II.2.

JUDECATA (PROPOZIŢIA LOGICĂ)

Una din formele logice fundamentale o constituie propoziţia logică. Judecăţile pot fi
clasificate în următoarele tipuri fundamentale:
a) Judecăţile cognitive, care au fost studiate de logica clasică sub denumirea de judecăţi
de predicaţie. Acestea sunt judecăţi care transmit o informaţia cu o anumită valoare, fiind
transpuse de obicei sub forma unei afirmaţii (De pildă: orice convenţie este un act juridic).
b) Judecăţile pragmatice relevă intenţia de a-l determina pe cel căruia i se adresează să
efectueze o acţiune (fie aceasta o acţiune practică fie un răspuns verbal).
c) Judecăţile axiologice au intenţia de a oferi o apreciere valorică, de a situa subiectul
pe o scară de valori (“X este un om bun”, “Logica este utilă”, “Acest tablou este frumos”).
Potrivit logicii clasice bivalente a propoziţiilor cognitive, caracteristica oricărei propoziţii
este aceea de a fi purtătoare de adevăr, şi anume, ea este adevărată ori falsă. Adevărul revine
ca proprietate numai propoziţiilor cognitive (descriptive). Propoziţiile descriptive şi numai ele,
de tipul “Actul a fost încheiat”, “Socrate este muritor”, “Cartea se află în bibliotecă” au valoare
de adevăr. A spune însă că o propoziţie este adevărată sau falsă, nu înseamnă că şi ştim dacă
este adevărată sau falsă. Pentru a şti dacă este adevărată sau falsă, trebuie dovedită una din
aceste valori. De exemplu, propoziţia: “X este vinovat” fiind o propoziţie logică, este adevărată
sau falsă. Dar nu ştim dacă este adevărată sau dacă este falsă prin simpla afirmare, ci trebuie
să dovedim. Avem posibilitatea să formulăm o multitudine de propoziţii. Aceasta nu înseamnă
că dacă le declarăm am şi spus adevărul sau falsul. Simpla declaraţie nu garantează nici
adevărul, nici falsul. Propoziţia logică este purtătoare de adevăr, pentru că în această formă
logică este concentrată o informaţie cu sens, iar sensul este asigurat de corespondenţa
informaţiei cu obiectul la care se referă.
O propoziţie poate să fie adevărată pentru o persoană şi falsă pentru alta. Propoziţia
“Ploaia este folositoare” este adevărată pentru agricultori dar nu şi pentru orăşeni iar în caul
primilor nu este adevărată dacă vorbim de ploi abundente care cauzează inundaţii. Dacă
spunem “X a murit în data Y” această afirmaţie poate fi adevărată sau falsă în funcţie de
circumstanţe şi de modul în care este definită moartea pentru că din punct de vedere medical
moartea clinică se identifică cu moartea creierului, dar în acest caz organismul mai poate fi
menţinut în viaţă iar moartea biologică sau juridică va avea loc doar atunci când organismul
este deconectat de la aparatele care îl ţin în viaţă (din acel moment va fi întocmit certificatul
de deces şi se poate trece la deschiderea succesiunii). O propoziţie care este vădit falsă la o
simplă analiză a cuvintelor care o compun (de pildă propoziţia “Elefantul este o pasăre”) este
o propoziţie inconsistentă. Pentru a proba falsitatea unei propoziţii de acest tip este suficient
săşi analizăm semnificaţia fiecărui termen. Validitatea altor propoziţii poate fi dovedită doar
atunci când le raportăm la realitate sau la un punct de referinţă. Când spunem “Infractorul este
înalt” avem de-a face cu o noţiune ambiguă (fuzzy), cea de “înalt”. Pentru un om de 1,60 m, a
fi înalt înseamnă să ai mai mult de 1,70 m în timp ce pentru un om de 1,90 criteriile de
determinare a înălţimii au o ştachetă mai ridicată.
Redarea cunoştinţelor se face așadar prin propoziţii cognitive, acestea fiind sunt
singurele propoziţii cărora li se poate atribui o „valoare de adevăr sau valoare logică”: adevărul
sau falsul.
Stabilirea valorii de adevăr a unei propoziţii cognitive se poate face prin două
modalităţi:
 1) pe cale empirică atunci când se compară informaţia oferită de propoziţie cu situaţia
de fapt la care se referă. Spre ex:
a) Toate alegerile locale din data de 10 iunie 2012 au fost validate.
b) Toţi funcţionarii publici din România vin la ora 8:00 la serviciu.
c) La şedinţa de guvern din data de 3.05.2020 au fost prezenţi toţi miniştrii.
2) pe cale teoretică sau printr-un efort teoretic atunci când ne raportăm la alte
propoziţii cognitive a căror valoare de adevăr a fost deja stabilită. Cum ar fi:
a) Primarii sunt aleşi. Pentru a stabili valoarea de adevăr a acestei propoziţii ne
raportăm la Constituţia României, articolul 121, „Autorităţile administraţiei publice, prin care
se realizează autonomia locală în comune şi în oraşe, sunt consiliile locale alese şi primarii aleşi,
în condiţiile legii.”
b) Parlamentul adoptă legi. Pentru a stabili valoarea de adevăr a acestei propoziţii ne
raportăm la Constituţia României, articolul 67, „Camera Deputaţilor şi Senatul adoptă legi,
hotărâri şi moţiuni, în prezenţa majorităţii membrilor.”
c) Mandatul Preşedintelui României este de 5 ani. Pentru a stabili valoarea de adevăr a
acestei propoziţii ne raportăm la Constituţia României, articolul 83, alineatul 1 „Mandatul
Preşedintelui României este de 5 ani şi se exercită de la data depunerii jurământului”
Structura propoziţiei logice. Judecata este o formă logică care constă într-o afirmaţia
sau într-o negaţie (de tipul “S este P” sau “S nu este P”). Propoziţia logică are două elemente:
- subiectul logic (S),
- predicatul logic (P).
Legătura dintre S şi P este desemnată prin verbul “este” sau prin alt verb.
a). Subiectul logic este termenul despre care se afirmă sau se neagă ceva. Subiectul
propoziţiei logice reflectă obiectul propoziţiei logice. În propoziţia “Tâlhăria este infracţiune”,
subiectul logic este “tâlhăria” pentru că despre acest termen se afirmă ceva. Obiectul
propoziţiei logice nu este însă tâlhăria, ci faptul ilicit penal, desemnat de termenul “tâlhărie”.
Deci există un fapt ilicit în realitatea juridică, iar acest fapt ilicit este fixat în termenul juridic
“tâlhărie”.
b). Predicatul logic este termenul care oglindeşte însuşirea afirmată sau negată despre
obiectul de care se referă subiectul logic. Legătura dintre subiectul logic şi predicatul logic este
desemnată prin verbul “este“. Într-o propoziţie, acest verb poate îndeplini:
- o funcţie existenţială: Acolo este cineva.
- o funcţie atributivă: Cerul este albastru.
- o funcţie de incluziune: specia “răspundere civilă” se include în clasa “răspunderii”.
- o funcţie de apartenenţă: D.M. este student la Facultatea de Drept. Forma clasică a propoziţiei
logice este S este P.
Se poate deci remarca că propoziţia logică este forma structurată în subiect logic şi
predicat logic, legate prin verbul a fi sau oricare alt verb. Prin verb, predicatul logic afirmă sau
neagă total sau parţial despre subiectul logic a) că se este inclus (d.e., “Calomnia este
infracţiune”); b) că aparţine (“X este infractor”; c) că posedă o notă (“Declaraţia a fost
semnată”); d) că se află într-o relaţie (“Ion este frate cu Vasile”).
Atât subiectul logic, cât şi predicatul logic pot fi formaţi dintr-un termen sau din mai
mulţi termeni.
Propoziţia “Calomnia este infracţiune” are subiectul şi predicatul logic formaţi din câte
un termen: “Calomnia” (S) şi “Infracţiune”.(P). Desigur, termenii logici pot fi exprimaţi prin mai
multe cuvinte, în orice limbă, dar tot doi termeni rămân: “Fapta socială interzisă prin art. cutare
din codul penal român (S) este infracţiune la adresa persoanei (P)”. Asemenea tip de propoziţii
se numesc simple.
Dimpotrivă, sunt compuse propoziţiile cu mai mulţi termeni care constituie subiectul
sau/şi predicatul logic: “Elevii şi profesorii(S1 şi S2) vizitează un muzeu (P).” Observăm că
termenii sunt legaţi între ei prin conjuncţia “şi”, prin disjuncţia “sau”.
Orice judecată cognitivă poate fi afirmativă (A este B) sau negativă (A nu este B). De
asemenea o judecată mai poate fi: universală (dacă A este afirmat sau negat de către un B în
întreaga sa sferă:”Toţi A sunt B”, “Nici un A nu este B”) sau particulară (dacă A este afirmat sau
negat de către B doar într-o parte a sferei sale: “Unii A sunt B”, “Unii A nu sunt B”).
Aplicând raporturile extensionale dintre termeni la subiectul şi predicatul logic al unei
propoziţii logice, remarcăm că predicatul logic afirmă sau neagă despre întreaga extensiune a
subiectului logic sau despre o parte a acesteia:
- în “Orice calomnie este infracţiune” se afirmă despre întreaga extensiune a subiectului
logic. Spunem, în acest caz că subiectul logic este afirmat în universalitatea sa.
- în “Nimeni nu este mai presus de lege” se neagă despre întreaga extensiune a
subiectului logic. Spunem, în acest caz că subiectul logic este negat în universalitatea lui .
- în “Unele fapte sociale nu sunt fapte juridice” se neagă despre o parte a extensiunii
subiectului logic. Spunem, în acest caz că subiectul logic este negat particularitatea lui .
- în “Unele fapte sociale sunt săvârşite de minori” se afirmă despre o parte a extensiunii
subiectului logic. Spunem, în acest caz că subiectul logic este afirmat în particularitatea lui .

II.2.1. Tipuri de propoziţii logice

Propoziţii cognitive şi propoziţii noncognitive. După conţinutul lor, propoziţiile logice
pot fi cognitive sau non-cognitive.
Propoziţiile cognitive se mai numesc propoziţii descriptive sau constatative sau
indicative, deoarece ele descriu o stare de fapt, o situaţie, o realitate. Aceste propoziţii conţin
semnificaţii cognitive şi pot fi adevărate sau false. De exemplu, propoziţia “Acest complet de
judecată este format din trei judecători” este o propoziţie constatativă. Întrucât au valoare de
adevăr, propoziţiilor cognitive se testează folosind mijloacele deducţiei sau inducţiei.
Propoziţiile noncognitive sunt de mai multe feluri:
1). Propoziţii prescriptive, care prescriu o conduită bazată pe o acţiune. Gândirea
juridică foloseşte propoziţii prescriptive, care exprimă intenţia de a determina o anumită
acţiune din partea celui căruia i se adresează. Testarea propoziţiilor prescriptive are loc printr-
o acţiune practică. La rândul lor, propoziţiile prescriptive pot fi:
a). Propoziţii de ordin sau de ordine De exemplu: “Închide uşa !”, “Scrie !”
Ordinele nu au valoare de adevăr. Ele au valoare de executare. Şi ordinele sunt bivalente, dar
bivalenţa lor se referă la o valoare practică, valoarea de executare (un ordin se execută sau nu
se execută, tertium non datur).
b). Propoziţii normative (normele). Normele sunt propoziţii prescriptive, deoarece ele
apar în trei modalităţi: “este obligatoriu să”, “este interzis să”, “este permis să”. De exemplu,
”Este obligatoriu ca infractorii să fie pedepsiţi”. Normele au valoare de realizare. Ele se referă
la o realitate viitoare şi impun o conduită viitoare, nu una trecută sau prezentă. Destinatarilor
li se cere să realizeze obligaţia, interdicţia sau permisiunea prevăzută de norma juridică.
2). Propoziţii optative, de tipul: “Aş declara recurs, dar nu am motive întemeiate”.
Propoziţiile optative nu au valoare de adevăr, ci valoarea lor este satisfacerea sau
nesatisfacerea unei intenții.
 3). Propoziţii de promisiune. De exemplu, “Îţi promit să-ţi restitui datoria pe data de …”.
Aceste propoziţii nu au valoare de adevăr, ci au valoare de satisfacere/nesatisfacere. Pentru
exemplul dat, promisiunea se realizează în cazul în care persoana X a restituit banii la data
respectivă; la această dată spunem că promisiunea este satisfăcută sau ne satisfăcută.
4). Propoziţii opinabile (doxative), de forma: “Eu cred că …”, “Eu sunt convins că…”.
Propoziţiile opinabile nu au valoare de adevăr, ci, în raport de destinatar, au valoare de acord
sau dezacord. Destinatarul este de acord sau nu este de acord cu opinia respectivă. Dacă o
persoană nu este de acord cu opinia, autorul opiniei are două variante: să nu insiste deloc şi
să lase persoana (destinatarul) cu opinia proprie, sau să – i obţină acordul. A doua variantă
are importanţă în drept şi în acest sens sunt utilizate tehnici de convertire a dezacordului în
acord pe cale argumentativă sau retorică.
6). Propoziţii interogative. Un aspect important legat de tipurile de propoziţii
prezentate mai sus priveşte sursa lor. Aceste propoziţii provin din întrebări, apar ca răspunsuri
la întrebări, fie în forma afirmativă (afirmaţie), fie în forma negativă (negaţie). De exemplu:
- Propoziţia cognitivă în forma afirmativă “Acest consiliu local este format din 19
consilieri locali” apare ca răspuns la întrebarea: “Din câţi consilieri locali este format acest
consiliu local?“
- Propoziţia normativă în forma afirmativă “Este obligatoriu să încheiem contracte cu
respectarea condiţiilor prevăzute de lege” este răspuns la întrebarea: “De ce încheiem
contracte, respectând condiţiile prevăzute de lege ?”
- Propoziţia opinabilă de tipul “Eu sunt convins că Vasile a mărturisit adevărul”
constituie răspunsul întrebării: “Care este opinia ta cu privire la cele mărturisite de Vasile ?”
- Propoziţia evaluativă în forma negativă ”După părerea mea, Ion nu este vinovat”
reprezintă răspunsul la întrebarea: “Cum apreciezi poziţia subiectivă (vinovăţie / nevinovăţie)
a lui Ion în raport cu fapta de omor comisă ?”
Întrebarea este o formă logică materializată într-o propoziţie verbală interogativă care
exprimă insuficienţa cunoştinţelor noastre despre ceva, orientând cunoaşterea spre
completarea cunoştinţelor cu scopul de a înlătura incertitudinea cognitivă.
Răspunsul este soluţia de adevăr obţinută de la cel întrebat, adică o nouă propoziţie
care conţine mesaje determinate de întrebările formulate anterior. Răspunsul la întrebare se
obţine formând o propoziţie din datul întrebării prin substituirea necunoscutei cu una din
valorile acesteia. Dacă valoarea aparţine domeniului necunoscutului, răspunsul este adecvat,
iar în caz contrar răspunsul este neadecvat. Răspunsul corect depinde în mare măsură de
validitatea, de corectitudinea întrebării. Corecte sunt considerate acele întrebări ale căror
presupoziţii sunt adevărate, iar conţinutul lor este clar, univoc şi consistent. În caz contrar, ele
sunt incorecte. De pildă, “Când a fost adoptată de către Parlamentul român Legea cu privire la
privatizarea a 55 % din suprafaţa planetei Marte?” Întrebarea este nevalidă, incorectă,
deoarece presupoziţia că a fost adoptată cândva o asemenea lege este falsă.