NOŢIUNEA – FORMĂ

LOGICĂ FUNDAMENTALĂ
Considerată de specialişti (filosofi, logicieni, psihologi, lingvişti etc.) ca una dintre formele
fundamentale ale gândirii abstracte, noţiunea este, în acelaşi timp, cea mai controversată categorie.
Despre aceasta ne putem convinge consultând unele tratate şi manuale de logică, filosofie,
lingvistică.
Studiul noţiunii este intim legat de o serie de probleme metodologice şi ştiinţifice. Cu ajutorul
noţiunilor, gândirea pătrunde în esenţa lucrurilor sensibile, în relaţiile dintre persoane, societate,
natură ş. a.
În logica tradiţională, noţiunea era considerată drept forma logică cea mai simplă, de aceea, studiul
logicii începea cu teoria noţiunilor. În logica modernă, s-a demonstrat că partea elementară şi
fundamentală este logica propoziţională (logica enunţurilor) şi s-a constatat că studiul noţiunilor nu
este ceva elementar, deoarece are la bază logica claselor (mulţimilor).
Divergenţele dintre logica clasică şi cea modernă nu trebuie să ne pună în gardă. Pentru un studiu
introductiv de logică, în care se realizează anala proceselor raţionale ale activităţii juridice, mai
potrivită este teoria clasică a noţiunii. Pentru un studiu mai aprofundat al chestiunilor temei date va fi
necesar a lua cunoştinţă de aspectele moderne ale acestei teorii.
Cei care doresc să însuşească materialul didactic expus în manualele recomandate, trebuie să
manifeste o atitudine critică şi creativă faţă de concepţiile, interpretările, definiţiile, clasificările
propuse de diferiţi autori referitor la teoria noţiunii.
3.1. Caracterizarea generală a noţiunii.
Specificul noţiunilor juridice
La nivelul cunoaşterii empirice, lucrurile sensibile şi însuşirile lor sunt reflectate de senzaţii, percepţii
şi reprezentări. Ultimele au un caracter concret, deoarece oglindesc obiectele individuale, însuşirile
lor perceptibile (culoarea, forma, gustul etc.). Noţiunile numite şi concepte, sunt abstracţii mintale
(ideale) ce reflectă generalul dintr-o mulţime de obiecte individuale. Noţiunea ca formă raţională
conţine semnele, notele esenţiale, necesare ce corespund obiectelor unei clase, mulţimi etc.
Semn, notă se numeşte acea determinare gândită care fixează (în
conştiinţă) asemănările sau deosebirile dintre obiecte.
Cu alte cuvinte, notele (semnele) reflectă, în plan mental, raporturi, relaţii dintre obiecte (reale sau
imaginare) sau anumite însuşiri ale lor. Prin obiect înţelegem tot despre ce raţionăm, adică putem
vorbi cu sens. Astfel de obiecte sunt: lucruri sensibile, fenomene, procese, obiecte artificiale,
sentimente, interese, scopuri, idei, cuvinte ş. a.
Noţiunea reproduce, în plan mental, nu toate notele (semnele) obiectelor supuse analizei logice, ci
numai cele esenţiale, necesare, generale. De exemplu, despre noţiunea persoană fizică putem
spune că este un om, considerat în mod individual, subiect de drepturi şi de obligaţii, independent
de sex, profesie, locul de trai, starea familială ş. a. Sintetizând cele spuse putem formula următoarea
definiţie:
Noţiunea este forma logică ce reprezintă ansamblul de note (semne) generale, esenţiale şi
necesare ale obiectelor gândite.
În acest context, noţiunea juridică este „ reflectarea pe plan mintal într-o logică abstractă a
proprietăţilor esenţiale comune unei anumite realităţi juridice” [43, p. 56]. Alte definiţii putem găsi în
literatura recomandată (Vezi: [5, p. 17]; [25, p. 17]).
Orice noţiune se materializează prin limbaj (natural sau artificial). Ideea este exteriorizată în vorbire
prin cuvânt sau ansamblu de cuvinte: derivată, număr imaginar, radical de ordinul
patru (matematică); substantiv, parte de vorbire (lingvistică); contravenţie, normă juridică, drept
procesual civil (drept) etc.

 Termenii logici, de asemenea, se exprimă

prin cuvânt sau grupuri de cuvinte. De exemplu: constituţia (subiect logic) este legea supremă a
unui stat (predicat logic). Forma lingvistică îndeplineşte funcţia de nume pentru elementele clasei
reflectate de noţiune. Ansamblul format dintr-un nume şi o noţiune constituie un termen (T) ce
denotă obiectul gândirii (O). Pentru a delimita aspectul logic (conceptual) de cel lingvistic (verbal) al
unui anumit termen, ne vom folosi de „triunghiul semiotic” care, schematic, reprezintă următoarele
elemente:
1. obiectul („O”);
2. noţiunea („N”);
3. numele („C” – cuvânt, grup de cuvinte).
Obiectul este reprezentat în gândire prin noţiune, iar în limbaj (vorbire) – prin nume.
Noţiunea este, pe de o parte, o imagine mintală a obiectului gândit, iar, pe de alta – baza semantică
a numelui (cuvântului sau ansamblului de cuvinte). Numele, pe de o parte, materializează noţiunea,
iar pe de alta – semnifică obiectul gândirii. În literatura de specialitate, în loc de noţiune sunt deseori
folosite sinonimele ei – conceptul, accepţiunea, comprehensiunea ş. a. Numelui îi corespund
sinonimele: semnal, notă, simbol, iar obiectul gândirii este exprimat prin denotat, designat, referent.

Producerea, emiterea şi perceperea unui text dintre emitent şi destinatar (adresant) poate fi
reprezentat prin următoarea diagramă:
a) Obiectul („O”) e reflectat în gândirea emitentului prin noţiune („N”), iar noţiunea se materializează
prin cuvânt sau ansamblu de cuvinte („C”);
b) Destinatarul mesajului acţionează în sens invers: cuvântului („C”) i se asociază noţiunea („N”), iar
noţiunii – propria semnificaţie, adică obiectul („O”).
Deci, baza comunicării intelectuale şi verbale o constituie două procese complementare şi
opuse: producerea cuvintelor şi perceperea cuvintelor.
  Delimitarea celor trei elemente ale termenilor ne permite să corectăm
erorile ce apar uneori în întrebuinţarea cuvintelor. De exemplu, în mass-media, în loc de
cuvântul centru, adesea întâlnim epicentru. De pildă, în epicentrul evenimentelor se
află… Termenul epicentru înseamnă „punct al suprafeţei terestre, care este situat de asupra
seismului sau exploziei”. Situaţia reflectată de noţiunile „centru” şi „epicentru” poate fi schematic
redată în felul următor (fig. 3.1):
C1 – „centru”;C2 – „epicentru”; O1 – eveniment social; O2 – seism, explozie.
Schema ne arată clar că termenul de bază („centru”) şi-a schimbat semnificaţia iniţială, adică a
fost reinterpretat.
Înţelegerea corectă a raportului dintre noţiune şi cuvânt ne permite să pătrundem în
esenţa polisemiei, omonimiei, sinonimiei etc. Omonimul este definit, tradiţional, „ca acel cuvânt care
are aceeaşi formă cu alt cuvânt sau alte cuvinte, de care se deosebeşte însă ca sens” [10, p. 398].
Mai jos vom prezenta schematic aspectele omonimiei (logic şi lingvistic).
De exemplu, cuvântul coastă (C) înseamnă:
1. fiecare dintre oasele care leagă coloana vertebrală de stern, alcătuind cutia toracică (N 1, O1);
2. partea laterală a corpului de la umeri până la şold (N2, O2);
3. pantă, povârniş (N3, O3);
4. ţărm, mal (N4, O4).

Structura termenului coastă este, schematic, redată astfel (fig. 3.2):

Generalizând acest exemplu, vom formula următoarea concluzie: omonimia înseamnă că unul şi
acelaşi cuvânt, pe de o parte, exprimă mai multe noţiuni, iar pe de alta – denotă (nominalizează) mai
multe obiecte. Deci corect e să spunem că omonimele sunt noţiunile şi obiectele gândite ce poartă
acelaşi nume, adică sunt exprimate prin acelaşi cuvânt. În acest context, „despre un cuvânt care
exprimă mai multe noţiuni vom spune că este polisemantic” [25, p. 18].
Analogic, poate fi interpretată şi sinonimia. Sinonimul este cuvântul sau expresia care are acelaşi
înţeles cu alt cuvânt sau altă expresie (vezi: [10, p. 534]). Exemplu de
sinonime: normă (C1); regulă (C2). Schema acestor sinonime are următoarea formă (fig. 3.3).
Orice domeniu al activităţii raţionale are propriul sistem noţional, precum şi limbajul său specific.
Dreptul este un sistem complex de cunoştinţe exprimate prin concepte, categorii,
principii şi noţiuni speciale. Ştiinţa dreptului operează cu variate noţiuni specifice ce au diferite
niveluri şi grade de generalitate. De exemplu, teoria generală a dreptului, în baza noţiunilor
elaborate de ramurile de drept, şi-a format o serie de noţiuni de maximă generalitate (în cadrul
dreptului), numite categorii. De exemplu, conceptele de normă juridică, izvor de drept, răspundere
juridică subsumează trăsăturile particulare ale tuturor normelor de drept (normelor de drept civil, de
drept penal, de drept administrativ ş. a.).
Analiza logică a noţiunilor juridice necesită cunoaşterea notelor definitorii (necesare, esenţiale,
generale), ale realităţii juridice. În calitate de exemplu pentru analiza logică ne va servi noţiunea
de răspundere juridică.
Relaţiile sociale sunt reglementate prin norme de drept care au drept scop modelarea conduitelor
îndreptându-le pe un făgaş considerat socialmente util. Însă legiuitorul are în vedere şi posibilitatea
violării normei prin conduite neconforme ce pun în pericol coexistenţa libertăţilor şi echilibrul social.
Pentru o atare conduită, cel care încalcă prevederile normei juridice, trebuie să răspundă. Scopul
răspunderii este conservarea sistemului de relaţii sociale. În principiu, fiecare ramură de drept
cunoaşte o formă de răspundere juridică: răspunderea civilă, răspunderea penală, răspunderea
administrativă ş. a. În pofida varietăţilor de forme, se poate totuşi constata prezenţa unor note
comune, caracteristice tuturor formelor de răspundere. Pentru ca răspunderea juridică să se
declanşeze, este nevoie de existenţa cumulativă a unor condiţii generale şi necesare (obiective şi
subiective). La aceste condiţii se referă:
1. fapta ilicită;
2. legătura cauzală dintre fapta ilicită şi rezultatul produs;
3. existenţa vinovăţiei;
4. inexistenţa unor împrejurări care exclud răspunde-rea juridică.
Din punct de vedere logic, aceste condiţii reprezintă notele definitorii ale răspunderii juridice ca
atare, indiferent de domeniul juridic (civil, penal, administrativ, financiar etc.) în care se manifestă
formele răspunderii juridice.
În plan general, se face abstracţie de la toate aspectele particulare ale realizării dreptului (cum ar fi,
de exemplu, formele concrete de fapte ilicite, caracteristicile individuale ale făptuitorului, elementele
accidentale ale lanţului cauzal ş. a).
Similar trebuie de procedat şi în cazul analizei altor concepte juridice.
3.2. Conţinutul şi sfera noţiunii. Coraportul dintre
conţinutul şi sfera noţiunilor
Reflectând o clasă (mulţime) de obiecte, noţiunea include, ca un tot unitar, pe de o parte, însuşirile,
în baza cărora ia naştere această clasă, iar pe de alta – totalitatea obiectelor caracterizate de aceste
însuşiri. Însuşirile reflectate, numite note (semne), formează conţinutul (comprehensiunea,
intensiunea, accepţiunea ş. a.), iar totalitatea (clasa, mulţimea) obiectelor gândite, care posedă
aceste însuşiri, constituie sfera (extensiunea, denotaţia etc.) noţiunii.
Vom defini conţinutul şi sfera noţiunii astfel:
Conţinutul noţiunii este totalitatea notelor (semnelor) care reflectă însuşirile esenţiale şi
necesare ale unei clase (mulţimii) distincte de obiecte.
Sfera noţiunii este totalitatea (clasa, mulţimea) obiectelor gândite cărora le sunt proprii notele
(semnele) ce constituie conţinutul noţiunii date.
Recomandăm a face cunoştinţă şi cu alte definiţii ale termenilor respectivi (Vezi: [9, p. 127]; [25, p.
26, 27]; [44, p. 86, 87]).
Exemplu: Conţinutul noţiunii de normă juridică îl constituie următoarele note definitorii (necesare,
esenţiale):
1. regula de conduită generală, obligatorie, impersonală, tipică;
2. regula instituită sau recunoscută de stat, a cărei respectare poate fi asigurată prin forţa coercitivă
a statului;
3. regula ce se adresează tuturor cetăţenilor sau doar unor categorii (de exemplu, legea
învăţământului).
Sfera noţiunii normă juridică o constituie totalitatea normelor juridice (penale, civile, administrative ş.
a.). Deci în cadrul noţiunii distingem două elemente structurale: conţinutul (intensiunea)
şi sfera (extensiunea). Conţinutul reflectă necesarul, esenţialul, iar sfera – generalul obiectelor
gândite. Conţinutul este elementul structural de bază al noţiunii.
Am menţionat deja că noţiunile sunt exprimate prin cuvinte. După cum noţiunile au conţinut şi sferă,
tot aşa şi cuvintele au sens şi semnificaţie. Sensul cuvintelor corespunde conţinutului,
iar semnificaţia lor – sferei noţiunilor.
Sfera şi conţinutul noţiunilor se află în anumite relaţii. Vom analiza coraportul dintre sfera şi
conţinutul anumitor feluri de noţiuni. Ca exemplu vom folosi noţiunile acţiune socială, acţiune
juridică, faptă ilicită, faptă penală ş. a.
Toate acţiunile sociale conţin anumite însuşiri esenţiale: ele sunt rezultatul (efectul) activităţii
volitive (A). Deci nota A exprimă conţinutul noţiunii acţiune socială. Sfera acestei noţiuni cuprinde
totalitatea acţiunilor umane. Acţiunile sociale sunt obiectul de studiu al sociologiei (acţiunile
juridice sunt, în acest context, clase specifice de acţiuni sociale).
Acţiunile juridice sunt acele manifestări de voinţă ale oamenilor ce produc efecte juridice ca urmare
a reglementării lor prin norme de drept (B). Această categorie a faptelor umane se caracterizează
prin aceea că ele sunt săvârşite cu discernământ. Comparând noţiunile acţiune socială şi acţiune
juridică, observăm că a doua noţiune, în raport cu prima noţiune, are un conţinut mai bogat şi o sferă
mai îngustă.

 Acţiunile juridice se divizează în acţiuni licite şi acţiuni ilicite.

Acţiunile licite sunt conforme cu exigenţele normelor de drept, iar cele ilicite exprimă neconcordanţa
cu prevederile legii (C). Este evident că conţinutul noţiunii acţiune ilicită este mai bogat în
comparaţie cu cel al noţiunii acţiune juridică, iar sferele lor sunt în raport invers, deoarece acţiunile
ilicite constituie doar o parte a clasei acţiunilor juridice. La rândul lor, faptele ilicite, cuprind faptele
penale. Deci faptele penale au un volum mai redus decât faptele ilicite şi au un grad de
periculozitate socială mai înalt, adică sunt mai grave şi cad sub incidenţa legilor penale (D). Aşadar,
sfera faptelor penale este mai îngustă decât cea a faptelor ilicite, iar conţinutul lor are mai multe note
definitorii decât cel al faptelor ilicite. Există fapte penale specifice, de exemplu, furtul care conţine
note suplimentare (specifice) în raport cu cele ale faptei penale. Furtul constă în fapta unei
persoane de a lua un bun mobil din posesia sau detenţia alteia cu scopul de a şi-l însuşi pe
nedrept (E). Sfera noţiunii furt este mai îngustă decât cea a faptei penale. Analizând aceste
exemple, observăm că noţiunile acţiune socială, acţiune juridică, acţiune ilicită, faptă penală,
furt alcătuiesc o serie de noţiuni subordonate una alteia. În această serie conţinutul noţiunilor
antecedente (supraordonate) este mai mic, iar sfera este mai mare decât a celor secvente
(subordonate). Schematic acest exemplu poate fi prezentat astfel (fig. 3.4): A, B, C, D, E sunt notele
noţiunilor ce alcătuiesc o serie de noţiuni. Figurile („cercurile”) reprezintă sferele fiecărei noţiuni din
seria de noţiuni; sferele noţiunilor supra-ordonate cuprind sferele noţiunilor subordonate.
Generalizând acest exemplu, ajungem la următoarea concluzie: într-o serie de noţiuni subordonate
una alteia, odinei crescânde a conţinutului îi corespunde ordinea descrescândă a sferei şi invers:
odinei descrescânde a conţinutului îi corespunde ordinea crescândă a sferei. Această constatare
exprimă una din cele mai cunoscute legi ale logicii formale, legea variaţiei inverse (raportului
invers) a conţinutului şi sferei noţiunilor. Această lege este valabilă numai cu privire la noţiuni aflate
în raport de ordonare (subordonare – supraordonare), specie-gen, ca în exemplele pătrat–
patrulater-figură geometrică; drept civil al Republicii Moldova-drept civil-drept.
Legea variaţiei inverse (raportului invers) a conţinutului şi sferei noţiunilor nu se aplică în cazul când
conţinutul aceleiaşi noţiuni se schimbă, îmbogăţindu-se datorită evoluţiei cunoştinţelor despre
obiectul respectiv (aspectul gnoseologic). Cu alte cuvinte, e necesar a distinge aspectul logic al
raportului dintre conţinutul şi sfera noţiunii de alte aspecte: gnoseologic, axiologic, pragmatic etc. De
pildă, în antichitate, dreptul de proprietate avea un conţinut foarte bogat, însă o sferă foarte mică. Cu
timpul, conţinutul dreptului de proprietate s-a micşorat, iar sfera lui s-a lărgit. Acest fapt este
considerat, de unii autori, drept exemplu al regulii raportului invers dintre sferă şi conţinutul noţiunii
(vezi: [43, p. 66]; [44, p. 87-88]). Astfel de interpretări, corecte sub aspect gnoseologic, sunt
incorecte, sub aspect logic, deoarece „legea raportului invers nu se aplică oricăror noţiuni, ci numai
acelora care alcătuiesc serii de noţiuni, adică sunt în raport de la gen la specie” [9, p. 141].
3.3. Tipuri şi feluri de noţiuni
Clasificarea noţiunilor, termenilor logici este o operaţie esenţială, indispensabilă activităţii raţionale şi
studiului propoziţiilor logice (judecăţilor), inferenţelor (raţionamentelor) ca forme fundamentale şi
universale ale gândirii. Noţiunile sunt divizate în diverse clase distincte, în funcţie de anumite criterii
de clasificare. Sfera şi conţinutul sunt considerate, tradiţional, criteriile logice principale după care
distingem diferite feluri de noţiuni.
După sferă, distingem următoarele feluri de noţiuni:
1. cognitive sau pragmatice;
2. vide sau nevide;
3. individuale sau generale;
4. colective sau divizive (distributive);
5. precise sau imprecise (vagi).
Cognitive se numesc acele noţiuni a căror sferă (extensiune) este dată în mod
obiectiv. Pragmatice sunt acele noţiuni a căror sferă (extensiune) este determinată, prin convenţie,
dintr-o clasă dată. Astfel, câmp electro-magnetic, vertebrat sunt noţiuni cognitive, deoarece
realitatea desemnată de ele există obiectiv, iar faptă ilicită, tarif vamal sunt noţiuni pragmatice a
căror sferă, într-o anumită ţară, se constituie prin norme (convenţii).
O mare parte din noţiunile juridice, prin esenţa lor, sunt pragmatice, deoarece evaluarea (aprobarea
sau dezaprobarea) comportamentului uman nu poate fi fundamentată pe criterii obiective şi
universale, aplicabile tuturor comunităţilor, ci numai pe reguli, norme, principii care au un caracter
convenţional (subiectiv, consensual etc.).
Vidă se numeşte noţiunea a cărei sferă (extensiune) nu conţine nici un element (obiect), adică nu
are semnificaţie reală; în caz contrar noţiunea este nevidă. Astfel, noţiunile hoţ – cinstit, persoană
fizică în vârstă de 300 ani sunt vide, iar noţiunile persoană juridică, divorţ, drept funciar sunt noţiuni
nevide. Există două feluri de noţiuni vide: logic-vide, alcătuite din termeni contradictorii (de exemplu,
infractor-nevinovat, soţi-divorţaţi), şi factual-vide, adică lipsite de semnificaţie reală doar în raport cu
experienţa noastră, dar nu în raport cu orice experienţă posibilă (de exemplu, balaur, himeră, dreptul
proprietăţii energiei solare).
Noţiunile individuale (termenii singulari) reflectă în plan logic clase cu un singur element (obiect), iar
cele generale – clase cărora le aparţin cel puţin două elemente (obiecte). Noţiunile individuale se
referă la singularităţi care sunt exprimate prin nume proprii sau descriptive (de exemplu, „Ion
Petrovici”, actualul preşedinte al Republicii Moldova). Noţiunile generale au ca extensiune clase
(mulţimi) cu mai mult de un element (obiect), de exemplu, mamifer, inculpat, pedeapsă,
judecătorie. Noţiunile colective reflectă clase de obiecte cu caracter integral, sistemic, însuşirile
întregului (ale sistemului) fiind ireductibile însuşirilor elementelor întregului, de exemplu, bibliotecă,
orchestră, universitate, facultate, catedră, judecătorie, procuratură, tribunal, poliţie. Noţiunile
divizive (distributive) denotă pluralităţi (mulţimi) în care raportul de la clasă la element este partitiv,
reductibil, transferabil, adică însuşirile întregului sunt caracteristice fiecărui element (individ) al clasei
date, de exemplu, procuror, avocat, inculpat.
Există noţiuni care, în dependenţă de anumit context, pot avea interpretare atât colectivă (integrală,
sistemică), cât şi divizivă (distributivă). De exemplu, bandă de hoţi este noţiune colectivă, în sens de
organizaţie, colectivitate criminală din punct de vedere al criminologiei, şi poate fi noţiune divizivă din
punct de vedere al dreptului penal, jurisprudenţei care are de a face cu mulţimi de indivizi- infractori.
Noţiunea precisă are o sferă bine determinată, deoarece obiectele desemnate de ea sunt cunoscute
adică pentru orice obiect mental putem spune dacă aparţine sau nu sferei (extensiunii) termenului
dat. În caz contrar, noţiunea este imprecisă, adică nu este posibil a stabili dacă obiectul face parte
sau nu din sfera noţiunii date. De pildă, noţiunile cetăţean, infracţiune, contract, divorţ sunt
noţiuni precise, iar noţiunile tânăr, bogat, deştept, frumos, plăcut sunt imprecise.

Sfera unei noţiuni imprecise (vagi) este alcătuită din două părţi: nucleul care reprezintă partea
precisă şi marginea – partea nedeter-minată, imprecisă, neaplicabilă cu siguranţă noţiunii date. De
exemplu, dacă un om se socoate tânăr între 18-30 ani, atunci când e vorba de o vârstă de 31, 32
ani, putem socoti această vârstă tânără în limitele marginii noţiunii. Schematic, noţiunile vagi pot fi
redate în felul următor (fig. 3.5):
Noţiunile juridice, de regulă, sunt precise: de exemplu, faptă juridică, infracţiune, căsătorie, divorţ,
contract, impozit, divident, donaţie, sentinţă, victimă.
După conţinut, distingem următoarele feluri de noţiuni:
1. concrete sau abstracte;
2. relative sau nerelative (absolute);
3. pozitive sau negative.
Diviziunea tradiţională în noţiuni concrete şi abstracte este fundamentată din motive psihologice şi
gnoseologice, şi nu strict logice, deoarece, „prin natura sa, orice noţiune este o abstracţiune, fiind
rezultatul procesului de abstractizare” [9, p. 158). Se poate susţine că noţiunile au diferite grade de
abstractizare, adică unele noţiuni sunt mai abstracte decât altele.
Considerând perceptibilitatea criteriu de clasificare, vom numi concrete acele noţiuni ce denotă
obiecte perceptibile, adică lucruri sensibile (fenomene, procese naturale şi sociale etc.) şi însuşiri ale
obiectelor reale (de exemplu, student, procuror, inculpat, delincvenţă, înalt, durabil, frumos, nervos,
agresiv). Noţiunile concrete sunt exprimate prin substantive şi adjective. Vom numi abstracte acele
noţiuni ce reflectă însuşiri, raporturi, relaţii considerate în sine (izolate), adică separate mental de
obiectele concrete. De exemplu, bunătate, cinste, frumuseţe, curaj, omenie, dreptate, prietenie sunt
noţiuni ce reflectă însuşiri şi relaţii abstracte, separate de obiectele în care sunt încorporate şi
concepute ca ceva de sine stătător, adică ca entităţi detaşate de lucrurile cărora le aparţin. Noţiunile
abstracte se exprimă, de regulă, prin adjective substantivizate (bun-bunătate, frumos-frumuseţe,
drept-dreptate, cinstit-cinste, harnic-hărnicie, curajos-curaj, nervos-nervozitate). De notat că unul şi
acelaşi cuvânt poate comunica într-o situaţie o noţiune abstractă, iar în alta – o noţiune concretă:
1. curajul este o virtute (cuvântul „curaj” exprimă o noţiune abstractă în sensul de curaj în general);
2. curajul astronauţilor este extraordinar (cuvântul “curaj” exprimă o noţiune concretă).
Noţiunile abstracte, cum ar fi, cinste, demnitate, dreptate, criminalitate etc., într-un proces judiciar
concret, devin noţiuni concrete, fiind individualizate, adică se referă la persoane şi împrejurări
concrete.
Relative, inclusiv corelative, se numesc noţiunile, ale căror conţinut caracterizează unele obiecte
individuale numai ca rezultat al anumitor relaţii dintre aceste obiecte cu alte obiecte (de
exemplu, sinonim, tată, fiu, soţ, marfă, victimă, reclamant, plagiat). Un număr considerabil de noţiuni
juridice îl constituie cele relative, deoarece printre funcţiile principale ale dreptului un rol important îl
joacă funcţia de guvernare (reglare) a multiplelor relaţii dintre oameni.
Nerelative sau absolute se numesc noţiunile conţinutul cărora au sens de sine stătător, enunţate
despre obiecte considerate izolate de alte obiecte (de exemplu, act, acţiune, alienare mintală, carte,
cod, lege, penitenciar).
Un loc important în activitatea raţională îl ocupă noţiunile pozitive şi negative. În logica clasică,
noţiunile (conceptele) pozitive şi negative erau analizate sub aspectul conţinutului lor. În acest
context, noţiunile pozitive exprimă prezenţa, apartenenţa anumitor însuşiri, note definitorii ale
anumitor obiecte (de exemplu, legal, formal, moral, infractor). Noţiunile negative
reflectă absenţa, lipsa anumitor însuşiri la obiectele respective, adică privarea lor de aceste însuşiri.
Noţiunile negative se formează de la cele pozitive prin negaţie, cu ajutorul prefixelor de
negaţie; non, ne, i, a ş. a.: infractor-noninfractor, formal-neformal, legal-ilegal, moral-amoral. Există
noţiuni opuse, adică pozitive şi negative cu sens de posesie-privaţie (de exemplu, vedere şi orbire al
căror aspect negativ originar s-a pierdut).
Concepte cu adevărat negative (cu sens privativ), cum ar fi fals, surd, bolnav, diform, prost, pot fi
interpretate, sub aspect logic formal, ca pozitive. Pe de altă parte, cum constată P. Botezatu,
„termenii negativi, prin compoziţia lor, ajung să aibă semnificaţie
pozitivă: imens (uriaş), incontestabil (sigur), incoruptibil (cinstit), necondiţionat (absolut)” [9, p.169].
Astfel de noţiuni ca anticorp, antimaterie, antiparticulă sunt lingvistic (verbal) negative, iar conceptual
(logic) sunt pozitive. De asemenea, există noţiuni pozitive şi negative din punct de vedere valoric. De
exemplu, crimă, infracţiune, delict sunt noţiuni pozitive din punct de vedere logic şi negative din
punct de vedere valoric (moral, juridic). Sub aspect formal, “nu interesează caracterul originar pozitiv
sau negativ al noţiunii… ci, dată fiind o noţiune oarecare, cum se poate construi negaţia sa” [9, p.
169]. Deci, formal, o noţiune oarecare pozitivă (A) se transformă (prin negaţie) într-o noţiune
negativă (non-A, adică cel care nu este A). E de menţionat că termenul negativ (non-A) poate avea
câteva interpretări:
1. absenţa lui A (prezent – non-prezent, înarmat-neînarmat, intenţionat-neintenţionat);
2. orice obiect în afară de A (amprentă de om-amprentă de non-om, adică de animal, pasăre,
reptilă, piatră ş. a.);
3. orice obiect de acelaşi gen, diferit de A (furt – non-furt, adică orice infracţiune, în afară de furt).
A treia interpretare e preferabilă pentru activitatea juridică. Pentru a evita dificultăţi în interpretarea
noţiunilor negative, logicienii contemporani procedează astfel: o anumită mulţime distinctă de
obiecte de acelaşi gen, tip, numită univers (notat cu U), este divizată în două subclase (grupe)
complementare: A şi non-A, schematic, în felul următor (fig. 3.6):

 De exemplu, în concepţiile juridice putem determina universul

infracţiunilor în dreptul penal, universul delictelor civile, universul ramurilor de drept ş. a. Anumite
elemente vor alcătui noţiunile pozitive (A), iar noţiunile negative (non-A)-cealaltă parte
(complementară lui A) a universului dat (U).
În literatura se specialitate, sunt analizate şi alte feluri de noţiuni: de pildă,
termeni închişi şi deschişi, reflexivi şi ireflexivi, simpli şi compuşi, dispoziţionali şi nedispoziţionali (ve
zi: [25, p. 33-35, 45-47]). Aceste feluri de noţiuni pot fi studiate în mod independent fără nici o
dificultate.
3.4. Raportul dintre noţiuni
În mod tradiţional, raporturile dintre noţiuni pot fi determinate atât sub aspectul extensional (al
sferei), cât şi sub aspectul intensional (al conţinutului). Deja am constatat că raporturile de sferă
determină raporturile de conţinut, iar raporturile de conţinut determină raporturile de sferă. Anumite
noţiuni pot fi divizate în două mari grupe (clase):
1. necomparabile (neraportabile);
2. comparabile (raportabile).
Necomparabile, din punct de vedere al conţinutului, sunt noţiunile ale căror note se referă la domenii
diferite ale realităţii date sau sferele lor nu aparţin aceluiaşi univers noţional. De exemplu, normă
juridică (societate) şi câmp gravitaţional (natură), contract (drept civil) şi libertate a conştiinţei (drept
constituţional). Comparabile sunt noţiunile ale căror note se referă la acelaşi domeniu al realităţii
concrete sau sferele lor aparţin aceluiaşi univers noţional. De exemplu, faună (natură vie)
şi floră (natură vie), evadare (drept penal) şi vătămare corporală gravă (drept penal). Între două
noţiuni comparabile distincte, de exemplu A şi B poate exista, sub aspectul sferelor lor, unul din
următoarele raporturi fundamentale de:
1. identitate;
2. subordonare;
3. supraordonare;
4. încrucişare;
5. subcontrarietate;
6. contrarietate;
7. contradicţie.
Prezentarea raporturilor dintre noţiuni se va face printr-un cerc distinct, după metoda propusă de L.
Euler (1707-1783).
1) Raport de identitate
  Două noţiuni (A şi B) sunt identice dacă şi numai dacă sferele lor coincid (au aceeaşi
sferă). Noţiunile identice au acelaşi conţinut, deosebindu-se doar ca formă verbală (lingvală).
Aceasta înseamnă că ambele noţiuni pot fi redate exact prin acelaşi cerc (fig. 3.7).
Exemple: insultă (A) şi injurie (B); inculpat (A) şi apelant (B);
2) Raport de ordonare (supraordonare şi subordonare)

 Supraordonată este noţiunea (A) care, sub aspectul sferei cuprinde integral sfera
altei noţiuni (B), fără însă ca sferele lor să coincidă. Subordonată este noţiunea care, sub aspectul
sferei (B) se include integral în sfera altei noţiunii (A), fără însă ca sferele lor să coincidă.
Exemple: devianţă socială (A) şi criminalitate (B); ramură de drept (A) şi drept civil (B). Raportul de
supraordonare şi subordonare poate fi reprezentat grafic în felul următor (fig. 3.8).
Noţiunea supraordonată se numeşte gen, iar noţiunea subordonată – specie (genul şi specia sunt
noţiuni duale, complementare).
Gen este noţiunea care, sub aspectul sferei, cuprinde integral specia, iar sub cel al
conţinutului, se cuprinde total în conţinutul speciei.
Specie este noţiunea care, sub aspectul conţinutului, cuprinde integral genul, iar sub cel al
sferei se cuprinde total în sfera genului.
Cel mai apropiat gen de o anumită specie (de exemplu, tarif, faţă de tarif vamal) se numeşte gen
proxim. Notele esenţiale ale speciei prin care ea se deosebeşte de genul din care face parte se
numeşte diferenţa specifică.
Adoptând notaţia: G (genul), S (specia), D (diferenţă specifică), se pot construi următoarele
formule: S = G + D; D = S – G.
3) Raport de încrucişare

 Noţiunile A şi B sunt în raport de încrucişare (intersecţie), dacă şi numai dacă

ele coincid doar printr-o parte a sferei lor, fiecare deosebindu-se de cealaltă prin câte o altă parte a
sferei sale.
Exemple: marfă (A) şi produs alimentar (B), jurist (A) şi filatelist (B).
Grafic, raportul de încrucişare e reprezentat de fig. 3.9 (elementele sau notele comune ale noţiunilor
încrucişate sunt haşurate).
4) Raport de subcontrarietate
Două noţiuni A şi B se află în raport de subcontrarietate (compatibilitate, încrucişare exhaustivă),
dacă şi numai dacă ele conţin elemente (sau note), cel puţin ale uneia din noţiuni sau chiar ale
ambelor. Exemple: jurist (A) şi/sau militar (B); viol (A) şi/sau furt (B). Grafic, raportul de
subcontrarietate poate fi prezentat astfel (fig. 3.10):

Raportul de subcontrarietate constă în aceea că este exclus a nu fi nici A şi nici B, adică clasa lui   
şi  este vidă. De exemplu, în propoziţia „criminalul avea pistol sau cuţit” noţiunile pistol (A)
şi cuţit (B) se află în raport de subcontrarietate, ceea ce înseamnă că este exclus ca criminalul să
nu fi avut nici pistol, nici cuţit.
5) Raport de contrarietate
Două noţiuni A şi B sunt contrare (incompatibile), dacă şi numai dacă oricare ar fi obiectul
ales, acesta nu face parte, dar poate lipsi, în acelaşi timp, din sfera ambelor. Cu alte cuvinte,
noţiunile contrare sunt incompatibile, se exclud neexhaustiv, adică ele nu au elemente
comune, dar nu epuizează universul obiectelor domeniului dat.
Exemple: avocat (A) şi procuror (B), furt (A) şi omor (B).
Raportul de contrarietate dintre noţiuni este fundamentat de principiul noncontradicţiei.

Diagrama raportului de contrarietate dintre două noţiuni este reprezentată de fig. 3.11.
Exemple: infractor (A) şi victimă (B), corupător (A) şi corupt (B), debitor (A)
şi creditor (B), reclamant (A) şi reclamat (B).
6) Raport de contradicţie
Două noţiuni A şi B sunt contradictorii (se exclud exhaustiv) dacă şi numai dacă oricare ar fi
obiectul ales, acesta nici nu face parte, dar nici nu lipseşte, în acelaşi timp, din sfera ambelor.
Raportul de contradicţie dintre două noţiuni este fundamentat de principiul terţului exclus.

El poate fi aplicat la analiza situaţiilor ce au doar două alternative, adică la obiecte opuse, contrare
care epuizează domeniul (universul) obiectelor date ( ) şi pot fi reprezentate de următoarea
diagramă:
Exemple: infracţiune (A) şi noninfracţiune (B), legal (licit) (A) şi ilegal (ilicit) (B); viu (A) şi mort (B).
Cele şapte tipuri de raporturi elementare dintre două noţiuni analizate mai sus sunt fundamentale şi
indispensabile logicii juridice. E de menţionat că ele nu epuizează toate raporturile dintre două
noţiuni. Este cunoscut faptul că între două noţiuni A şi B (împreună cu complementarele lor   şi  )
care aparţin universului dat (U), în general, pot exista 16 relaţii (vezi: [62, p. 96; 31, p. 120-129]).
Între mai mult de două noţiuni pot exista diverse feluri de raporturi complexe, alcătuite prin anumite
combinări ale celor elementare. Unul dintre raporturile care poate exista între cel puţin 3 noţiuni
analizate în literatura de specialitate este cel de cosubordonare. Tradiţional, cosubordonarea este
interpretată astfel: Dacă există mai multe noţiuni care se exclud, dar sunt împreună subordonate
uneia, atunci vom spune că ele sunt cosubordonate. Reprezentare grafică: A şi B sunt
subordonatele lui C (vezi, de pildă: [25, p. 53]). Exemplu: jurist (C), avocat (A), judecător (B).

 De rând cu cazul de cosubordonare a noţiunilor prezentat mai sus (care

poate fi considerat un caz particular), există şi alte variante fundamentale de cosubordonare a
noţiunilor. Acestea decurg din definiţia generală: „Două (sau mai multe) noţiuni raportabile, care sunt
subordonate aceleiaşi noţiuni, constituie un raport de cosubordonare”. Propunem exemple pentru
celelalte 6 variante fundamentale de raporturi de cosubordonare dintre noţiuni:
1) insultă (A), injurie (B), infracţiune (C) (A şi B sunt identice);
2) infracţiune (A), omor (B), faptă ilicită (C) (A şi B sunt în raport de supraordonare – subordonare);
3) drept penal al Republicii Moldova (A), drept penal (B), ramură de drept (C) (A şi B sunt în raport
de subordonare – supraordonare);
4) jurist (A), profesor (B), specialist (C) (A şi B sunt în raport de intersecţie);
5) viol (A) şi/sau omor (B), infracţiune (C) (A şi B sunt în raport de subcontrarietate);
6) furt (A), nefurt (B), faptă ilicită (C) (A şi B sunt în raport de contradicţie).
Propunem cititorilor să organizeze schemele respective ce corespund acestor exemple.
Raporturile dintre noţiuni pot fi determinate şi din punctul de vedere al conţinutului. Această
chestiune depăşeşte limitele unui curs introductiv de logică, însă poate fi recomandată pentru o
pregătire mai aprofundată, consultând următoarele surse: [9, p. 151-156]; [25, p. 54-55]; [44, p. 96].
3.5. Operaţii logice cu noţiunile
Există diferite tipuri de operaţii logice aplicabile noţiunilor. Cele mai importante dintre ele
sunt generalizarea şi specificarea, definiţia, clasificarea şi diviziunea. Aceste operaţii sunt
indispensabile activităţii juridice.
În teoria generală a dreptului şi a ramurilor de drept se studiază diverse relaţii şi fenomene juridice,
de exemplu, conformismul şi nonconformismul cu privire la normele şi valorile sociale, dreptul şi
responsabilitatea, obligaţia şi responsabilitatea civilă, încheierea şi desfacerea contractelor de
muncă, căsătoria şi divorţul ş. a. Conceptele juridice trebuie definite, interpretate şi aplicate corect în
cadrul proceselor şi procedurilor judiciare concrete. Studiul fenomenelor şi relaţiilor juridice, de
asemenea, necesită anumite generalizări, clasificări etc. Deoarece obiectele activităţii juridice sunt
exprimate prin noţiuni, concepte, categorii este necesar a cunoaşte operaţiile logice fundamentale,
aplicabile noţiunilor, inclusiv celor juridice.
3.5.1. Generalizarea şi determinarea noţiunilor
Deja este cunoscut faptul că conţinutul şi sfera noţiunilor sunt criterii pentru diferite clasificări ale
noţiunilor. Fără aceste elemente structurale nu pot fi concepute generalizarea şi specificarea
noţiunilor.
Generalizarea şi specificarea sunt operaţii logice opuse şi complementare. În paragraful anterior au
fost analizate raporturile dintre noţiunile de specie şi gen. În seriile noţiunilor ordonate este posibilă
trecerea de la specie la gen, de la gen la specie, de la specie la individ. Aceste operaţii în logica
generală se numesc generalizare şi specificare.
Generalizarea este operaţia logică de trecere de la noţiuni care au conţinut bogat şi sferă
îngustă la noţiuni cu conţinut mai sărac şi sferă mai largă, fapt care se realizează prin
abstractizare, excluzând diferenţa specifică.
Exemple: avocat (A) – jurist (B); infracţiune (A) – faptă ilicită (B);

normă a dreptului civil (A) – normă juridică (B).

Grafic, această operaţie poate fi reprezentată prin fig. 3.12.
În procesul generalizării, putem obţine serii de noţiuni. De exemplu: furt®faptă penală®faptă
ilicită®faptă®fenomen real.
Generalizarea nu poate continua la infinit. Ea atinge o limită prin care se obţin noţiuni de maximă
generalitate sau categorii filosofice, de exemplu, existenţă, spaţiu, timp, mişcare, adevăr. Categoriile
filosofice (noţiunile universale) nu mai pot fi generalizate, deoarece nu există genuri pentru care ele
ar fi specii. Categoriile filosofice sunt genuri şi numai genuri.
Determinarea sau specificarea este operaţia logică opusă generalizării, prin care se obţine
trecerea de la noţiuni cu sferă largă şi conţinut restrâns la noţiuni cu sferă mai îngustă şi
conţinut mai bogat, adică de la gen la specie, şi se realizează prin concretizare, adăugând-
se diferenţa specifică.
Specificarea are limită ce se manifestă prin obţinerea noţiunilor individuale.
Exemplu: faptă penală (A)®furt (B)®furt prin efracţie (C)®furt prin efracţie comis de persoana X (D).
Schema specificării are următoarea înfăţişare din fig. 3.13.

 Generalizarea şi specificarea sunt operaţii logice aplicabile doar la noţiuni

interpretate ca fiind relativ stabile, adică acele a căror evoluţie nu ne împiedică se le înţelegem ca
fiind constante.
În activitatea juridică există procese cognitive concrete analoage (dar nu identice) proceselor logico-
formale generalizare – specificare. De exemplu, în teoria şi practica criminologică este
cercetată dinamica criminalităţii după gradul de
cunoaştere, descoperire, înregistrare, verificare şi soluţionare judiciară care reflectă sfera,
volumul şi adâncimea criminalităţii. Astfel, formele criminalităţii, în baza acestor criterii, sunt de trei
feluri sau niveluri:
1. criminalitatea reală (săvârşită) (A);
2. criminalitatea descoperită (sesizată) (B);
3. criminalitatea sancţionată (judecată) (C) (vezi: [51, p. 48-55; 57, p. 83-87]).
  După gradul de descoperire şi cunoaştere, criminalitatea poate fi ilustrată în felul
următor: criminalitatea reală (săvârşită) (A) are sferă mai largă, iar conţinut mai restrâns decât
criminalitatea descoperită (sesizată). La rândul ei, criminalitatea descoperită (sesizată) (B) are sferă
mai largă, iar conţinut mai restrâns, decât criminalitatea sancţionată (judecată) (C). Totuşi,
considerăm că aceste concepte nu se află în raport gen-specie, deoarece, ca forme logice, exprimă
diferite niveluri (grade) de cunoaştere ale aceluiaşi fenomen juridic. De asemenea seriei
noţiunilor bănuit-învinuit-inculpat-condamnat-deţinut nu sunt aplicabile raporturilor gen-specie şi
operaţiile logice generalizare–specificare. Aceste noţiuni reflectă stadiile (etapele) de procedură
penală prin care trece un infractor.
Din cele expuse mai sus putem trage următoarea concluzie: generalizarea-specificarea, ca operaţii
logice formale au următoarele restricţii: ele se aplică în acelaşi timp, numai doar la concepte
(noţiuni) diferite ce alcătuiesc serii de noţiuni ordonate (subordonare-supraordonare).
3.5.2. Definiţia noţiunilor; regulile definiţiei; tipuri şi feluri de definiţii; rolul definiţiei în
activitatea juridică
3.5.2.1. Definiţia noţiunilor
În foarte multe împrejurări, suntem nevoiţi să definim noţiunile pe care le folosim (de exemplu, orice
fel de infracţiune în codul penal).
Definirea este una dintre operaţiile logice, de importanţă fundamentală în cunoaşterea ştiinţifică, în
procesele de comunicare, în activitatea juridică ş. a. E de menţionat că în logica contemporană
există diferite teorii ale definiţiei. Definirea este o operaţie raţională prin care intenţionăm să redăm
caracteristicile, notele distinctive ale obiectului gândirii.
În istoria logicii, definiţia a avut multiple interpretări:

 operaţie de dezvăluire a esenţei unui obiect (Aristotel);

 de stabilire a înţelesului unui nume (Hume);
 de traducere a unei expresii dintr-un limbaj în altul (Wittgenstein);
 de substituire reciprocă a unor expresii înăuntrul aceluiaşi limbaj (Carnap);
 de convenţie cu privire la folosirea unui limbaj (Curry) (vezi: [62, p. 114] );

Diferiţi autori accentuează unul din aspectele obiectului de cunoaştere şi ale imaginii lui abstracte:
de exemplu, aspectul cognitiv (ideatic) sau lingval (verbal). Definiţia exprimă, într-o formă concisă,
principalele rezultate ale unei etape în cunoaşterea obiectului definiţiei. O condiţie necesară pentru a
putea defini un anumit obiect este acea de a şti, realmente, ce este acel obiect. Deoarece
cunoaşterea are un caracter continuu, rezultă că nici o definiţie nu este absolută, formulată odată
pentru totdeauna. Progresul în cunoaştere completează, modifică definiţiile anterioare sau chiar le
înlocuiesc cu altele, ce ar corespunde noii etape a cunoaşterii.
Având în vedere conţinutul complex al obiectelor gândirii exprimat prin noţiuni, concepte, termeni,
nume, constatăm că orice definiţie este aproximativă, incompletă, relativă. Propunem următoarea
accepţiune a definirii şi definiţiei:
Definirea este operaţia logică ce redă esenţa, determinările, adică notele, necesare,
distinctive ale unui obiect abstract, sensul şi semnificaţia unui termen sau nume. Propoziţia
care fixează rezultatul definirii se numeşte definiţie.
· Definiţiile au forma propoziţiilor. Ele conţin următoarele elemente:

 definitul, numit şi definiendum (dfd), adică noţiunea sau numele care formează obiectul
definiţiei;
 definitorul, numit şi definiens (dfn), adică acel termen (simplu sau compus) care constă din
ceea ce se spune că este obiectul definiţiei (definitul);
  relaţia de definire care exprimă identitatea dintre conţinutul (sensul), semnificaţia (sfera,
extensiunea) definitului şi a definitorului.

Exemplu: Criminalistica (dfd) este ştiinţa auxiliară a dreptului, al cărei obiect constă în elaborarea
mijloacelor tehnico-ştiinţifice, a metodelor şi procedeelor tactice de descoperire şi cercetare a
urmelor infracţiunii, precum descoperirea şi identificarea făptuitorilor (dfn).
Pentru analiză, discuţii şi pentru o mai profundă însuşire a sensului acestei operaţii, propunem a
consulta şi alte determinări generale sau speciale ale definiţiei (Vezi: 5, p. 25; 25, p. 57; 43, p. 71;
44, p. 97).
3.5.2.2. Regulile definiţiei
Corectitudinea definiţiei depinde de respectarea unor reguli ce reflectă cerinţele logice pentru
această operaţie cu noţiunile. Vom formula doar cele mai importante dintre regulile definirii.
1. Regula adecvării
Definiţia trebuie să fie adecvată entităţii definite, altfel spus, definitorul trebuie să corespundă
întregului definit şi numai lui, iar sfera definitorului trebuie să coincidă cu sfera definitului.
Exemplu: Căsătoria este uniunea dintre femeie şi bărbat, încheiată în condiţiile prevăzute de lege,
cu scopul întemeierii unei familii.
Deşi Codul căsătoriei şi familiei al Republicii Moldova nu conţine definiţia căsătoriei, totuşi
constatăm că acest fenomen social complex conţine trei note esenţiale:
a) căsătoria este alianţa (uniunea) dintre femeie şi bărbat:
b) căsătoria este un act juridic care conţine anumite condiţii obligatorii;
c) scopul acestei alianţe este crearea familiei.
Acelaşi fenomen poate avea multiple definiţii adecvate. De exemplu, căsătoria poate fi definită şi
astfel: „Căsătoria este uniunea liber constituită dintre un bărbat şi o femeie, încheiată potrivit ordinii
şi condiţiilor stabilite de lege, cu scopul de a crea o familie, şi este reglementată de normele
imperative ale legilor despre căsătorie şi familie” [18, p. 254].
Dacă sferele definitului şi definitorului nu coincid, definiţia este neadecvată, deci, logic incorectă. În
literatura de specialitate sunt analizate câteva încălcări ale acestei reguli: definitul şi definitorul se
află în raport de supraordonare (sfera definitorului este prea largă), de subordonare (sfera
definitorului este prea îngustă), de încrucişare (sferele definitorului şi definitului se intersectează) ş.
a.
Exemple:
a) Vinovăţia este condiţia răspunderii autorului faptei ilicite (definiţie prea largă, deoarece lipseşte
atitudinea psihică a autorului în momentul săvârşirii faptei ilicite faţă de aceasta);
b) Vinovăţia este condiţie a răspunderii, constând în atitudinea psihică a autorului în momentul
săvârşirii infracţiunii faţă de această faptă şi urmările ei (definiţie prea îngustă, deoarece vinovăţia se
referă nu numai la infracţiuni, ci la toate faptele ilicite);
c) Juristul este un funcţionar al judecătoriei (definitorul şi definitul se află în raport de încrucişare,
deoarece unii jurişti nu sunt funcţionari ai judecătoriei, iar alţi funcţionari ai judecătoriei nu sunt
jurişti). Este clar că numai raportul de identitate dintre definitor şi definit corespunde regulii adecvării,
iar celelalte 6 raporturi analizate la tema dată – nu corespund, adică sunt încălcări posibile ale
acestei reguli.
2. Regula necircularităţii
Definiţia trebuie să excludă explicitarea definitului prin el însuşi (tautologia, reflexibilitatea),
să evite prezenţa definitului în componenţa definitorului (simetria sau „cercul vicios”).
De exemplu, logic sunt incorecte definiţiile de tipul Judecătorul este funcţionarul de stat investit cu
atribuţii de judecător (definiţie circulară).
Atragem atenţia la faptul că în manualele de logică există divergenţe privind aplicarea acestei reguli.
De exemplu, nu e uşor a distinge între structurile definiţiilor Turistul este o persoană care se ocupă
cu turismul [25, p. 66] şi Psihologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul proceselor şi
particularităţilor psihice [5, p. 26]: prima e considerată corectă, iar a doua – incorectă. De asemenea,
nu putem fi siguri dacă, spre exemplu, enunţurile de tipul Infractorul este o persoană care a comis o
infracţiune (vezi, de exemplu, [56, p. 40]) pot fi considerate definiţii, logic, corecte. Considerăm astfel
de definiţii, logic, incorecte („circulare”), deoarece definitorul conţine derivate ale definitului şi deci
puţin ne comunică despre acesta.
În dicţionare, enciclopedii se admit astfel de definiţii implicite (nevădite), deoarece derivatele
definitului (prezente în definitor) sunt, de asemenea, explicitate, definite suplimentar, în cadrul
acestor surse bibliografice. De exemplu, în definiţia Infractorul este persoana care a comis o
infracţiune ultimul termen poate fi înlocuit cu definitorul său din definiţia respectivă (Infracţiunea este
o faptă ce prezintă pericol social, constând în încălcarea unei legi penale, săvârşită cu vinovăţie şi
prevăzută de legea penală (idem, p. 40)) şi obţinem o definiţie explicită şi logic corectă: Infractorul
este persoana care a comis o faptă ce prezintă pericol social, constând în încălcarea unei legi
penale, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală.
Un caz particular îl reprezintă noţiunile corelative
(întreg şi parte, cauză şi efect, conţinut şi formă, soţ şi soţie ş. a.) care nu pot fi obiect al definiţiei
decât împreună. De exemplu, Soţ este bărbat căsătorit, considerat în raport cu soţia lui, Soţie este
femeie căsătorită, considerată în raport cu bărbatul ei (vezi: [10, p. 563]).
3. Regula clarităţii şi univocităţii
O definiţie trebuie formulată în termeni clari şi univoci, cu semnificaţie determinată şi sens
precis, adică definitorul nu trebuie să conţină termeni confuzi, echivoci, noţiuni necunoscute
sau vide, expresii figurale (metafore) etc.
De exemplu, definiţiile Dreptul este întruchiparea ideii morale, Norma de drept este o lege formulată
de om sunt incorecte, deoarece conţin termeni ambigui („lege”, „idee morală”).
4. Regula afirmării
Definiţia trebuie să fie afirmativă, adică definitorul să indice ce este definitul. Definiţia poate fi
negativă numai dacă ştim ce nu este definitul.
Orice obiect are însuşiri specifice şi se deosebeşte de o infinitate de alte obiecte. Definind un obiect,
enunţăm ce este definitul printr-un definitor bine determinat. De pildă, se
consideră instigator persoana care, prin orice metode, determină altă persoană să săvârşească o
infracţiune (Vezi: art. 42 (4) CP RM). Definiţiile noţiunilor negative conţin definitori cu termeni
negativi. De exemplu, „Anonimă este o scrisoare nesemnată”, „Ilicit înseamnă interzis de lege,
adică neconcordanţa unui fapt sau act, a unei conduite, cu prevederea legii”.
5. Regula definiţiei consistente
O definiţie trebuie să fie coerentă, să nu se afle în raport de opoziţie (contrarietate sau
contradicţie logică) cu alte definiţii sau propoziţii acceptate în acel moment într-un sistem
conceptual adecvat obiectului cunoaşterii, investigaţiei ş. a.
De exemplu, definiţia „adulterul este o infracţiune care constă în încălcarea fidelităţii conjugale de
către unul dintre soţi” [56, p. 10] este inconsistentă pentru acele ţări, legislaţia cărora nu conţine
norme juridice penale consacrate adulterului.
3.5.2.3. Tipuri şi feluri de definiţii
Problema clasificării definiţiilor este vastă şi complicată. Ne vom limita doar la aspectele generale şi
cazurile cele mai importante ale tipurilor şi felurilor de definiţie.
Există diferite criterii de clasificare a definiţiilor:
1. natura entităţii (obiectului) de definit;
2. forma logico-lingvistică a definiţiei;
3. specificul (“felul”) definitorului ş. a.
După natura entităţii definite, distingem definiţii reale şi nominale.
Definiţiile reale sunt acelea care dezvăluie determinările caracteristice ale obiectelor gândite
(materiale sau ideale), adică scot în evidenţă notele lor distinctive, în raport cu clasa,
mulţimea altor obiecte.
Definiţiile nominale sunt acelea, al căror obiect este numele (cuvântul sau grupul de cuvinte)
care materializează o noţiune.
Exemple:
a) „Calomnia este o infracţiune ce constă din afirmarea sau imputarea în public a unei fapte
mincinoase, neadevărate şi tendenţioase, cu scopul de a discredita onoarea sau reputaţia cuiva”
(definiţie reală).
b) „Se numeşte “normă juridică” o regulă generală şi obligatorie de conduită al cărei scop este
asigurarea ordinii sociale, regulă ce poate fi adusă la îndeplinire pe cale statală, iar în caz de nevoie
prin constrângere” (definiţie nominală).
Spre a marca faptul că definiţiile nominale au ca obiect nume (cuvinte, expresii) şi
nu noţiuni (concepte), în aceste definiţii definitul se pune (de regulă) în ghilimele.
După forma logico-lingvistică, definiţiile se divid în definiţii explicite şi implicite.
Definiţiile explicite au formă standard, cu definitul şi definitorul bine determinaţi.
Definiţiile implicite nu au o formă standard: definitul şi definitorul sunt evidenţiaţi doar în context.
Exemple:
a) „Iresponsabilitatea este starea psihică a unei persoane care din anumite motive (alienaţie mintală,
vârstă fragedă ş. a.), nu-şi poate da seama de consecinţele faptelor pe care le săvârşeşte” [18, p.
88] (definiţie explicită);
b) „Persoană care, în timpul executării pedepsei, s-a îmbolnăvit de o boală psihică, ce o lipseşte de
posibilitatea de a-şi da seama de acţiunile sale de a le dirija, este liberată de executarea pedepsei.
Acestei persoane instanţa de judecată îi poate aplica măsuri de constrângere cu caracter medical”
(Art. 95 (1) al CP al RM) (definiţie implicită).

Forma principală a definiţiei explicite este definiţia generică ce conţine genul proxim şi diferenţa

specifică: definitul (A) este exprimat printr-o noţiune-gen (B) căreia i se asociază noţiunea-
specie (C). Deci definiţia are următoarea structură AºBC:
Exemplu: „Şantajul (A) este cererea de a se transmite bunurile proprietarului, posesorului sau
deţinătorului ori dreptul asupra acestora sau de a săvârşi alte acţiuni cu caracter patrimonial (B),
ameninţând cu violenţă persoana, rudele sau apropiaţii acesteia, cu răspândirea unor ştiri
defăimătoare despre ele, cu deteriorarea sau cu distrugerea bunurilor proprietarului, posesorului,
deţinătorului ori cu răpirea proprietarului, posesorului, rudelor sau a apropiaţilor acestora (C)” (vezi:
art. 189. Codul Penal al RM).
De reţinut că definiţiile generice, în virtutea raporturilor de ordonare, sunt aplicabile
termenilor generali şi nu sunt aplicabile noţiunilor universale (categoriilor filosofice) sau
celor individuale, deoarece categoriile filosofice (gen) nu au gen, iar noţiunile individuale nu
au specii.
În dependenţă de forma diferenţei specifice, distingem următoarele feluri de definiţii generice:
  atributive;
 genetice;
 operaţionale;
 relaţionale;
 funcţionale.

În definiţiile atributive definitorul, prin notele diferenţei specifice, exprimă calităţile,

însuşirile distinctive ale obiectului definit.
Exemplu: „Major este o persoană care a împlinit 18 ani”.
Definiţiile genetice („constructive”) sunt acelea în care definitorul indică modul de formare a
entităţii definite.
Exemplu: „Omorul este infracţiunea care constă în suprimarea cu intenţie a vieţii unei persoane” [56,
p. 51].
Definiţiile operaţionale sunt acelea al căror definitor indică operaţii, acţiuni, probe,
experimente de identificare şi delimitare a obiectului la care se referă definitul.
Exemplu: „Cercetarea penală este o activitate desfăşurată în cadrul urmăririi penale de către
organele prevăzute de lege, constând în strângerea probelor, identificarea infractorului şi stabilirea
răspunderii acestuia, precum şi în efectuarea oricăror acte specifice urmăririi penale, cu excepţia
acelora care sunt date în competenţa procurorului” (vezi: [56, p. 20]).
Definiţiile relaţionale, prin definitor, indică relaţii specifice obiectului la care se referă.
Exemplu: „Cetăţenia este calitatea persoanei fizice care sintetizează relaţiile social-economice,
politice şi juridice dintre acesta şi un anumit stat, ansamblul drepturilor şi obligaţiilor reciproce” (vezi,
de exemplu, [56, p. 20]).
Definiţiile funcţionale sunt acelea în care definitorul indică funcţiile obiectului la care se
referă.
Exemplu: „Avocatul este persoana cu pregătire de specialitate a cărei profesie constă în acordarea
asistenţei juridice”.
Definiţiile nominale, după funcţia îndeplinită în procesul de cunoaştere, se divizează în mai multe
feluri:

 definiţii lexicale (explicative);

 definiţii de precizare;

· definiţii stipulative (de introducere).

Definiţiile lexicale (explicative, de înregistrare) sunt acelea care consemnează şi înregistrează
în dicţionare toate înţelesurile cu care poate fi folosit un anumit nume (cuvânt) într-o anumită
limbă.
Exemplu: „Disciplină este substantiv feminin prin care se înţelege:
1. Totalitatea regulilor de purtare obligatorii pentru membrii unei colectivităţi; respectarea acestor
reguli; ordine;
2. Ramură a unei ştiinţe”.
Definiţiile de precizare sunt acelea prin care se completează sau se modifică înţelesul unui
termen sau a unei expresii.
De exemplu, în urma apariţiei teoriei relativităţii, termenul simultan a căpătat precizarea “relativ la un
anumit sistem de referinţă”, adăugată înţelesului “care se petrece în acelaşi timp, concomitent”.
Definiţiile stipulative introduc termeni noi fie cu ajutorul unor cuvinte noi, abreviaturi, fie cu
ajutorul unor cuvinte aflate deja în circulaţie.
Exemple:
1. „Cuantă este unitate a unei mărimi fizice ce poate lua doar valori egale cu multipli întregi ai
acestei unităţi, de exemplu, cuantă de energie”;
2. „UNESCO este o instituţie a organizaţiei Naţiunilor Unite, specializată în probleme de educaţie,
ştiinţă şi cultură”.
3.5.2.4. Rolul definiţiei în activitatea juridică
Gândirea juridică îşi are limbajul ei, ai cărui termeni, fiind corect definiţi, asigură rigoarea elaborării,
cunoaşterii şi aplicării legii. În gândirea juridică se utilizează următoarele tipuri de definiţii (speciale):
· definiţii legale;
· definiţii doctrinale;
· definiţii de aplicare.
Definiţiile legale, expres formulate prin lege, au ca autori legiuitorii şi sunt indiscutabile, deci impuse.
Definiţiile doctrinale au ca autori teoreticienii şi pot fi supuse discuţiei, argumentării, criticii etc.
Definiţiile de aplicare au ca autori juriştii practicieni (anchetatori, procurori, judecători ş. a.) care, prin
acestea, califică faptele concrete.
Realitatea juridică se prezintă sub două aspecte – ideal, cuprins în totalitatea normelor juridice
şi concret, format din fapte conforme legii şi din fapte ilicite. Ultimele se definesc, de către juriştii
practicieni, în cadrul calificării juridice. Calificarea juridică este raportarea faptelor ilicite la normele
juridice. Ea este un act intelectual complex şi contradictoriu care conţine, printre operaţiile logice, şi
definirea.
Faptele individuale sunt indefinibile, ele pot fi doar descriptibile. De pildă, actul agresiv cu
caracteristicile a, b, c, d, e, comis de către X contra persoanei Y în localitatea A, este un fapt
indefinibil. Acest fapt poate deveni definibil, numai fiind raportat la o entitate superioară cu atributul
juridic de specie infracţională (de pildă, vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale).
Entitatea superioară este definibilă, devenind pentru faptul considerat genul proxim juridic, cu
diferenţele ireductibile specifice, în comparaţie cu alte fapte şi efecte similare. Calificarea juridică va
fi construită în felul următor: fapta de lovire, comisă de X la data D care a provocat distrugerea
iremediabilă a feţei persoanei Y, constituie infracţiune de vătămare intenţionată gravă a integrităţii
corporale sau a sănătăţii, prevăzută de articolul 151 (1) (C P al R M). O astfel de formulare e
posibilă, deoarece entitatea superioară (specia infracţională) conţine câteva note comune ale unei
pluralităţi de acte agresive posibile din partea persoanei X: comisă cu intenţie, a provocat
desfigurarea iremediabilă a feţei, făcând abstracţie de la particularităţile de comitere („cu ce”, „cum”,
„când” ş. a.).
E de menţionat că nici categoriile (noţiunile de maximă generalitate) nu sunt definibile. De pildă,
noţiuni ca raport juridic, drept subiectiv, responsabilitate, periculozitate socială,
culpabilitate sunt noţiuni-categorii. Categoriile vor deveni genuri ale noţiunilor subordonate. De
exemplu, periculozitatea socială va intra ca notă de conţinut la noţiunile infracţiune, contravenţie,
abatere disciplinară ş. a. care sunt noţiuni, pentru cunoaşterea cărora va trebui să operăm cu
definiţii.
Indiferent de felul lor, definiţiile juridice trebuie să corespundă legislaţiei în vigoare. De aceea, ele
trebuie să fie justificative, adică adecvate valorilor şi principiilor dreptului. Cu alte cuvinte, definiţiile
juridice trebuie să fie corecte atât din punctul de vedere al formei, structurii logice, cât şi din punctul
de vedere al conţinutului lor juridic concret.
3.5.3. Clasificarea şi diviziunea noţiunilor
3.5.3.1. Aspectele logice ale clasificării şi diviziunii
Specialiştii din diferite domenii ale activităţii ştiinţifice şi practice acordă o mare atenţie sistematizării
datelor factuale (empirice, statistice, sondajelor de opinii ş. a.), grupând, repartizând, ordonând
(conform anumitor principii, criterii) diferite lucruri, de exemplu, mărfuri, sau obiecte abstracte (de
exemplu, norme juridice) în categorii, clase, subclase, specii, etc.
Aceste operaţii raţionale, în ştiinţele concrete şi logica formală, se numesc clasificare şi diviziune.
Fiind aplicate în diferite domenii ale cunoaşterii sau ale activităţii practice, clasificarea şi diviziunea
nu se manifestă ca operaţii raţionale pur formale, abstractizate de la conţinutul concret al obiectelor
analizate. Clasificarea sau diviziunea riguroasă a anumitor obiecte poate fi efectuată numai atunci
când obiectele respective sunt cunoscute temeinic şi sunt respectate anumite reguli formale.
Clasificarea şi diviziunea sunt operaţii raţionale indispensabile sistematizării faptelor, fenomenelor
juridice, deoarece fără aceste operaţii ar fi imposibilă cunoaşterea cauzelor infracţiunilor, delictelor şi
ale altor fapte ilicite. Cunoaşterea trăsăturilor şi dimensiunilor criminalităţii presupune clasificarea
fenomenelor ilicite. Aspectele juridice ale delictelor şi crimelor nu se reduc doar „la definirea,
identificarea şi explicarea noţiunii şi structurii acestora, extinzându-se şi asupra găsirii unor criterii
certe prin care diferitele delicte pot fi grupate şi clasificate, în vederea depistării caracteristicilor lor
generale şi specifice” [57, p. 73].
Clasificarea şi diviziunea sunt operaţii raţionale complexe ce conţin nu numai elemente formale, ci şi
de conţinut. Cele mai importante aspecte formale ale clasificării şi diviziunii sunt:
1. definirea corectă a clasificării şi diviziunii în raport cu alte operaţii logice (de exemplu,
generalizarea şi determinarea);
2. evidenţierea structurii formale a clasificării şi diviziunii claselor concrete de obiecte;
3. aplicarea corectă a regulilor logicii formale în procesele concrete de clasificare şi diviziune.
Clasificarea este operaţia raţională prin care o mulţime de noţiuni cu un anumit grad de
generalitate, în baza unor criterii, este grupată în noţiuni cu un grad de generalitate mai înalt.
Altfel spus, clasificarea constă în construirea genului din speciile componente.
Diviziunea este operaţia raţională ce descompune complet, în baza unor criterii, noţiuni
supraordonate (gen), în noţiuni subordonate (specii), contrare sau contradictorii. Altfel spus,
diviziunea constă în descompunerea genului în speciile sale.
Propunem a face cunoştinţă şi cu alte definiţii ale clasificării şi diviziunii, selectate din diferite surse
bibliografice: (Vezi: [62, p. 110]; [25, p. 71]; [5, p. 33]; [62, p. 110]; [25, p. 31]; [5, p. 36]).
Orice clasificare are următoarea structură:
1. obiectul clasificării, adică mulţimea noţiunilor supuse clasificării sau universul clasificării. Ca
exemple de obiecte ale clasificării pot servi, în teoria generală a dreptului: normele juridice, izvoarele
formale ale dreptului, subiectele raporturilor juridice, drepturile subiective, faptele juridice ş. a. (vezi:
[54, p.169, 196, 303, 313, 316]).
2. Fundamentul (criteriul) clasificării, adică proprietatea (nota) pe baza căreia se realizează
gruparea elementelor (universului) clasificării în clasele respective. De exemplu, pentru clasificarea
mulţimii normelor juridice, în calitate de fundament servesc criteriile ramurilor de drept, structurii ei
logice, sferei de aplicare, modului de reglementare a conduitei ş. a.
3. Clasele, respectiv noţiunile obţinute ca rezultat al clasificării. De exemplu, conform criteriului
ramurii de drept, se disting clasele normelor de drept penal, civil, administrativ, constituţional,
financiar etc. În baza structurii logice, obţinem clase de norme juridice complete şi incomplete. După
criteriul modului de reglementare a conduitei, normele juridice se clasifică în
norme onerative (obligatorii), norme prohibitive (interdictorii) şi norme permisive.
3.5.3.2. Regulile clasificării şi diviziunii
Corectitudinea clasificării depinde de respectarea unor reguli, dintre care cele mai importante sunt
următoarele:
1) Regula criteriului
O clasificare corectă trebuie să dispună de un criteriu unic şi bine determinat, ceea ce
înseamnă că orice element din universul clasificării este repartizat în clase distincte după
unul şi acelaşi criteriu.
De exemplu, o primă clasificare a delictelor sau infracţiunilor se face în funcţie de relaţiile (valorile)
sociale care sunt lezate sau violate printr-o acţiune ilicită (vezi: [57, p. 66-67, 74].
2) Regula excluderii claselor
Clasele obţinute trebuie să se excludă reciproc, adică trebuie să se afle în raport de opoziţie
(contrarietate sau contradicţie).

Aceasta înseamnă că clasele obţinute nu trebuie să aibă elemente comune, adică nici unul din
elementele clasificării nu trebuie să aparţină la două clase diferite, aflate pe aceeaşi treaptă a
clasificării. În cazul noţiunilor vagi (imprecise), această regulă vizează doar nucleul acestor noţiuni.
De exemplu, în teoria dreptului penal şi criminologie sunt evidenţiate trei forme ale criminalităţii,
după gravitate: criminalitatea gravă, criminalitatea mijlocie şi criminalitatea uşoară (vezi, de exemplu:
[51, p.55]). Criminalitatea gravă (A), criminalitatea mijlocie (B) şi criminalitatea uşoară (C) reprezintă
trei clase de noţiuni vagi, raporturile dintre care poate fi exprimat, schematic, astfel:
3) Regula completitudinii clasificării
Clasificarea trebuie să fie adecvată. Aceasta înseamnă că fiecare element din universul
clasificării trebuie introdus într-o clasă, adică nu trebuie să rămână elemente neclasificate.
Cu alte cuvinte, clasificarea nu trebuie să aibă reziduuri. Astfel de clasificare se
numeşte completă sau perfectă. Clasificarea cu reziduuri se numeşte incompletă (imperfectă).
De exemplu, clasificarea normelor dreptului penal al Republicii Moldova este completă (perfectă),
deoarece totalitatea acestor norme este grupată în 18 clase (categorii, capitole) fără nici un rest. Din
regulile a doua şi a treia decurge regula sumei.
4) Regula sumei
Suma elementelor claselor este identică cu universul clasificării.
De exemplu, numărul studenţilor tuturor grupelor academice ale unei instituţii de învăţământ este
egal cu numărul studenţilor instituţiei date.
În literatura de specialitate figurează şi alte reguli ale clasificării (vezi: [25, p.73]; [5, p. 35]; [62, p.
110]). Aceste reguli nu le exclud, ci doar le completează pe cele analizate mai sus.
Prezintă interes tipurile de clasificare. Există două tipuri de clasificare:
1. clasificarea naturală (cognitivă) ;
2. clasificarea artificială (pragmatică).
Clasificarea naturală (cognitivă) se bazează pe criterii (note) obiective, esenţiale. De exemplu,
fiinţele umane pot fi grupate în clase după următoarele note obiective, esenţiale: sex (bărbaţi şi
femei), vârstă (maturi şi minori), rasă (albă, galbenă şi neagră), după temperament (sangvinici,
colerici, flegmatici şi melancolici).
Clasificarea artificială constă în gruparea elementelor (universului clasificării) în clase pe baza unor
note neesenţiale (din punct de vedere obiectiv), dar importante din punct de vedere practic
(pragmatic). Clasificarea artificială se numeşte şi pragmatică, deoarece ea se obţine în baza
anumitor scopuri, motive: de utilitate, convenţii etc. Ca exemplu poate servi clasificarea concediilor
în dreptul muncii: concedii de odihnă, concedii de maternitate, concedii de studii, concedii fără plată,
concedii medicale ş. a. Caracterul convenţional al clasificării concediilor rezultă din două motive:
1. dintr-o mulţime de posibilităţi au fost alese doar acestea;
2. specificul concediului depinde de anumite condiţii stabilite prin convenţie.
După numărul claselor obţinute, există două tipuri principale de
clasificare: dihotomică şi politomică (trihotomică, tetratomică etc.).
Se numeşte dihotomică clasificarea unui univers de obiecte în două clase, iar politomică –
clasificarea în mai mult de două clase (trei, patru etc.).
De exemplu, faptele sociale, în raport cu normele juridice, se grupează în
fapte legale şi ilegale (clasificare dihotomică), iar toate persoanele fizice aflate pe teritoriul ţării
noastre alcătuiesc trei grupe:
1. cetăţeni ai Republicii Moldova;
2. cetăţeni străini;
3. apatrizi (clasificare trihotomică).
În activitatea raţională frecvent este folosită diviziunea – operaţie logică identificată uneori
cu clasificarea. Cităm, de exemplu: „A clasifica, în general, înseamnă a sistematiza, a aranja într-o
anumită ordine, a determina în ce grupe, în ce categorii poate fi împărţit un tot întreg” [18, p. 48].
Deosebirea esenţială dintre diviziune şi clasificare constă în ordinea inversă (opusă) a acestor
operaţii raţionale: în cazul diviziunii, gândirea se îndreaptă de la clase de noţiuni generale spre
subclase de noţiuni mai puţin generale. De exemplu, în dreptul civil, contractele (clase) se divizează
în următoarele subclase:
1. contracte de vânzare-cumpărare;
2. contracte de schimb;
3. contracte de donaţie;
4. contracte de închiriere;
5. contracte de depozit (vezi: [18, p. 242-244]).
Structura diviziunii este analoagă cu cea a clasificării. Însă unele elemente sunt plasate în ordine
inversă. Elementele ei sunt:
1. obiectul diviziunii (o noţiune generală, supraordonată, cu o sferă alcătuită dintr-o mulţime de
noţiuni subordonate);
2. fundamentul diviziunii (o notă în baza căreia noţiunea supraordonată se descompune în noţiuni
subordonate);
3. membrii (elementele) diviziunii (speciile genului sau totalitatea noţiunilor subordonate).
Regulile diviziunii, în principiu, nu se deosebesc de cele ale clasificării. Ele sunt următoarele:
· Pe aceeaşi treaptă a diviziunii, fundamentul trebuie să fie unic şi bine determinat;
· Diviziunea trebuie să fie adecvată (completă). Aceasta înseamnă că suma sferelor speciilor trebuie
să fie egală cu sfera genului de divizat;
· Pe fiecare treaptă a diviziunii, între speciile care reprezintă membrii (elementele) diviziunii trebuie
să existe raport de opoziţie (contrarietate sau contradicţie);
· Diviziunea trebuie să fie continuă, adică să nu facă salturi. Aceasta înseamnă că nu se admite
trecerea de la gen la subspecie, adică este inadmisibil ca speciile să fie substituite cu subspecii
(această regulă poate fi considerată ca o consecinţă a primei reguli).
Exemple:
1. Din punct de vedere juridic, toate faptele juridice se divizează în fapte licite şi
fapte ilicite (diviziune corectă);
2. Din punct de vedere juridic toate faptele se divizează în fapte de liberă circulaţie şi
fapte ilicite (diviziune incorectă, deoarece conţine un salt de la gen, adică fapta, la subspecie – liberă
circulaţie care este o varietate a faptei licite).
În dependenţă de numărul speciilor, diviziunea poate fi dihotomică sau politomică (tritomică,
tetratomică etc.). De pildă, diviziunea faptelor ilicite în infracţiuni şi non-infracţiuni este dihotomică,
iar diviziunea actelor juridice (după numărul participanţilor) în acte juridice unilaterale (de exemplu,
testamentul), acte juridice bilaterale (de exemplu, împrumutul) şi acte juridice multilaterale (de
exemplu, contractul de societate).
3.5.3.3. Rolul clasificării şi al diviziunii
în activitatea juridică
Clasificarea şi diviziunea sunt operaţii raţionale de importanţă majoră, în activitatea juridică.
Evaluarea faptelor sociale, analiza, sistematizarea lor, din optica normelor juridice, în calitate de
operaţii intelectuale include clasificarea şi diviziunea.
Activitatea umană se manifestă prin fapte. Faptele pot fi divizate (dihotomic) în fapte non-juridice şi
fapte juridice. Nu orice acţiune are valoare de fapt juridic. Faptele juridice se consideră numai acele
împrejurări care au efecte juridice, adică creează, modifică sau sting raporturi juridice.
Faptele juridice, la rândul lor, se divizează în acţiuni juridice licite şi acţiuni juridice ilicite. Fiecare din
aceste clase de acţiuni juridice se divizează în subclase, grupe, subgrupe ş. a. De exemplu, acţiunile
juridice ilicite se împart în infracţiuni şi non-infracţiuni. La rândul lor , infracţiunile se divizează
(dihotomic, de exemplu, omor şi non-omor sau politomic) – în alte subdiviziunile. Astfel se
formează arbori ai diviziunii (clasificării). Exemplul diviziunii de mai sus poate fi redat ca un arbore
de noţiuni (fig. 3.14).
A – fapte omeneşti;
B – fapte juridice;

– fapte non-juridice;
C – fapte juridice licite;

– fapte juridice ilicite;

D – infracţiuni;

– non-infracţiuni;
E – omor;

– non-omor.
Fiecare subclasă poate fi divizată dihotomic sau politomic, având, ca limită,
noţiuni individuale (singulare).
Diviziunea şi clasificarea se aplică în procesele de sistematizare a actelor normative, în activitatea
de calificare a faptelor juridice.
Operaţia de calificare constă în diviziunea unei clase de obiecte, în ordonarea lor ierarhică, la diferite
grade de generalitate. Deci calificarea juridică este o formă specifică de clasificare juridică:
„Calificarea juridică constă tocmai în raportarea faptului material la tipografia stabilită de legiuitor
pentru a decide în care categorie, clasă sau specie se încorporează” [44, p. 117].

 Calificarea corectă, adecvată a faptelor juridice contribuie la stabilirea

adevărului juridic. Din contra, o calificare juridică inexactă poate aduce prejudicii grave. Arborele
diviziunii dihotomice poate avea diverse forme, inclusiv, următoarea (fig. 3.15): De exemplu, toţi
oamenii (A), după vârstă, pot fi divizaţi în maturi (B) şi non-maturi ( ). Non-maturii se divid în
persoane ce au împlinit 16 ani (C) şi care nu au împlinit 16 ani ( ). Cei ce nu au împlinit 16 ani se
divid în persoane care au împlinit 14 ani (D) şi cei ce nu au împlinit 14 ani ( ). Această diviziune
este importantă din punctul de vedere al dreptului penal.
Expunerea de mai sus conţine doar cele mai importante aspecte ale operaţiilor raţionale din teoria
noţiunilor.