şi
anume aceea că ea ar conţine informaţii deja ştiute de interlocutor, pe marginea cărora e
inutil a se mai insista. În realitate, de multe ori asistăm la situaţii în care locutorul
avansează, sub formă de presupoziţii anumite conţinuturi, fără a mai verifica dacă ele sunt
sau nu cunoscute de către interlocutorul său. Celebrul exemplu din Ionesco este un caz
limită care poate fi însă regăsit în forme mai „atenuate” în alte împrejurări discursive:
- Ma fiancée a été assassinée./- Félicitations. Et condoléances.

Este evident că interlocutorului îi erau necunoscute atât informaţiile presupuse („am o

logodnică”), cât şi cele direct asertate („logodnica mea a fost omorâtă”), de unde caracterul
absurd al replicii.

În schimburile verbale obişnuite, reacţia la informaţiile neaşteptate din presupoziţii se

regăseşte într-o gamă infinită de posibile replici. Un enunţ precum: Cuvintele urâte pe care
le-ai spus la adresa mea m-au jignit profund, poate antrena două tipuri de reacţie din
partea interlocutorului:

1) contestarea presupoziţiei: Ai rostit cuvinte urâte la adresa mea, pentru că, mai ales în
asemenea cazuri, acesta nu se poate mulţumi să atace numai conţinuturile explicit
enunţate. Wunderlich arată că în măsura în care nu se împărtăşesc automat presupoziţiile,
discuţia asupra lor va deveni noua temă a discursului.

2) acceptarea ei, când se acceptă un nou cadru textual, care „determină punctul de vedere
de la care discursul porneşte, ca şi (...) crearea unui context nou” 15. În acest fel, manevrarea
presupoziţiilor devine o strategie textuală prin care interlocutorul trebuie convins să
integreze în „stocul” cunoştinţelor sale anumite conţinuturi care i se impun la un moment
dat prin unul sau altul din mijloacele arătate.

Presupoziţiile ar deveni astfel ceea ce Stalnaker 16 numeşte „cunoştinţe de fundal”

(„croyances d’arrière-plan”), definite ca ansamblul situaţiilor posibile pe care locutorul are
intenţia să le discrimineze prin intermediul aserţiunilor sale.

După autorul citat, definiţia presupoziţiei pragmatice ar fi următoarea: „Une proposition P

est une présupposition pragmatique d’un locuteur dans un contexte donné si le locuteur
assume ou croit que p, assume ou croit que son interlocuteur assume ou croit que P, et
assume ou croit que son interlocuteur reconnaît qu’il fait ces hypothèses, ou a ces
croyances”.

Cea mai importantă consecinţă care decurge din această definiţie este aceea că
presupoziţiile nu mai sunt considerate ale enunţurilor, ci ale persoanelor (locutorilor). Este
chiar posibil ca locutorul să se prefacă la un moment dat că ignoră faptul că a introdus în
discurs anumite presupoziţii. Dorind să producă anumite efecte, el nu mai respectă „regula
jocului”17, introducând informaţii noi prin mijloacele lexicale şi sintactice specifice
presupoziţiei. Evitarea responsabilităţii pare a fi motorul acestei strategii, care poate fi
astfel descrisă: „Donner une information I1 sous la forme du présupposé d’une
information I2 (au lieu de la donner directement sous la forme de posé) revient à adopter
ou feindre d’adopter vis-à-vis du destinataire une attitude que l’on pourrait traduire ainsi:
„ Vous savez déjà que I1; ce que je veux vous dire, c’est I2; si je vous dis I2 en même temps,
c’est simplement parce que je ne puis dire I2, sans dire I1”. En d’autres termes, cela
constitue un moyen d’éviter d’assumer la responsabilité de ce que l’on affirme”

Toată această mişcare discursivă antrenează deci în cel mai înalt

grad responsabilitatea locutorului, care, atunci când enunţă ceva, nu-şi poate contesta
propriile afirmaţii şi presupoziţii. Asta ar însemna punerea la îndoială a tuturor
parametrilor situaţiei de comunicare. În acelaşi timp însă, ei pot fi puşi la îndoială de
interlocutor, prin manevre menţionate.

Presupoziţiile pragmatice se pot astfel descrie ca acele informaţii care privesc „condiţiile de
succes”, condiţii preliminare care trebuie să fie întrunite pentru ca actul de limbaj să fie
reuşit18. Definiţia dată de Fillmore aduce precizări în acest sens: „Prin aspectele
presupoziţionale ale unei situaţii de comunicare prin intermediul limbajului înţeleg
condiţiile care trebuie să fie satisfăcute pentru ca un anume act ilocuţionar să fie efectiv
îndeplinit atunci când sunt pronunţate anumite fraze”19.

Presupoziţiile au deci nevoie de o ”punere în discurs”, fiind ele însele un fundal pentru o
nouă bază discursivă, pentru cea ce Eco numeşte „resetarea interacţiunii” 20. Actul
presupoziţiei, aşa cum a fost teoretizat de Ducrot 21 demonstrează că presupoziţia „nu e nici
o condiţie de folosire a enunţului, nici o constrângere tematică, ci o condiţie impusă
cadrului discursiv (...). Condiţiile pragmatice ale presupoziţiei nu mai sunt de ordin
cognitiv sau epistemic, ci de natură discursivă: discursul e cel care impune fundalul
(„l’arrière-fond”) asupra căruia nu se poate reveni decât prin mecanismele refutaţiei
polemice”22

După cum am văzut, condiţiile discursive pot impune, dintr-o perspectivă pragmatică,
presupoziţiile. Această teorie originală este dezvoltată de Ducrot, care o integrează într-o
preocupare mai generală de stabilire a sensului în limbă. Reamintim că pentru orice enunţ
Ducrot distinge:

a) o componentă lingvistică, care conferă fiecărui enunţ, independent de context, o anumită
descriere (lui A i se atribuie semnificaţia A’)

b) o componentă retorică, care trebuie să prevadă, ţinând seama de semnificaţia A’ ataşată
lui A şi de împrejurările X în care ea s-a produs sensul efectiv al enunţului A în situaţia X .

În acest fel se stabileşte nu numai distincţia judicioasă între presupoziţie şi subînţeles, de

care deja ne-am ocupat, dar se aduc şi noi precizări asupra locului diferitelor acte de
vorbire în limbă. Astfel, pentru Ducrot, valoarea ilocuţionară care caracterizează
conţinuturile presupoziţionale se situează la nivelul componentei lingvistice. Ele sunt un act
ilocuţionar de aceeaşi natură cu ordinul, promisiunea, interogaţia sau aserţiunea.

Actul presupoziţiei, spre deosebire de actele „tradiţionale” care aveau întotdeauna ca indici
în enunţ anumite mărci relativ uşor de determinat (un morfem, intonaţia, o anumită
structură sintactică), ridică, în definirea lui mai multe probleme. În primul rând,
dificultăţile provin din faptul că el interesează numai o parte din conţinutul semantic al
frazei în care este efectuat. Răspunzând (parţial) acestei posibile obiecţii, Ducrot subliniază
că actul presupoziţiei nu se adaugă din exterior, ca alte acte de limbaj, unei structuri
lingvistice care ar putea fi definită independent de ea, ci este profund implicat în
organizarea internă a enunţurilor: a presupune un conţinut X înseamnă a-l obliga pe
destinatar să admită X, fără a-i mai da însă posibilitatea de a mai continua discuţia pe baza
(sau asupra) lui X. Vehiculând o presupoziţie existenţială, un subiect instituie, prin această
unică acţiune, o întreagă lume, presupunându-i realitatea şi existenţa: „fiecare vorbă
instituie, în momentul în care e enunţată, universul despre care vorbeşte”23.

Actul presupoziţiei apare, prin urmare, ca un act cu valoare juridică, angajând o

transformare instituţională: ceea ce se schimbă în ce-l priveşte pe interlocutor este
limitarea dreptului său de a reacţiona, lingvistic chiar în condiţiile în care ar dori să se
integreze într-o interacţiune reală. Puterea presupoziţiei este dată de contextul social care
impune interlocutorilor anumite reguli de bună conduită lingvistică, între care cea mai
importantă ar fi respectarea celuilalt (celebrul principiu al lui Grice „ménager la face”).

În această nouă perspectivă, apare cu atât mai evident modul în care contestarea
presupoziţiilor devine un act de agresiune. Atacul presupoziţiilor interlocutorului înseamnă
un atac îndreptat împotriva persoanei acestuia ca partener discursiv. În dezbaterile „faţă
în faţă”, potenţialul polemic al contestării devine evident. O întrebare precum: Câte
victime au fost în timpul revoluţiei din Decembrie 1989, unde se presupune caracterul
revoluţionar al mişcării poate da naştere unor dispute interminabile: n-a fost o revoluţie, ci
o mişcare spontană, lovitură de stat etc. În ambele cazuri însă presupoziţia se dovedeşte,
conform ipotezei noastre iniţiale, un act de autoritate care nu poate fi contestat fără a
suferi consecinţele împotrivirii.

Deşi ulterior revizuită, conceperea presupoziţiei ca act de limbaj avansează suficiente

argumente pentru a înţelege şi mai bine faptul că „acţiunea interlocutorilor unii asupra
altora nu este un efect accidental al cuvântului, ci este prevăzută de însăşi organizarea
limbii”24.

IV. „Traficul cu presupoziţii” în discursul publicitar

Scopul observaţiilor care urmează este de a demonstra că presupoziţia, ca formă de

implicit descrisă în general drept inferenţă care provine din enunţ, fiind tributară
structurii acestuia, dobândeşte, în anumite împrejurări, o putere comunicativă şi
informativă redutabilă. Pentru noi este deja o axiomă faptul că "a spune" nu înseamnă
decât rareori "a spune explicit". Am văzut că "nevoia de implicit" (cf. Ducrot, Dire et ne
pas dire), explicabilă din punct de vedere psihologic, vine din necesitatea frecventă a
vorbitorului de a se ascunde în spatele sensului literal.

Faptul că presupoziţiile asigură coerenţa discursului, fiind prezente independent de

condiţiile funcţionării acestuia, demonstrează importanţa lor în cadrul textului publicitar.
Mesajul reclamei, ca ansamblu semnificant, se constituie la întâlnirea a mai mulţi factori
(la televiziune, de exemplu, în număr de cel puţin trei: text / imagine / fond sonor). Statutul
aparte al presupoziţiei în acest ansamblu provine din crearea unui cadru textual pus, de
cele mai multe ori în slujba unor scopuri strategice, de persuasiune. Din punct de vedere
enunţiativ, analiza trebuie să ţină seama de miza comercială a discursului publicitar: deşi
se bazează pe un efect de persuasiune, situaţia de comunicare se desfăşoară în lipsa
partenerilor, emiţătorul fiind reprezentat de un text iar receptorul de potenţialul
consumator a cărui reacţie, dificil de apreciat pe moment, ar trebui să se regăsească în
cumpărarea produsului. Din această cauză, reclama face deseori un adevărat "trafic cu
presupoziţii" şi e poate cel mai bun exemplu de manevrare a tropului presupoziţional de
care vorbeşte Orecchioni.

Frecventele determinări de tipul "Noul Tomi", "Noul Monte-Carlo", "Noul Protektor" au

ca informaţie explicită "produsul respectiv este nou", iar ca presupoziţie "există şi produse
vechi". Subînţelesul e astfel evident, speculând psihologia tipică consumatorului: "tot ce e
nou, e mai bun" şi vizează efecte comerciale: "nu cumpăraţi produse vechi, ci pe cele noi,
căci sunt mai bune". Este cunoscut, pe de altă parte, faptul că articularea cu articol hotărât
instituie presupoziţii de existenţă şi unicitate a obiectelor. De aici şi până la înşelarea
naivilor nu mai e decât un pas. Într-o reclamă la telefonia Zapp, se spune cu
nonşalanţă: Cu apelurile primite (presupoziţie: numai cu apelurile primite) îţi plăteşti
apelurile pe care le dai (pp. toate apelurile pe care la dai), situaţie evident neadevărată şi în
plus situată, din cauza speculării excesive a presupoziţiei, la limita sancţiunii.

"Viclenia" cu care se manipulează presupoziţiile, având drept scop nedeclarat subminarea

concurenţei este şi mai evidentă în reclama la aparatele electrocasnice NEI: "Produsele
albe NEI. Mai puţin efort, mai mult confort" ce presupune: „folosind alte produse, efortul
e mai mare, confortul mai mic”. Producătorii acestor mesaje, simulând că referirea la alte
produse nu constituie obiectul principal al mesajului transmis, o dau într-un plan secund,
ca şi cum ar fi incontestabilă, recunoscută deja şi acceptată de către destinatar. Acelaşi
mecanism de punere "în fundal" a unor informaţii incomode e destul de răspândit:
"Gambrinus - asta-i bere!"; "Pro TV - asta-i televiziunea!"; "Strepsils - are cu
adevărat grijă de gâtul tău". Folosirea comparativului eliptic din exemplele citate, ca şi cea
din "Benzina Star Trade - de import, de calitate, mai ieftin!" ca şi a cuvintelor şi
expresiilor ce arată diferenţa: "Daewoo - o altă lume se deschide!" face parte din strategiile
de moderaţie, una din tendinţele actuale ale limbajului publicitar. "Ea reflectă încercarea
autorilor de a-şi prezenta mesajul ca moderat, modest. Expresiile date funcţionează ca
litote, figură prin care se spune mai puţin pentru a se înţelege mai mult. Strategia
moderaţiei se întemeiază implicit pe nemulţumirea faţă de situaţia actuală. "Un alt mod"
este înţeles, pe baza acestei presupoziţii ca "un mod mai bun".

Un alt tip de discurs publicitar frecvent e cel ce se bazează pe structuri condiţionale de

tipul: "Dacă e să fie curat, atunci să fie noul Tide". Se mizează pe alunecarea de la o
condiţie suficientă, la una necesară; astfel, presupoziţia devine: "este curat dacă şi numai
dacă e folosit Noul Tide". .

Este uşor de înţeles că dacă toate informaţiile conţinute de presupoziţii în exemplele citate
ar fi fost puse în prim-planul enunţului s-ar fi creat o situaţie polemică chiar conflictuală ce
se doreşte a fi evitată, fie şi pentru evitarea conflictelor, uneori costisitoare, cu concurenţa.
La o privire atentă devine incontestabil, în aceste cazuri, faptul că de multe ori informaţia
presupusă constituie adevăratul obiect al discursului publicitar pentru că, paradoxal,
locutorul comunică tocmai presupoziţia, deşi se comportă ca şi cum auditoriul deja ar
cunoaşte-o. Munca de interpretare a unui asemenea text se asociază unui demers psihologic
prin care receptorul (potenţial consumator) are impresia că descoperă el însuşi calităţile
produsului. Impactul este considerabil sporit, el percepând mesajul ca aparţinându-i, şi nu
ca pe ceva impus din exterior.

În cazul textului publicitar "a spune" înseamnă efectiv "a face". De aceea manipularea
implicitului în cazul discursului publicitar şi al celui politic în scopul creării unui context
artificial devine un joc periculos cu legile limbii.

V. Concluzii

Frecventele schimbări de perspectivă în definire presupoziţiei ne avertizează că în

domeniul implicitului afirmaţiile tranşante, categorice, definitive, riscă să-şi piardă destul
de uşor valabilitate şi puterea explicativă. Credem însă că ne putem lua dreptul de a
privilegia un anume mod, care ni se pare cel mai judicios de a vedea lucrurile, şi care, în ce
priveşte presupoziţiile, este cel pe care am încercat să-l sugerăm din modul lor de
prezentare: enunţarea poate crea presupoziţii. Presupoziţia nu este numai o sumă de
condiţii prealabile necesare pentru ca enunţul să funcţioneze, nici numai un inventar de
elemente şi structuri lexicale şi semantice, dar nici o sumă abstractă de virtualităţi. Puterea
presupoziţiilor e în primul rând manifestă în interacţiune şi discurs care le conferă, prin
schimbările aduse contextului şi statutului partenerilor, rangul de acte cu putere juridică.
Nu în ultimul rând, presupoziţia funcţionează întotdeauna pe baza unei relaţii de
autoritate, în care cineva impune, iar altcineva se supune (în caz contrar, riscând
sancţiuni).

Acest tip de abordare a presupoziţiei, se arată într-un studiu recent, a făcut din problema
presupoziţiei, iniţial, aşa cum am arătat, una de logică, implicând noţiuni ca „adevăr”,
„implicaţie” etc. o chestiune pragmatică, „presupoziţia este ceea ce trebuie acceptat în
comunicare pentru ca interlocutorii să se poată înţelege”25.

Discursul publicitar, ca şi cel politic, pune cel mai bine în lumină existenţa unei forţe
presupoziţionale. Nu mai putem vorbi aşadar despre caracterul noninformativ al
presupoziţiilor în condiţiile în care semnificaţia globală vehiculată de acestea depăşeşte cu
mult "informaţia" propriu-zisă.