Ministerul Educației Culturii și Cercetării al Republicii Moldova

Liceul Teoretic “Victor Dumbrăveanu” satul Corlăteni r-ul Rîșcani

Disciplina :Fizica

Comunicare :Structura soarelui și procesele ce au loc în interiorul lui

Soarele este steaua din centrul Sistemului Solar. Este o sferă aproape

perfectă din plasmă fierbinte,[15][16] ținută de gravitație și modelată de un câmp
magnetic.[17] Este de departe cea mai importantă sursă de energie pentru viața de
pe Pământ. Diametrul său este de aproximativ 1,39 milioane de kilometri (sau
este de 109 ori mai mare decât al Terrei), iar masa sa este de aproximativ 330.000
de ori mai mare decât a Terrei. Reprezintă aproximativ 99,86% din masa totală a
Sistemului Solar.[18] Aproximativ trei sferturi din masa Soarelui este formată
din hidrogen (~ 73%); restul este în mare parte heliu (~ 25%), cu cantități mult mai
mici de elemente mai grele, inclusiv oxigen, carbon, neon și fier.[19]
Soarele este o stea cu secvență principală de tip G (G2V). Ca atare, este
denumită în mod informal și nu complet exact o pitică galbenă (lumina ei este mai
aproape de alb decât de galben). S-a format cu aproximativ 4,6 miliarde de ani în
urmă [a][11][20] din colapsul gravitațional al materiei într-o regiune a unui nor
molecular mare. Cea mai mare parte a acestei materii s-a adunat în centru, în
timp ce restul s-a aplatizat într-un disc orbitant care a devenit Sistemul Solar.
Masa centrală a devenit atât de fierbinte și densă încât în cele din urmă s-a inițiat
fuziunea nucleară în nucleul său. Se crede că aproape toate stelele se formează
prin acest proces.

Formarea Soarelui ar fi putut fi

declanșată de unde de șoc de la una sau
mai multe supernove din apropiere.[24] Acest
lucru este sugerat de o abundență mare de
elemente grele în Sistemul Solar, cum ar
fi aurul și uraniu, în raport cu abundențele
acestor elemente în stelele de Populație II,
sărace în elemente grele. Elementele grele
ar putea fi cel mai plauzibil produse prin
reacții nucleare endotermice în timpul unei
supernove sau prin transmutarea prin
absorbție de neutroni în cadrul unei stele masive de a doua generație.
Nucleu
Se crede că nucleul Soarelui se extinde de la centru până la aproximativ 20-
25% din raza solară.[36] Are o densitate de până la 150 g/cm3 (de aproximativ
150 de orimai mare decât densitatea apei) și o temperatură de aproximativ 15
milioane de grade Kelvin.[38] În schimb, temperatura suprafeței Soarelui este de
aproximativ 5.800 K. Analiza recentă a datelor misiunii SOHO favorizează o viteză
de rotație mai rapidă în nucleu decât în zona de radiație de deasupra. [36] De-a
lungul vieții Soarelui, energia a fost produsă prin fuziunea nucleară în regiunea de
bază printr-o serie de reacții nucleare numite lanțul p-p (proton-proton); acest
proces transformă hidrogenul în heliu.[39] Doar 0,8% din energia generată de Soare
provine dintr-o altă secvență de reacții de fuziune numită ciclul CNO, deși se
preconizează că această proporție va crește pe măsură ce Soarele va îmbătrâni.[40]

Nucleul este singura regiune din Soare care produce o cantitate apreciabilă
de energie termică prin fuziune; 99% din putere este generată în 24% din raza
Soarelui, iar la o distanță de 30% față de centru, fuziunea s-a oprit aproape în
întregime. Restul stelei este încălzit prin căldură transferată din nucleu către
exterior.[41][42]

Soarele emite 384,6 jottawați (3,846 × 1026 W) energie, [2] ceea ce

corespunde la 9,192 × 1010 megatone TNT pe secundă. Această energie este
echivalentă cu 4,26 milioane tone.

Fotosfera
 Temperatura efectivă a Soarelui (5.777 K) este temperatura pe care ar
trebui să o aibă un corp absolut negru de aceeași dimensiune pentru ca puterea
radiată să fie aceeași.Stratul de suprafață al Soarelui, vizibil cu ochiul liber,
este fotosfera. În acest strat, cei mai mulți fotoni părăsesc Soarele prin atmosfera
solară transparentă de deasupra lui și devin radiații solare, lumina solară.
Fotosfera are o grosime de zeci până la sute de kilometri, deși acest strat este o
mică parte din raza stelei, fenomene importante apar în ea, iar proprietățile
materiei pe care o construiește se schimbă semnificativ. În acest strat
temperatura scade de la 7.610 la 4465 K. Deoarece partea superioară a fotosferei
este mai rece decât partea inferioară, imaginea Soarelui apare mai strălucitoare în
centru decât pe margine, într-un fenomen cunoscut sub numele de întunecarea
marginii.[48] Spectrul luminii solare are aproximativ spectrul unui corp absolut
negru care radiază la 5.777 K, intersectat cu linii de absorbție atomică din
straturile diluate de deasupra fotosferei.
Fotosfera are o densitate a particulelor de ~ 1023 m−3 (aproximativ 0,37% din
numărul de particule pe volumul atmosferei Pământului la nivelul mării, adică
fotosfera este puțin mai transparentă decât aerul curat de pe Pământ). Acest strat
nu este complet ionizat - gradul de ionizare este de aproximativ 3%, lăsând
aproape tot hidrogenul în formă atomic

Atmosfera .
 În timpul unei eclipse solare totale, coroana solară poate fi văzută cu ochiul
liber, în scurta perioadă de totalitate.

Părțile Soarelui situate în afara fotosferei sunt denumite colectiv atmosfera

solară.[48] Există cinci zone principale în afara fotosferei: stratul de temperatură
minimă, cromosfera, regiunea de tranziție, coroană și heliosferă.[48] Aceste straturi
pot fi observate cu telescoape care operează în întreagul spectru electromagnetic
de la unde radio, lumina vizibilă până la razele gamele.
Zona cea mai rece a Soarelui este stratul de temperatură minimă care se extinde
până la cca 500 km deasupra fotosferei, unde temperatura scade la aproximativ
4.100 K.[48] Această parte a Soarelui este suficient de rece pentru a permite
existența unor molecule simple, cum ar fi monoxidul de carbon și apa, care pot fi
detectate prin spectrele lor de absorbție.[51]
Cromosfera, regiunea de tranziție și coroana sunt mult mai fierbinți decât
suprafața Soarelui.[48] Motivul nu este bine înțeles, dar dovezile sugerează
că undele Alfvén pot avea suficientă energie pentru încălzirea coroanei.[52]
Deasupra stratului de temperatură minimă este un start de aproximativ 2.000 km
grosime în spectrul căruia domină liniile de emisie și absorbție. [48] Se
numește cromosferă din grecescul χρώμα (croma), care înseamnă „culoare”,
deoarece cromosfera este vizibilă ca un flash colorat la începutul și la
sfârșitul eclipselor solare totale.[45] Temperatura cromosferei crește treptat odată
cu altitudinea, până la aproximativ 20.000 K în partea superioară a stratulu.[48] În
partea superioară a cromosferei, heliul devine parțial ionizat

Eclipsă Solară
 Ciclul de viață al Soarelui
Conform cunoștințelor actuale, în decursul următorilor aproximativ 5
miliarde de ani Soarele se va transforma într-o gigantă roșie și apoi într-o pitică
albă, în cursul acestui proces dând naștere la o nebuloasă planetară. În cele din
urmă își va epuiza hidrogenul și atunci va trece prin schimbări radicale, întâlnite
des în lumea stelelor, care vor conduce printre altele și la distrugerea totală a
Pământului. Activitatea magnetică a Soarelui generează o serie de efecte
cunoscute sub numele generic de activitate solară, incluzând petele pe suprafața
acestuia, erupțiile solare și variații ale vântului solar, care dispersează materie din
componența Soarelui în tot sistemul solar și chiar și dincolo de el. Efectele
activității solare asupra Pământului includ formarea aurorelor polare, la latitudini
nordice medii spre mari, precum și afectarea comunicațiilor radio și a rețelelor de
energie electrică. Se consideră că activitatea solară a jucat un rol foarte important
în evoluția sistemului solar și că ea influențează puternic
structura atmosferei exterioare a Pământului.
Deși este cea mai apropiată stea de Pământ și a fost intens studiată, multe
întrebări legate de Soare nu și-au găsit încă răspuns; ca de exemplu, de ce
atmosfera exterioară a Soarelui are o temperatură de peste un milion Kelvin, în
timp ce suprafața vizibilă (fotosfera) are o temperatură de „doar” aproximativ
5.780 K.
Investigațiile curente legate de activitatea Soarelui includ cercetări asupra
ciclului regulat al petelor solare, originea și natura fizică a protuberanțelor solare,
interacțiunea magnetică dintre cromosferă și coroană, precum și originea vântului
solar.
Petele solare
  Sunt regiuni întunecate care apar pe discul solar. Apar întunecate deoarece
au numai 4.500 K în raport cu temperatura discului de cca. 6.000 K. Ele apar în
regiuni mici, fin dantelate, mai strălucitoare, numite facule.
Petele nu sunt fixe pe suprafața solară, ci ele se deplasează, de la stânga spre
dreapta, fapt care dovedește mișcarea de rotație a Soarelui în sens direct cu o
perioadă de 25 de zile la ecuator și cca. 35 zile spre poli. Așadar Soarele nu se
rotește ca un obiect solid, ci diferențiat dovedindu-se astfel compoziția
sa gazoasă.
Petele solare și faculele sunt formații fotosferice în continuă evoluție. Petele apar
în urma unei erupții neregulate, apoi se rotunjesc, fiind înconjurate de penumbră,
cu diametrul între 1.000 - 100.000 km. Adesea petele formează grupuri care se
transformă în perechi de pete până dispar. Formarea petelor se atribuie unor
fenomene legate de câmpurile magnetice și rotația diferențiată a Soarelui. În
urma câmpurilor magnetice, temperatura petelor este mai mică decât cea a
fotosferei (deoarece câmpurile magnetice intense se opun transportului energiei
spre exterior). Petele dispar după cca. trei săptămâni terestre. Fenomenul cel mai
important este periodicitatea numărului petelor, având perioada medie de 11 ani.
Petele sunt înzestrate cu un câmp magnetic puternic. Faculele sunt mai
numeroase în jurul petelor, formând cu acestea regiuni active. Aria ocupată de
facule este de 2,5 ori mai mare decât aria ocupată de petele solare. Au o viată mai
lungă decât cea a petelor, dar mențin aceeași perioadă de 11 ani.

Erupții Solare
 Reprezintă o explozie uriașă în atmosfera Soarelui, care poate elibera și
mai mult de 6 × 1025 J de energie. Termenul este, de asemenea, folosit pentru a
desemna fenomenele similare din alte stele.
Erupțiile solare afectează toate straturile atmosferei solare
(fotosfera, coroana și cromosfera), încălzind plasma cu zeci de milioane de
grade Kelvin și accelerând electronii, protonii și ioni grei aproape de viteza luminii.
Spre deosebire de mecanismul de producere a protuberanțelor calme (și
filamentelor) solare care apar în a doua parte a vieții unei regiuni active solare,
când câmpul magnetic asociat a atins o anumită stabilitate, erupțiile solare apar în
prima parte a vieții unei regiuni active solare, când câmpul magnetic are variații
mari, Această instabilitate face ca procesul să fie mult mai rapid, iar erupțiile să
dureze între 1 - 3 ore.

Vânt Solar
Vântul solar este un flux de particule încărcate electric emise de atmosfera
superioară a Soarelui. În cea mai mare parte este format
din electroni și protoni cu energia de 1,5 - 10 keV. Fluxul de particule variază
cu temperatura și viteza în timp. Aceste particule pot scăpa de gravitația soarelui
datorită energiei lor cinetice mari și temperaturii înalte a coronei.

Radiația Solară
Radiația solară este radiația electromagnetică emisă
de Soare având lungimi de undă din întregul spectru al undelor electromagnetice.
Trecând prin atmosfera Pământului, o parte a radiației solare este absorbită,
încălzind aerul, o altă parte este împrăștiată de moleculele aerului, vaporii de apă,
pulberile din atmosferă (constituind radiația solară difuză), dar cea mai mare
parte ajunge pe suprafața Pamântului (constituind radiația solară directă).
Intensitatea radiației solare este cantitatea de radiație solară, ce cade pe o
anumită suprafață terestră în decursul unei perioade de timp și se determină cu
ajutorul pirheliometrelor și a radiometrelor.
Spectrul și intensitatea radiației solare difuze depind de
natura particulelor întâlnite. Când atmosfera este curată sunt împrăștiate
îndeosebi radiațiile cu lungimi de undă mici, ceea ce explică albastrul cerului.
Intensitatea radiației solare directe depinde de starea atmosferei și de
poziția pe glob, având variații zilnice și anuale în funcție de mișcarea globului
terestru, aceasta fiind cauza modificărilor de temperatură de la zi la noapte și de
la un anotimp la altul.

Trocin Andreea clasa a-IX-a A