PROPOZIŢIA LOGICĂ

(JUDECATA)
Una dintre formele logice fundamentale o constituie propoziţia logică (judecata). Analiza logică a
acestei forme mentale este precedată de evidenţierea esenţei judecăţii, inclusiv a celei juridice, după
ce urmează clasificarea judecăţilor, cercetarea raporturilor dintre ele după adevăr şi a operaţiilor de
bază cu propoziţiile logice.
Atragem atenţia asupra faptului că, în literatura de specialitate, termenii „propoziţie logică” şi
„judecată” au, practic, aceeaşi semnificaţie.
4.1. Caracterizarea generală. Structura propoziţiilor simple. Specificul judecăţilor juridice.
În cadrul temei Noţiunea am constatat că gândirea abstractă include formarea noţiunilor. Însă
noţiunile, în gândire, nu rămân izolate. Raporturile, relaţiile dintre lucruri se reflectă în gândire sub
formă de afirmări sau negări a ceva despre altceva. Din punct de vedere logic, ele se
numesc judecăţi sau propoziţii logice.
Exemple:
1. Litigiile sunt conflicte;
2. Bacteriile nu sunt animale;
3. Toate furturile sunt fapte penale;
4. Unele infracţiuni nu sunt descoperite.
Tocmai această trăsătură (de a afirma sau a nega ceva despre altceva) constituie esenţa judecăţii,
propoziţiei logice. Un lucru posedă unele însuşiri şi nu posedă alte însuşiri: omul posedă însuşirea
de a avea conştiinţă, de a fi educabil, dar nu posedă însuşirea de a avea unghii retractile pe care le
au felinele; zăpada este albă şi rece, dar nu este dulce. Deci unele situaţii (de apartenenţă a unei
însuşiri la un obiect) se exprimă prin afirmare, iar altele – prin negare.
O altă trăsătură esenţială a propoziţiei logice – ca formă a gândirii – este următoarea: o
propoziţie (judecată) este (în logica clasică, bivalentă) totdeauna ori adevărată, ori falsă.
Propoziţia logică (judecata) este una din formele principale ale gândirii abstracte în care se
afirmă sau se neagă ceva, ce corespunde adevărului sau îl contrazice.
(În continuare vom folosi mai frecvent termenul propoziţie logică care redă aspectul formal al
enunţurilor, spre deosebire de judecată care exprimă conţinutul, sensul enunţurilor şi este utilizat, de
asemenea, în gnoseologie, psihologie etc.). După structura lor, distingem propoziţiile
logice simple de cele compuse.
Simple se numesc propoziţiile logice ce conţin un singur subiect şi un singur predicat logic.
Exemple:
1. Jaful (subiect) este infracţiune (predicat).
2. Felinele (subiect) sunt mamifere cu unghii retractile (predicat).
3. Dintre scrierile lui Chrisipp (subiect) nu s-a păstrat nici una (predicat).
Subiectul (de la lat. «subjectum») logic (ca element structural al propoziţiei logice) este
noţiunea ce reflectă obiectul despre care afirmăm sau negăm ceva.
Deci subiectul propoziţiei logice nu este identic cu obiectul judecăţii (obiectele sunt acele lucruri,
procese, fenomene etc. despre care se afirmă sau se neagă ceva).
Predicatul (de la lat. «praedicatum») este noţiunea ce oglindeşte însuşirea afirmată sau
negată despre obiectul judecăţii, gândirii. Subiectul şi predicatul logic pot fi exprimate printr-
un cuvânt sau mai multe cuvinte (vezi, de pildă propoziţiile logice 2 şi 3 din exemplele ce
precedă definiţiile).
În sfârşit, în fiecare propoziţie logică există cuvinte de legătură este sau nu este (sau alt cuvânt cu
funcţii similare). Ele arată dacă însuşirea oglindită în predicat aparţine sau nu aparţine obiectului
judecăţii, gândirii şi se numesc copule logice sau conectori logici. Copula logică (conectorul logic)
este cuvântul de legătură dintre subiectul şi predicatul logic. Ea nu este exprimată numai prin verbul
„a fi”, ci şi prin alte verbe reductibile la verbul a fi. De exemplu, propoziţiile trandafirul a
înflorit, norma juridică are din trei elemente fundamentale pot fi uşor reduse la forma
standard: trandafirul este înflorit, norma juridică este alcătuită din trei elemente fundamentale. Deci
cele trei elemente ale propoziţiei logice sunt: subiectul logic, predicatul logic şi copula. De aceea,
formula clasică a propoziţiei este următoarea: S este P. Se mai folosesc şi simbolurile:
„-”, „=”, „≡”, „<”, „>” etc.
Propoziţiile logice mai conţin un element – «cuantorii».
Cuantorii (de la lat. «quantum» – cât) sunt cuvintele şi simbolurile corespunzătoare ce ne
informează despre caracteristicile cantitative ale propoziţiei sau expresiei logice, înaintea
căror se pun.
Cuantorii sunt de două tipuri: ai universalităţii şi ai existenţei. Cuantorul universalităţii este redat prin
simbolul „„” (de la cuvântul german Alle – toţi). Cuantorul universalităţii îl exprimă
cuvintele: toţi, toate, fiecare, nimeni, nici unul etc. Judecata în care subiectul logic cuprinde toată
clasa de obiecte se înscrie prin formula: „x P(x) – „Toţi „x” posedă nota (semnul) „P””.
Cuantorul existenţial se exprimă prin simbolul “$” (de la cuvântul german Existeren – „a exista”).
Cuantorului existenţial îi corespund cuvintele: unii, unele, câteva, majoritatea, minoritatea, există etc.
De pildă: $x P(x) – «Există aşa „x” care posedă nota (semnul) „P”».
Propoziţiile logice ca forme mentale (ideale) sunt materializate în propoziţii verbale, adică sunt
exprimate prin propoziţii în sens lingvistic, gramatical (propoziţii declarative etc.). În multe cazuri,
există o corespondenţă aproape perfectă între judecată şi propoziţia gramaticală, între subiectul şi
predicatul logic (termenii judecăţii) şi subiectul şi predicatul gramatical (de exemplu: Avocaţii sunt
jurişti, Moldova este republică). Am menţionat deja că în logică cuvântul este nu face parte din
predicat (ca în gramatică), ci este copulă. În multe cazuri însă, nu există această corespondenţă.
Deosebirile dintre propoziţiile logice şi cele gramaticale sunt de mai multe feluri. Vom arăta câteva
dintre ele:
1. Acolo unde logica distinge un singur element de gândire, gramatica distinge mai multe elemente.
Astfel, în judecata Latura subiectivă a delictului se referă la atitudinea psihică a persoanei care
comite acţiunea ilicită subiectul logic îl reprezintă expresia latura subiectivă a delictului, iar predicatul
logic – se referă la atitudinea psihică a persoanei care comite acţiunea ilicită. Din punct de vedere
gramatical, subiectul este latura subiectivă, iar predicatul – se referă.
2. Subiectul şi predicatul logic nu corespund subiectului şi predicatului gramatical. De exemplu: Unor
studenţi de la facultatea de drept nu le place logica modernă. Subiectul logic este studenţii de la
facultatea de drept, subiectul gramatical – logica modernă.
3. Judecăţile se pot exprima prin propoziţii incomplete: Arde!, Plouă, Mijeşte de ziuă, Se
înnoptează etc. Ele nu au subiect, dar sunt propoziţii logice, fiindcă în ele se afirmă ceva despre
altceva.
4. Orice propoziţie cognitivă e redată printr-o propoziţie gramaticală, însă nu orice propoziţie
gramaticală exprimă o propoziţie cognitivă. În cadrul primei teme am constatat că
propoziţiile interogative şi imperative (optative etc.) nu sunt propoziţii cognitive, deoarece din ele nu
putem deriva cunoştinţe noi (pentru o înţelegere mai profundă a raportului dintre propoziţia logică şi
cea verbală, recomandăm să se studieze suplimentar [9, § 4.1.2; 52, §1.1]).
Logica contemporană, inclusiv cea juridică, nu se limitează doar la studiul propoziţiilor cognitive. În
rândurile de mai jos vom prezenta o succintă caracteristică a judecăţilor juridice.
Gândirea juridică, ca orice gândire, este inseparabilă de vorbire (limbaj), ea exprimându-se cu
ajutorul limbajului juridic. Propoziţiile juridice reprezintă formulări lingvistice ale normelor juridice,
hotărârilor judecătoreşti, calificărilor juridice ale faptelor săvârşite de anumite persoane fizice ş. a.
Deopotrivă cu propoziţiile cognitive (descriptive, constatative) care pot fi adevărate sau false, în
activitatea juridică se folosesc propoziţiile pragmatice (prescriptive) ce exprimă intenţia „de a
determina o anumită acţiune din partea celui căruia i se adresează (o acţiune practică, un răspuns
verbal)”, propoziţiile axiologice (evalu-ative, apreciative) ce „au intenţia de a da o apreciere” [25, p.
78]. În cadrul raţionalităţii juridice, o propoziţie ce redă adevărul despre stările de fapt, devine o
propoziţie axiologică. Aceasta (secunda) califică o anumită acţiune (faptă juridică)
drept licită sau ilicită, cu consecinţele de ordin juridic (de pildă, răspunderea juridică). Având în
vedere deosebirile dintre adevărul epistemologic (adevărul obiectiv) şi cel juridic, specialiştii în drept
operează cu propoziţii de constatare, unite cu judecăţi juridice ce se referă la normele şi principiile
de drept. Cu alte cuvinte, discursul juridic include propoziţii de altă natură, în comparaţie cu cele
cognitive. Enunţurile juridice conţin nu doar adevăruri despre faptele omeneşti; ele
exprimă justeţea aprecierilor, pe care le fac specialiştii în drept, privind realitatea socială sub
aspectul normelor juridice. De pildă, „nici o hotărâre judecătorească nu are valoare de adevăr –
adevărată sau falsă – pentru simplul motiv că e „rezultatul unui acord” care sfidează înţelesul
epistemologic al adevărului” [46, p. 130].
În activitatea juridică, drept raţionale (rezonabile) sunt considerate opiniile, acţiunile conforme cu
normele dreptului pozitiv. Deci specificul judecăţilor juridice pragmatice constă în aceea că adevărul
obiectiv al propoziţiilor cognitive se completează cu justeţea ordinelor şi aprecierilor ce sunt
determinate de normele de drept.
Formele propoziţiilor cognitive şi ale celor pragmatice (deontice, interogative) vor fi analizate în
continuare.
4.2. Tipurile propoziţiilor simple. Propoziţiile categorice
Clasificarea propoziţiilor logice se bazează pe următoarele note (semne):
1. conţinutul predicatului;
2. cantitatea obiectelor despre care judecăm;
3. calitatea cuvântului de legătură (copulei logice);
4. modalitatea legăturii predicatului cu subiectul logic;
5. caracterul raportului stabilit între subiectul şi predicatul logic.
După conţinutul predicatului logic, deosebim următoarele tipuri de propoziţii logice:
a) atributive;
b) raportabile;
c) existenţiale.
Atributive se numesc propoziţiile logice în care predicatul logic exprimă prezenţa sau lipsa
notei, care-i aparţine sau nu unui obiect.
De exemplu: Toţi juriştii studiază dreptul civil, Unii judecători nu sunt profesori. Structura acestor
propoziţii poate fi exprimată astfel: Toţi S sunt P, Unii S nu sunt P.
Raportabile se numesc propoziţiile logice ce reflectă raportul a două sau mai
multe obiecte (fenomene, însuşiri, calităţi etc.) după mărime, aşezarea în spaţiu, parcurgerea
în timp, succesiunea dezvoltării, legăturile cauzale etc.
Exemple: Crimele sunt fapte ilicite a căror periculozitate socială este mai ridicată decât a delictelor
civile, Mihai Eminescu s-a născut mai târziu decât Ion Creangă, Nistrul este mai mare decât Prutul,
dar mai mic decât Niprul, Dacă fapta ilicită a fost săvârşită cu vinovăţie, atunci survine răspunderea
juridică.
Propoziţiile al căror predicat exprimă un raport între două obiecte se numesc binare (bilocale) şi au
formula a R b („a” – exprimă termenul precedent al raportului; „b” – termenul succedent al raportului;
„R” – raportul obiectului „a” faţă de „b”. „R” de asemenea simbolizează predicatul logic, iar „a” şi „b” –
subiectul logic). Judecata în care obiectul „a” nu se află în raport cu obiectul “b” este redată prin

formula   (Nu este adevărat că „a” şi „b” sunt în raport). Judecata, în care predicatul logic
stabileşte raportul dintre trei obiecte, se exprimă prin formula R(abc) (raport trilocal).
Existenţiale se numesc propoziţiile logice în care cuvântul „este” sau „există” formează
predicatul logic şi arată numai existenţa unui obiect.
Exemplu: Perpetuum mobile nu există, Dreptatea există. Propoziţiile logice atributive se mai
numesc şi categorice.
Propoziţia ce relaţionează doi termeni cu ajutorul unei copule verbale se numesc propoziţii
categorice.
Altfel spus, propoziţia categorică este o propoziţie de predicaţie în care se enunţă ceva (o
proprietate) despre un obiect determinat sau despre membrii unei clase de obiecte. Cuvântul
„obiect” cuprinde lucruri, persoane, instituţii, entităţi abstracte, creaţii spirituale etc. deci, tot, despre
ce se poate gândi, medita.
Propoziţiile logice se deosebesc una de alta prin calitate şi cantitate. Particularitatea propoziţiilor
categorice de a afirma sau a nega este numită calitatea propoziţiilor categorice. De
exemplu: Lingvistica este ştiinţă – propoziţie categorică afirmativă; A minţi nu este frumos –
negativă.
Propoziţia logică (judecata) în care se afirmă că o însuşire aparţine obiectului judecăţii se
numeşte propoziţie logică (judecată) afirmativă.
Propoziţia logică (judecata) în care se neagă că o însuşire aparţine obiectului judecăţii se
numeşte propoziţie logică (judecată) negativă.
În propoziţiile categorice, sfera lui subiectului S este vizată de cuantorii ce
reflectă cantitatea obiectelor cuprinse în subiectul logic. În acest sens distingem următoarele
propoziţii categorice:
1. universale;
2. particulare;
3. singulare.
O propoziţie categorică conţine obligatoriu unul şi numai unul din următorii cuantori:
1. universal, redat prin cuvintele toţi, toate, orice, nici unul, nimeni etc.;
2. particular (sau existenţial), redat prin cuvintele ca unii, unele, cineva, majoritatea, minoritatea,
există cel puţin etc.;
3. singular (individual), redat, de regulă, printr-un pronume (sau adjectiv) demonstrativ (acesta,
aceasta etc.), printr-un pronume personal la singular (eu, tu, el) sau printr-un nume propriu.
De exemplu:
1.Toate corpurile au greutate; Nici un elev fruntaş nu este repetent (propoziţii universale).
2.Unele fapte penale sunt săvârşite de minori. Unele norme juridice nu sunt obligatorii pentru toţi
cetăţenii (particulare).
3. Acest televizor este din generaţia a cincea, Mihai Eminescu este autorul poemului
„Luceafărul” (singulare).
Propoziţia logică, în care afirmăm sau negăm ceva despre fiecare din obiectele unei clase, se
numeşte propoziţie logică (judecată) universală.
Propoziţia logică în care afirmăm sau negăm ceva despre o parte din obiectele unei clase se
numeşte propoziţie logică particulară.
Propoziţiile logice în care afirmăm sau negăm ceva despre un singur obiect se numesc
propoziţii logice singulare.
Într-o propoziţie particulară însuşirea e afirmată sau negată despre unele obiecte dintr-o clasă. Câte
obiecte din clasa respectivă posedă însuşirea afirmată sau câtor obiecte le lipseşte însuşirea negată
nu se precizează. Deci astfel de propoziţii au un caracter de nedeterminare. De aceea, există
propoziţii particulare deschise în care fraza unii S are sensul: cel puţin un S, posibil chiar toţi S.
Există situaţii când în faţa expresiei „unii S” apare adverbul „numai” (numai unii tineri sunt înrolaţi în
rândurile armatei, numai unii sportivi au studii juridice). Astfel de propoziţii se numesc „particulare
închise”, fiindcă anulează eventualitatea „posibil chiar toţi”.
Propoziţiile singulare au un caracter determinant. Subiectul lor reprezintă o clasă cu un
singur element, ceea ce înseamnă că avem de a face cu o clasă în întregul ei. Deci propoziţiile
categorice singulare pot fi interpretate ca universale. Prin urmare, după criteriul cantităţii, operăm
doar cu două tipuri de propoziţii categorice: universale şi particulare. Combinând
aspectele calitativ şi cantitativ, obţinem 4 tipuri fundamentale de propoziţii categorice:
1. Propoziţie (judecată) universal-afirmativă: Toţi S sunt P;
2. Propoziţie (judecată) particular-afirmativă: Unii S sunt P;
3. Propoziţie (judecată) universal-negativă: Nici un S nu este P;
4. Propoziţie (judecată) particular-negativă: Unii S nu sunt P.
Judecăţile universal-afirmative se notează prin A, iar particular-afiramtive prin I (de la lat. Affirmo)
sau SaP şi SiP. Judecăţile universal-negative se notează prin E, iar particular-negative – prin O (de
la lat. Nego) sau SeP şi SoP. Următoarea schemă fixează cele stabilite
despre cantitatea şi calitatea propoziţiilor categorice:

Fiecărui tip fundamental de propoziţie categorică îi corespunde un simbol, o formă generală şi

câteva modalităţi distincte de reprezentare grafică (metoda Euler, metoda Venn, metoda Carroll ş.
a.).

Mai jos sunt reprezentate diagramele Euler ale tipurilor fundamentale (clasice) de propoziţii
categorice A, I, E, O (vezi diagrama 4.1).
Tipurile fundamentale (clasice) de propoziţii categorice (A, I, E, O) nu epuizează diversitatea
formelor reale sau posibile ale acestui tip-standard de forme logice.
Există propoziţii categorice ce nu au sens bine determinat. Conţinutul lor imprecis este cauzat de
pronumele nehotărât „unii” („unele”). Expresia „Unii S” poate avea două sensuri:
1. „cel puţin un S, posibil chiar toţi”;
2. „numai unii S”.
Propoziţiile categorice care conţin adverbul „numai” (el îndeplineşte funcţia de „operator” logic) se
numesc propoziţii exclusive.
Propoziţiile exclusive au un sens bine determinat. Operatorul „numai” („doar ”ş. a.) poate fi plasat
înaintea cuantorului „unii”. De pildă, propoziţia Numai unii jurişti sunt profesori ne informează că Unii
jurişti nu sunt profesori şi deci este exclus ca „toţi juriştii să fie profesori”. Operatorul „numai” poate fi
plasat nemijlocit înaintea subiectului sau (a predicatului). De pildă, Toate infracţiunile şi numai ele se
pedepsesc penal. P. Botezatu a propus ca să se desemneze caracterul exclusiv al unui termen
printr-o bara trasă dedesubtul termenului (Vezi: [8, p. 231]). Deci propoziţia universal-afirmativă
exclusivă are următoarea schemă:  aP. Sensul propoziţiei „Toţi S şi numai S sunt P” constă în
aceea că „nici un non-S nu este P”. Altfel spus, subiectul şi predicatul unei astfel de propoziţii
universale se află în raport de identitate. Propoziţiei  aP are următoarea diagramă:

Propoziţia particular-afirmativă exclusivă  iP (de pildă, „unii şi numai juriştii sunt avocaţi”) poate fi
grafic reprezentată astfel:
E de menţionat că propoziţiile categorice pot fi exclusive nu numai cu privire la subiectul logic, dar
referitor şi la predicatul logic. De pildă, “Profesorul Ungureanu predă numai dreptul penal (ceea ce
înseamnă că profesorul Ungureanu nu predă alte disciplini juridice)”. Aceste feluri de propoziţii
categorice sunt simbolizate astfel:

1. Sa („Toţi S sunt numai P”);

2. Se  („Nici un S nu este numai P”);

3. Si  („Unii S sunt numai P”);

4. So  („Unii S nu sunt numai P”).

De pildă, Unii studenţi ai grupei noastre nu au susţinut examenul numai la teoria generală a
dreptului (So ). Există propoziţii categorice, denumite propoziţii exclusive care conţin locuţiuni de
tipul „afară de”, „cu excepţia”. De pildă, Toate persoanele fizice care trec frontiera ţării, cu excepţia
persoanelor oficiale, reprezentanţilor serviciilor diplomatice ş. a., sunt supuse unui control vamal. Se
observă imediat echivalenţa exceptivelor cu exclusivele. De pildă, propoziţia Funcţia de judecător
este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia activităţii didactice şi
ştiinţifice revine la Funcţia de judecător este compatibilă numai cu activitatea didactică şi ştiinţifică.
Propoziţiile exclusive şi exceptive, graţie clarităţii, preciziei, univocităţii lor semantice, sunt folosite
frecvent la formularea normelor juridice, în limbajul diplomatic, dreptul internaţional ş. a.
4.3. Distribuirea termenilor în propoziţiile categorice
În propoziţiile categorice o mare importanţă are raportul dintre sferele subiectului şi predicatului
logic. Subiectul şi predicatul logic se mai numesc termeni ai judecăţii (propoziţiei logice). Termenii
pot fi distribuiţi şi nedisribuiţi. Problema distribuirii termenilor se raportează la sfera lor. Un termen
este distribuit dacă apare în totalitatea sferei sale şi este nedistribuit dacă apare doar în-tr-o
parte a sferei sale. Să analizăm propoziţiile de tipul A, I, E, O.
1) Propoziţiile universal-afirmative (A)
Structura lor este de tipul Toţi S sunt P (SaP).

a) Raport de subordonare. Exemple: Toate delapidările sunt infracţiuni, Toţi judecătorii sunt jurişti.
Diagrama Euler este următoarea:
(semnele „+” şi „–” indică respectiv distribuit şi nedistribuit);

b) raport de identitate (SaP). Exemple: Toate infracţiunile (şi numai ele) sunt fapte penale (S+aP+),
Eminescu este autorul poemului „Împărat şi proletar.
2) Propoziţiile particular-afirmative
Structura generală este „Unii S sunt P” (SiP).

a) Raport de încrucişare. Exemple: Unii sportivi sunt filatelişti, Unele domnişoare sunt studente.
Diagrama Euler arată astfel:
b) raport de supraordonare. Exemple: Unii şi numai muzicanţii sunt pianişti; Unii şi numai juriştii sunt
avocaţi.
3) Propoziţiile universal-negative
Structura generală este Nici un S nu este P (SeP).

Exemple: Nici un leu nu este animal erbivor; Nici o crimă nu este faptă legală (licită). Diagrama Euler
este următoarea:
4) Propoziţiile particular-negative

Structura generală: Unii S nu sunt P (SiP). Exemple: a)Unii elevi nu sunt eminenţi; b)Unii jurişti nu
sunt procurori. Mai jos prezentăm diagrama Euler:

Tabelul general al distribuirii termenilor:

Termenii
S P
Tipul de propoziţie

A (SaP) + –

+ +
A( aP)

E (SeP) + +

I (SiP) – –
 – +
I( iP)

O (SoP) – +

Concluzii:
1. Subiectul este distribuit în propoziţiile universale, iar predicatul în cele negative (caz general).
2. Predicatul este distribuit în propoziţiile afirmative exclusive (adică în propoziţiile universal-
afirmative numai atunci când subiectul şi predicatul se află în raport de identitate şi în propoziţiile
particular- afirmative numai atunci când subiectul se află în raport de supraordonare cu predicatul
logic.
4.4. Raporturile dintre propoziţiile
categorice după adevăr
Vom studia raporturile logice dintre propoziţiile categorice (A, E, I, O) din punctul de vedere al
adevărului lor, când una din ele este admisă ca adevărată sau respinsă ca falsă. Atunci celelalte pot
fi adevărate, false sau probabile. Vom nota (simboliza) adevărul, falsul şi probabilul (indeterminatul)
respectiv prin “1”, “0”, “½”.

Este uşor de observat că judecăţile de tipul A şi E se opun prin calitatea lor: ambele sunt universale,
dar prima este afirmativă, pe când a doua este negativă. De asemenea, se opun prin calitate
judecăţile I şi O: ambele sunt particulare, dar au acelaşi aspect cantitativ. A şi O, pe de o
parte, E şi I, pe de altă parte, se opun atât prin calitate, cât şi prin cantitate.
Judecăţile A şi I, E şi O se opun numai prin cantitate. De aceea, studiul raporturilor dintre judecăţi se
mai numeşte şi opoziţia propoziţiilor logice. Aceste raporturi pot fi redate printr-o schemă, numită
pătratul logic, propus de Boethius (sec.V-VI).
Exemple:
Toţi martorii sunt prezenţi (A) sau SaP;
Unii martori sunt prezenţi (I) sau SiP;
Nici un martor nu este prezent (E) sau SeP;
Unii martori nu sunt prezenţi (O) sau SoP.
a) Raporturile A–I şi E-O (raport de ordonare sau supra – şi subalternare)
1) A (1) ® I (1) 5) E (1) ® O (1)
2) A (0) ® I (½) 6) E (0) ® O (½)
3) I (1) ® A (½) 7) O (1) ® E (½)
4) I (0) ® A (0) 8) O (0) ® E (0)
De notat că în propoziţiile de tipul I şi O cuantorul unii are două sensuri: 1) numai unii; 2) unii, posibil
toţi.
b) Raporturile dintre judecăţile A-E (raport de contrarietate)
9) A (1) ® E (0) 11) E (1) ® A (0)
10) A (0) ® E (½) 12) E (0) ® A (½)
Concluzie: Judecăţile A şi E sunt incompatibile după adevăr. Din adevărul uneia rezultă falsitatea
celeilalte, dar din falsitatea uneia nu decurge nici adevărul, nici falsitatea celeilalte sau, altfel spus,
aceste judecăţi nu pot fi adevărate împreună, dar pot fi false împreună (legea noncontradicţiei);
c) Raporturile dintre judecăţile I-O (raport de subcontrarietate)
13) I (1) ® O (½) 15) O (1) ® I (½)
14) I (0) ® O (1) 16) O (0) ® I (1)
Concluzie: Judecăţile I şi O sunt incompatibile după falsitate. Ambele nu pot fi false în acelaşi timp:
dacă una e falsă, atunci cealaltă e adevărată (cazurile 14, 16), dar ambele pot fi concomitent
adevărate (dacă una e adevărată, atunci cealaltă poate fi falsă sau adevărată; cazurile 13, 15), ceea
ce înseamnă că avem de a face cu contrarietăţi „inclusive” ;d) Raporturile dintre judecăţile A-O şi E-
I (raport de contradicţie);
17) A (1) ® O (0); 21) E (1) ® I (0);
18) A (0) ® O (1); 22) E (0) ® I (1);
19) O (1) ® A (0); 23) I (1) ® E (0);
20) O (0) ® A (1); 24) I (0) ® E (1);
Concluzie: între judecăţile A şi O, pe de o parte, şi E şi I, pe de altă parte, e un astfel de raport,
încât dacă una e adevărată, cealaltă în mod necesar e falsă şi invers, dacă una e falsă, cealaltă e
adevărată. Deci acestor propoziţii logice (A-O şi E-I) li se aplică legea terţului exclus.
În total există 24 de raporturi de adevăr între propoziţiile categorice, dintre care 16 au un caracter
determinat, univoc, iar 8 au un caracter nedeterminat, neunivoc (bivoc, probabil). Altfel spus, în 16
cazuri, dacă cunoaştem valoarea de adevăr a unei propoziţii, putem deduce în mod necesar (fără a
consulta realitatea sau a avea informaţie suplimentară) valoarea de adevăr a altei propoziţii logice.
În celelalte 8 cazuri, dacă nu dispunem de informaţie suplimentară, concluziile au un caracter
probabil (plauzibil).
Raporturile dintre propoziţiile categorice după adevăr (24 de concluzii) pot fi exprimate prin
următorul tabel compact:

A E I O

 0 1 0

0  0 1

0 0  

Notă: simbolul  reprezintă punctul de reper în cadrul „calculului” valorilor de adevăr ale

propoziţiilor categorice.
În concluzie, pătratul contrariilor (pătratul logic) este aplicabil analizei valorilor de adevăr ale
structurilor (schemelor) propoziţionale, indiferent de conţinutul concret al propoziţiilor categorice. De
pildă, din adevărul propoziţiei Toate persoanele implicate în proces au depus mărturii adevărate,
univoc şi necesar decurge adevărul propoziţiei Unele persoane implicate în proces au depus
mărturii adevărat. şi falsitatea propoziţiei Unele persoane implicate în proces nu au depus mărturii
adevărate.
Mai sus am constatat că termenii „unii”, „unele” au conţinut nedeterminat. Aceasta afectează
validitatea celor 8 concluzii probabile din propoziţiile categorice A, E, I, O. În acele cazuri, când „unii”
(„unele”) se referă „numai la unii (unele)”, pătratul logic se reduce la un „triunghi” logic, redat prin
următoarea schemă:
Cele 24 de concluzii sunt prezentate în tabelul următor:

A E I O

1 0 0 0

0 1 0 0

0 0 1 1

4.5. Propoziţiile logice modale şi raporturile dintre ele

În propoziţiile categorice noi afirmăm sau negăm ceva despre altceva. Judecăţile pot oglindi, de
asemenea, apartenenţa (sau neapar-tenenţa) însuşirii la obiectul respectiv: reală, posibilă,
sau necesară. De exemplu:
1. Recolta de grâu este bună;
2. Este posibil ca recolta de porumb să fie bună;
3. Este necesar ca corpurile aruncate orizontal sau oblic să descrie o parabolă.
1. Judecata (1) exprimă un fapt real. Propoziţiile logice în care se constată faptul real al apartenenţei
sau al neapartenenţei unei însuşiri la un obiect se numesc judecăţi asertorice (de la lat. assero –
„confirm”).
2. Cea de a doua judecată afirmă numai că această însuşire bună poate exista, dar poate şi lipsi.
Deci avem de a face cu o legătură posibilă între însuşire şi obiect. Astfel de judecăţi (propoziţii
logice) care exprimă legătura posibilă dintre o însuşire şi un obiect se
numesc posibile sau problematice.
3. Cea de a treia propoziţie enunţă că însuşirile de a descrie o parabolă nu aparţine obiectului în
prezent şi nici nu este o posibilitate viitoare. Un corp, aruncat orizontal sau oblic descrie în mod
necesar o parabolă (în conformitate cu legile mecanicii). Propoziţia logică care oglindeşte
apartenenţa unei însuşiri ce nu poate lipsi obiectului se numeşte judecată (propoziţie) apodictică (de
la lat. apodicticus – „neîndoielnic”). Deci clasificarea propoziţiilor logice (judecăţilor) în propoziţii
logice asertorice, problematice şi apodictice se numeşte clasificare după modalitate, întrucât ne
arată modul în care se leagă subiectul de predicat (obiectul de însuşirea lui): în mod real, în
mod sigur, sau numai în mod posibil.
4.5.1. Noţiune de propoziţie modală
O ramură a logicii contemporane o reprezintă logica modală.
Logica modală a fost întemeiată de Aristotel; la dezvoltarea ei au contribuit I. Kant, logicienii
contemporani C. I. Lewis, R. Feys, G. H. von Wright ş. a.
Printre obiectele de cercetare ale logicii formale contemporane se numără şi propoziţiile modale.
Orice propoziţie modală este formată din două părţi:
1. Dictum (notat cu D) care conţine cunoştinţa (informaţia) de bază;
2. Modus (notat cu M) care conţine informaţii suplimentare despre atitudini, opinii, asentimente ş. a.
ale subiecţilor cunoaşterii şi acţiunii faţă de un oarecare obiect (material sau ideal).
I. Kant sublinia că adevărul „este proprietatea obiectivă a cunoaşterii; judecata prin care
este reprezentat ceva ca adevărat, – raportul la un intelect şi deci la un subiect particular – este
subiectivă. Ea conţine asentimentul… Există trei tipuri sau moduri de
asentiment: opinia, credinţa şi ştiinţa. Opinia este o judecată problematică, credinţa una asertorică,
iar ştiinţa una apodictică” [35, p. 122].
Valoarea de adevăr a propoziţiilor modale este determinată de valoarea de adevăr
a dictumului şi validitatea (veridicitatea, justeţea etc.) modusului. De pildă, propoziţia
„Este necesar ca metalele să conducă electricitate” este adevărată, iar propoziţia „Este imposibil ca
metalele să conducă electricitate” – falsă.
Un alt criteriu de clasificare a propoziţiilor modale îl constituie calitatea modusului (operatorului
modalităţii) şi dictumului, notate astfel: 1) MD; 2)  ; 3)  ; 4)  . Schemele tipurilor de
propoziţii modale sunt redate prin următorul tabel:

Tipul propoziţiilor modale Modus Dictum

A (M D) afirmativ afirmativ

E( ) afirmativ negativ

I( ) negativ afirmativ

U( ) negativ negativ

Sistemul raporturilor logice dintre propoziţiile modale ale căror dictumuri au acelaşi subiect şi acelaşi
predicat poate fi rezumat în următorul „pătrat”, unde pe diagonale avem raport de contradicţie, pe
laturile verticale – subalternare (ordonare), pe latura orizontală superioară – contrarietate, iar pe cea
inferioară – subcontrarietate:
G. H. von Wright distinge patru tipuri de modalităţi: aletice, epistemice, deontice şi existenţiale:

Aletice Epistemice Deontice Existenţiale

necesar verificat Obligatoriu universalitatea

posibil admisibil Permis existenţa

imposibil infirmat Interzis nonexistenţa

contingent indecis Indiferent prezenţa şi absenţa unei proprietăţi

(Vezi: [55, p. 298]).

4.5.2. Propoziţiile aletice
Modurile aletice (alethice) sunt cele mai cunoscute propoziţii modale. Notând modurile cu
iniţialele P (posibil), C (contingent), I (imposibil), N (necesar), iar dictumul cu p, vom obţine patru
tipuri de judecăţi modale clasificate, în funcţie de modus: Pp (este posibil p), Cp (este
contingent p), Ip (este imposibil p), Np (este necesar p). Dacă luăm pentru M modus necesar şi-l
trecem prin toate cele patru situaţii, obţinem:
(A) Este necesar p (simbolic Np) (M D)

(E) Este necesar non-p (simbolic  )( )

(I) Nu este necesar p (simbolic  )( )

(U) Nu este necesar non-p (simbolic   ( )

În logica contemporană, modul necesar este considerat drept bază şi se notează prin ð, care se
plasează înaintea dictumului respectiv (pozitiv sau negativ). De pildă, ðp (se citeşte „necesar p”),
ðØp (se citeşte „necesar non-p”; are sensul „imposibil p”).
Propoziţiile modale pot fi notate astfel:
(I) Nu este necesar p, simbolic Øðp;
(U) Nu este necesar non-p, simbolic ØðØpºàp (se citeşte „posibil p”).
Necesar non-p (ðØp) este echivalent cu imposibil p (Øàp).
Să reţinem următoarele simbolizări:
M D º ðp (Np)

 º Øàp ( )

 º Øðp ( )

 º àp ( )
Pătratul logic al propoziţiilor modale aletice are următoarea înfăţişare (p. 97):
Din punctul de vedere al gândirii naturale, prezintă interes echivalenţa (echipolenţa) propoziţiilor
modale.
Două propoziţii modale sunt echivalente (echipolente), dacă ele rezultă una din alta prin
operaţiile de schimbare a modurilor sau a poziţiei negaţiei.
Există patru forme de propoziţii modale (A, E, I, U). Întru o mai bună memorizare, pentru fiecare
grupă au fost introduse nume mnemotehnice, în care intră vocalele A, E, I, U. Cele patru cuvinte
mnemotehnice sunt: Purpirea, Iluace, Amebimus, Edantuli. Fiecare cuvânt redă echivalenţa a patru
forme de propoziţii. În cuvintele mnemotehnice, ordinea vocalelor urmează strict ordinea modurilor
(P, C, I, N). Astfel, în Purpirea, primei vocale u îi corespunde forma „Nu este posibil non-p”, celei de-
a doua vocală i îi corespunde forma „Nu este contingent p”, celei de a treia vocale e îi corespunde
forma „Este imposibil non-p”, în fine, ultimei vocale a îi corespunde forma „Este necesar p”.
Propunem următorul tabel ce simplifică considerabil utilizarea cuvintelor mnemotehnice:

 
P C I N  

        MD
A

E        

I        

U        

Propoziţiile modale ce corespund aceluiaşi cuvânt mnemoteh-nic sunt logic echivalente. Să luăm, de
pildă, cuvântul Amebimus şi să formulăm următoarele propoziţii:
Posibil să plec (Pp).

Este întâmplător (contingent) să nu plec ( ).

Nu este imposibil să plec ( ).

Nu este necesar să nu plec ( ).

Pătratul logic al celor patru grupe de propoziţii modale echivalente are următoarea înfăţişare:
Astfel, toate formele din Purpirea sunt în raport de contrarietate cu cele din Iliace, în contradicţie cu
cele din Edantuli şi supraordonare celor din Amebimus. De exemplu, propoziţia „Este imposibil non-
p” (din Purpirea) este contrară cu „nu este posibil p” (din Iliace), contradictorie cu „posibil non-p”
(din Edantuli) şi supraordonată propoziţiei „Este posibil p” (din Amebimus).
Pătratul logic al propoziţiilor modale aletice poate fi utilizat în activitatea raţională teoretică şi
practică. În legătură cu aceasta, sunt necesare unele precizări: modalităţile aletice logice şi cele
ontologice (factuale) se află în anumite raporturi.
„Între modalităţile factuale şi cele logice există următoarele relaţii:
1. dacă este factual posibil este şi logic posibil,
2. dacă nu este logic posibil nu este nici factual posibil,
3. dacă este logic posibil nu rezultă că este factual posibil,
4. dacă nu este factual posibil nu rezultă că nu este logic posibil,
5. dacă este logic necesare este şi factual necesar,
6. dacă nu este factual necesar nu este logic necesar etc.
Strict vorbind, „factual” este raportul la o experienţă dată, nu la orice experienţă posibilă” [9, p. 149].
Este rezonabil a se medita asupra acestor concluzii, raportându-le la activitatea juridică, teoretică şi
practică. A se compara, în acest sens, principiile dreptului obiectiv şi dreptului
pozitiv, esenţa dreptului şi fenomenele dreptului ş. a.
4.5.3. Propoziţiile deontice
În activitatea raţională, cu precădere, practică, deseori apelăm la operatorii (functorii)
deontici: obligator, permis, interzis ş. a. Aceşti operatori se folosesc în raţionamentele prescriptive,
în discursurile normative care sunt studiate în disciplina care se numeşte logică a
normelor sau logică deontică (de la gr. deontos – „aşa trebuie să fie”). Logica juridică se află în
strânsă relaţie cu logica deontică, deoarece sistemul normativ al dreptului, la nivel formal, conţine
structuri cu operatorii deontici: permisiunea (P), interdicţia (non-P), obligaţia (O), indiferenţa (I).
Luând drept concept de bază Pp (permis p), G.H vom Wright (unul dintre fondatorii logicii deontice)
introduce alţi trei operatori (functori) deontici: Fp (interzis p), Op (obligatoriu p) şi Ip (indiferent
p). Interdicţia (F) este non-permisiune, iar obligaţia (O) este interdicţia de a nu săvârşi o acţiune
dată:

Fp º ~Pp; (1) („este interzis p, dacă şi numai dacă nu este permis p”);

   
Op º ~P~p; (2) (2este obligatoriu p, dacă şi numai dacă nu este permis non-p”);

 
Ip º Pp Ù P~ p; (3) („este indiferent p, dacă şi numai dacă este permis p şi este permis non-p”).
Indiferenţa este o permisiune bilaterală de a întreprinde sau de a evita o anumită acţiune. Orice
indiferenţă este şi permisă, fără ca orice acţiune permisă să fie indiferentă.
Operatorii deontici P, F, O şi I sunt interdefinibili (interdefinisabili). Luând drept primitivi (de bază) pe
oricare dintre P, F sau O, putem ajunge, prin definiţie, la ceilalţi. Astfel, în formulele (1), (2),
(3) F, O şi I sunt funcţii de P. Vom lua ca primitivi pe F şi pe O.

Primitiv: Fp Primitiv: Op

Pp º ~Fp (4) (“este per-mis p, dacă şi numai Fp º O~p (7) (“este
dacă nu este interzis p”) interzis p, d
numai dacă
obligato-riu
p”)

(8) (“este permis 

numai dacă nu est
Op º F~p (5) (“este obli-gatoriu p, dacă şi Pp º ~O~p obligatoriu non-p
numai dacă este interzis non-p”)

(9) (“este indife-r

dacă şi numai dac
Ip º ~Fp Ù ~F~p (6) (”este indi-ferent p, dacă şi Ip º ~Op Ù obligatoriu p şi nu
numai dacă nu este interzis p şi nu ~O~p obligatoriu non-p
este interzis non-p”)
Remarcă: A nu confunda neobligatoriu, adică facultativ, cu indiferent. Facultativ p este identic
cu neobligatoriu p (~Op).
Operaţiile deontice pot fi exprimate prin hexagonul deontic:

(Vezi, de pildă: [7, p. 87]).

Acest hexagon deontic conţine mai multe pătrate deontice care pot fi folosite, independent unul de
altele, în activitatea raţională juridică. De pildă, imperativ înseamnă, cel
puţin, obligator sau interzis. (Din punct de vedere formal, imperativul este exprimat printr-o disjuncţie
neexclusivă). Termenul contrar, non non-imperativ, înseamnă nici obligator, nici interzis.
Logica modală, inclusiv, logica normelor, sunt indispensabile analizei formale a discursurilor juridice.
În discursul juridic argumentativ sunt folosite variate tipuri de propoziţii modale, operatorii cărora
trebuie exprimaţi în forme-standard, analoage celor aletice şi deontice. Printre aceste modalităţi se
numără şi cele doxastive, opinabile.
Termenul generic pentru aspectul pragmatic al enunţurilor argumentative este opinia, căreia îi sunt
proprii câteva specificaţii. În cadrul retoricii (argumentării subiectualizate), opinia se
modalizează; convingerea, consideraţia, părerea nedecisă , contenstaţia sunt patru forme-tip
(diferite) de opinii (vezi: [46, p. 72]).
Propoziţiile opinabile (doxative – din gr. goxis, doxesis – „părere”, „opinie”) sunt alcătuite dintr-
un modus doxativ (afirmativ sau negativ) şi dictumul opinat, notat p (afirmativ sau negativ).
Aceste propoziţii au raporturi analoge cu cele ale propoziţiile categorice. Pătratul logic al
modalităţilor opinabile poate fi prezentat astfel:

c – convins;
cp – sunt convins că p:

– contest p (sunt convins că non-p);

– nu sunt convins că   (consider că p);

– nu sunt convins că p – părere nedecisă.

4.6. Întrebarea ca formă logică.
Logica întrebărilor judiciare
Este incontestabil faptul că gândirea nu poate fi redusă numai la rezultatele şi la aspectele sale
„statice”. Ea cuprinde şi elemente, procese de natură „dinamică“, interogativă, tot aşa cum conţine
elemente optative, imperative, evaluative (apreciative) etc. E de menţionat că întrebarea nu s-a
bucurat de prea multă atenţie în cadrul logicii tradiţionale.
Procesul cunoaşterii începe cu abordarea unor probleme (exprimate prin întrebări) continuă
cu răspunsurile la întrebări (care sunt aserţiuni) şi se încheie cu aplicaţii (reguli, imperative, norme,
definiţii, „algoritmi” ale gândirii sau ale activităţii practice). Deci în procesul de cunoaştere folosim trei
feluri de enunţuri: aserţiuni (propoziţii logice, judecăţi, enunţuri) care sunt fie adevărate, fie
false, întrebări şi imperative care sunt sau valide (corecte), sau nevalide (incorecte).
Aristotel a fost printre primii logicieni, care au intuit valoarea întrebării ca formă logică. După
Aristotel, s-a dezvoltat intens logica aserţiunilor, a enunţurilor care, în logica actuală, se numesc
propoziţii de predicaţie şi propoziţii compuse.
În secolul al XX-lea, în cadrul logicii formale neclasice, a fost abordată problema logicii
întrebărilor (logicii interogative). Logica interogativă a fost denumită erotetica (de la cuvântul
grecesc erotéma – „întrebare”).
În anii treizeci ai secolului al XX-lea, Eugeniu Sperantia este unul din primii autori care relevă
importanţa întrebărilor în activitatea cognitivă.
În opinia sa, propoziţiile interogative sunt judecăţi dinamice, indispensabile cunoaşterii ştiinţifice,
deoarece „orice achiziţie a cunoaşterii, orice progres al ştiinţei şi orice eliminare a erorii pleacă
întotdeauna de la o problemă şi orice problemă se reduce la o judecată interogativă“ [61, p. 74].
E. Sperantia a enunţat temele fundamentale ale eroteticii:
1. cercetarea analitică: analiza, caracterizarea şi clasificarea propoziţiilor interogative cu scopul de a
„completa cunoştinţele despre judecăţi în general şi despre procesele descoperirii adevărului”;
2. cercetarea adecvării: determinarea modului de răspuns adecvat pentru „fiecare specie de
propoziţie interogativă“;
3. cercetarea exhaustivă: examinarea condiţiilor cu privire la posibilitatea de a soluţiona complet
diferite categorii de întrebări;
4. cercetarea implicaţiei: „Să constatăm dacă unele elemente ale răspunsului sunt anticipate,
implicate în termenii întrebării” (idem, p. 75).
Odată cu constituirea logicii matematice, s-a produs o schimbare profundă nu numai în logică în
general, ci şi în cercetarea logică a întrebărilor.
Informarea prin întrebări oferă posibilităţi de a realiza cunoştinţe în toate domeniile activităţii
raţionale. De pildă, întrebările adresate unor persoane în cadrul a variate tipuri de interviuri pe teme
ştiinţifice, culturale, artistice ş. a.; întrebările adresate la diverse foruri, pentru a stabili direcţiile sau
bazele de discuţie a problemelor vizate etc.; întrebările de examen, care apar nu numai în sălile de
şcoală şi aulele universităţilor, ci şi în sălile de tribunale, în cadrul proceselor judecătoreşti sau de
anchetă judiciară etc.; toate acestea sunt modalităţi de informare prin întrebări.
Întrebarea este o formă mentală (materializată într-o propoziţie verbală interogativă) ce
exprimă lipsa, insuficienţa cunoştinţelor (informaţiilor, datelor ş. a.) despre anumite obiecte
şi care orientează cunoaşterea spre precizarea, completarea cunoş-tinţelor, cu scopul de a
înlătura, reduce incertitudinea cognitivă.
Propunem să se reţină şi alte definiţii ale întrebării (ca formă mentală):
· „Propoziţia interogativă este o expresie verbală care determină ce anume informaţie este căutată“.
(O. Weinberger)
· „Întrebarea este o construcţie mentală, care caută caracterele unui obiect al cunoaşterii. Obiectivul
cunoaşterii poate să fie, de pildă, o stare de lucruri, o relaţie, o clasă de obiecte, o cerinţă ş. a.
Caracterul poate să fie timpul, locul, cauza, esenţa ş. a. a ceva” (F. Loeser) (după: [7, p. 163]).
· „Propoziţia interogativă este un fel special de propoziţie pragmatică destinată să obţină un răspuns
(o informaţie)” [24, p. 202].
Întrebarea ca formă mentală are o anumită structură logică internă. În general, orice întrebare
cuprinde:
1. presupoziţia (sau supoziţia întrebării), adică cunoştinţa iniţială, ce serveşte drept criteriu pentru
formularea întrebării, acele aserţiuni, adevărul cărora determină validitatea întrebării; din punct de
vedere formal, presupoziţia se prezintă ca o variabilă propoziţională (p);
2. incertitudinea, adică ceea ce este pus sub semnul întrebării; formal, acest element al întrebării
reprezintă operatorul interogaţiei (?); el se plasează în poziţia de prefix (?p).
De pildă: „Cine este asasinul lui D. F. Kennedy?” se va nota ?p. Funcţia cognitivă a întrebării se
realizează în răspunsul la întrebarea dată.
Răspunsul este soluţia de adevăr obţinută de la cel întrebat, adică o nouă propoziţie (enunţ,
judecată, aserţiune ş. a.) ce conţine informaţii (mesaje, cunoştinţe, date faptice ş. a.)
determinate de întrebarea formulată anterior.
Răspunsul la întrebare se obţine formând o propoziţie din datul întrebării, prin substituirea
necunoscutei întrebări cu una din valorile acesteia. Dacă valoarea aparţine domeniului
necunoscutului, atunci răspunsul este adecvat (propriu), în caz contrar, răspunsul
este neadecvat (impropriu). Întrebarea „Cine dintre poeţii români s-a născut la Ipoteşti?” are ca
răspunsuri adecvate „Mihai Eminescu s-a născut la Ipoteşti”, „Gheorghe Coşbuc s-a născut la
Ipoteşti” ş. a. Primul răspuns este adevărat, al doilea este fals. Răspunsul “Ion Creangă s-a născut
la Ipoteşti” este inadecvat, deoarece Ion Creangă n-a fost poet şi deci numele lui nu face parte din
domeniul de variaţie a necunoscutei.
Răspunsul corect depinde, în mare măsură, de validitatea, corectitudinea întrebării.
Corecte sunt considerate acele întrebări ale căror presupoziţii sunt adevărate, iar conţinutul
lor este clar, univoc, consistent (necontradictoriu); în caz contrar, ele sunt incorecte.
De pildă, „Când a fost adoptată Legea cu privire la privatizarea de către persoanele fizice a 30 % din
suprafaţa Soarelui?” este nevalidă (incorectă), deoarece presupoziţia ei – „A fost adoptată Legea cu
privirea la privatizarea a 30 % din suprafaţa Soarelui” – este falsă, chiar absurdă.
Procesul cunoaşterii unui fenomen complex ni se prezintă, formal, ca o înlănţuire de întrebări şi
răspunsuri care se realizează printr-un proces continuu de acumulare a cunoştinţelor – de la
cunoştinţele primare până la cele finale. Dacă notăm cu q o cunoaşterea iniţială, cu qf cunoaşterea
finală, iar cu a1, a2, …, an secvenţele cognitive care se adaugă după fiecare răspuns corect la
întrebare, obţinem:
q0 Ù a1 Ù¼Ù an = qf.
Deci există o relaţie între cunoştinţele primare (qo) şi cele finale (qf) care se cer completate, şi pentru
care se formulează întrebări.
Însemnătatea cognitivă a propoziţiilor interogative este recunoscută de savanţi, pedagogi, medici,
jurişti.
În dependenţă de funcţiile cognitive ale întrebărilor, de componenţa lor şi de alte criterii, distingem
multiple tipuri de întrebări. De pildă, în criminalistică funcţionează formula celor şapte
întrebări: ce, unde, când, cine, cum (în ce mod), cu ajutorul cui, în ce scop (latura subiectivă) (vezi,
de pildă: 15, p. 2291).
În cele ce urmează, vom analiza pe scurt câteva din aspectele întrebărilor care prezintă interes
pentru jurişti.
Întrebările de decizie (decizionale) sunt cele mai simple, denumite „întrebări da-nu”, „întrebări-dacă“,
când se pune sub întrebare valoarea de adevăr a întregului enunţ, de tipul: „Rechinul este peşte?”,
„Adulterul este o infracţiune?”. Răspunsul este simplu: da sau nu. Există întrebări cu trei sau mai
mulţi termeni. Spre exemplu, la întrebarea „Cum s-a vătămat victima?”, se răspunde: “A căzut din
maşină”, sau „A fost împinsă”, sau „A fost lovită“. Relevant pentru întrebările de decizie este faptul
că răspunsul clarifică necunoscuta. Aceste întrebări dă siguranţă celui care întreabă şi îl face să fie
mai atent pe cel care răspunde, pentru ca acesta să nu comită vreo greşeală. Întrebările decizionale
au ca supoziţie o disjuncţie exclusivă, care permite trecerea directă de la necunoscut la cunoscut. E
de menţionat că astfel de întrebări au rolul de a tranşa (a soluţiona rapid şi definitiv) fie problema de
bază, fie de a clarifica un element-cheie în anchetă, în cazul judecat. Acest tip de întrebări se
formulează în anumite momente ale anchetei, ale procesului de judecată, în general când
anchetatorul sau judecătorul au convingerea că cei întrebaţi nu vor ezita să dea răspunsuri relevante
care ar reduce cuantumul, volumul incertitudinilor iniţiale.
Întrebările completive se referă nu la adevărul propoziţiei întregi, ci doar la componentele sale.
Aceasta se întâmplă în cazul „întrebărilor-care” („W-întrebărilor”, care, în engleză, debutează cu
interogativele: who, what, which, where, when, why ş. a.; „C-întrebărilor”, care încep cu
„c”: care, cine, ce, cât, când, cum ş. a.). Prin întrebările completive, anchetatorul tinde să obţină
informaţii cu privire la identitatea persoanelor, lucrurilor ş. a. Specificul acestor întrebări constă în
faptul că ele “presupun o soluţionare pozitivă anterioară a întrebărilor de decizie corespunzătoare”;
deci orice întrebare completivă „poate fi corect pusă numai în cazul când înaintea ei a fost pozitiv
rezolvată întrebarea de decizie corespunzătoare” [11, p. 230]. De pildă, întrebarea „Cum ai sustras
banii?” presupune că anterior inculpatul a răspuns pozitiv întrebării „Tu ai sustras banii?”.
Întrebările explicative, „Întrebările de ce?” sunt întrebări cu mai multe sensuri: se caută cauza,
motivul, scopul, principiul ş. a.
Ele introduc în procesul cunoaşterii forme speciale de interes cognitiv cu scopul de a se emite
explicaţii în problemele-cheie. În Drept, orice act sau fapt juridic are un sens şi, ca urmare,
întrebările care presupun răspunsuri explicative se utilizează în toate materiile de explicaţie a
motivelor, cauzelor, scopurilor, intenţiilor care determină conduita fiinţelor umane în spaţiul juridic. În
activitatea criminalistică, întrebările se circumscriu în procesele de ascultare a persoanelor
(martorilor, părţii vătămate, învinuitului sau inculpatului) de rând cu normele procedurale şi ,de
asemenea, în legătură cu cercetarea proceselor infracţionale.
Organele judiciare trebuie să respecte anumite reguli, cerinţe ş. a. de natură raţională:
· Întrebările trebuie să fie concrete, cu referire precisă la o anumită împrejurare sau problemă ce
necesită a fi lămurită.
· Întrebările se ordonează în aşa fel, încât fiecare din ele să reprezinte o noutate pentru învinuit sau
inculpat.
· Pentru verificare, după fiecare răspuns se pot pune întrebări de control.
· În cazul unor contradicţii între declaraţiile învinuitului sau inculpatului şi materialul cauzei, se poate
recurge la prezentarea unor probe din dosar, cu scopul de a înlătura aceste contradicţii.
· Când învinuitul sau inculpatul se foloseşte de alibi, i se va cere să explice unele amănunte, în
legătură cu cele specificate în relatările sale libere. În cazul unor neconcordanţe între detaliile
prezentate, i se cer explicaţii suplimentare, pentru a înlătura neconcordanţele respective ş. a. (Vezi,
de pildă: [49, p. 278-279]).
În materie juridică, nu putem cu certitudine afirmă că întrebările corecte ne vor conduce cu
necesitate la răspunsuri corecte. Totuşi putem afirma cu siguranţă că întrebarea cu presupoziţie
corectă conţine un mare grad de garanţie pentru un răspuns corect. Această regulă ne obligă să fim
atenţi la modul de comunicare raţională cu cei care răspund la întrebări de anchetă, să verificăm
ipotezele care conţin îndoieli, iar răspunsurile la întrebări să fie verificate prin alte probe relevante.
4.7. Propoziţiile logice compuse
Un compartiment special al logicii formale îl reprezintă logica enunţurilor sau logica propoziţională.
El studiază propoziţiile compuse care sunt alcătuite din propoziţii simple legate între ele
prin operatori logici interpopoziţionali. În cadrul propoziţiilor compuse, „moleculare” (prin analogie cu
compuşii chimici), propoziţiile categorice simple sunt interpretate ca propoziţii „atomare”. Propoziţiile
simple în cadrul propoziţiilor compuse, se notează, de regulă, cu minusculele alfabetului latin: p, q,
r, s etc. Structura propoziţiilor simple, în acest context, nu se ia în consideraţie; prezintă interes
numai valorile lor de adevăr.
Propoziţiile compuse sunt forme logice ce au ca elemente propoziţii simple unite prin
operatori logici interpropoziţionali numiţi şi functori, conectori sau joncţiuni (variabile
funcţionale).
Propoziţiile compuse sunt exprimate prin formule ce conţin variabile propoziţionale (p, q, r, …) legate
prin variabile funcţionale (f1, f2,  … fn).
Fiecare propoziţie simplă are anumită valoare de adevăr. Deci valoarea de adevăr a propoziţiei
compuse este în funcţie de valorile de adevăr ale propoziţiilor simple (componente). Funcţiile
valorilor de adevăr ale propoziţiilor compuse sunt exprimate prin anumite scheme ce se
numesc tabele (matrice) de adevăr.
Operaţiile logice cu o singură variabilă propoziţională sunt de ordinul unu (monare) iar
cu două variabile propoziţionale – de ordinul doi (binare).
Există, în total, 4 operaţii logice de ordinul unu şi 16 operaţii logice de ordinul doi. Numărul funcţiilor
valorilor de adevăr (N) pentru n variabile şi m valori de adevăr se calculează astfel: N = (mm)n
Pentru m = 2 (adevăr „1” şi fals „0”) şi n = 1 se obţin 4 funcţii de adevăr de ordinul unu (N = (2 2)1 = 4),
exprimate prin următorul tabel:

p f1 f2 f3 f4

1 1 1 0 0

0 1 0 1 0

Pentru m = 2 şi n = 2 se obţin 16 (N = (22)2 = 16) funcţii de ale valorilor de adevăr (f1, f2, …, f16):

p q 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16

1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 0 0 0 0 0 0 0 0
1 0 1 1 1 1 0 0 0 0 1 1 1 1 0 0 0 0

0 1 1 1 0 0 1 1 0 0 1 1 0 0 1 1 0 0

0 0 1 0 1 0 1 0 1 0 1 0 1 0 1 0 1 0

Cele 16 funcţii de adevăr sunt de trei tipuri:

1. funcţie întotdeauna adevărată (f1); ea se numeşte tautologie;
2. funcţie întotdeauna falsă (f16); ea se numeşte contradicţie;
3. funcţie ce conţine cel puţin un adevăr şi un fals (f2 – f15); ea se
numeşte realizabilă sau contingentă.
Denumirile acestor 16 funcţii ale valorilor de adevăr sunt:
f1 – tautologie;
f2 – disjuncţie neexclusivă sau inclusivă;
f3 – replicaţie sau implicaţie conversă;
f4 – afirmarea lui p;
f5 – implicaţie;
f6 – afirmarea lui q;
f7 – echivalenţă;
f8 – conjuncţie sau afirmare conexă;
f9 – incompatibilitate sau excluziune sau
negarea conjuncţiei;
f10 – disjuncţie exclusivă;
f11 – negarea lui q;
f12 – negarea implicaţiei;
f13 – negarea lui p;
f14 – negarea replicaţiei;
f15 – rejecţie sau negarea disjuncţiei neexclusive;
f16 – contradicţie sau negarea tautologiei.
Cele mai semnificative operaţii logice pentru raportul lor cu realitatea şi expresiile utilizate în limbajul
curent sunt: conjuncţia, disjuncţia (inclusivă şi exclusivă), implicaţia, replicaţia, echivalenţa,
incompatibilitatea.
4.7.1. Negaţia
Propoziţia logică „p” (mai corect, simbolul propoziţional) se neagă atunci când relaţiile, raporturile
reale (obiective) nu corespund „p”, ci, invers, o exclud. Negând propoziţia “p”, obţinem altă
propoziţie, contrară cu „p”, adică „non-p” sau “nu este adevărat că p”. Simbolic, negaţia este redată
prin formulele: „~p”; „Øp”; „ ”. Valorile de adevăr ale lui “p” şi “ ” le redă următorul tabel (matrice):

p
1 0 1

0 1 0

Deci valorile de adevăr ale lui „p” şi “ ” sunt opuse.

Exemple:

1. „Insulta este faptă ilicită” (p). Dacă “p” este adevărată (1), atunci “ ” este falsă (0).
2. „M. Eminescu s-a născut la Iaşi” (0); p(0) ® p(1) (adică “Nu este adevărat că M. Eminescu s-a

născut la Iaşi” (1). Dacă vom nega “ ”, vom obţine “ ”. Cu alte cuvinte, dubla negaţie este
echivalentă cu o afirmaţie.

Aceasta este o lege universală a logicii formale, adică formula  º p este universal adevărată,

independent de conţinutul lui “ ” şi “p”.

Exemple:
1. „Insulta este faptă ilicită”, deci p(1);
2. „Nu este adevărat că insulta este faptă ilicită”, deci p(0);
3. „Nu este adevărat că insulta nu este faptă ilicită”, deci p(1).
Regula dublei negaţii poate fi aplicată la simplificarea negaţiilor multiple (care conţin un număr de
negaţii mai mari decât 2).

De exemplu, ØØØØØØØØØØØØØØØP º ØP
Regulă: dacă înaintea unei expresii logice sau înăuntrul ei, urmează consecutiv câteva negaţii,
atunci ele pot fi reduse („simplificate”) câte două (câte o pereche) până va rămâne una sau nici una.
4.7.2. Conjuncţia
Simbolurile conjuncţiei sunt: “Ù”, “·”, “&” etc. În limbajul cotidian, natural (spre deosebire de cel
artificial din ştiinţa modernă) conjuncţiei îi corespund cuvintele “şi”, “iar”, “dar”, în logică – “şi… şi”.
Regulă: O conjuncţie este adevărată dacă (şi numai dacă) toate componentele sale sunt adevărate;
când, cel puţin, una din componente este falsă, conjuncţia este falsă.
Tabelul (matricea) conjuncţiei:

p q pÙq

1 1 1

1 0 0

0 1 0

0 0 0

Exemplu: Propoziţia “Dreptul penal este o ramură a dreptului şi se studiază la facultăţile juridice”
este adevărată numai într-un singur caz: când ambele propoziţii simple “dreptul penal este o ramură
a dreptului”, “el se studiază la facultăţile juridice” sunt adevărate.
Notă: tabelul unei propoziţii “moleculare”, care conţine “n” propoziţii „atomare” va avea 2n rânduri.
Deci, propoziţia pÙqÙr va avea 8 rânduri. Tabelul ei are următorul aspect:
p q r pÙqÙr

1 1 1 1

1 1 0 0

1 0 1 0

1 0 0 0

0 1 1 0

0 1 0 0

0 0 1 0

0 0 0 0

Aplicând legea negaţiei la conjuncţie, obţinem următorul tabel:

p pÙ

1 0 0 1

0 1 0 1

Am demonstrat legea necontradicţiei (noncontradicţiei): “nu e adevărat “p” şi “non-p”.

Conjuncţia are următoarele proprietăţi:
1. (pÙq) º (qÙp) (comutativitate);
2. (pÙq)Ùr º pÙ(qÙr) (asociativitate);
3. (pÙp) º p (idempotenţă).
4.7.3. Disjuncţia inclusivă (neexclusivă)
În vorbirea curentă, această operaţie logică este redată prin jonctivele (conectorii) “sau”, “ori” (“sau”,
“ori” pot avea şi sensul de “şi”, “iar”, “dacă” etc.).
Tabelul, în cazul aplicării disjuncţiei inclusive la două propoziţii “atomare” “p”, “q” prin conectorul
corespunzător (“Ú”), este următorul:

P q pÚq

1 1 1

1 0 1

0 1 1

0 0 0

Deci disjuncţia inclusivă (neexclusivă) este o propoziţie (judecată) compusă (moleculară) care este
adevărată atunci, când este adevărată cel puţin una din propoziţiile componente (atomare).
Exemple:
1. „Sergiu este avocat sau profesor de drept”.
2. „Voi reuşi la logică ori la dreptul constituţional”.

Aplicăm disjuncţia inclusivă la pÚ  (legea terţului exclus):

p pÚ

1 0 1

0 1 1

4.7.4. Disjuncţia exclusivă (alternativă)

Această operaţie logică este redată prin cuvintele “sau…sau”, “ori…ori”, “fie…fie”. Propoziţia
“moleculară” este alcătuită din propoziţii incompatibile: este adevărată sau judecata “p”, sau

judecata “q”. Disjuncţia exclusivă este redată simbolic: “ ”, “w” şi are următorul tabel:

p q p w q

1 1 0

1 0 1

0 1 1

0 0 0

Exemple:
1. „Şantajul se pedepseşte sau cu închisoare, sau cu amendă”;
2. „Ion va ocupa postul de ministru al Justiţiei sau îşi va continua activitatea de deputat al
Parlamentului”.
În tabelele de mai jos prezentăm raportul dintre conjuncţie şi disjuncţie.

p q pÚq pÙq p w q

1 1 1 1 0 0 0

1 0 1 0 1 1 1

0 1 1 0 1 1 1

0 0 0 0 1 0 0

1) 

p q pÙq pÚq

1 1 0 0 1 0 0 0 1 1 1 0

1 0 0 1 0 1 0 1 0 1 1 0
0 1 1 0 0 1 0 1 0 1 1 0

0 0 1 1 0 1 1 1 0 0 0 1

2) pÙq º 

3) pÚq º 

legile lui De Morgan

4)   º 

5)   º 
Importanţa acestor formule (legi) poate fi demonstrată, de exemplu, prin interpretarea lor verbală.
Astfel, formula (2) poate fi interpretată în felul următor: propoziţia „Fapta penală cu vinovăţie este
considerată infracţiune” este echivalentă cu „Nu poate fi considerată infracţiune o faptă ce nu este
calificată ca faptă penală sau care este lipsită de vinovăţie”. Un alt aspect important al raportului
dintre conjuncţie şi disjuncţie constă în aceea că aceşti doi operatori sunt reciproc distributivi unul
faţă de celălalt, fapt redat de formulele:

6)  ;

7)  .
Aceste formule se pot demonstra cu ajutorul tabelelor operaţiilor logice respective.
4.7.5. Implicaţia (propoziţia condiţională)
Implicaţia se citeşte: „dacă…atunci”: simbolic, este redată prin p®q sau pÉq. Simbolul
propoziţional p se numeşte antecedent, iar q – consecvent sau secvent. Implicaţiile, formulate în
limba naturală, pot exprima diverse situaţii, redate prin raportul dintre antecedent şi consecvent
(secvent):
1. legături cauzale (de exemplu, „dacă scoatem ştecherul din priză, atunci televizorul nu mai
funcţionează”);
2. legături (raporturi) conform cărora o informaţie (un fapt) devine fundament logic pentru o anumită
concluzie (de exemplu, „dacă omul are febră, atunci el este bolnav”) ;
3. legături (raporturi) care redau condiţionarea unor fenomene de către altele (de exemplu, „dacă
mâine va fi timp frumos, ne vom duce în pădure”);
4. succesiunea temporală a anumitor evenimente, fenomene (de exemplu, „dacă astăzi e marţi,
atunci poimâine va fi joi”);
5. raporturi de ordin pur logic, conform cărora se ia în consideraţie numai valoarea de adevăr a
enunţurilor (de exemplu, „dacă doi ori doi este egal cu patru, atunci Nistrul se varsă în Marea
Neagră”).
Implicaţiile în care lipsesc legăturile semantice dintre componente (antecedent şi consecvent) par
paradoxale. De exemplu, implicaţia „Dacă cerul e senin, atunci luna este făcută din caşcaval” este
adevărată când plouă, pare extrem de stranie. Sau: „Dacă doi ori doi este egal cu cinci, atunci moş
Ion Roată este Preşedintele SUA”.
Aceste enunţuri sunt adevărate numai din punct de vedere logic formal. Prezentăm tabelul
implicaţiei:

p q p ® q
1 1 1

1 0 0

0 1 1

0 0 1

Regula implicaţiei: implicaţia este falsă numai dacă antecedentul este adevărat iar consecventul ei
este fals. Sau: adevărul nu implică falsul.
Vom ilustra acest tabel prin următoarele exemple:
1. „Dacă o persoană este supusă răspunderii juridice (1), înseamnă că ea a comis faptă ilicită” (1)
– adevărat;
2. „Dacă o persoană este supusă răspunderii juridice (1), înseamnă că ea nu a comis faptă ilicită” (0)
– fals;
3. „Dacă o persoană nu este supusă răspunderii juridice (0), e posibil ca ea să fi comis faptă ilicită”
(1) – adevărat ;
4. „Dacă o persoană nu este supusă răspunderii juridice (0), înseamnă că ea nu a comis faptă ilicită”
(0) – adevărat.
4.7.6. Replicaţia (implicaţia conversă)
Este o operaţie logică exprimată în vorbirea curentă prin jonctivele (conectorii) „numai dacă…
atunci”, „numai când…atunci”, „doar dacă…atunci” ş. a.
Replicaţiei îi corespunde următorul tabel:

p q p ¬ q

1 1 1

1 0 1

0 1 0

0 0 1

Simbolului “¬” în limba naturală îi corespund expresiile p are loc cu condiţia q, „pentru q este

necesar p”, „q atunci, când p”. Atragem atenţia la următorul moment: cuvântul („operatorul”) „numai”
poate fi plasat atât în antecedent, cât şi în consecvent. Uneori replicaţia se confundă cu implicaţia.
Pentru a evita această confuzie, propunem regula: simbolul replicaţiei “¬” întotdeauna este orientat
spre cuvântul „numai”.
Exemple: O persoană este supusă răspunderii juridice numai dacă a comis o faptă ilicită
(p®q). Propunem următoarea interpretare: Dacă o persoană este supusă răspunderii juridice,
înseamnă că ea a comis o faptă ilicită.
Replicaţia exprimă condiţia necesară. Aceasta exclude (nu admite) adevărul propoziţiei compuse în
cazul falsităţii antecedentului. Implicaţiei şi replicaţiei le corespund şi forme negative:

8)   – legea contrapoziţiei;

9)   – legea conversiunii contrapoziţiei.

Exemple:
1. Dacă ai cunoştinţe, atunci reuşeşti la examen. Dacă nu ai reuşit la examen, înseamnă că nu ai
avut cunoştinţe;
2. Numai dacă este fapta ilicită, omul poate fi pedepsit;
3. Dacă nu este fapta ilicită, omul nu poate fi pedepsit.
4.7.7. Echivalenţa (propoziţia bicondiţională)
Este o operaţie logică care, în limba naturală, este redată de expresia „dacă şi numai dacă…atunci”
sau „atunci şi numai atunci când …” şi are simbolurile “«”, “º”.
Tabelul echivalenţei:

p q p « q

1 1 1

1 0 0

0 1 0

0 0 1

Exemplu: Dacă şi numai dacă o persoana comite o faptă ilicită cu vinovăţie şi nu există

circumstanţele care ar exclude răspunderea juridică (p), atunci intervine răspunderea juridică (q).
Regulă: O echivalenţă este adevărată dacă termenii ei au aceeaşi valoare de adevăr; în caz
contrar , echivalenţa este falsă.
Mai jos prezentăm tabelul general al operaţiilor principale:

p q p Ù q p Ú q p w q p ® q p ¬ q p « q

1 1 1 1 0 1 1 1

1 0 0 1 1 0 1 0

0 1 0 1 1 1 0 0

0 0 0 0 0 1 1 1

Unii operatori pot fi exprimaţi prin alţii; implicaţia (p ® q), de pildă, poate fi înlocuită cu disjuncţia (
). Ambele propoziţii au aceeaşi valoare de adevăr (Exemplul 1: Dacă plouă, atunci sunt nori.
Nu plouă , dar sunt nori).

10) 
Demonstraţie:

p q p ® q

1 1 0 1 1 1

1 0 0 0 0 1

0 1 1 1 1 1
0 0 1 1 1 1

Exemplul 2: Dacă începi lucrul, atunci du-l până la capăt este echivalent cu: Nu e adevărat că începi
lucrul şi nu-l duci până la capăt. Implicaţia se transformă în conjuncţie:

11)  .
Demonstraţie:

p q p ® q

1 1 0 1 1 1

1 0 1 0 0 1

0 1 0 1 1 1

0 0 1 1 1 1

Prezintă interes încă două operaţii logice ce au referenţi în gândirea

naturală: incompatibilitatea (excluziunea) şi rejecţia (negarea disjuncţiei inclusive).
Incompatibilitatea (are simbolul „” care se citeşte „p este incompatibil cu q”) permite orice, cu
excepţia „adevărat şi p, şi q”.
Cu alte cuvinte, p şi q nu pot fi adevărate în acelaşi timp, dar pot fi false împreună, ceea ce mai
înseamnă că cel puţin una din conjuncte este falsă:

p q p q

1 1 0

1 0 1

0 1 1

0 0 1

Exemplu: Nu se permite să fii deputat al parlamentului şi ministru, în acelaşi timp.

Incompatibilitatea este echivalentă cu disjuncţia inclusivă a negaţiilor propoziţiilor simple: (pq) º ( Ú

).
Rejecţia sau negarea disjuncţiei inclusive (are simbolul „¯” care se citeşte „nici p, nici q”) are
următorul tabel:

p q p¯q

1 1 0

1 0 0

0 1 0
0 0 1

Exemplu: Banul ascuns în pământ nici nu creşte, nici nu rodeşte (proverb).

Rejecţia este echivalentă cu negarea disjuncţiei inclusive a propoziţiilor simple: (p¯q) º ( ).

Am făcut cunoştinţă cu operatorii interpropoziţionali monari (de ordinul unu)
şi binari (de ordinul doi). Acum putem folosi aceste cunoştinţe pentru a „construi” formule
propoziţionale. Un rol important, în cadrul formulelor, îl au parantezele, de care depinde ordinea
operaţiilor logice. Mai jos vom arăta, cum se alică logica propoziţională la rezolvarea unor probleme
concrete.
Exemplu. A stabili funcţia valorilor de adevăr a enunţului „Dacă un cetăţean a comis o escrocherie
iar prejudiciul adus victimei este considerabil, atunci făptuitorul poate fi pedepsit sau cu amendă sau
cu închisoare” .
Acest enunţ conţine patru propoziţii simple: 1) un cetăţean a comis o escrocherie (p); 2) prejudiciul
adus victimei este considerabil (q); 3) făptuitorul poate fi pedepsit sau cu amendă (r); 4) făptuitorul
poate fi pedepsit cu închisoare (s). Având în vedere că fiecare din aceste propoziţii poate fi sau
adevărată (1), sau falsă (0), tabela valorilor de adevăr va conţine 16 rânduri (2 4 = 16). Acest enunţ
conţine trei operatori: unul principal (implicaţia) şi doi secundari (conjuncţia; disjuncţia exclusivă).
Formula enunţului dat este următoarea: (p Ù q) ® (r w s). Vom alcătui matricea respectivă, în care
cifrele indică ordinea operaţiilor logice: 1(p); 2 (q); 3 (r); 4 (s); 5 (Ù); 6 (w); 7 (®).

1 2 3 4 5 6 7

p q r s pÙq rws (p Ù q) ® (r w s)

1 1 1 1 1 0 0

0 1 1 1 0 0 1

1 0 1 1 0 0 1

0 0 1 1 0 0 1

1 1 0 1 1 1 1

0 1 0 1 0 1 1

1 0 0 1 0 1 1

0 0 0 1 0 1 1

1 1 1 0 1 1 1

0 1 1 0 0 1 1

1 0 1 0 0 1 1

0 0 1 0 0 1 1

1 1 0 0 1 0 0

0 1 0 0 0 0 1
1 0 0 0 0 0 1

0 0 0 0 0 0 1

Din cele expuse mai sus, putem formula unele concluzii:

1. În logica propoziţională nu se ia în de considerare conţinutul şi structura propoziţiilor logice
„atomare”, ci doar de valorile lor de adevăr.
2. Analiza logică a propoziţiilor compuse se reduce la „calculul” valorilor de adevăr conform
tabelelor operaţiilor respective.
3. Analiza propoziţiilor compuse conţine operaţii formale cu un grad de abstractizare mai înalt decât
cel al propoziţiilor simple.
4. Logica formală permite a construi propoziţii noi (inexistente în limbajul natural) echivalente
propoziţiilor din limbajul natural, dar care au alte structuri.
5. Logica propoziţională permite stabilirea valorilor de adevăr ale propoziţiilor lingvale, utilizând
dubla formalizare:
a) reducerea propoziţiilor lingvale (atunci când e posibil) la forma standard a propoziţiilor logice
(compuse);
b) stabilirea conectorilor interpropoziţionali şi calcularea valorilor de adevăr ale propoziţiei compuse.
Atragem atenţia la următorul moment: logica enunţurilor permite să interpretăm structura formală
doar a textelor descriptive şi nu a celor cu conţinut pragmatic, adică cu componente imperative,
expresive, emoţionale, opinabile (de opinie) etc.