Eugen Balaban Cătălin Nicolae Calistru

LOGICĂ
COMPUTAŢIONALĂ

Editura POLITEHNIUM
Capitolul 1. Introducere
Logica este cuvânt derivat din termenul elin λόγος (logos).
În limba greacă veche expresia „logos” avea următoarele
înţelesuri: cuvânt, idee, raţiune, ordine.
Heraclit din Efes utiliza termenul „logos” cu înţelesul de
ordine necesară, proprie atât cosmosului, lumii materiale
cât şi gândirii omeneşti în forma ei superioară.
Filosofii stoici elini au dat cuvântului „logos” un sens
idealist, înţelegând prin logos raţiunea cosmică, divină.
Mai târziu filosoful Filon Iudeul a utilizat cuvântul „logos”
desemnând prin el raţiunea divină ca forţă mijlocitoare între
Dumnezeu şi lume.
Teologii creştini au utilizat cuvântul „logos” pentru a
desemna raţiunea divină ca forţă mijlocitoare între
Dumnezeu şi lume, identică cu Iisus.
Geneza logicii s-a produs în antichitate în lumea Greciei
sclavagiste. Necesitatea studierii raţionale a gândirii a fost
determinată de intensificarea preocupărilor de cunoaştere
ştiinţifică a lumii faptuite de învăţaţii elini.
Astfel, Democrit, aproximativ între anii 460-370 î.e.n.
pornind de la cercetările naturii a fost determinat să

2
studieze inducţia, analogia, ipoteza şi a formulat legea
raţiunii suficiente.
În continuare, la constituirea logicii şi-au adus contribuţia
filosofii sofişti prin practica demonstraţiei.
Gânditorul Socrate aproximativ între 469-399 î.e.n. prin
centrarea reflecţiei pe suflet a adâncit preocuparea pentru
modurile de gândire.
Discipolul lui Socrate, Platon aproximativ între anii 427-
347 î.e.n. ocupându-se de studiul genurilor supreme ale
ideilor a încercat o clasificare a categoriilor şi formularea
unor legi ale logicii.
Logica a fost structurată, sintetizată şi expusă într-o formă
durabilă de către filozoful Aristotel (circa 384-322 î.e.n.).
Aristotel a revizuit şi generalizat cunoştinţele de până la el
despre formele gândirii fiind primul gânditor care a scris o
operă centrată special pe studiul gândirii omului. A
considerat că formele centrale ale gândirii sunt noţiunea,
judecata şi raţionamentul. Filozofii stoici au contribuit la
dezvoltarea logicii prin apropierea ei de retorică şi
gramatică.
Prin tradiţie, logica este studiată ca disciplină filozofică,
fiind una dintre cele trei discipline ale clasicului trivium,
alături de gramatică şi retorică.
Logica este o specie a cunoaşterii exacte. Obiectul
cunoaşterii sale este forma abstractă a gândirii umane.
În studiul formelor gândirii umane logica separă forma de
conţinutul informaţional, afectiv şi volitiv precum şi de
mijlocul exteriorizării formei gândului adică limba naturală
luând în cercetare numai forma intelectivă, cognitivă,
raţională, obiectivă a gândirii considerând mijlocul de
comunicare ca element convenţional.
Odată făcută această primă separaţie logica efectuează a
doua operaţie: separarea formelor corecte de cele incorecte
adică a celor valide de cele nevalide. În continuare se ocupă
preponderent de cercetarea formelor valide de gândire.
Scopul final este practic, deoarece există nevoia individuală
şi socială de eficienţă a gândirii aplicate.

3
În prezent logica există pe mai multe nivele de structurare.
Se practică logica de bază în care coexistă logica
tradiţională, aristotelică sau generală şi logica modernă,
matematică sau simbolică numită şi logistică.
Alături de logica de bază s-au iniţiat şi dezvoltat cercetări
speciale de logică în conexiune sau în baza altor discipline
ştiinţifice dând naştere unor logici speciale. Asupra
sistemelor logice tradiţionale şi moderne în special s-au
dezvoltat cercetările logice care le depăşesc sub aspectul
generalităţii, cercetări reunite sub numele de metalogică.
Reflecţiile cele mai generale asupra logicii actuale se fac
asupra conceptelor logice fundamentale, asupra condiţiilor
şi metodelor formale şi asupra finalităţii logicii, reflecţii ce
poartă denumirea de filozofia logicii sau logică filozofică.

Logica formală şi celelalte ştiinţe

Logica studiind forma gândirii se deosebeşte de toate
celelalte ştiinţe care reţin conţinutul gândirii. Pe fizician, pe
chimist, pe biolog, pe sociolog îl interesează în primul rând
ce anume se afirmă sau se neagă într-un act de găndire.
Un raport aparte există între psihologie şi logică.
Psihologia studiază fenomenele psihice printre care există şi
gândirea. Ea cercetează gândirea ca proces psihic în
complexitatea lui internă şi externă adică în legile sale de
proces psihic de cunoaştere normală şi patologică şi în
relaţiile sale cu condiţiile şi factorii externi gândirii cum ar fi
memoria, afectivitatea, imaginaţia, stările neurofiziologice, cu
evoluţia individuală.
Logica se ocupă numai de condiţiile gândirii normale, corecte
luând în considerare formele eronate doar în vederea
delimitării şi prescrierii formelor corecte de gândire. În
această situaţie logica nu este în conflict cu psihologia, ci în
colaborare, pentru că înformaţiile privitoare la condiţiile
preliminare ale unei gândiri normale sunt necesare pentru
accesul la formele corecte de gândire urmărite de cercetarea
logică. În această fază logica încă mai are de a face cu
psihologia deoarece o categorie de cauze ce determină
abaterea gândirii de la corectitudine este de natură
extralogică cauze denumite paralogisme ce sunt de

4
competenţă comună psihologiei şi logicii. După detaşarea de
factorii paralogici, logica îşi preia mai deplin obiectul mai
având de luptat cu a doua categorie de factori care ţin într-
adevăr de corectitudinea formelor şi operaţiilor găndirii,
anume cu grupul sofismelor adică a erorilor logice propriu
zise. Însă odată obţinute condiţiile normalităţii gândirii şi
realizată trecerea la formele corecte, logica se află pe
tărâmul ei unde poate opera distincţiile proprii între
genurile şi speciile formelor corecte şi celor incorecte. În
acest stadiu logica nu mai are de a face de loc cu fenomene
afective, volitive sau de altă natură preocupându-se exclusiv
de aspectul obiectiv al formelor gândirii.

O altă disciplină care se intersecteză cu logica este

lingvistica. Cauza care face ca lingvistica să se întâlnească
cu logica este strânsa legătură dintre limbaj şi procesul
gândirii. Pentru ca o formă de gândire să existe ea are
nevoie de o materializare fie şi în forme interiorizate,
subiective. Fără această materializare nu pot fi executate
operaţii nici asupra formelor nici asupra conţinutului
informaţional al gândirii.
Lingvistica a descoperit că între materializarea formelor
gândirii şi formele sale pure nu este o dependenţă absolută,
ci una relativă, astfel încât o formă de gândire şi un
conţinut se pot materializa în moduri diferite putându-se
exprima de exemplu aceeaşi judecată cu acelaşi conţinut în
limbi diferite.
Deci raportul dintre forma mentală a gândirii şi
materializarea sa lingvistică este totodată necesar şi
convenţional. Nu există o relaţie de identitate între semn şi
înţeles. Totuşi raportul dintre forma gândirii, conţinutul
informaţional al ei şi materializarea acestora este de
subordonare. Gândirea subordonează limbajul. Datorită
acestor relaţii lingvistica prin cercetarea şi adecvarea
limbajului ca vocabular şi gramatică are o contribuţie
substanţială la elucidarea problemelor calităţii actului de
gândire.

Metodă
Pentru logică, metoda este un ansamblu de prescripţii
obţinute prin transformarea propoziţiilor unei teorii în reguli

5
de acţiune practică şi intelectuală în scopul rezolvării
problemelor de logică.
Logica de bază (logica tradiţională, aristotelică sau generală
şi logica simbolică modernă, matematică sau simbolică) se
caracterizează prin trei metode fundamentale:
standardizarea, simbolizarea şi formalizarea.
●Standardizare logică
Standardizarea logică este transformarea enunţărilor din
limba naturală, fără a le altera conţinutul, în expresii din care
poate fi detaşată structura lor logică.
●Simbolizare
Simbolizarea se materializează prin introducerea de
simboluri speciale -constante şi variabile-cu ajutorul cărora
forma logică a acestor enunţuri este fixată în formule
specifice. Se utilizează numai parţial în logica generală şi
extins în logica simbolică.
●Formalizare
Formalizarea este finalizarea teoriei logice într-o formă
calculatorie. Se utilizează numai în logica simbolică fiind un
criteriu eficace de deosebire între logica generală şi logica
simbolică.
În contemporaneitate logicienii dispun de mai multe clase
de metode de cunoaştere logică datorită potenţialului
generalizator al metodelor matematice moderne pe care
logica le-a preluat foarte productiv în planul cunoaşterii.

6
 Filosofii greci

Heraclit din Efes (Greacă: Ηρακλειτος Herakleitos) (aproximativ 535 -

475 î.Hr.), cunoscut ca "Obscurul" (Skoteinos), a fost un filozof grec
presocratic. El nu a fost de acord cu Thales, Anaximandru şi Pitagora în
legătură cu substanţa fundamentală şi considera că elementul
fundamental din care derivă toate celalalte este focul, în locul apei,
aerului sau pământului, cum considerau filozofii care l-au precedat .
Acest lucru a dus la convingerea că schimbarea este un lucru real şi că
stabilitatea e iluzorie. Pentru Heraclit, totul este "într-un flux", după cum
spune binecunoscutul său aforism "Panta Rei":
Παντα ρει και ουδεν μενει
Totul curge, nimic nu rămane neschimbat.
De asemenea a ajuns cunoscut pentru că a spus: "Nici un om nu poate să
intre în apa aceluiaşi râu de două ori, deoarece nici râul şi nici omul nu
mai sunt la fel." Această afirmaţie exemplifică punctul culminant al
credinţei materialiste. Materia lucrurilor se transformă tot timpul, şi
singurul lucru constant este forma, care poate fi exprimată în limbajul
atemporal al formulelor matematice.
Punctul de vedere al lui Heraclit, prin care explicarea schimbării ar trebui
să fie baza oricărei teorii naturale se opunea foarte puternic lui
Parmenide, care considera că schimbarea este o iluzie şi că totul este
static.
Unica sa scriere care s-a păstrat, căreia posteritatea i-a dat titlul de Peri
physeos (Despre natură), nu este o lucrare sistematică, ci mai degrabă un
jurnal în care autorul şi-a consemnat, sub formă de maxime, concluziile
asupra unor probleme-cheie ale filosofiei. Interpretarea celor 130 de
fragmente rămâne şi astăzi subiect de dispută. Totul în univers şi societate
se supune unei ordini necesare, desemnate de Heraclit cu numele logos.
Gândirea lui Heraclit a avut în antichitate o puternică influenţă asupra

7
stoicilor; a exercitat o constantă fascinaţie pentru Hegel, Marx, Engels şi
Lenin.
Referitor la limbajul lui Heraclit, Socrate i-ar fi spus lui Euripide: "Partea
pe care am înţeles-o e minunată şi îndrăznesc să cred că e la fel şi cea pe
care n-am înţeles-o; dar este nevoie de un cufundător din Delos spre a
înţelege totul" (Diogene Laerţiu, II, 22)

Filon din Alexandria (Φίλων ο Αλεξανδρεύς ori Φίλων (ο) Ιουδαίος,

Filon Iudeul, în ebraică ‫ ןוליפ‬, Filon Ha'alexandroni sau ‫ הידידי‬Yedidia
Ha'alexandroni; n. 25 î.Hr. – d. 40 d.Hr.) a fost un filosof mistic evreu de
limba greacă din Egipt, şeful şcolii iudeo-alexandrine. A încercat să
combine religia iudaică cu platonismul, pitagorismul şi stoicismul. A
recurs în acest scop la interpretări alegorice ale dogmelor religioase
tradiţionale în spiritul acestor concepţii filosofice. Concepţiile sale au
avut un rol important în formarea teologiei creştine.

8
Democritos (greacă: Δημόκριτος) (c. 460 - c.370 î.Hr.), a fost filosof
grec presocratic. Democrit este un important filozof grec, descendent al
unei bogate familii din Abdera, Tracia. Democrit a călătorit mult (Grecia,
Egipt, Persia), a revenit apoi în cetatea natală unde a devenit celebru prin
vastitatea şi enciclopedismul cunoştinţelor sale. Democrit a preluat teoria
atomistă a dascălului său, Leucip, dezvoltând-o într-un adevărat sistem
filosofic, conform căruia la baza lumii se află atomii, care coincid cu
realul - plinul (to on), şi vidul, neantul - golul (to menon). Atomii sunt
particule solide, indivizibile, imperceptibile, necreate şi eterne, în
continuă mişcare; din combinarea lor, iau naştere toate lucrurile care
alcătuiesc universul (atât corpurile materiale cât şi sufletul uman).
Spre deosebire de alţi filosofi care credeau într-o lume unică, având
pământul în centru, Democrit formulează teza lumilor infinite. Democrit
a fost primul care a afirmat că forţa motrice a istoriei omenirii este nevoia
(chreia), necesităţile oamenilor. Democrit a emis ideea dezvoltării
ascendente a societăţii omeneşti. Poziţia lui Democrit era anti-teza
mitului despre epoca de aur şi decăderea permanentă a umanităţii. Opera
sa, extrem de bogată şi variată (peste 50 de tratate), se distinge prin
claritatea lingvistică şi eleganţa stilului, Cicero comparându-l pe
Democrit cu Platon în această privinţă. Diogene Laerţiu menţionează
titlurile a 12 tratate ale lui Democrit despre matematică (Geometrika,
Arithmoi - Numere etc), 16 de fizică (Cosmographie, Perton planeton -
Despre plante), 8 de etică (Peri andragathias e Peri aretes - Despre
bărbăţie sau despre virtute; Peri euthymies - Despre bucurie), 8 de
muzică (Peri rythmon kai harmonies - Despre ritmuri şi armonie),
grupate în tetralogii.
Gândirea lui Democrit, cel mai de seamă filosof materialist al lumii
antice, a exercitat o puternică influenţă de la Epicur şi Lucreţiu până la
Francis Bacon, Galileo Galilei şi Leibniz.
Eleaţii au pregătit drumul spre atomismul materialist, prin viziunea lor
despre o materie constantă şi imobilă, care nu poate fi sesizată decît de

9
gândire, aceasta fiind singura modalitate care este există cu adevărat şi
care se deosebeşte de schimbarea înşelătoare a aparenţelor senzoriale.
Pitagoreii au pregătit de asemeni drumul spre ideea că toate calităţile
senzoriale trebuie să fie reduse la anumite relaţii numerice între formele
corpurilor. Atomiştii au putut să formuleze, datorită acestor idei, un
concept clar despre cum trebuie gândită materia ca ultimul fundament al
tuturor apariţiilor. Cu formularea acestui concept, materialismul a fost
desăvârşit ca teorie consecventă a apariţiei lucrurilor din materie. Pasul
acesta a fost îndrăzneţ şi cu urmări importante pentru istoria filozofiei şi a
ştiinţei. Este pasul pe care l-a făcut Democrit.

Socrate (n. cca. 470 î.Hr. – d. 7 mai 399 î.Hr.) (Greacă: Σωκράτης
Sōkrátēs) a fost filosof al Greciei Antice. Socrate s-a născut la Atena în
dema Alopex, în 470 î.Hr., adică la sfârşitul războaielor medice. Mama
sa, Phainarete, era moaşă; tatăl său, Sophroniscos, era sculptor. Probabil
că Socrate a primit educaţia de care aveau parte tinerii atenieni din
vremea sa: a trebuit să înveţe muzică, gimnastică şi gramatică, adica
studiul limbii bazat pe comentarii de texte. Printre maeştrii a căror
frecventare ar fi contribuit la formarea gândirii lui Socrate, Maximus din
Tyr citează doua femei: Aspasia din Milet, o curtezană, şi Diotima din
Mantineea, o preoteasă. Despre prima, Platon vorbeşte în Menexenos, dar
este evidentă ironia lui Socrate atunci când face din ea un profesor de
elocinţă; şi Xenofon vorbeşte de Aspasia în legatură cu Socrate, iar după
Eschine, ea l-ar fi învăţat pe Socrate doctrina dragostei care-i face pe
oameni mai buni. Cât despre Diotima, ea este cunoscută mai ales datorită
celebrului pasaj din Banchetul, unde preoteasa din Mantineea povesteşte
naşterea lui Eros.
Asupra vieţii de familie a lui Socrate posedăm câteva amănunte nu
întotdeauna concordante; cert este că el s-a căsătorit cu Xantippe. Socrate
a avut trei copii, Lamprocles, primul născut, Sophroniscos şi Menexene.

10
La începutul războiului peloponesiac îl găsim la asediul Potideei, în
Chalcidica, între anii 432 şi 429. L-a avut ca tovarăş de arme pe
Alcibiade, pe care-l salvează atunci când acesta, rănit, e cât pe ce să cadă
în mâinile duşmanului. În 424, cinci ani după ciuma abătută asupra
Atenei, îl regăsim pe Socrate în bătălia de la Delion, unde trupele
ateniene sunt zdrobite de către tebani. Acolo el îi salvează viaţa lui
Xenofon, prins sub calul care căzuse peste el. În 422, Socrate participă la
expediţia pentru cucerirea oraşului Amfipolis.
Curajul lui Socrate merge mână în mână cu o răbdare, o simplitate şi o
stăpânire de sine capabile să înfrunte orice încercare; la banchete era un
conviv vesel şi agreabil, care bea la fel de mult ca tovarăşii săi, dar fără a
se cufunda vreodată în beţie, aşa cum li se întâmplă acestora, ispravă ce-l
umplea de admiraţie pe Alcibiade. Mânia, ieşirile violente, duşmănia îi
sunt necunoscute. Primind de la cineva o lovitură de picior, iar oamenii
mirându-se de resemnarea sa, Socrate se justifica: "Dacă un măgar m-ar
fi lovit cu copita, l-aş fi dat în judecată?"
Îmbrăcămintea lui Socrate era întotdeauna modestă, atât din cauza
sărăciei, cât şi a simplităţii sale; niciodată n-a fost văzut afisând o
neglijenţă vestimentară, cum o vor face cinicii. Unii îşi afectează
zdrenţele, de aceea i-a şi spus Socrate filosofului cinic care-şi etala
găurile hainei: "Îţi văd deşertăciunea prin mantie". Lui Socrate nimic nu-
i este mai străin decât aroganţa iar atunci când vede în agora Atenei
obiectele de tot felul expuse de negustori admiraţiei şi lăcomiei
cumpărătorilor, se mulţumeşte să spună: "Câte lucruri de care eu nu am
nevoie există!".
S-a zis că Socrate era deosebit de urât; chel, purtând barbă, cu nasul
borcanat. Alcibiade după ce afirma în Banchetul că Socrate seamănă cu
satirul Marsyas, el precizează că este asemeni acelor statui de sileni care
se deschid şi conţin înăuntru imaginile unor divinităţi, chipul lui Socrate
ascuzând cel mai frumos dintre suflete, la fel cum discursurile sale
aparent naive şi glumeţe ascund cea mai mare profunzime. Figura lui
Socrate nu putea să nu-i scandalizeze pe atenieni, întrucât pentru ei
frumuseţea fizică era simbolul frumuseţii lăuntrice şi nimic nu părea a fi
mai incompatibil decât urâţenia lui Socrate şi puritatea sa morală.
O personalitate de anvergură ca a lui Socrate nu putea să nu ajungă să fie
urâtă de vanitoşi şi, mai ales, neînţeleasă de spiritele mărginite, care
vedeau în el doar un parazit ce se slujea de ironie, îşi atrăgea simpatia
tinerilor şi constituia un pericol pentru ordinea socială. În 398, Socrate a
fost acuzat de către Meletos, Anytos şi Lycon. Actul de acuzare era astfel
întocmit: "Eu, Meletos, fiul lui Meletos, din dema Pitthea, acuz sub

11
jurământ pe Socrate, fiul lui Sophroniscos, din dema Alopex. Socrate se
face vinovat de crima de a nu recunoaşte zeii recunoscuţi de cetate şi de a
introduce divinităţi noi; în plus, se face vinovat de coruperea tinerilor.
Pedeapsa cerută: moartea".
Meletos era un poet obscur, iar Lycon era retor; sufletul procesului pare
să fi fost Anytos, un tăbăcar bogat care reprezenta interesele
comercianţilor, fiind aşadar puternic şi influent. Socrate i-a reproşat
public faptul de a nu se gândi la educaţia fiului său decât pentru a face din
el un tăbăcar capabil să preia afacerile părintelui, de unde, conform lui
Xenofon, dorinţa de răzbunare a lui Anytos. După toate aparenţele,
Anytos era sincer convins că vede în Socrate un personaj periculos.

Moartea lui Socrate pictat de Jacques-Louis David; Metropolitan Museum of Art,

New York

Procesul lui Socrate nu este doar un eveniment istoric singular, irepetabil;

procesul lui Socrate este procesul intentat gândirii care cercetează,
dincolo de mediocritatea cotidiană, adevaratele probleme. Socrate este
acela care, uimindu-ne, ne interzice să gândim potrivit unor obişnuinţe
dobândite. Socrate se situează aşadar la antipozii confortului intelectual,
ai conştiinţei împăcate şi ai seninătăţii blajine.
Adus în faţa tribunalului, Socrate refuză ajutorul lui Lysias, avocat de
meserie. Textul lui Platon Apărarea lui Socrate reproduce probabil
îndeaproape apărarea prezentată de Socrate judecătorilor. Această
pledoarie se împarte în trei părţi:

12
 • Socrate spune cine este şi le va înfăţişa judecătorilor misiunea
încredinţată lui de către divinitate: să deştepte conştiinţa
contemporanilor săi. Nu reuşeste să-i convingă pe judecători;
limbajul minciunii se dovedeşte mai convingător decât cel al
adevărului. Judecătorii deliberează şi 281 de voturi îl declară pe
Socrate vinovat, contra a 278 (sau 221 după alte manuscrise).
Acuzatorii ceruseră moartea, dar acuzatul era liber să facă o
contrapropunere iar judecătorii urmau să aleagă una ori alta dintre
pedepse.
• Socrate cere să fie hrănit în pritaneu. Iată ultimul act al serioasei
ironii a lui Socrate, faptul de-a cere o recompensă pentru felul cum
s-a purtat nu este din partea sa sfidare, ci sinceritate. Fiindcă
trebuia stabilită o sancţiune va propune o amendă de o mină, adică
întreaga lui avere. Răspunsul lui Socrate le-a părut probabil
judecătorilor o insultă adusă magistraţilor, aşa încât la urne
condamnarea la moarte a avut 80 de voturi mai mult decât avusese
vinovăţia sa.
• Socrate le spune adio judecătorilor săi, făcându-i responsabili pe
vecie pentru moartea sa
Socrate a stat înlănţuit 30 de zile, dar în fiecare zi primea vizita
prietenilor şi se întreţinea cu aceştia. Ei n-au stat degeaba şi-au pregătit
un plan de evadare pe care Socrate îl refuza. La data executării sentinţei,
toţi prietenii lui Socrate erau de faţă cu excepţia lui Aristippos, a lui
Xenofon, aflat în Asia şi a lui Platon, bolnav. Socrate îşi dedică ultimile
clipe conversaţiei cu prietenii săi pe tema nemuririi sufletului, iar
cuvintele-i ne-au fost păstrate de Platon în Phaidon. Socrate se îmbăiază
pentru ultima oară şi refuză să aştepte ca soarele să fi dispărut cu totul la
orizont înainte de a bea otravă. Apucând cu o mână sigură vasul cu
cucută, el sorbi fără ezitare sau repulsie băutura mortală. Criton, îi sunt
dator lui Asclepios un cocoş, vă rog să nu uitaţi să i-l daţi, acestea au fost
ultimile sale cuvinte. Trebuie să înţelegem aici, urmând sugestia lui
L.Robin, că Socrate îl roagă pe Criton să aducă o jertfă zeului medicinei
drept mulţumire că i-a vindecat sufletul de boala de-a fi fost unit cu un
trup.
Gândirea socratică gravitează în jurul cunoaşterii de sine - Gnothi se
auton. (Cunoaşte-te pe tine însuţi). Esenţială pentru om este capacitatea
sa de a intra în relaţie de dialog, Socrate punând pe prim plan sufletul iar
nu corpul. Pentru Socrate, cunoaşterea propriei noastre fiinţe şi a
destinului acesteia se realizează pe două căi:
• mediat, pe cale oraculară, prin metode mantice, divinatorii

13
 • directă, prin cunoaşterea de sine, care invită la contemplarea
interioară, la introspecţie, acţiune posibilă datorată intervenţiei
daimonului
Socrate a fost primul gânditor care a luat ca obiect al meditaţiei sale fiinţa
umană. Începând cu Socrate, omul devine în mod exclusiv o problemă
pentru el însuşi. "Persoana ta este sufletul tău" spunea Socrate (Platon,
Alcibiade)

Platon (Greacă: Πλάτων; Plátōn) (n. cca. 427 î.Hr. — d. cca. 347 î.Hr.)
a fost un filozof al Greciei antice, student al lui Socrate şi învăţător al lui
Aristotel. Împreună cu aceştia, Platon a pus bazele filozofice ale culturii
occidentale. Platon a fost de asemenea matematician, scriitor al
dialogurilor filozofice şi fondatorul Academiei din Atena, prima instituţie
de învăţământ superior din lumea occidentală.
S-a născut într-o familie aristocratică, la Atena sau pe insula Egina, având
ca tată pe Ariston (descendent al regelui Codros) şi ca mamă pe
Perictione (dintr-o familie înrudită cu Solon). Numele de naştere al său
era Aristocles; Platon a fost o poreclă primită datorită pieptului său lat.
Copilăria este marcată de războiul peloponesiac şi luptele civile între
democraţi şi aristocraţi. La 20 de ani devine discipol al lui Socrate,
rămânând alături de el vreme de 8 ani, până la moartea acestuia.
Înclinaţiile poetice, talentul în domeniul teatrului le-a înnăbuşit şi s-a
dedicat total filosofiei. La moartea lui Socrate (399 î.Hr.) nu a putut fi de
faţă, fiind bolnav. Condamnarea nedreaptă a maestrului l-a îndemnat să-l
reabiliteze (Apologia lui Socrate), dialogurile de tinereţe purtând marca
puternică a filosofiei socratice. Refugiat o vreme la Megara, se bucură de
prezenţa lui Euclid, alt discipol al lui Socrate. Realizează mai multe

14
călătorii: în Egipt se familiarizează cu matematica; în Cirene intră în
legătură cu matematicianul Teodor; în coloniile din Italia de Sud face
cunoştinţă cu pitagoreicii; în Sicilia, la Siracuza este invitat de tiranul
Dionysios cel Bătrân. O tradiţie spune că Dyonisios cel Bătrân l-a vândut
pe Platon ca sclav în Egina deoarece îi considera supărătoare prezenţa,
dar prietenii l-au cumpărat şi eliberat din sclavie. Acest fapt ar putea
explica hotărârea lui Platon de a se retrage din politică şi de a deschide o
şcoală filosofică la Atena, lângă gimnaziul închinat lui Heros Akademos,
de unde şi numele Academia. Organizarea şcolii era asemănătoare
societăţilor pitagoreice, cu o ierarhie bine structurată. Şcoala va funcţiona
aproape 1000 de ani; unul dintre obiectivele cele mai importante fiind
acela de a contribui la pregătirea politică a oamenilor politici. Academia
lui Platon este închisă în 529 d.Hr. la ordinul împăratului Iustinian. După
ce împlinise deja 60 de ani, Platon a mai efectuat două călătorii la
Siracuza, în speranţa de a-l influenţa pe Dionysios cel Tânăr pentru
proiectele sale de reformă politică şi filosofică. Din păcate proiectul
eşuează definitiv. S-a stins din viaţă cum spune Cicero, „cu condeiul în
mână” („scribens mortuus est”).
Este cel dintâi filosof de la care au rămas scrieri complete: 35 de scrieri şi
13 scrisori (dintre care doar una, a şaptea, pare a fi autentică). El a creat
specia literară a dialogului, în care problemele filosofice sunt abordate
prin discuţia dintre mai mulţi interlocutori, Socrate fiind cel mai adesea
personajul principal. Lewis Campbell a fost primul cercetător care a
demonstrat prin studiul stilometric că dialogurile Philebos, Critias,
Legile, Timaios şi Omul politic pot fi grupate şi sunt clar distinse de
Parmenides, Phaidros, Republica şi Theaitetos. Studiile recente
demonstrează imposibilitatea stabilirii ordinii cronologice a dialogurilor,
care tradiţional sunt grupate după criterii tematice şi încearcă să
urmărească o evoluţie a gândirii lui Platon. Cronologia dialogurilor nu
mai poate fi stabilită astăzi decât în linii mari.
●Dialoguri de tinereţe
Aceste dialoguri sunt unite prin prezenţa lui Socrate şi reprezintă cea mai
veridică sursă despre personalitatea şi filosofia sa, de aceea sunt
supranumite „dialoguri socratice”. Majoritatea îl prezintă pe Socrate
discutând un subiect de natură etică (prietenia, pietatea) cu un prieten sau
cu cineva pe care îl crede expert în domeniu. Cu ajutorul unui şir de
întrebări interlocutorii săi înţeleg că ale lor cunoştinţe sunt superficiale şi
nu sunt adevărate.
• Apărarea lui Socrate (ἀΠολογία Σωκράτους)
• Euthyphron (Εὐθύφρων)

15
 • Criton (Κρίτων)
• Protagoras (Πρωταγόρας)
• Ion (Ἴων)
• Laches (Λὰχης)
• Lysis (Λύσις)
• Charmides (Χαρμίδης)
• Republica (Πολιτεία), cartea I
●Dialoguri de tranziţie
În unele din dialogurile din tinereţe Socrate este prezentat de Platon ca
oferind răspunsuri clare la întrebările interlocutorilor, punând baza unei
doctrine filosofice. În discuţiile ţinute de Socrate intervine şi Platon, care
începe să promoveze ideile proprii, cum ar fi că bunătatea este
înţelepciune, şi că nimeni nu face răul cu bunăvoinţă. Aceste idei probabil
aparţineau lui Socrate, dar sunt preluate de Platon şi ulterior elaborate.
Specifice acestui grup de dialoguri sunt ideile platonice despre
imortalitatea sufletului, justiţie, şi cunoştinţe. Pentru prima dată, Platon
exprimă idea că cunoştinţele vin din înţelegea formelor (sau esenţelor)
neschimbătoare ale lucrurilor, astfel elaborând binecunoscuta „teorie a
formelor”.
• Gorgias (Γοργίας)
• Menon (Μένων)
• Euthydemos (Εὐθύφρων)
• Hippias Minor (Ἱππίας μειζών)
• Cratylos (Κρατύλος)
• Hippias Maior
• Menexenos (Μενέξενος)

●Dialoguri de maturitate
• Banchetul (Συμποσίον)
• Phaidon (Φαίδων)
• Phaidros (Φαῖδρος)

16
 • Republica (Πολιτεία), cărţile II — X

●Dialoguri de bătrâneţe
• Theaitetos (Θεαίτητος)
• Parmenide (Παρμενίδης)
• Sofistul (Σοφιστής)
• Timaios (Τίμαιος)
• Omul politic (Πολιτικός)
• Philebos (Φίληβος)
• Critias
• Legile

●Doctrina
Dialectica este metoda prin care se ajunge la cunoaşterea ideii, obiectul
cunoaşterii adevărate (episteme); procedeul prin care ne ridicăm din
lumea sensibilă în lumea suprasensibilă, metafizică; în cunoaşterea
metafizică intervine intelectul analitic (dianoia) şi intelectul pur (nous).
Mitul peşterii este o imagine alegorică a lumii şi a modului cum poate fi
cunoscută.

Platon şi Aristotel de Raphael

17
 ●Metafizica
Platonismul este un termen folosit de savanţi pentru a se referi la
consecinţele intelectuale ale negării realităţii lumii materiale. În unele
dialoguri, cel mai remarcabil, în Republica, Socrate inversează intuiţia
oamenilor despre ce se poate cunoaşte şi ce este realitate. În timp ce toţi
oamenii acceptă realitatea obiectelor, care sunt perceptibile simţurilor lor,
Socrate are o atitudine dispreţuitoare faţă de oamenii, care cred că pentru
a deveni reale lucrurile trebuie să fie palpabile. În Theaetetus, el îi
numeşte „eu mousoi: ad literam «fericiţi fără muze»”(Theaetetus 156a).
Cu alte cuvinte, aceşti oameni trăiesc fără inspiraţia divină, care îi dă lui,
şi altor oameni ca el, accesul la înţelesuri superioare despre realitate.
Ideea lui Socrate, că realitatea nu este disponibilă celor ce folosesc
simţurile, a creat divergenţe cu locuitorii Atenei şi cu simţul comun.
Socrate credea că cel care vede cu ochii este orb, şi această idee este cel
mai des amintită în legătură cu alegoria peşterii. Alegoria peşterii
(Republica 7. 514a) este o asemănare paradoxală prin care Socrate
argumentează că lumea invizibilă este cea mai inteligibilă („noeton”) şi
că lumea vizibilă („(h)oraton”) este cel mai puţin posibilă pentru
cunoaştere, şi cea mai obscură.
●Teoria ideilor
Teoria ideilor reprezintă nucleul filosofiei platonice ce se regăseşte în
Phaidon, Republica (cărţile VI — VII), Banchetul şi Phaidros.
Distincţia existenţa sensibilă/existenţa inteligibilă este baza teoriei
ideilor; planul existenţei sensibile este acela al realităţii aparente,
accesibilă cunoaşterii prin simţuri, lumea Peşterii care fundamentează
opinii (doxa); planul existenţei inteligibile este acela accesibil doar
cunoaşterii de tip raţional, lumea din afara Peşterii, lumea Formelor Pure,
a Ideilor, lumea metafizică a realităţii esenţiale.
Ideile se caracterizează prin:
• Desemnează o existenţă absolută (sunt simple)
• Sunt o existenţă substanţială (există în sine şi prin sine)
• Reprezintă o existenţă eternă
• Desemnează o existenţă universală (ideea închide în sine toate
calităţile particulare)
• Desemnează o existenţă imuabilă (neschimbătoare)

18
Lumea sensibilă este o copie palidă a lumii Ideilor; corpurile fizice nu au
realitate decât dacă participă („methexis”) la Idei ca prototipuri
(„paradigma”) ale lucrurilor.
„Mitul Peşterii” (Republica, cartea a VII–a):
• simboluri:
o peştera — lumea sensibilă (a realităţii aparente);
o întunericul peşterii — ignoranţa omului incult, limitat;
o lanţurile — prejudecăţile, simţurile care ne limitează;
o focul — lumina cunoaşterii;
o umbrele de pe peretele peşterii — imaginile corpurilor fizice,
aparenţele care generează opinii întâmplătoare (păreri, rodul
percepţiilor şi al imaginaţiei);
o corpurile purtate prin faţa focului — aparenţele adevărate,
realitatea fizică, generează opiniile adevărate („orthe doxa”),
suişul greu spre ieşirea din peşteră — drumul iniţiatic spre
cunoaşterea esenţială, cunoaşterea prin intelectul analitic;
o contemplarea lumii din afara peşterii — cunoaşterea
metafizică, prin intelectul pur (episteme, cunoaşterea
adevărată prin intelect şi raţiune)
o Soarele — Ideea Binelui (Perfecţiunea)
Sufletul se aseamănă cu Ideile pentru că este simplu, nemuritor, cunoaşte
lumea inteligibilă printr-un proces de conversiune a cărui forţă o
constituie erosul (iubirea — are ca efect uitarea, în vederea dobândirii
purităţii primare); cunoaşterea Ideilor este doar o reamintire
(„anamnesis”) a sufletului încarcerat în corpul fizic (ideea corpului —
închisoarea este o reminescenţă a orfismului); menirea sufletului este să
pregătească omul pentru moarte (eliberarea sufletului nemuritor şi
întoarcerea în lumea ideilor); condiţia eliberării definitive a sufletului este
o viaţă virtuoasă; filosofia este pregătirea sufletului pentru recunoaşterea
imortalităţii sale.

●Teoria formelor
„Teoria formelor” se referă la încrederea lui Platon precum, că lumea
materială care ne înconjoară nu este una reală, ci numai o umbră a lumii
reale. Platon vorbea despre forme când încerca să explice noţiunea de

19
universalii. Formele, după Platon, sunt prototipuri sau reprezentări
abstracte a unor tipuri sau proprietăţi (adică universalii) a lucrurilor pe
care le vedem în jurul nostru.

●Statul ideal
• Este statul în care domneşte dreptatea (oikeiopragia), o virtute
conform căreia fiecare tip uman se ocupă de ceea ce-i este orânduit
prin funcţia sufletească dominantă: cei capabili de practicarea
virtuţii raţiunii (înţelepciunea) elaborează legi, cei capabili de
practicarea virtuţii părţii pasionale (curajul) se ocupă cu apărarea,
iar cei înzestraţi cu posibilitatea practicării virtuţii corespunzătoare
părţii apetente a sufletului (cumpătarea) sunt responsabili de
asigurarea resurselor. Există astfel o ierarhie a unor clase sociale
determinate natural: înţelepţii, militarii, respectiv agricultorii şi
meşteşugarii.
O altă condiţie a oikeiopragiei (în afară de practicarea de către
fiecare tip uman a acelor activităţi care i se potrivesc) este păstrarea
ierarhiei claselor.
Scopul statului este realizarea binelui tuturor:
• Clasele sociale, orânduite ierarhic, corespund celor trei părţi ale
sufletului: clasa meşteşugarilor (demiurgii) corespunde părţii
apetente, clasa războinicilor (apărătorii, phylakes) corespunde
părţii pasionale, clasa conducătorilor (archontes, filosofii sau
înţelepţii) corespunde părţii raţionale.
• Comunismul aristocratic — luptătorii şi conducătorii, pentru a nu fi
ispitiţi de putere sau de preocupări care nu sunt proprii virtuţilor
lor, nu vor poseda nimic personal (proprietăţi, bani, femei) ci totul
va fi în comun (casă, avere, femei, copii).
• Femeile au aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi bărbaţii.
• Este o aristocraţie a raţiunii, înţeleasă de unii exegeţi drept
teocraţie laică, deşi statul raţiunii şi a contemplării Ideilor la Platon
are şi un sens religios.
• Armonia statului se realizează numai când conducătorii sunt
filosofi, demiurgii îi hrănesc pe apărători şi conducători, iar
apărătorii se ocupă numai de siguranţa statului.
• Formele degenerate (imperfecte) ale statului:
o timocraţia — conducerea de către soldaţi

20
 o oligarhia — conducerea exercitată de cei bogaţi
o democraţia — conducerea poporului (periculoasă pentru că
încurajează ignoranţa — înţeleasă de cei ignoranţi drept
gândire liberă, promovarea scopurilor personale, egalitatea
— cu sensul de părăsire a oikeiopragiei, alegerea capricioasă
a conducătorilor)
o despotismul — cea mai rea formă de corupere a puterii (un
individ acaparează puterea şi conduce de dragul propriei
măriri)
• Cetatea sau statul ideal conceput în dialogul Republica nu este un
proiect politic, ci o analogie utilizată de Platon pentru a putea
răspunde la întrebarea ce indică tema dialogului: „Ce este
dreptatea?”. Astfel, teoria facultăţilor şi virtuţilor sufletului,
precum şi proiectarea ei asupra ideii de stat, reprezintă un model
pentru identificarea formei dreptăţii ca oikeiopragia. Nici statul
ideal, nici sufletul perfect armonizat în acord cu dreptatea, nu
există în lumea sensibilă. În domeniul sensibil, al lucrurilor
corporale, există numai formele corupte ale Ideilor sau paradigelor
(fie că este vorba de Ideea de Cetate, fie de altele).

21
Capitolul 2 Logica formală
2.1. Obiectul logicii. Istorie

Denumirea “logică” provine din grecescul “logos”, care

semnifică cuvânt, idee, raţiune, ordine. În Biblie se afirmă
că la început a fost cuvântul, iar unii autori consideră că, de
fapt, la început a fost raţiunea. Termenul “logos” a fost
folosit pentru prima dată de către Heraclit din Efes, cu
înţelesul de ordine necesară, proprie atât Cosmosului, lumii
materiale, cât şi gândirii omeneşti în forma ei superioară.

Ca disciplină, logica studiază formele şi legile generale ale

raţionării corecte. Raţionamentul constă într-o succesiune
de judecăţi, prin care gândirea, pornind de la cunoştinţele
date, obţine altele noi.

Istoria oricărei discipline este interesantă prin faptul că

relevă întregul ei proces de evoluţie, frământările şi fazele
prin care a trecut până a ajuns la stadiul actual. Există
ştiinţe care pot fi cunoscute şi utilizate foarte bine fără să li
se cunoasca istoria. Cercetarea mişcării astrelor cu ajutorul
mecanicii newtoniene sau einsteiniene nu necesită
cunoaşterea mecanicii cereşti a celor vechi, teoria
hipocicloidelor sau sistemul geocentric.

Logica are însă o situaţie cu totul deosebită. Ea nu se

reduce la ultimele legi stabilite în acest domeniu, ci

22
înseamnă tot ce s-a făcut din antichitate până în prezent.
Logica este întreaga ei devenire, este însumarea tuturor
momentelor istoriei sale. Înţeleasă astfel, ea îşi păstrează
întregul dinamism, nervul motor, caracterul de ştiinţă care
ia naştere şi creşte odată cu cercetarea ei. Logica îşi capătă
astfel o unitate perfectă, integrând critic tot ceea ce s-a
realizat în domeniu, păstrând totodată proprietatea de
perfectibilitate continuă.

Preocupări asupra formelor şi legilor raţionării corecte au

apărut la oameni din cele mai vechi timpuri. Se consideră
însă că întemeietorii logicii au fost grecii antici, iar dacă
geniul filosofic al Greciei şi-a găsit în Aristotel expresia lui
universală şi perfectă, acesta poate fi considerat “părintele
logicii”, descoperitorul silogismului ca tip fundamental de
raţionament.

În antichitate, logica era considerată o “artă a artelor” sau

“ştiinţă a ştiinţelor”, neputând să se prezinte, în construcţia
ei, ca o ştiinţă între alte ştiinţe. În acest caz, ar fi însemnat
ca ea să fie, în acelaşi timp, şi gen (al tuturor ştiinţelor) şi o
specie a acestui gen (o ştiinţă). Se poate spune că pentru
filosofii greci, ca şi pentru scolasticii de mai târziu, logica
era o teorie, în sensul etimologic al termenului, care provine
din limba greacă. Termenul “teoria” provine din verbul
“teorein”= a contempla, a vedea direct, avea sensul originar
de contemplaţie, viziune, şi numai cu timpul a fost
confundat cu termenul “episteme”= ştiinţă sau cunoştinţă.
Iniţial, denumirea de teorie s-a dat acelor cunoştinţe
imediate, obţinute direct de intuiţia intelectuală. În
concepţia anticilor, logica putea fi o teorie, un corp de
adevăruri nedemonstrate, obţinute direct, contemplate sau
reflectate în oglinda intelectului omenesc, aşa cum se
găsesc esenţial în realitate. Acest sens a fost păstrat pentru
logică până la sfârşitul Evului Mediu, logicienii repetând
mereu că logica nu este o ştiinţă, ci modul ştiinţelor
(modus-mod, procedeu, principiu). Logica era considerată ca
fiind aceea ce oferă principiile tuturor ştiinţelor, şi nu o
ştiinţă. În “Metafizica” sa, Albertus Magnus scrie că logica
îşi propune să ne înveţe principiile.
Termenul “episteme” (ştiinţă) provine din verbul “isteme”= a
stabili, a ordona, şi de la particular “epi”, care are aici,

23
sensul “în sus”. Prin urmare, ştiinţa înseamnă ordonare
ierarhică de adevăruri sau propoziţii adevărate. O asemenea
construcţie ierarhică pleacă de la un grup de principii şi
apoi, pe cale de demonstraţie, se obţin celelalte adevăruri
sau teoreme ale ştiinţei respective. Logica nu era o astfel de
construcţie, nu era concepută ca o ierarhie de adevăruri, ci
îşi propunea să înveţe principiile. La Aristotel se întâlneşte
expresia de “ştiinţă apodictică”, dar o utilizează în sensul de
ştiinţa silogismului, deci de cunoştinţă a demonstraţiei.

Această idée despre logică se pierde însă treptat şi, după

Evul Mediu, tratatele de logică priveau logica în sensul de
ştiinţă, fără a preciza definiţia ştiinţei. Mai mult decât atât,
printr-o schimbare de optică, logica ajunge un simplu
sistem, un sistem logico-matematic.

Denumirea de sistem este folosită mai ales în timpul

Renaşterii, fiind preluată tot de la greci. Sensul etimologic al
termenului provine din verbul “stao”= a sta în picioare şi de
la particula “sin”=cu. Cu alte cuvinte, sistemul înseamnă a
sta în picioare, a fi coordonat într-un ansamblu cu alte
părţi. Prin urmare, nu mai este vorba de o construcţie
ierarhică, care începe de la principii şi coboară la
adevărurile ştiinţei, ci de o juxtapunere de propoziţii sau
adevăruri, de o structură coerentă a corpului de propoziţii
adevărate.

Ideea de sistem, fără a fi definită cu precizie, se adoptă

pentru logică, care ajunge în prezent un sistem matematic
formal, un ansamblu de formule construite după anumite
reguli şi juxtapuse în mod coerent.

Cei care au considerat logica o ştiinţă moartă au redus-o la

câteva reguli de manual. Kant aprecia că, de la Aristotel,
logica nu a mai făcut niciun pas înainte şi niciunul înapoi,
considerând-o “terminată şi desăvârşită”. A fost de-ajuns să
apară Fichte, Schelling şi mai ales Hegel pentru ca părerea
lui Kant să fie total infirmată, iar logica să fie pusă într-o
valoare cu totul nouă şi creatoare. Cercetările de logică
matematică din ultimele decenii nu numai că nu au negat
nimic din ceea ce s-a realizat înainte, dar au scos la iveală o
altă faţetă a logicii, în care se regăsesc o serie de descoperiri

24
ale logicienilor stoici şi scolastici. Unitatea logicii cu istoria
ei apare evidentă.

Mult timp, s-a crezut că evoluţia omului de la primele

licăriri ale conştiinţei până la stadiul modern de cultură şi
civilizaţie este liniară şi că, oriunde ar fi început, în Africa,
Asia sau America, dezvoltarea inteligenţei omului s-ar face
în sens unic, având ca scop final tipul de cultură şi
civilizaţie al europeanului actual. Această concluzie facilă se
datorează unei simplificări a problemei, care, prin chiar
datele ei, nu poate primi acest răspuns. Evoluţia spirituală
a Chinei sau a Indiei nu a dus, în trecut, la chipul
intelectual European, dar niciun cercetător serios nu a
putut afirma că un chinez sau un indian sunt inferiori
europenilor din punct de vedere intelectual. Realizările
culturii chineze sau indiene în domeniile artei, poeziei,
filosofiei, demonstrează că inteligenţa popoarelor respective
nu este cu nimic inferioară europenilor. Rezultă că există
evoluţii diferite ale inteligenţei umane, care, progresând
permanent, sunt orientate diferit şi au structuri diferite,
care ţin de gradul sau modul de organizare socială, de
tradiţie, de alte condiţii.

În prezent, logica este concepută ca un sistem matematic

formal, construită după anumite reguli şi juxtapusă în mod
coerent.

O analiză mai detaliată a ştiinţei logicii şi sistemului

matematic formal este prezentată în cele ce urmează.
În orice domeniu ştiinţific, faptele care aparţin acestui
domeniu sunt puse într-o anumită ordine, cu ajutorul unui
grup de concepte; fiecărui obiect individual din cadrul
domeniului ştiinţific îi corespunde un concept, iar fiecărui
fapt îi corespunde o relaţie logică între concepte. Grupul de
concepte nu este altceva decât teoria domeniului ştiinţific
(D. Hilbert).

Problema grupului de concepte şi a ordinii din interiorul său

a condus la separarea riguroasă a părţilor din care ea este
compusă. O serie de concepte şi de propoziţii sunt acceptate
în fruntea unei stiinţe, fără a fi definite şi, respective, fără a
fi demonstrate; alte concepte sunt introduse cu ajutorul

25
primelor; o serie de propoziţii sunt derivate, prin procedee
date, din propoziţiile date fără demonstraţie. Descrierea
completă şi explicită a diferitelor părţi ale unei ştiinţe, a
procedeelor de definiţie şi descriere utilizate în cadrul ei, a
condiţiilor pe care trebuie să le îndeplinească axiomatica,
formează obiectul metodei axiomatice.

David Hilbert susţine că tot ceea ce poate constitui obiect al

gândirii ştiinţifice, de îndată ce se află în pragul constituirii
teoriei, revine metodei axiomatice şi prin aceasta revine
nemijlocit matematicii. Metoda axiomatică ne face să
sesizăm esenţa gândirii ştiinţifice şi ea este de fapt metoda
matematică.

În evoluţia ei, metoda axiomatică a părăsit treptat

conţinutul conceptelor şi propoziţiilor cu care se
construieşte o ştiinţă şi a abandonat orice fel de intuiţie
(dacă e posibil). Aceasta înseamnă trecerea de la ştiinţa
“materială” la cea “formală”. Unii consideră că progresul
axiomaticii constă tocmai în eliminarea crescândă a
intuiţiei.
Ladrière distinge patru stadii în evoluţia axiomaticii,
corespunzătoare gradului de intuitivitate admis.

1.Axiomatica intuitivă. Conceptele fundamentale sunt

considerate date în mod intuitiv, iar enunţurile
fundamentale sunt date ca fiind evidente. Procedeele de
deducţie sunt date ca fiind evidente (de exemplu, geometrul
Euclid).

2.Axiomatica abstractă. Conţinutul conceptelor

fundamentale este precizat şi se reţin doar unele proprietăţi,
enunţate explicit. Conceptele capătă astfel o oarecare
nedeterminare şi sunt aplicabile tuturor obiectelor care
verifică axiomele (exemplu, teoria grupurilor).

3.Axiomatica formală. Conţinutul conceptelor nu joacă

niciun rol, sensul lor este determinat numai de relaţiile
stabilite între ele de axiome. Aceste concepte fac, însă, apel
la expresii din limbajul curent, al caror sens este dat de
intuiţie (de exemplu, sistemul de axiome al lui Peano).

26
4.Sistemul formal pur. Orice referinţă la un domeniu
exterior sistemului este eliminată prin utilizarea unui limbaj
simbolic precis definit; procedeele de deducţie sunt date în
mod complet.

La început se disting clar propoziţiile imediate,

nedemonstrabile, de teoreme; se poate observa aici uşor de
care principii depinde fiecare teoremă. Ulterior, prin
abstractizare nu se mai admit entităţi a caror realitate sau
posibilitate ar preceda de drept stipularea axiomelor şi
definiţiile explicite sunt înlocuite prin definiţii implicite.

Metoda axiomatică descrie o ştiinţă, relevă legăturile ei

logice. Pe de altă parte, dacă partea axiomatică a teoriei, cu
regulile de derivare respective rămâne dată pentru
totdeauna, completă şi intangibilă, atunci ştiinţa în cauză
nu este decât explicitarea conceptelor şi propozitiilor
cuprinse în această parte. Totul ar trebui să se reducă la
câteva noţiuni şi adevăruri iniţiale.

Dacă partea axiomatică este parţială, urmând să se

introducă noi concepte şi noi axiome înauntrul ştiinţei
respective, atunci stiinţa considerată se completează şi
evoluează.

Dinamica unei stiinţe se datoreşte - după Bourbaki -

intervenţiei intuiţiei, care nu este un rezultat derivat prin
axiome.

Logica a fost formalizată şi studiată ca atare prin metoda

axiomatică. După David Hilbert, logica nu va studia un
obiect sau nişte obiecte particulare, ci înseşi propoziţiile
care se pot forma cu privire la aceste obiecte. Hilbert
degajează sistemul propoziţional în care se exprimă o teorie
oarecare de conţinutul lui şi-l studiază în el însuşi. Altfel
spus, unul este limbajul în care vorbim într-o ştiinţă dată şi
altul este limbajul în care vorbim despre această ştiinţă.
Hilbert a luat limbajul matematic separat şi l-a desfăcut în
elementele sale, pentru a ridica edificiul logicii noi, căreia i-
a dat la început numele de metamatematică.

27
În logica formalizată, trebuie să considerăm propoziţiile
golite de orice conţinut, vide de orice substanţă; obiectele
unei asemenea logici vor fi doar nişte simple simboluri,
nişte litere x, y,…Propoziţiile şi legăturile dintre ele vor
exprima relaţii între aceste simboluri, iar aceste relaţii vor fi
exprimate tot simbolic, prin litere.

Logica nouă este un angrenaj de simboluri, o articulaţie

între diverse semne, iar a raţiona înseamnă a constitui un
schelet simbolic după anumite reguli. Un exemplu simplu
arată că acest lucru este foarte posibil.

Fie silogismul de manual:

Toţi oamenii sunt muritori. b⊂c

(1) Socrate este om. (2) a⊂b
Deci: Socrate este muritor. a⊂c

Raţionamentul (1) nu este decât o aplicare a formei (2) de

raţionament, formă independentă de orice conţinut. Logica
este deci un joc de simboluri, un joc de forme pure, căci din
datele primitive nu se consideră decât capacitatea lor de a fi
ordonate în cutare sau cutare mod.

Eliminarea oricărui conţinut din logică prin introducerea

semnelor (simboluri sau variabile) duce la concluzia că
niciun semn nu are nicio legătură nici cu realitatea
obiectivă, nici cu inteligenţa, care nu gândeşte nimic prin
acest semn. Relaţiile care apar între simboluri sau grupuri
de simboluri arată numai cum stau acestea unele lângă
altele. Noţiunea de sistem formal are înţelesul etimologic al
termenului grecesc sisteim. Un sistem formal este o simplă
coordonare de simboluri, care nu are de-a face, în el însuşi,
nimic cu cunoaşterea sau realitatea.
Astfel, logica nu mai este o ştiinţă a principiilor gândirii sau
a legilor ei. Lukasiewicz afirmă: “Nu este obiectul logicii să
cerceteze cum gândim efectiv, sau cum ar trebui să gândim.
Prima sarcină aparţine psihologiei, şi a doua unei arte
practice precum mnemonicii.

Evoluţia axiomaticii în sensul formalizării apare nu numai

ca o consecinţă naturală, dar şi necesară. Noţiunea de

28
demonstraţie nu poate fi precizată decât printr-un
ansamblu de reguli şi acesta nu este posibil decât prin
formalism. Noţiunea de sistem formal corespunde unei
perfecţionări a metodei axiomatice, gradului suprem de
abstracţie.

Un sistem formal poate fi definit ca un grupaj ierarhic de

asamblări de semne sau de formule complete, aşa că,
plecând de la unele din ele (în număr finit sau infinit),
considerate ca valabile, să se poată obţine altele, pe baza
unor procedee fixate odată pentru totdeauna.

Un sistem formal este determinat de cinci mulţimi:

-o mulţime de simboluri primitive (variabile, constante

şi simboluri auxiliare) sau vocabularul primitiv. Acesta
poate fi finit (simboluri date pe liste) sau infinit (eventual
numai foarte mare) când apartenenţa unui simbol la
vocabular se stabileşte prin mijloace inductive.

-o mulţime de termeni determinaţi prin reguli. Orice şir

de simboluri va fi numit expresie, termenii formând
submulţimi ale mulţimii expresiilor.

-o mulţime de formule (submulţime a mulţimii

expresiilor) determinate prin reguli efective.

-o mulţime de axiome–submulţime a mulţimii

formulelor. Dacă această mulţime este infinită, axiomele pot
fi date prin axiome-scheme.

- o mulţime de reguli de inferenţă, după care o formulă

este derivabilă imediat ca o concluzie dintr-o mulţime finită
de formule, convenabil aleasă (premisă).

Regulile care determină apartenenţa la primele trei mulţimi

se numesc reguli de formare; regulile care determină
apartenenţa la ultimele două mulţimi se numesc reguli de
transformare.

Un sistem formal poate fi considerat deci ca un cvintuplu

ordonat de mulţimi care îndeplinesc anumite condiţii.

29
Deoarece simbolurile utilizate sunt lipsite de orice
semnificaţie, de orice legătură cu un fapt exterior lor,
stabilirea unor priorităţi ale unora asupra altora este total
arbitrară şi relativă.
Simbolurile şi formulele sunt legate numai lateral, fără
niciun fundament în adâncime, aşa cum de altfel arată
însăşi noţiunea de sistem.
În principiu, orice grup de enunţuri poate fi considerat grup
de axiome. Singurul lucru care interesează este să se poată
deduce din acest grup întreaga teorie.

Construcţia sistemului de semne, cu indicarea tuturor

componentelor, a rolului lor şi a modului de stabilire de noi
componente se numeşte prezentarea sistemului formal.
Se disting în prezentare două părţi: partea morfologică şi
partea axiomatică.

Morfologia sistemului descrie constituenţii şi arată:

a)componentele, lista de operaţii asupra lor, regulile de

formare a noi componente;

b)agregatele de componente care sunt propoziţii (adevărate

sau false).

Partea axiomatică cuprinde o listă de propoziţii considerate

valabile şi regulile de derivare prin care se indică propoziţiile
antecedente, separate prin linie orizontală de propoziţiile
consecvente (derivate).

Un sistem formal odată constituit, se pot da componentelor

primitive semnificaţii determinate, punându-le într-o
legătură de corespondenţă cu o anumită clasă de obiecte
determinate. Această corespondenţă biunivocă se numeşte
reprezentarea sistemului. Teoremele sistemului sunt
particularizate la o anumită clasă de obiecte. Un sistem
formal poate avea o mulţime nedeterminată de reprezentări.

Interpretarea unui sistem este o corespondenţă a

propozitiilor elementare ale sistemului cu o clasă de
enunţuri al căror adevar sau falsitate sunt independente de

30
sistemul considerat. În legătură cu noţiunea de interpretare
apare noţiunea de model.

Între un model M şi un sistem S există următoarele

corespondenţe:

-fiecărei propoziţii din S îi corespunde un enunţ format

din elementele din M;
-enunţurile formate cu elementele din M sunt
adevarate sau false independent de S;
-oricărei propoziţii din S îi corespunde un enunţ
adevărat format cu elemente din M.

Cu alte cuvinte, a da un model pentru un sistem formal nu

înseamnă decât a-i da o interpretare.

Un sistem formal permite să se formeze, după reguli precise,

anumite expresii, care pot servi ele însele, conform aceloraşi
reguli, la formarea unor expresii mai complicate. Un sistem
formal este astfel un mod riguros de a vorbi şi de aceea un
sistem formal se mai numeşte si limbă formalizată. Dacă
sistemul formalizat este el însuşi obiect de studiu, logicienii
consideră că trebuie folosită o altă limbă formalizată,
numită metalimbă. Metalimba sistemului S poate fi
construită tot ca un sistem formal S’
Se poate realize o meta-metalimbă ş.a.m.d.

Cu noţiunea de metasistem se ajunge la noţiunile de

sintaxă şi semantică.
Sintaxa logică studiază modul cum este construit un
sistem formal, care sunt condiţiile corectitudinii formulelor
lui şi posibilităţile deductive. Metalimbajul folosit pentru a
studia sistemul din acest punct de vedere se numeşte limbaj
sintactic.
Semantica studiază sistemul formal în legătură cu
noţiunile de adevăr şi fals, obiectul ei fiind cercetarea unor
formule în ce priveşte valoarea lor de adevăr. Semantica este
legată de interpretarea sistemului.

Un sistem formal trebuie să îndeplinească anumite condiţii:

31
 -coerenţa (noncontradicţia): Un sistem este coerent
dacă nu se poate deriva în interiorul lui o propoziţie şi în
acelaşi timp negaţia ei.

-saturaţia: Un sistem este saturat dacă orice propoziţie

formulabilă corect este derivabilă în sistem.

-rezolubilitatea: Un sistem este rezolubil dacă se poate

da un procedeu efectiv prin care se poate deduce dacă o
propoziţie din sistem este derivabilă sau nu. Problema
rezolubilităţii a luat o importanţă deosebită, fiind cunoscută
şi ca problema deciziei.

-categoricitatea: sistemul este categoric dacă toate

modelele sistemului sunt izomorfe.

În rezumat, un sistem logic formal trebuie să

îndeplinească condiţiile de noncontradicţie, de
independenţă şi de suficienţă.

* *

A raţiona corect este desigur util pentru oricine. Forma

fundamentală de raţionament este silogismul, şi la grecii
antici exemplul clasic de silogism era următorul:
Toţi oamenii sunt muritori, Socrate este om, în concluzie
Socrate este muritor.
Din două cunoştinţe date (premise) rezultă o concluzie, ceva
diferit de ceea ce s-a dat.

Au existat logicieni care negau silogismul. Referindu-se la

exemplul menţionat, aceştia considerau că de fapt concluzia
era cunoscută odată cu afirmaţia “Toţi oamenii sunt
muritori”. Dacă ar exista vreo îndoială că Socrate este
muritor, prima premisă nu poate fi valabilă.

Folosirea corectă a silogismelor – forma fundamentală de

raţionament, formularea corectă a definiţiilor, clasificarea
corectă şi în general raţionamentul corect nu constituie

32
probleme simple, care să poată fi rezolvate numai intuitiv.
De aceea, cunoaşterea principiilor logicii, a mecanismului
de raţionare sunt necesare în orice domeniu al ştiinţei şi
tehnicii. Pentru cei ce lucrează în domeniul automaticii şi
calculatoarelor, studiul logicii prezintă un interes în plus,
legat de aplicaţiile foarte importante, în acest domeniu, al
logicii propoziţiilor, ale logicilor clasice. Printre aceste
aplicaţii se pot menţiona analiza şi sinteza circuitelor logice,
semantica limbajelor de programare, demonstrarea
automată a teoremelor, programarea logică, sistemele
expert, comanda roboţilor industriali.

Logica nu este nici arta de a inventa şi nici un instrument al

adevărului; ea este însă utilă şi indispensabilă în calitate de
critică a cunoaşterii, ca mijloc de apreciere a raţiunii
comune, ca şi a raţiunii speculative, nu pentru a le învăţă,
ci pentru a le corecta şi a le pune de acord cu ele însele.
Principiul logic al adevărului rezidă în concordanţa
intelectului cu propriile sale legi generale.

2.2 Judecăţi şi propoziţii

Istoria logicii coincide cu istoria efortului uman de a elucida

mecanismul prin care, din anumite enunţuri sau propoziţii
adevărate (corecte) se pot deduce alte propoziţii adevărate
(corecte). În străduinţa milenară de a elabora regulile
raţionamentului corect, în funcţie numai de forma şi nu de
conţinutul enunţurilor, ce devin astfel formule, se poate
percepe o aspiraţie spre automatizare. Înainte de a crea
maşina de calcul, omul a formalizat maşina deductivă în
general.

După Aristotel, judecata este un act semnificativ, prin

care se afirmă sau se neagă un anumit raport între
idei, prin idee înţelegându-se aici reprezentarea în
intelect a ceea ce există. Exprimarea verbală a unei
judecăţi se numeşte propoziţie.

Judecăţile se pot clasifica după calitate, după cantitate

sau după modalitatea lor.

33
Din punctul de vedere al calităţii, judecăţile, deci şi
propoziţiile, pot fi afirmative sau negative.

Din punctul de vedere al cantităţii, judecăţile pot fi generale

sau universale şi particulare.

Între judecăţile particulare se numără şi cele individuale

(Exemplu: Toţi oamenii sunt muritori. Unii oameni sunt
înţelepţi. Socrate este înţelept).

După modalitatea lor, Aristotel distinge trei tipuri de

judecăţi: asertorice, care se raportează la ceea ce este real,
apodictice, care raportează la ceea ce este necesar, şi
posibile, care se referă la ceea ce este posibil.

O propoziţie se constituie dintr-un subiect şi un predicat.

Predicatul exprimă, aici, ceea ce este subiectul, apartenenţa
sa la o anumită clasă. În acest fel, judecata exprimă un
raport între individual şi general. Există însă o ierarhie a
speciilor şi genurilor şi se disting diverse grade de
generalitate.Într-un anume sens, definiţia este şi o judecată
care exprimă esenţa unui lucru. Cautând esenţa, trebuie
selectat ceea ce îi aparţine în mod esenţial unui anume
lucru, deşi poate aparţine şi altor lucruri. Suma caracterelor
esenţiale trebuie să convină numai obiectului definit. Pentru
a se ajunge la definiţie, se divizează genul în specii,
subspecii, până se ajunge la indivizi.
Definiţia constă în stabilirea genului, dar şi a ceea ce
diferenţiază obiectul definit de celelalte specii ale genului.
Definitul trebuie să caracterizeze numai definitul, dar întreg
definitul. Definiţia trebuie să fie reciprocă, subiectul şi
predicatul trebuie să aibă aceeaşi extensiune şi deci să se
poată substitui reciproc.

Opoziţia judecăţilor. Oricărei afirmaţii i se poate opune o

negaţie. Propoziţiile universale opuse prin calitate sunt
contrare şi nu pot fi simultan adevărate, dar pot fi simultan
false. Propoziţiile particulare opuse prin calitate nu exprimă
o opoziţie reală; ele pot fi simultan adevărate sau false.
Opoziţia este în acest caz numai verbală. Negaţia se poate
plasa lângă subiect, lângă predicat sau la ambele.

34
Conversiunea judecăţilor. Înseamnă a schimba între ele
subiectul şi predicatul, propoziţia rămânând adevărată.
Conversiunea este perfectă dacă termenii păstrează aceeaşi
cantitate.
Regulile conversiunii judecăţilor pure (nemodale) sunt
următoarele:
În judecăţile universale negative, conversiunea este
necesară (Ex.: Niciun peşte nu este insectă. Nicio insectă nu
este peşte). Judecăţile universale afirmative se convertesc în
particulare (Ex.: Toate mamiferele sunt vertebrate. Unele
vertebrate sunt mamifere).
Judecata particulară afirmativă se converteşte în mod
necesar (Ex.: Unele flori sunt obiecte roşii. Unele obiecte roşii
sunt flori).
Judecăţile particulare negative nu se pot converti (Ex.:
Unele ciuperci nu sunt comestibile).
Regulile conversiunii pot fi ilustrate comod prin
interpretarea geometrică a apartenenţelor de mulţimi.

Ex.: Niciun A nu este B

A B

Toţi A sunt B.

B
A

35
 Unii A nu sunt B.

A B

Dintre judecăţile modale, cele necesare se convertesc ca şi

cele pure.
În cazul judecăţilor posibile, deoarece posibilul poate fi
înţeles şi ca non imposibil, dar şi ca nonnecesar, judecăţile
universale negative nu se pot converti.

2.3 Principiile logice şi silogistica

În cele ce urmează să trecem în revistă cele 3 principii ale

logicii.

Identitatea: Tot ceea ce este adevărat trebuie să fie în

acord cu sine însuşi. Poate fi identic, ceea ce are mai multe
unice, dar reprezintă de fapt acelaşi lucru (Ex.: fiinţă
raţională – om). Se mai disting identitatea de specie, de gen.

Principiul terţului exclus: Este imposibil ca două judecăţi

contradictorii să fie adevărate în acelaşi timp din două una
este necesarmente adevarată, cealaltă falsă, şi nu este
intermediara posibilă.

Principiul contradicţiei: Este imposibil ca un acelaşi lucru

să fie şi, în acelaşi timp, să nu fie.

Silogistica. Silogismul stă la baza raţionamentului uman.

Teoria silogismului constituie o tentativă de automatizare a
raţionamentului.

36
Un silogism este constituit din două premise şi o
concluzie.
Premisa este o expresie care afirmă sau neagă ceva despre
ceva şi poate fi universală, particulară sau nedefinită.
Premisa, la rândul ei, este formată din termeni, anume
predicatul şi subiectul. Se disting termenii major, minor,
mediu.
Aristotel defineşte silogismul ca pe un logos (expresie,
vorbire, gândire) în care, fiind date anumite propoziţii
(premise) rezultă necesarmente altceva (concluzia), diferit de
ceea ce s-a dat, prin simplul fapt al acestor propoziţii date
(nu se cere nimic altceva pentru a produce consecinţa
necesară).

Principiul silogismului: Ceea ce afirmă despre tot se

afirmă şi despre parte şi ceea ce se neagă despre tot se
neagă şi despre parte.
În funcţie de poziţia termenului mediu în cele două
premise, silogismele alcătuiesc trei categorii sau figuri:

-în prima figură, termenul mediu este subiect în prima

premisă şi predicat în a doua;

-în cea de a doua figură, termenul mediu este predicat

în ambele premise;

- în cea de a treia figură, termenul mediu este subiect în

ambele premise.

Aristotel descoperă patru moduri ale primei figuri, după

cum premisele sunt universale sau particulare, afirmative
sau negative.

Toţi B sunt A.
Toţi C sunt B.
Toţi C sunt A.

Niciun B nu este A.
Toţi C sunt B.
Niciun C nu este A.

37
 Toţi B sunt A.
Unii C sunt B.
Unii C sunt A.

Niciun B nu este A.
Unii C sunt B.
Unii C nu sunt A.

Notând judecăţile: universale afirmative, universale

negative, particular afirmative, respectiv particular negative
cu vocalele A, E, I, O, un sistem mnemotehnic de reţinere a
celor patru moduri ale primei figuri este constituit din
cuvintele BARBARA, CELARENT, DARII şi FERIO.

Silogismele celei de a doua şi a treia figuri pot fi reduse la

silogismele primei figuri în trei moduri: direct, prin
conversia premiselor, indirect, prin transpoziţia premiselor
(schimbarea locului lor) şi prin reducere la absurd.

De exemplu:

CELARENT
Niciun A nu este B. → Niciun B nu este A.
Toţi C sunt B. Toţi C sunt B.
Niciun C nu este A.

CELARENT
Toţi A sunt B. → Niciun B nu este C.
Niciun C nu este B. Toţi A sunt B.
Niciun A nu este C.

FERIO
Niciun A nu este B. → Niciun B nu este A.
Unii C sunt B. Unii C sunt B.
Unii C nu sunt A.
Toţi A sunt B. Concluzia se obţine prin reducere
la absurd: Unii C nu sunt A.
Unii C nu sunt B.

38
DARII
Toţi B sunt A. → Toţi B sunt A.
Toţi B sunt C. Unii C sunt B.
Unii C sunt A.

Din analiza tuturor silogismelor, Aristotel stabileşte

următoarele reguli generale:

1.Orice demonstraţie se face cu numai trei termeni, nu cu mai

mult.

2.În orice silogism trebuie să existe cel puţin o premisă

afirmativă.

3.În orice silogism trebuie să existe cel puţin o premisă

universală.

4.O concluzie universală nu poate rezulta decât din două

premise universale.

5.O concluzie afirmativă nu poate să rezulte decât din

premise afirmative.

Studiul silogismului a fost continuat de Teofrast, discipol

al lui Aristotel. Acesta a adâncit silogismul model şi a
stabilit că modalitatea concluziei este aceeaşi cu a premisei
cu modalitatea cea mai slabă.

Exemplu:

Este posibil ca B să fie A. B este A.

C este B. Este posibil ca C să fie B.
Este posibil ca C să fie A. Este posibil ca C să fie A.

De asemenea, Teofrast a studiat silogismul ipotetic.

Aristotel precizase: două lucruri fiind între ele în aşa fel
încât existenţa unuia atrage în mod necesar existenţa
celuilalt, non-existenţa ultimului va atrage non-existenţa
primului, pe când existenţa ultimului nu atrage în mod
necesar existenţa primului.

39
Vom vedea că această definiţie corespunde implicaţiei şi
transpoziţiei ei: dacă p implică q, atunci non q implică
non p.
Teofrast împarte silogismele ipotetice în doua categorii:

1. Dacă A este, B este.

Dacă B este, C este.
Dacă A este, C este.

B
C A

2. Dacă A este, B este.

Dacă B este, C nu este.
Dacă A este, C nu este.

3. Dacă A este, B este.

Dacă C este, B nu este.
Dacă A este, C nu este.

şi imaginea este similară celei de mai sus.

A doua clasă de silogisme ipotetice este formată din acele
raţionamente care arată simplu dacă ceva este sau nu este.

40
Raţionament de tip modus ponens (de punere)
1. Dacă A este, B este.
Dar A este.
Deci B este.
Raţionament de tip modus tollens (de suspendare)

2. Dacă A este, B este.

Dar B nu este.
Deci A nu este.

Silogismul modus tollens are avantajul că, pentru a

demonstra falsitatea unei cunoştinţe, este suficient să
deducem din ea un singur consecvent fals. În cazul celălalt,
al modului pozitiv şi direct, nu se poate ajunge decât la
cunoştinţe al căror adevăr este probabil şi ipotetic. Nu se
poate conchide însă că dacă dintr-o cunoştinţă nu decurge
niciun consecvent fals, atunci ea este adevarată cu
certitudine.

2.4 Logica matematică

Ideea de a reprezenta matematic gândirea este foarte veche.

Adepţii lui Pitagora au gândit numerele ca esenţă a
lucrurilor şi relaţiile dintre numere trebuiau să fie relaţii
între lucruri. Ca urmare, idea şi număr – logos şi aritmos –
gândire şi calcul cu numere se reduceau la acelaşi lucru.
Nici Platon nu era străin de concepţia unei gândiri
“geometrizate”, pe frontispiciul Academiei sale fiind scris:
“Să nu intre cine nu este geometru”.

Adevăratul iniţiator al logicii matematice este considerat

Leibnitz, conform căruia raţionamentul este un calcul.
Logica matematică a mai fost dezvoltată de A. de Morgan, G.
Boole, G. Peano, Gottlob Frege, Bertrand Russell.

Logica matematică este un sistem deductiv formalizat,

care alege un grup de semne iniţial, o serie de expresii
formate după anumite reguli, un grup de reguli de derivare
a altor expresii din expresiile acceptate iniţial. Logica se
transformă astfel într-un calcul algebric, cu regulile sale
proprii.

41
2.4.1 Logica propoziţiilor

Aşa cum s-a mai arătat, expresia verbală a unei judecăţi se

numeşte propozitie. O propoziţie este compusă din subiect
şi predicat.
Următoarele enunţuri sunt propoziţii: Victor citeşte. Adrian
scrie. El există, etc. Fiecărei propoziţii i se poate asocia un
symbol:
∆ ∆ ∆
p Victor citeşte. q  Adrian scrie. Notaţia p  arată că
propoziţia Victor citeşte va fi reprezentată prin simbolul p.
Se impune unei propoziţii–în logica bivalentă–o singură
condiţie: să fie adevărată sau falsă, fără să poată fi
adevărată sau falsă în acelaşi timp. Pentru a spune că nu
este adevărat că Victor citeşte, se foloseşte un semn nou, ~,
negaţia.
∆
 p  Nu este adevărat că Victor citeşte.

Logica bivalentă sau clasică admite numai două valori de

adevăr: fals, adevărat. Ridicarea acestei restricţii ne va
situa într-o logica neoclasică sau polivalentă.

În logica de tip propoziţional, propoziţiile sunt

nedecompozabile (se mai numesc atomice).
Propoziţiile simple sau atomice sunt compozabile. Ele se pot
combina, dând naştere la noi propoziţii, la rândul lor
adevărate sau false.
Operaţiile de asociere sau de combinare se realizează prin
conectori, simbolizaţi si ei prin semne, conectori întâlniţi
frecvent în vorbire sau în raţionament.

Se foloseşte simbolul “ ∧ ” pentru “şi”, simbolul “ ∨ ”

pentru “sau”, simbolul “ → ” pentru dacă, atunci, simbolul
“ ↔ ” pentru “dacă şi numai dacă”. Vom scrie:
∆
p ∨ q  Victor citeşte sau Adrian scrie.
∆
p → q  Dacă Victor citeşte, atunci Adrian scrie.

42
Propoziţiile compuse sau moleculare sunt formule
propoziţionale. Se notează obişnuit cu majuscule:

P:(p ∧q ) → r .

Se citeşte: dacă Victor citeşte şi Adrian scrie, atunci este

∆
linişte ( r  este linişte).

Formula P din exemplu este formată din 3 atomi. Ea poate fi

privită drept o funcţie de atomii p, q, r, care se mai numesc
variabile propoziţionale. Estimarea valorii de adevăr a
formulei P când nu se cunosc valorile de adevăr ale
variabilelor propoziţionale p, q, r, constituie obiectul
semanticii logicii propoziţionale.

În formulele cu numai 2, 3 variabile propoziţionale am

putea stabili valoarea lor de adevăr relativ simplu, fără a fi
necesar un aparat simbolic de calcul.
În cazul în care formulele sunt deosebit de complexe, este
necesar un mijloc de calcul adecvat, oferit tocmai de logica
propoziţiilor.

Alfabet.Totalitatea simbolurilor logicii propoziţiilor

constituie un alfabet: p, q, r, ∧ , ∨ , → , ↔ , (,).
Aici intervine mulţimea finită sau infinită de atomi (p, q,
r,…p1, p2, p3,…), simbolurile pentru conectorii logici,
parantezele.
Simbolurile ce nu sunt cuprinse în alfabet se numesc
simboluri metalogice, de exemplu, simbolurile P, Q, R
utilizate pentru formule.

Limbaj. Alfabetul împreună cu formulele formează limbajul.

Proprietăţile, legile, regulile pot fi enunţate pentru atomi;
apare necesară o regulă suplimentară de trecere de la atomi
la formule (regula substituţiei). Acele proprietăţi pot fi
enunţate direct pentru formule si atunci se denumesc
scheme.
Ex.: p ∧ ( p → q) → q este o formulă întotdeauna
adevărată, oricare ar fi atomii p şi q.

43
 P ∧ ( P → Q ) → Q este şi ea întotdeauna adevărată oricare ar
fi formulele P şi Q.
Legea enunţată pentru atomi poate fi generalizată la formule
prin substituţie. Aceeaşi lege se poate enunţa ca schemă în
forma generală pentru formule, fără a mai menţiona
substituţia.
Să observăm că, dintre conectorii folosiţi în logica
propoziţiilor, conectorul non  este unar adică se aplică
unui singur atom, ceilalţi, ( ∧ , ∨ , → , ↔ ). sunt binari deci
operează asupra a doi atomi.

Formula se poate defini recursiv:

1.Un atom este o formulă.

2.Dacă P este formulă, (~P ) este o formulă.

3.Dacă P şi Q sunt formule atunci ( P ∧ Q) , ( P ∨ Q) ,

( P → Q) , ( P ↔ Q) sunt de asemenea formule.

4. Toate formulele se obţin prin regulile (1), (2), (3).

În mod riguros, o formulă se scrie începând cu o paranteză

stângă şi sfârşind cu o paranteză dreapta. În practică se
omit aceste paranteze, dacă absenţa lor nu naşte
echivocuri.

2.4.2 Evaluare. Funcţii de adevăr

Pe mulţimea propoziţiilor atomice se introduce o funcţie v

care aplică fiecare atom pe mulţimea binară (adevărat, fals).
Se asociază falsului 0 şi adevarului 1.

Pentru fiecare atom, vom avea v(p)=0 sau v(p)=1.

O logică în care se consideră numai două valori de adevăr se

numeşte bivalentă (clasică).

44
O problemă importantă a logicii propoziţiilor constă în
determinarea valorii de adevăr a unei formule în funcţie de
valoarea de adevar a componentelor (atomilor).

Se notează valoarea de adevăr a unei formule P cu P ∈ ( 0,1)

v

sau cu v(P).

Se stabilesc următoarele reguli de recurenţă pentru

evaluarea formulelor:

1.dacă P este un atom, P = v( P)

v

 1 daca Q v = 0
2.dacă P este  Q atunci P = 
v

 0 daca Q v = 1

 1 daca P=
v
Q=v
1
3. ( P ∧ Q ) =
v

0 altfel.

0 daca P=
v
Q=v
0
4. ( P ∨ Q ) =
v

1 altfel.

 0 daca =
P v 1,=
Qv 0
5. ( P → Q ) =
v

1 altfel.

1 daca Pv = Qv
6. ( P ↔ Q ) =
v

0 altfel.

Aceste reguli (convenţii) se pot enunţa şi astfel:

1.Negaţia lui P, (~P ) este adevărată când P este falsă şi este

falsă când P este adevărată. (~P se citeşte non P)

2.Conjuncţia ( P ∧ Q) (şi) este adevărată numai când atât P

cât şi Q sunt adevărate.

3.Disjuncţia ( P ∨ Q) (sau) este adevărată dacă cel puţin una

din componentele P sau Q este adevărată.

45
4.Implicaţia ( P → Q) este falsă numai dacă P este adevărată
şi Q este falsă. (se citeşte P implică Q sau, dacă P atunci Q).

5.Dubla implicaţie ( P ↔ Q) este adevărată când ambele

componente au aceleaşi valori de adevăr.(se poate citi dacă
P, atunci şi numai atunci Q).

Regulile menţionate se pot prezenta şi prin tabelul următor:

Pv Qv  Pv ( P ∧ Q)v ( P ∨ Q)v ( P → Q)v ( P ↔ Q)v

0 0 1 0 0 1 1
0 1 1 0 1 1 0
1 0 0 0 1 0 0
1 1 0 1 1 1 1

În mod curent se poate renunţa la notatia cu indice v,

înţelegându-se prin P valoarea de adevăr a formulei
respective.

Tabelul care arată valoarea de adevăr a unei formule pentru

toate valorile posibile ale atomilor se numeşte tabel de
adevăr.

Funcţia de adevăr face ca fiecărei evaluări a atomilor unei

formule să corespundă una din valorile de adevăr 0 sau 1.
Unei formule cu n atomi, concepuţi ca variabile
propoziţionale, îi va corespunde o funcţie de adevăr cu n
variabile binare. Tabela de adevăr va avea deci 2 linii
n

pentru cele 2 evaluări posibile.

n

n
Există 2 funcţii de adevăr distincte pentru o formulă cu
2

n
2n evaluări posibile, deoarece există 22 moduri de aranjare a
lui 0 şi 1 în ultima coloană a tabelei de adevăr.
De exemplu, pentru n=2 există 16 tabele de adevăr şi deci
se pot defini 16 conectori binari.

Numărul formulelor care pot fi construite cu n variabile

binare este infinit. Rezultă că diferite formule corespund
unei aceleiaşi funcţii de adevăr.

46
Interpretare. O evaluare (atribuire de valori) a atomilor
unei formule se numeşte interpretare.

O formulă P este adevărată într-o anumită interpretare dacă

este evaluată cu 1; altfel este falsă în acea interpretare.

O formulă cu n atomi va avea deci 2 interpretări posibile.

n

O interpretare I se reprezintă prin mulţimea atomilor care

pot avea valorile 0 sau 1. De exemplu, {p, ~q, r, s} este o
interpretare în care p=1, q=0, r=1, s=1.

Dacă P este adevărată în interpretarea I, se spune că I

satisface pe P. Altfel, I falsifică pe P. O interpretare I care
satisface pe P se numeşte model al lui P.

Tautologie. Validitate. Consistenţă.

O formulă se numeşte validă dacă şi numai dacă este

adevărată în toate interpretările. Altfel, formula se numeşte
nevalidă.

O formulă se numeşte inconsistentă dacă şi numai dacă este

falsă în toate interpretările. Altfel, formula se numeşte
consistentă.

Formula validă se mai numeşte tautologie, iar cea

inconsistentă se mai numeşte contradicţie.

p∨  p =
1 indiferent de p=0 sau p=1. (tautologie).
p∧  p =
0 indiferent de p=0 sau p=1. (contradicţie).

Rezultă imediat că o formulă este validă numai dacă negaţia

ei este inconsistentă şi invers.

O formulă este nevalidă dacă există o interpretare în care ea

este falsă.

O formulă este consistentă dacă există cel puţin o

interpretare în care ea este adevărată.

47
Se mai folosesc şi alte denumiri.

O formulă consistentă se mai numeşte şi realizabilă.

Proprietatea de formulă nerealizabilă este foarte importantă
pentru demonstrarea automată a teoremelor, în care se
utilizează mai ales principiul contradicţiei.

O formulă nerealizabilă fiind falsă în toate interpretările nu

admite niciun model. Dacă se demonstrează că există cel
puţin o interpretare, în care formula este adevărată (admite
cel puţin un model), formula se dovedeşte a fi realizabilă.

Proprietatea de realizabilitate se poate extinde şi pentru o

mulţime de formule: o astfel de mulţime se spune că este
realizabilă (din punctul de vedere al valorii de adevăr), dacă
există o evaluare v pe mulţimea formulelor, astfel că P v = 1
pentru toţi P din mulţimea respectivă; altfel, mulţimea
respectivă este nerealizabilă.

Caracterul de tautologie sau realizabilitate a unei formule se

poate constata din tabela de adevăr. Există şi alte procedee
de constatare (metoda Quine, metoda reducerii), care
folosesc proprietăţi ale unor formule simple din componenţa
formulelor considerate.

Echivalenţa. Două formule sunt logic echivalente, dacă

pentru orice interpretare iau aceleaşi valori de adevăr (au
deci aceeaşi tabelă de adevăr). Se notează P ⇔ Q .
O definiţie echivalentă este: P şi Q sunt echivalente dacă
P ↔ Q este o tautologie.

Reguli de transformare.
Dacă P şi P → Q sunt tautologii, atunci Q este tautologie.

Această regula rezultă din silogismul ipotetic modus ponens

şi se notează MP. Se poate demonstra foarte uşor, prin
metoda reducerii la absurd.

Dacă într-o formulă-tautologie, atomii se înlocuiesc (se

substituie) peste tot prin alte formule, formula obţinută astfel
este de asemenea tautologie.

48
 Demonstraţie:
=Fie F f= ( p1 , p2 , pn ), F ′ f ′( P1 , P2 , Pn ) .
Pentru orice interpretare p1 , p2 , pn , F=1 fiind tautologie. În
aceeaşi interpretare rezultă P1 , P2 , Pn , care înlocuite în F’
vor evalua această formulă tot cu 1.
De exemplu: p∨  p =1 (pentru orice p, formula este
evaluată 1); atunci ( p1 ∨ p2 ∧ p3 )∨  ( p1 ∨ p2 ∧ p3 ) =
1.

Dacă într-o tautologie o subformulă se înlocuieşte cu o

subformulă echivalentă, se obţine de asemenea o tautologie.

Dualitate. Se numeşte formulă restrânsă acea formulă care

nu utilizează decât conectorii  , ∨, ∧ .

Dacă într-o formulă restrânsă P se schimbă între ele

simbolurile ∧ şi ∨ şi se înlocuieşte fiecare atom prin
negaţia sa, se obţine o nouă formulă P ⇔  P .

Această proprietate rezultă din faptul că în tabela de adevăr

a conectorilor ∧ şi ∨ valorile de adevăr se obţin una din
alta prin schimbarea între ele a lui 0 şi 1.
Această proprietate se mai numeşte principiul dualităţii.

Principiul dualităţii afirmă deci că un enunţ corect

implicând ∧ , ∨ , 0, 1, poate fi tradus într-un alt enunţ
corect prin schimbările între ele ale simbolurilor 0 şi 1, ∧ şi
∨.
Noţiunile definite în termenii acestor simboluri trebuie
traduse prin dualele lor.
Astfel, dualul termenului “tautologie” este “nerealizabil”,
pentru că în primul caz toate interpretările sunt 1, iar în al
doilea caz, 0.

Discuţie despre conectori.

Calculul propoziţiilor a apărut ca o formalizare a înlănţuirii

corecte a propozitiilor în limbajul curent. Cei cinci conectori
(∧, ∨,  , →, ↔) surprind expresii gramaticale simple, care
leagă propoziţiile în uzul lor obişnuit.

49
În ceea ce priveşte negaţia şi conjuncţia, în folosirea lor nu
poate apărea nicio ambiguitate.
Dacă p desemnează: “afară plouă” şi q “afară este frig”,
atunci ~p înseamnă “afară nu plouă” sau “nu este adevărat
că afară plouă”. p ∧ q va fi evident: “afară plouă şi este
frig”.
În ceea ce priveşte disjuncţia sau, p ∨ q “afară plouă sau
afară este frig”, în limbajul obişnuit înseamnă fie una din
cele două situaţii (ori/ori), cel puţin una, sau amândouă.
De aceea, în logică se distinge disjuncţia simplă şi disjuncţia
exclusivă, ⊕ , cu următoarele tabele de adevăr:

p q p∨q p⊕q
0 0 0 0
0 1 1 1
1 0 1 1
1 1 1 0

Implicaţia este conectorul aspra căruia, în istoria logicii, s-

au purtat cele mai vii discuţii: p→q se citeşte: “dacă p,
atunci q”. “p implică q”, “p numai dacă q” şi “q este condiţia
necesară a lui p”.

Observaţie. Prin faptul că implicaţia este falsă numai dacă p

este adevărat şi q este falsă, se produce o îndepărtare de la
uzul curent al vorbirii.

În definiţia implicaţiei, falsul implică orice, iar adevărul este

implicat de orice.

Faptul că implicaţia este adevărată când p este falsă şi q

este adevărată nu prea se împacă cu vorbirea curentă.

Exemplu Dacă 1 + 1 =2 , Parisul e capitala Franţei.

Dacă Luna e un caşcaval, 2 × 2 = 4.
Cele două propoziţii sunt ambele adevărate. Se observă,
aşadar, în propoziţia a doua că falsul (Luna e un caşcaval
implică un adevăr exprimat de înmultirea in baza zece).

50
Conectori adecvaţi. O mulţime de conectori se numeşte
mulţime adecvată, dacă orice formulă poate fi exprimată
numai cu ajutorul conectorilor acestei mulţimi.
( )
Grupul  , ∧, ∨ , perechile ( , ∧ ) , ( , ∨ ) , ( , →) sunt
mulţimi adecvate de conectori.

Consecinţe logice. Fie n formule P1 , P2 , , Pn . Formula P

este o consecinţă logică (tautologică) a premiselor
P1 , P2 , , Pn dacă pentru fiecare evaluare v pentru care
P v=
1 P2=
v
= Pn=
 v
1 se obţine şi P v = 1 .

Pentru consecinţa logică se foloseşte simbolul ╞ care mai

înseamnă şi tautologie: P1 , P2 , , Pn ╞P. (╞P vom citi “P este
tautologie”).
Cu alte cuvinte, orice model al conjuncţiei premiselor
P1 , P2 , , Pn este şi un model al concluziei.
Fie (propoziţiile) formulele P1 , P2 , , Pn . Formula P este
o concluzie logică a premiselor P1 , P2 , , Pn dacă şi numai
dacă P1 ∩ P2 ∩  ∩ Pn ∩  P este nerealizabilă.
Demonstraţie. Din definiţia consecinţei logice rezultă că dacă
P v=
1 P2=
v
= Pn=v
1 se obţine şi P v = 1 . Conjuncţia
P1 ∩ P2 ∩  ∩ Pn este tot 1, iar în conjuncţie cu  P trebuie să
fie zero.
Stabilirea faptului dacă o anume formulă este sau nu
o consecinţă logică a altor formule date se poate face cu
ajutorul tabelelor de adevăr.
∆ ∆ ∆
Exemplu. Fie P1  A → B ; P2  ( B) ; P  ( A) Să se
demonstreze P1 , P2 ╞P.

A B A→ B B A
0 0 1 1 1
0 1 1 0 1
1 0 0 1 0
1 1 1 0 0

51
Când numărul de atomi ai formulei este foarte mare,
desigur metoda recurgerii la tabele de adevăr devine
laborioasă.
Pentru relaţia de consecinţă logică se utilizează simbolul ⇒ .
În loc de a spune P1 , P2 , , Pn → P este o tautologie se scrie
P1 , P2 , , Pn ⇒ P .
Conectorul ⇒ reprezintă o operaţie din care rezultă o nouă
formulă în timp ce P ⇒ Q indică doar o legătură între
formulele P şi Q care înseamnă “P nu poate fi adevărat şi Q
fals!”. Simbolul → este cuprins în alfabet, iar simbolul ⇒
este un simbol metalogic.

Forme normale.
Un atom sau negaţia unui atom se mai numeşte literal.

Definiţie.O formulă se spune şi se prezintă în forma normal

conjunctivă (FNC), dacă are forma P1 ∩ P2 ∩  ∩ Pn , unde Pi
este o disjuncţie de literale.

Definiţie.O formulă se spune şi se prezintă în forma normal

disjunctivă (FND), dacă are forma P1 ∪ P2 ∪  ∪ Pn , unde Pi
este o conjuncţie de literale.
Există o legătură imediată între formele normale şi tabelele
de adevăr.
Conjuncţiile care au proprietatea de a lua valoarea formulei
în câte o interpretare a ei se numesc se numesc minitermeni
sau clauze conjunctive iar disjuncţiile care au proprietatea
de a lua valoarea formulei în câte o interpretare a ei se
numesc se numesc maxitermeni sau clauze disjunctive.

Minitermenii se formează scriind în dreptul fiecărei

interpretări o conjuncţie, unde apare pi când ( pi )v = 1 şi
 pi când ( pi )v = 0 .

Maxitermenii se formează scriind în dreptul fiecărei

interpretări o disjuncţie, unde apare pi când ( pi )v = 0 şi
 pi când ( pi )v = 1 .
Exprimăm formulările de mai sus într-un tabel se obţine:

52
Tabel cu minitermeni şi maxitermeni

p1 p2 p3 Minitermeni Maxitermeni
0 0 0 p1 p2 p3 p1 ∨ p2 ∨ p3
0 0 1 p1 p2 p3 p1 ∨ p2 ∨ p3
0 1 0 … …
0 1 1 … …
1 0 0 … …
1 0 1 … …
1 1 0 … …
1 1 1 p1 p2 p3 p1 ∨ p2 ∨ p3

FND rezultă ca o disjuncţie a tuturor minitermenilor ce

corespund lui 1 în coloana de adevăr, iar FNC ca o conjuncţie
a maxitermenilor ce corespund lui 0 în coloana de adevăr,
conform principiului dualităţii.

Exemplu.

a b P Minitermeni Maxitermeni
semnificativi semnificativi
0 0 0 - a ∨b
0 1 1 ab -
1 0 0 - a ∨b
1 1 0 -
a ∨b
P = ab P=(a ∨b)(a ∨b)(a ∨b )

La formele normale se poate ajunge şi fără a recurge la

tabela de adevăr, aplicând diversele relaţii între formule.

Calculul propoziţional

În logica propoziţiilor analizată mai sus s-a încercat o

trecere de la abordarea intuitivă a problemei la abordarea
formalizată.
S-a pornit de la asocierea propoziţiilor atomice prin
conectori utilizaţi şi în vorbirea curentă, s-a estimate
valoarea de adevăr a propoziţiilor compuse funcţie de
conectorii folosiţi şi de adevărul propoziţiilor atomice

53
componente. În plus, propoziţiile erau considerate numai
adevărate sau false, logica respectivă fiind bivalentă.
Academicianul român Grigore C. Moisil a reuşit o
formalizare generalizată a logicilor bi- şi polivalente, bazată
pe teoria congruenţelor de numere.
Definiţie. Două numere întregi se numesc congruente
de un anume modulo m dacă diferenţa lor este un multiplu
întreg al modulo-ului.
Se notează a ≡ b (mod m) . Deci a − b = N ⋅ m, N = 0,1,

Observaţie. Orice număr întreg este congruent modulo m

cu 0, 1, 2, 3, …(m-1), sau altfel spus este congruent cu
restul împărţirii sale la m (clase de resturi).
Dacă numărul respectiv se scrie în sistemul de
numeraţie cu baza m, acel număr este congruent cu cifra
rangului cel mai puţin semnificativ.

Calculul propoziţiilor bivalente se poate efectua lucrând cu

congruenţe modulo 2. Cu cele două valori 0, 1 se pot defini
operaţiile de adunare şi de înmulţire.

+ 0 1  0 1
0 0 1 0 0 0
1 1 0 1 0 1

De fapt, 1 + 1 ≡ 0 (mod 2) şi de aceea adunarea de acest fel se

mai notează 1 ⊕ 1 = 0 (adunarea modulo 2).
Se poate constata uşor că definiţiile acestor operaţii bazate
pe congruenţă respectă proprietăţile de comutativitate,
asociativitate: 0+1=1+0, (0+1)+1=0+(1+1)=0, etc.
O variabilă x care poate lua cele două valori ale domeniului
(0, 1), se numeşte variabilă binară.
Se constată cu uşurinţă:

x+x = 0
x ⋅ x = x 2 = x, x n = x.

Dintre cele două valori ale domeniului considerat (0,1) una

se numeşte contrara sau negata celeilalte. Se notează:

54
 0= 0= 1 şi  1= 1= 0 . Se constată x= x + 1 .

O funcţie de o variabilă f ( x) reprezintă o dependenţă între

fiecare valoare posibilă a variabilei şi valoarea funcţiei.
O funcţie de o variabilă binară se defineşte prin cele două
valori ale ei, corespunzătoare celor două valori ale variabilei.

x 0 1
f ( x) f (0) f (1)
1 1

f(x)

1 ●

0
1

Un grup de n variabile binare poate fi reprezentat printr-un

vector de n componente binare.
De exemplu, 3 variabile binare, x, y, z, se pot găsi în 2 = 8
3

situaţii distincte.

x y z
0 0 0
0 0 1
0 1 0
0 1 1
1 0 0
1 0 1
1 1 0
1 1 1

În general, n variabile binare se pot găsi în 2 situaţii

n

distincte scriind numerele naturale 0, 1,  , 2 − 1 în sistemul

n

de numeraţie cu baza 2. Geometric se mai pot reprezenta

55
cele situaţii distincte prin vârfurile unui cub n-
n
2
dimensional. Pentru numai 3 variabile binare obţinem:

Reprezentare pe cub
z
(0,0,1) (0,1,1)

(1,0,1)
(1,1,1)

(0,0,0) (0,1,0)
(1,0,0)
y
(1,1,0)
x

Pentru numai 3 variabile binare se pot folosi şi cercurile

lui Euler

Cercurile Euler

X y

În fine, se mai reprezenta cele 2 situaţii distincte în care

n

se pot găsi n variabile binare folosind tabelele Veitch-

n−m
Karnaugh cu 2 linii şi cu 2 coloane.
m

56
 x3 x4 x5 0 0 0 0 1 1 1 1
0 0 1 1 0 0 1 1
0 1 1 0 0 1 1 0
x1 x2
00
01
11
10

O funcţie de n variabile binare este complet definită când se

cunosc cele 2 valori corespunzătoare celor 2 situaţii
n n

distincte ale celor n variabile binare.

Funcţia de n variabile binare se poate reprezenta prin

succesiunea celor 2 valori luate într-o anumită ordine.
n

Dacă se convine că cele 2 valori să fie prezentate la ordinea

n

crescândă a numerelor binare naturale, funcţia de variabile

binare poatee fi definită de succesiunea valorilor ei, pornind
de la situaţia 111…1, de echivalent zecimal 2 − 1 la
n

situaţia 000…0, de echivalent zecimal 0.

Exemplu
2n −1 2n − 2 21 20
=
Considerăm funcţia f ( x, y , z ) 1 1 
= 1 1 10  1 0; n 3 , cu
echivalentul zecimal 250.

x y z f ( x, y , z )
(0) 0 0 0 0
(1) 0 0 1 1
(2) 0 1 0 0
0 1 1 1
1 0 0 1
1 0 1 1
1 1 0 1
( 2 −1) 1 1
n
1 1

În felul acesta, în numărul binar cu 2 ranguri, bitul de pe

n

un anume rang, corespunde situaţiei de un acelaşi

echivalent zecimal.
Din această reprezentare se poate observa că numărul total
n
de funcţii distincte de n variabile este 2 adică succesiunile
2

57
de la 000…0 până la 111…11, cu echivalenţii zecimali de la
0 la 2 − 1 .
n
2

Diferitele funcţii, exprimate în acest mod prin acte

succesiuni de 2n biţi se mai pot exprima şi prin
echivalentul zecimal. În exemplul considerat echivalentul
zecimal al funcţiei 11111010 este 250.
Funcţiile de variabile binare mai pot fi definite prin
marcarea vârfului cubului n-dimensional corespunzătoare
situaţiilor de 1, prin haşurarea ariilor constutuite cu
cercurile lui Euler corespunzătoare situaţiilor de 1, prin
înscrierea în tabelele Veitch-Karnaugh a valorilor din
coloana de adevăr.
Pentru funcţia din exemplul precedent vom avea:

z
(0,0,1) (0,1,1)

(1,0,1)
(1,1,1)

(0,0,0) (0,1,0)
(1,0,0)
y
(1,1,0)
x

x
y

yz 00 01 11 10
x
0 0 1 1 0
1 1 1 1 1

58
Pentru a putea efectua calcule cu funcţiile de variabile
binare este comod să putem exprimă aceste funcţii şi pe
cale analitică, polinomială. Legătura dintre reprezentarea
tabelară şi cea polinomială se obţine prin formula de
interpolare Lagrange.

Fie f (=
x) a x + b , exprimată printr-un polinom de gradul 1.
Reamintim x ⋅ x = x = x, x = x în logica binară (puterile
2 n

superioare ale variabilei binare x se reduc la puterea întâia).

Obţinem:

=  f (0) b= .  f (0) b.
f ( x)= a x + b ⇒  ⇒
 f (1) =
a + b.  f (1) + f (0) =
a.
Deci:
f ( x) = [ f (0) + f (1)] x + f (0) =
= f (0)( x + 1) + f (1)
= x f (0) x + f (1) x
Polinomul care înmulţeşte pe f (0) se numeşte lagrangian
de indice 0 (se notează L0 ( x) ), iar ceea ce înmulţeşte pe
f (1) se notează L1 ( x) şi se numeşte lagrangian 1 de x.
Polinoamele lui Lagrange se bucură de următoarele
proprietăţi:

x 0 1
=  Lα ( x) 1,=pentru x α
L0 ( x) 1 0 
=
L1 ( x) 0 1  Lα ( x) 0, pentru x ≠ α

L0 ( x) + L1 ( x=
) 1; L0 ( x) ⋅ L1 ( x=
) 0

=
Cu notaţiile specificate: f ( x) f (0) L0 ( x) + f (1) L1 ( x) .
Cele 4 funcţii distincte de o variabilă binară se pot exprima
analitic astfel:

x f 0 ( x) f1 ( x) f 2 ( x) f3 ( x)  f 0 ( x) = 0

0 0 0 1 1 unde  f1 ( x) = x

1 0 1 0 1  f 2 ( x) = x + 1 = x
 f3 ( x) = 1

59
 Pentru funcţiile de 2 variabile binare, dezvoltarea
lagrangiană se poate obţine considerând, pe rand, numai
câte o variabilă şi aplicând formula valabilă pentru această
unică variabilă:

=
f ( x, y ) f (0, y ) L0 ( x) + f (1, y ) L1 ( x) .
=
f (0, y ) f (0, 0) L0 ( y ) + f (0, 1) L1 ( y ).
=
f (1, y ) f (1, 0) L0 ( y ) + f (1, 1) L1 ( y ).

Înlocuind:
f ( x, y ) = f (0, 0) L0 x L0 y + f (0, 1) L0 x L1 y + f (1, 0) L1x L0 y + f (1, 1) L1x L1 y .
Generalizând obţinem:

=
f ( x1 , x2 , xn )
α
∑ f (α1 , α 2 ,α n ) Lα1 ( x1 ) ⋅ Lα 2 ( x2 ) ⋅ Lα n ( xn ) .
i = 0,1

Pentru funcţia de 3 variabile, de echivalent zecimal 250,

expresia analitică va fi:

f ( x, y, z ) = 0 ⋅ L0 x L0 y L0 z + 1 ⋅ L0 x L0 y L1z + 0 L0 x L1 y L0 z + 1 L0 x L1 y L1z +
+ 1 ⋅ L1x L0 y L0 z + 1 ⋅ L1x L0 y L1z + 1 ⋅ L1x L1 y L0 z + 1 ⋅ L1x L1 y L1z =
= x ⋅ y ⋅ z + x ⋅ y ⋅ z + x ⋅ y ⋅ z + x ⋅ y ⋅ z + x ⋅ y ⋅ z + x ⋅ y ⋅ z.

Se observă că această expresie este o sumă modulo 2 de

termeni, corespunzătoare situaţiilor de 1 din tabela de
adevăr, fiecare termen fiind produsul variabilelor negate sau
afirmate, conform situaţiei respective.
Să analizăm prin in termediul expresiilor lor analitice şi a
tabelelor de adevăr cele 16 funcţii posibile de 2 variabile
binare ( 2 = 4 situaţii distincte, 2 = 16 funcţii):
2 4

x y f0 f1 f2 f3 f4 f5 f6 f7 f8 f9 f10 f11 f12 f13 f14 f15

0 0 0 1 0 1 0 1 0 1 0 1 0 1 0 1 0 1
0 1 0 0 1 1 0 0 1 1 0 0 1 1 0 1 1 1
1 0 0 0 0 0 1 1 1 1 0 0 0 0 1 1 1 1
1 1 0 0 0 0 0 0 0 0 1 1 1 1 1 1 1 1

Funcţiile plasate simetric faţă de linia medie a tabelei de

adevăr (pentru care suma indicilor este 15) se obţin prin

60
 înlocuirea reciprocă a valorilor 0 şi 1; aceste perechi de
funcţii sunt una negata celeilalte.
Să considerăm câteva funcţii reprezentative (considerând
funcţia şi “simetrica” ei):

f 0 ( x) = 0 - constant; f15 ( x) = 1 - constant.

f1 ( x)= x ⋅ y se mai numeşte NICI (nici x, nici y).

f14 ( x) = x ⋅ y + x ⋅ y + x ⋅ y = x ⋅ y + y + x + x ⋅ y + x ⋅ y = x + y + x ⋅ y .
Se mai numeşte funcţie SAU (disjuncţie, sau x sau y), în
engleză OR. Din această cauză, negata funcţiei f1 ( x)= x ⋅ y
se mai numeşte NOT OR sau NOR.

f 2 ( x) = x ⋅ y = xy + y;
f13 ( x) =x ⋅ y + x ⋅ y + xy =y + xy =+
1 y + xy =f 2 ( x)

f3 ( x) = x ⋅ y + x ⋅ y = x ; f12 ( x) = x. Se mai numeşte NOT.

f 4 ( x) = x ⋅ y = xy + x; f11 ( x) = xy + x + 1 . Se mai numeşte

implicaţie ( x → y ) şi este falsă când antecedentul este
adevărat şi precedentul fals.

=
f5 ( x) y=
; f10 ( x) y.

f 6 ( x) = x ⋅ y + x ⋅ y . Se mai numeşte nonechivalenţă, este egală

cu 1 când variabilele au valori diferite.

f9 ( x) = x ⋅ y + x ⋅ y. Se mai numeşte echivalenţă.

f 7 ( x) = x ⋅ y + x ⋅ y + x ⋅ y = x ⋅ y + 1. Se mai numeşte funcţie

NUMAI pentru că ia valoarea 1 numai dacă cel mult o
variabilă este 1.

f8 ( x)= x ⋅ y. Se mai numeşte funcţie ŞI (în engleză funcţia

AND) sau conjuncţie. Din această cauză negata şi funcţia
NUMAI se mai numeşte NOT AND, prescurtat NAND.

61
 Este de remarcat că disjuncţia SAU se exprimă analitic prin
suma modulo 2 a fiecărei variabile şi a produsului lor.
Datorită proprietăţii de asociativitate, disjuncţia se poate
generaliza la mai multe variabile:

x ∨ y ∨ z = ( x ∨ y ) ∨ z = ( x + y + xy ) ∨ z = x + y + z + xy + xz + yz + xyz

Şi de aici rezultă că disjuncţia este exprimată prin suma

tuturor variabilelor plus toate produseler dintre acestea.
Dacă produsele sunt toate nule atunci semnul “ ∨ “ poate fi
înlocuit cu semnul ⊕ şi invers.

Într-o dezvoltare lagrangiană, toate produsele dintre termeni

sunt nule, cel puţin una din variabile din componenţa a doi
termeni fiind negată într-unul şi afirmată în celălalt.
Aşadar, într-o dezvoltare lagrangiană, semnul + poate fi
înlocuit cu ∨ rezultând din ea asa numita formă canonică
disjunctivă (FND).

Pentru funcţia de 3 variabile binare 250 expresia va fi:

f ( x, y, z ) = x ⋅ y ⋅ z ∨ x ⋅ y ⋅ z ∨ x ⋅ y ⋅ z ∨ x ⋅ y ⋅ z ∨ ∨ x ⋅ y ⋅ z ∨ x ⋅ y ⋅ z.

Fiecare conjuncţie este un minitermen (clauză conjunctivă).

Negata funcţiei 250, va avea numai 2 situaţii de 1 şi
expresia ei va fi:

f ( x, y , z ) = x ⋅ y ⋅ z ∨ x ⋅ y ⋅ z .

Mulţimea valorilor binare, funcţiile negare, conjuncţie şi

disjuncţie cu proprietăţile lor, formează algebra Boole.

Există 19 proprietăţi ale algebrei booleene, 18 dintre

ele constituind perechi de proprietăţi duale:

1. Proprietăţile lui 0:
=
x ⋅ 0 0. =
x ∨ 0 x.
2. Proprietăţile lui 1:
=x ⋅1 x. =
x ∨ 1 1.
3. Comutativitatea:
x ⋅ y = y ⋅ x. x ∨ y = y ∨ x.

62
 4. Asociativitatea:
x ⋅ ( y ⋅ z ) = ( x ⋅ y ) ⋅ z. x ∨ ( y ∨ z ) = ( x ∨ y ) ∨ z.
5. Idempotenţa:
=
x ⋅ x x. =
x ∨ x x.
6. Distributivitate:
x ⋅ ( y ∨ z ) =x ⋅ y ∨ x ⋅ z. x ∨ ( y ⋅ z ) =( x ∨ y ) ⋅ ( x ∨ z ).
Inversa primei proprietăţi de distributivitate reprezintă
scoaterea în factor.
7. Absorbţia:
x ⋅ (=
x ∨ y ) x. x ∨=
( x ⋅ y ) x. y este absorbit.
8. Proprietăţile lui De Morgan:
x ⋅ y = x ∨ y. x ∨ y = x ⋅ y.
În cuvinte: negarea conjuncţiei este disjuncţia negatelor şi
negarea disjuncţiei este conjuncţia negatelor.
9. Noncontradicţie şi terţul exclus:
=
x ⋅ x 0. =
x ∨ x 1.
10. Dubla negaţie:
x = x.
Toate aceste proprietăţi se pot demonstra folosind
expresiile algebrice corespunzătoare sumei şi produsului,
pentru congruenţele modulo 2.

Orice funcţie de variabile binare poate fi exprimată cu

ajutorul operatorilor negare NOT, SI, SAU. Aceşti operatori
alcătuiesc un sistem complet de operatori.
Există şi alte sisteme complete de operatori ca de exemplu
non, şi; non, sau; ş.a. Se constată uşor acest lucru folosind
dubla negaţie şi proprietăţile lui De Morgan.
Se poate demonstra, de asemenea, că numai NAND-urile
sau numai NOR-urile pot exprima orice funcţie de variabilă
binară.

Exemplu:

x ⋅ y ∨ x ⋅ y = x ⋅ y ∨ x ⋅ y = ( x ∨ y ) ⋅ ( x ∨ y) = ( x ∨ y ) ⋅ ( x ∨ y) =
= ( x ⋅ y) ⋅ ( x ⋅ y )

63
Aplicând teorema lui De Morgan formei normal disjunctive
FND se obţine forma normal conjunctivă (FNC) cu
maxitermeni sau clase disjunctive.

f ( x, y , z ) =∑ xα ⋅ y α ⋅ z α =
α i ∈0,1
Π x y z.

Exemplu: Considerăm aceeaşi funcţie de echivalent zecimal

250 şi ne propunem să găsim FND şi FNC şi să le exprimăm
prin NAND şi NOR.

x y z f ( x, y , z )
0 0 0 0
0 0 1 1
0 1 0 0
0 1 1 1
1 0 0 1
1 0 1 1
1 1 0 1
1 1 1 1

FND: f ( x, y, z ) = x y z ∨ x y z ∨ xy z ∨ x y z ∨ x y z ∨ x y z.

FNC: f ( x, y=
, z) x y z ∨ x y z .
f ( x, y, z ) = x y z ∨ x y z = ( x ∨ y ∨ z ) ⋅ ( x ∨ y ∨ z ).

La rândul lor, aceste forme canonice se pot exprima prin

funcţiile NAND sau NOR.

x y f ( x, y )
0 0 0
0 1 1
1 0 1
1 1 0
FND: f ( x, y ) = x y ∨ x y = x y / x y = ( x / y ) / ( x / y ).
Exprimarea cu NAND-uri urmăreşte convenţia de scriere

x = x ∨ x = x / x. x = x ⋅ x = x ↓ x.

64
Exprimarea cu NAND-uri

x x∨y

y ( x ∨ y ) ⋅ ( x ∨ y ) = xy ∨ x y
x
y
x∨ y

FNC:
f ( x, y ) = ( x ∨ y ) ⋅ ( x ∨ y ) = ( x ∨ y ) ↓ ( x ∨ y ) = ( x ↓ y ) ↓ ( x ↓ y ).

O funcţie de variabilă binară (ceea ce reprezintă o

formulă) se numeşte validă (tautologie) dacă şi numai dacă
este adevărată în toate interpretările (în tabela de adevăr
este 1 peste tot) echivalentul ei zecimal fiind 2 − 1 .
n

O funcţie de variabilă binară se numeşte inconsistentă

dacă şi numai dacă este falsă în toate interpretările
echivalentul ei zecimal fiind 0. Se mai numeşte în acest caz
contradicţie.
Ex: x ∨ x =1 este tautologie x ⋅ x =0 este contradicţie.
Tautologia şi contradicţia sunt una negaţia celeilalte.
O formulă se numeşte consistentă sau realizabilă dacă este
adevărată cel puţin într-o interpretare a ei.
În demonstrarea automată a teoremelor se utilizează
mai ales contradicţia: o formulă nerealizabilă fiind falsă în
toate interpretările ei nu admite niciun model. Dacă se
demonstrează că există cel puţin o interpretare în care
formula este adevărată, formula se dovedeşte a fi realizabilă.
Proprietatea de realizabilitate se poate extinde şi la un
grup de formule (funcţii): dacă există o interpretare astfel
încât toate formulele din grup să fie 1, grupul respective
este realizabil.
Două funcţii se numesc echivalente, dacă pentru orice
interpretare iau acelaşi valori de adevăr.

Simplificarea (minimizarea) funcţiilor de variabile binare

Dacă o tabelă de adevăr poate corespunde mai multor

funcţii echivalente, un interes deosebit prezintă acea

65
exprimare mai simplă, conţinând cât mai puţine variabile şi
câţi mai puţini termeni.
Operaţia prin care de la o expresie mai complexă se
ajunge la una mai simplă, echivalentă, se numeşte
simplificare sau minimizare.

Exemplu: Considerăm funcţia de 3 variabile binare de

echivalent zecimal 250:

x y z f ( x, y , z )
0 0 0 0
0 0 1 1
0 1 0 0
0 1 1 1
1 0 0 1
1 0 1 1
1 1 0 1
1 1 1 1

Forma sa normal disjunctivă este:

f ( x, y, z ) = x y z ∨ x y z ∨ xy z ∨ x y z ∨ x y z ∨ x y z.

Aplicând proprietăţile algebrei Boole se obţine:

f ( x, y, z )= xz ( y ∨ y ) ∨ xy ( z ∨ z ) ∨ x y ( z ∨ z )=
= xz ∨ xy ∨ x y = xz ∨ x( y ∨ y ) = xz ∨ x= x ∨ z.

Se observă că de la o formă cu 18 literale am ajuns la una

mult mai simplă cu numai 2 literale. Aplicarea proprietăţilor
algebrei Boole permite simplificarea, dar necesită o oarecare
rutină, implică observarea posibilităţilor de aplicare a
acestor proprietăţi. Există şi metode sistematice de
simplificare corespunzătoare diferitelor moduri de
reprezentare a funcţiilor.
S-a putut observa că la baza simplificărilor efectuate
cu utilizarea proprietăţilor algebrei Boole a stat eliminarea
unor variabile (neesenţiale) din doi minitermeni numiţi
adiacenţi :
f ( x, y, z )= x y z ∨ x y z= x z ( y ∨ y )= x z

66
Termenii adiacenţi sunt aceia pentru care n-1 variabile
(esenţiale) au aceleaşi valori, iar a n-a are valori
complementare:
f ( x1 , x2 , xi , xi +1 , xn ) = f ( x1 , x2 , xi , xi +1 , xn ) .
Variabila xi se numeşte neesenţială şi poate fi eliminată.

Majoritatea metodelor de minimizare se bazează pe

depistarea adiacenţelor şi eliminarea variabilelor
neesenţiale.
Există adiacenţe de ordinul 1, (cele menţionate), de ordinul
2 în care există 2 variabile neesenţiale ş.a.m.d.
In cazul reprezentărilor geometrice ale funcţiei de variabile
binare, adiacenţele se depistează direct pe figură din
alăturarea situaţiilor corespunzătoare valorilor de 1 din
tabela de adevăr.
Exemplu: Considerăm funcţia de 3 variabile binare de
echivalent zecimal 250, reprezentată prin alăturarea
situaţiilor corespunzătoare valorilor de 1 din tabela de
adevăr.
z
(0,0,1) (0,1,1)

(1,0,1)
(1,1,1)

(0,0,0) (0,1,0)
(1,0,0)
y
(1,1,0)
x

O muchie a cubului cu ambele vârfuri marcate determină o

adiacenţă de ordin 1, cu o variabilă neesenţială, care în cele
două vârfuri are valori contrare, fără ca prin aceasta să
modifice valoarea funcţiei.
O faţă a cubului cu toate 4 vârfuri marcate, determină o
adiacenţă de ordinul 2, cu două variabile neesenţiale şi
precizată numai variabila ce defineşte acea faţă a cubului;
ş.a.m.d.

67
În exemplul considerat se observă două adiacenţe de
ordinul 2, (feţele x=1 şi z=1) care acoperă toate vârfurile
marcate ale cubului. Toţi minitermenii din funcţia de 3
variabile binare sunt acoperiţi de x ∨ z , rezultat găsit şi prin
aplicarea proprietăţilor algebrei Boole.

În reprezentarea funcţiei prin cercuri Euler, de asemenea

adiacenţele sunt vizibile direct pe diagramă

x
y

Cele 6 zone corespunzătoare situaţiilor de 1 corespund

cercurilor x=1 şi z=1, obţinând astfel rezultatul x ∨ z .

Pentru funcţiile de mai multe variabile este recomandabilă

utilizarea reprezentărilor geometrice prin hărţi logice
(diagrame Veitch-Karnaugh)
Şi de această dată, adiacenţele sunt evidenţiate prin
gruparea căsuţelor marcate cu 1: două căsuţe alăturate pe
linie sau pe coloană determină o adiacenţă de ordinul I, 4
căsuţe alăturate (4x1 sau 2x2) determină o adiacenţă de
ordin II cu două variabile neesenţiale, 8 căsuţe alăturate
(8x1, 4x2, 2x4 sau 1x8) determină o adiacenţă de ordin III
cu 3 variabile eliminabile ş.a.m.d.

Pentru exemplul considerat (funcţia de 3 variabile 250)

yz 00 01 11 10
x
0 0 0 1 1
1 1 1 1 1

Sunt evidenţiate 2 zone-adiacenţe de ordin II: linia x=1 şi

ultimele două coloane caracterizate prin z=1.(atât x, cât şi y
sunt aici neesenţiale. Rezultat: x ∨ z .

68
Este de menţionat că prin folosirea codului ciclic de
parcurgere a interpretărilor posibile şi coloane extreme sunt
adiacente.
Este de asemenea de remarcat că în rezultatul final trebuie
incluse toate interpretările de 1 în tabela de adevăr chiar
dacă nu semnalăm apariţia vreunei zone de adiacenţă.
În cazul funcţiilor incomplet determinate pentru care nu se
precizează valoarea de adevăr în unele situaţii (arbitrare), se
va admite o valoare sau alta de adevăr, funcţie de
simplitatea rezultatului final.

O forma analitică de minimizare a funcţiilor logice este

Quine Mc-Klusky. Depistarea adiacenţelor se realizează pe
baza următoarelor observaţii:
-două situaţii adiacente sunt de aşa fel că una din variabile
este 0 într-una din cele 2 situaţii şi 1 în cealaltă. Deci
situaţiile adiacente sunt caracterizate printr-un număr de
variabile 1 diferit cu o unitate.
Ex.: 100 şi 101 (un 1 în prima situaţie, 2 de 1 în a doua).
-în al doilea rand, acel 1 in plus în perechea de situaţii
adiacente, trebuie să corespundă unui anume rang şi nu să
fie obţinut prin compensarea trecerii în 0 pe alte ranguri.
Ex.: 100 şi 011.

Bazându-ne pe aceste 2 observaţii, algoritmul de minimizare

Quine Mc-Klusky se desfăşoară în următoarele etape (le
vom ilustra considerând funcţia de 3 variabile binare de
echivalent zecimal 250)

f ( x, y , z ) x y z
0 0 0 0 (0)
1 0 0 1 (1)
0 0 1 0 (2)
1 0 1 1 (3)
1 1 0 0 (4)
1 1 0 1 (5)
1 1 1 0 (6)
1 1 1 1 (7)

69
1. Se grupează situaţiile de 1 din tabela de adevăr pe grupe
de situaţii cu 0 de 1, cu 1 de 1, cu 2 de 1,…etc.
Aşadar:
011 − (3)
 001 − (1) 
Grupa cu 1 de 1  Grupa cu 2 de 1 101 − (5)
100 − (4) 110 − (6)

Grupa cu 3 de 1 {111 − (7) .

2.Într-o a doua etapă se compară fiecare interpretare dintr-o

grupă cu toate interpretările grupei imediat următoare,
comparaţie făcându-se din punctul de vedere al diferenţelor
echivalenţilor zecimali. Dacă o asemenea diferenţă este o
putere a lui 2, aceasta semnifică faptul că pe rangul
corespunzător acelei puteri a lui 2 apare acel 1 în plus. Pe
rangul respectiv variabila se dovedeşte a fi neesenţială şi se
elimină.

 (1) − (3) → 21 → 0 − 1 (3) − (7) → 22 → −11 (4) − (5) → 20 → 10 −


 (1) − (5) → 2 → −10 (5) − (7) → 21 → 1 − 1 (4) − (6) → 21 → 1 − 0
2

(1) − (6) → − (6) − (7) → 20 → 11 −



3.În continuare se compară perechile de interpretări obţine

şi se caută adiacenţă de ordin 2 prin existenţa unei aceleaşi
puteri a lui 2 ca diferenţă între ambele componente ale
perechilor:

 (1) − (3) ↔ (5) − (7) → 22 → − − 1


 (1) − (5) ↔ (3) − (7) → 21 → − − 1
 (4) − (6) ↔ (5) − (7) → 20 → 1 − −


Se constată că toate cele 6 interpretări de 1 din tabela de

adevăr ((1),(3),(4),(5),(6),7)) sunt cuprinse în grupurile de
câte 4 interpretări determinate ca fiind adiacenţe de ordin 2
şi exprimate prin x şi z. Rezultat: f ( x, y, z )= x ∨ z

Pentru funcţii de mai multe variabile, se caută în

continuarea adiacenţele de ordin 3, constituite din

70
compararea între ele a grupurilor de câte 4 interpretări
(adiacenţe de ordin 2) ş.a.m.d.
Se reţin ca rezultat al minimizării toate adiacenţele
reprezentate prin variabilele esenţiale care le caracterizează,
dar şi eventualele interpretări rămase in afara lor.

Metoda coeficienţillor nedeterminaţi

Fiecare minitermen din exprimarea FND (sau fiecare

interpretare posibilă a variabilelor componente) se poate
exprima printr-o sumă de termeni cuprinzând variabilele
luate singular, grupurile de 2 variabile, grupurile de 3
variabile etc., toţi aceşti termeni fiind asociaţi cu un
coeficient iniţial nedeterminat.

Exemplu

x1 x2 x3 x4 x5 = k11 x1 ∨ k20 x2 ∨ k31 x3 ∨ k40 x4 ∨ k51 x5 ∨ k1210 x1 x2 ∨ k1311 x1 x3 ∨ 

∨ k145
101
x1 x4 x5 ∨  ∨ k12345
10101
x1 x2 x3 x4 x5

Coeficienţii se pot determina astfel: dacă interpretarea

respectivă face parte dintr-o adiacenţă de ordin 4, cu patru
variabile neesenţiale, atunci ea se reduce la unica valabilă
esenţială (de ex. x3) şi deci k3 = 1 , restul coeficienţilor putând
1

fi nuli.

Dacă interpretarea considerată conduce la falsitatea funcţiei

(0 în tabela de adevăr) toţi coeficienţii sunt nuli.

Dacă interpretarea considerată conduce la un 1 în tabela de

adevăr, este suficient ca un singur coeficient să fie nenul
dar pot fi şi mai mulţi.

Se va considera 1, acel coeficient ataşat unui produs de

literale cât mai mic ca număr de factori.
Practic, metoda de minimizare a coeficienţilor nedeterminaţi
se aplică în modul următor:

Se alcătuieşte tabelul:

71
 x y z f ( x, y , z ) cn cn2 cn3
0 0 0 0 x y z xy xz yz xyz
0 0 1 1 x y z xy xz yz xyz
0 1 0 0 x y z xy xz yz xyz
0 1 1 1 x y z xy xz yz xyz
1 0 0 1 x y z xy xz yz xyz
1 0 1 1 x y z xy xz yz xyz
1 1 0 1 x y z xy xz yz xyz
1 1 1 1 x y z xy xz yz xyz

Se constată că numărul coloanelor din tabel este

n

∑ C=
i =1
i
n 2n − 1 , n find numărul de variabile ale funcţiei. Nu

este necesar să fie explicitaţi şi coeficienţii, aceştia fiind

subînţeleşi.

Se taie cu o linie orizontală toţi termenii care corespund

interpretărilor de zero (toţi coeficienţii care le sunt implicit
ataşaţi sunt nuli).
Apoi, pe coloane se anulează toţi coeficienţii care din prima
fază au fost determinaţi ca fiind nuli. Se adoptă în
continuare pe fiecare linie, coeficienţii 1, cei care corespund
produselor căt mai scurte. Se constată uşor că toate cele 6
interpretări de 1 sunt acoperite de x ∨ z .

Aplicaţii ale calculului propoziţiilor bivalente

Calculul circuitelor electrice.

Unui contact care poate fi închis sau deschis I se asociază

respective valorile 1 şi 0. Contactul poate fi reprezentat
printr-un bloc, simbolizat x, y, iar conductibilitatea sa este o
funcţie de starea contactului.

72
Se constată că dacă acel contact este închis,
conductibilitatea sa electrică este 1 şi în caz contrar 0.
Valoarea asociată conductibilităţii lui este deci aceeaşi cu
valoarea asociată contactului.

Legăturile serie şi paralel ale contactelor reprezintă modele

ale funcţiilor ŞI, respectiv SAU.

Unui circuit complex, cu combinaţii de legături serie-paralel

îi corespunde valoarea 1 când curentul poate trece şi 0 în
caz contrar.

Exemplu:

x y

x
z
y

f ( x, y, z ) = x y/ ∨ (( x ∨ y ) ⋅ z ) = x y/ ∨ xz ∨ yz

În cazul circuitelor electronice, realizate cu tranzistoare,

conducţia de curent (semnal) corespunde saturaţiei, iar
neconducţia corespunde blocării tranzistorului.

În reprezentarea grafică apar aşa numitele porţi logice,

simbolizate ca în desenul următor.

73
 a
a ab a∨b
ŞI SAU
b
b

a a
a(a ∨ b )
a
b ∨ ab ∨ ab

b ab

b( a ∨ b )
Problema de analiză constă în aceea că se dă circuitul şi se
cere să se determine transmitanţa (tabela de adevăr a
circuitului dat).
Problema de sinteză dimpotrivă porneşte de la condiţiile
impuse circuitului exprimate prin tabela de adevăr şi se cere
structura circuitului.
Problema de analiză se rezolvă mai intâi formula structurală
a circuitului (FND), efectuând apoi minimizările şi în
expresia finală se constată în ce interpretări transmitanţa
este 1 sau 0.
În problema de sinteză, conform tabelului de adevăr se
obţine forma normal disjunctivă (FND) se minimizează
această formă şi se implementează.

Circuitele electrice şi electronice se clasifică în două mari

categorii:
-circuite combinaţionale
-circuite secvenţiale

74
În circuitele combinaţionale, ieşirile sunt funcţie de intrări,
neinteresând şi alţi factori în transmiterea semnalelor.

La circuitele secvenţiale (numite şi circuite cu memorie),

există legături inverse între diferite ieşiri şi intrări, astfel
încât chiar şi fără modificarea semnalelor de intrare, ieşirile
se pot modifica în timp.

În sinteza circuitelor secvenţiale trebuie urmărite din

aproape în aproape situaţiile care apar.
Să considerăm drept exemplu sinteza circuitelor de stop la o
intersecţie de cale ferată (reprezentată prin linia îngroşată).

A B

O STOP

Prezenţa trenului în zonele A sau B este sesizată de

contactele A, B care se închid fie prin greutate fie prin
circuitul de cale.
Tabela de adevăr se stabileşte din condiţii:

A B W
0 0 0
1 0 1
1 1 1
0 1 0
0 1 1
1 1 1
1 0 0

75
Se constată o dublă incompatibilitate. Pentru a o rezolva se
recurge la o variabilă auxiliară, un releu intermediar X.

A B X W X
0 0 0 0 0
1 0 0 1 0
1 1 0 1 1
1 1 1 1 1
0 1 1 0 1
0 0 1 0 0
0 1 0 1 0
1 1 0 1 1
1 1 1 1 1
1 0 1 0 1

Corespunzător tabelului funcţiile aferente vor fi:

f (W ) =AB X ∨ ABX ∨ ABX ∨ ABX =AB ∨ X ( AB ∨ AB )

f ( X ) =ABX ∨ ABX ∨ ABX ∨ ABX =AB ∨ X ( AB ∨ AB )

Calculul propoziţiilor trivalente

Se poate fundamenta cu ajutorul congruenţelor modulo 3.
a ≡ b (mod 3)
a − b = N ⋅3
Orice număr întreg este congruent modulo 3 cu 0, 1 sau 2,
adică cu restul împărţirii sale la 3.
Clasa de resturi este {0, 1, 2}.
Dacă se exprimă numărul respectiv în sistemul de
numeraţie cu baza 3, atunci acel număr este congruent
modulo 3 cu cifra rangului său 30 .
Variabila care poate lua cele 3 valori ale clasei de resturi ),
1, 2, se numeşte trivalentă. Cu cele trei valori se definesc
operaţiile de adunare şi înmulţire:

+ 0 1 2  0 1 2
0 0 1 2 0 0 0 0
1 1 2 0 1 0 1 2
2 2 0 1 2 0 2 1

76
 Variabila trivalentă se bucură de proprietăţile:

x 0 1 2
x+x+x =0. x2 0 1 1
x3 0 1 2
x 3 = x.
x 2 k +1 x=
= , x2k x2 .

Funcţia de variabilă trivalentă este o corespondentă între

fiecare valoare a variabilei şi valoarea funcţiei. Aceasta din
urmă poate fi bi- sau trivalentă.
Exemplu:

x 0 1 2
; =
f (0) 2;=
f (1) 1;=
f (2) 1.
f ( x) 2 0 1

Funcţia se exprimă printr-o tripletă de valori bi sau

trivalente. Numărul de funcţii distincte este 29 sau
respective 33. [000…111; 000…222].

Exprimarea analitică se obţine prin interpolare lagrangiană:

f ( x) = a x 2 + bx + c;
 f (0) = c a = 2 f (0) + 2 f (1) + 2 f (2).
 
 f (1) = a + b + c ⇒  b = 2 f (1) + f (2)
 f (2) =a + 2b + c  c =f (0)
 

Deci:

f ( x)= [2 f (0) + 2 f (1) + 2 f (2)] x 2 + [2 f (1) + f (2)] x + f (0)=

= f (0)[2 x 2 + 1] + f (1)[2 x 2 + 2 x] + f (2)[2 x=
2
+ x]
= f (0) L0 x + f (1) L1x + f (2) L2 x .

Proprietăţile polinoamelor lui Lagrange sunt exprimate în

tabelul de mai jos:

77
 x 0 1 2
 L0 x + L1x + L2 x = 1
L= 2x2 + 1 1 0 0 
 L j ( x) ⋅ Li ( x) = 0; i ≠ j
0x

L= 2x2 + 2x 0 1 0 
1x
 Li 2 ( x) = Li ( x)
L= 2x 2x2 + x 0 0 1

 Lα (= α x
x) 1,=

( x) 0, α ≠ x
 Lα =
Exemplu:

x 0 1 2
f ( x) = 2(2 x 2 + 1) + (2 x 2 + x) = x + 2.
f ( x) 2 0 1

Pentru funcţii de mai multe variabile trivalente:

=
f ( x1 , x2 , xn ) ∑
α i = 0,1,2
f (α1 , α 2 ,α n ) Lα1 ( x1 ) ⋅ Lα 2 ( x2 ) ⋅ Lα n ( xn )

Este de menţionat că se poate echivala calculul cu elemente

trivalente cu cel al elementelor bivalente, asociind fiecărui
element trivalent un grup de 3 elemente bivalente.
Fie de exemplu maneta tripoziţională x. Acestei manete i se
pot asocia trei elemente bivalente x0, x1, x2, conform
tabelului:

x0

x1

x2

78
 x 0 1 2
x0 1 0 0
x1 0 1 0
x2 0 0 1

Se observă că cele 3 elemente bivalente asociate reprezintă

lagrangienele pentru variabila trivalentă.

Dintre funcţiile posibile se distinge funcţia negare a cărei

valoare de adevăr este v( p )= 2 − v( p ).
x x
0 2
1 1
2 0

Dintre funcţiile de 2 variabile trivalente sunt utilizate cele

denumite conjuncţie şi disjuncţie:

=
x ∩ y min( x, y=
) x ∪ y max( x, y ).

Tabela de adevăr corespunzătoare acestor 2 funcţii:

x y x∩ y x∪ y
0 0 0 0
0 1 0 1
0 2 0 2
1 0 0 1
1 1 1 1
1 2 1 2
2 0 0 2
2 1 1 2
2 2 2 2

79
Expresiile analitice ale acestor funcţii se obţin prin
interpolare Lagrange:

x ∩ y = (2 x 2 + 2 x)(2 y 2 + 2 y ) + (2 x 2 + 2 x)(2 y 2 + 2 y ) +
+ (2 x 2 + x)(2 y 2 + 2 y ) + 2(2 x 2 + x)(2 y 2 + y ) =2 x 2 y 2 +
+ 2 x2 y + 2 x y 2 + =
xy xy (2 xy + 2 x + 2 y + 1).

x ∪ y =(2 x 2 + 1)(2 y 2 + 2 y ) + 2(2 x 2 + 1)(2 y 2 + y ) +

+ (2 x 2 + 2 x)(2 y 2 + 1) + (2 x 2 + 2 x)(2 y 2 + 2 y ) +
+ 2(2 x 2 + 2 x)(2 y 2 + y ) + 2(2 x 2 + x)(2 y 2 + 1) +
+ 2(2 x 2 + x)(2 y 2 + 2 y ) + 2(2 x 2 + x)(2 y 2 + y ) =
= x 2 y 2 + x 2 y + xy 2 + 2 xy + y + =x
= xy ( xy + 2) + xy ( x + y ) + ( x + y=
)
= xy ( xy + 2) + ( x + y )( xy + 1).
Multe noţiuni definite din logica bivalentă rămân aceleaşi:
regulile de formare a formulelor, funcţiile de adevăr,
tautologii (pentru orice interpretare – 2), contradicţii (orice
interpretare – 0), echivalenţe.
Principalele elemente de lucru rămân tabelele de adevăr şi
expresiile analitice.
Cu ajutorul acestora se constată, de exemplu, valabilitatea
formulelor lui De Morgan:

x∪ y = x ⋅ y x∩ y = x ∪ y

x y x∩ y x∪ y
0 0 0 0
0 1 0 1
0 2 0 2
1 0 0 1
1 1 1 1
1 2 1 2
2 0 0 2
2 1 1 2
2 2 2 2
x∩y x∪y
2 2
1 2
0 2
1 2
1 1
0 1
0 2
0 1
0 0

80
În schimb, nu mai sunt valabile legile contradicţiei şi
terţului exclus.

Astfel, x∩x nu este întotdeauna falsă, pentru x=1, iar

x∪x nu ia valoarea 2.

În logica trivalentă apare principiul cvartului exclus:

x ∪ x ∪ ( x + 1) =2

De asemenea, principiul contradicţiei se enunţă:

x ∩ x ∩ ( x − 1) =0

0 este element neutru pentru disjuncţie şi 2 este element

neutru pentru conjuncţie:

x=
∪0 x x=
∩2 x

În logica trivalentă, implicaţia se poate define în mai multe

feluri, corespunzător diverselor forme de exprimare a ei în
logica bivalentă.

Pornind de la implicaţia intuitivă, se ajunge la definiţia:

p\q 0 1 2
 2, p≤q 0 2 2 2
p→q=
 q, p>q 1 0 2 2
2 0 1 2

Definiţiile de mai sus ale funcţiilor ∪, ∩, → , corespund

logicii intuiţioniste a îndoielnicului (incertului).

În sistemul trivalent al lui Bochvar, pentru care valoarea

intermediară între adevăr şi fals este absurdul, funcţiile
respective se definesc ca în tabelul de mai jos:

81
 p q p∩q p∪q p→q p
0 0 0 0 2
0 1 1 1 1 2
0 2 0 2 2
1 0 1 1 1
1 1 1 1 1 1
1 2 1 1 1
2 0 0 2 0
2 1 1 1 1 0
2 2 2 2 2

Calculul elementelor n-valente se poate efectua cu ajutorul

argumentelor modulo n , prin generalizare.
Se lucrează cu modulo număr prim , pentru ca înmulţirea să
dea rezultat nul numai daca unul din factori este nul.

Calculul ansamblelor de variabile discrete

Pentru calculul ansamblelor de variabile discrete se pot

utiliza generalizări ale calculelor variabilelor singulare,
respectiv teoria congruenţelor modulo dublu.

Definiţie.Generalizând definiţia argumentelor modulo

simplu, număr, se spune că un
congruent modulo dublu (număr
împărţirii sale la polinomul modulo,
conform modulo număr.
Exemplu:
polinom oarecare este
şi polinom) cu restul
calculele efectuându-se

z3 + z + 1 z2 + z +1
− z3 − z 2 − z z +1
z2 +1
rest z
Se scrie:
z 3 + z + 1 ≡ z (mod 2, z 2 + z + 1)
Calculele împărţirii polinomului dat la polinomul modulo s-
au efectuat conform definiţiilor adunării şi înmulţirii mod2.

82
Dacă cele 2 modulo sunt z + z + 1 şi 2, resturiler posibile
2

sunt: z + 1, z , 1 , 0 , sau în general, polinoame de grad 1 de

tip: a z + b cu a , b ∈ {0, 1} .
În clasa de resturi considerată intervin deci perechi de valori
(a, b) ca şi în cazul numerelor complexe.
Coeficientul lui z ar fi similar componentei imaginare,
coeficientul liber ar fi similar componentei reale a
numărului complex.
Cele 4 resturi posibile ar putea fi notate 0, 1, ε, ε+1, ε
desemnând componenta a 2-a (imaginară).

În general dacă polinomul modulo este de grad n şi modulo

numar este m , clasa de resturi va fi constituită din grupuri
de n variabile m-valente (corpul mn), din vectori cu n
componente, fiecare putând avea valorile 0, 1, …m-1.

Cu cele 4 resturi ale corpului 22 se definesc operaţiile:

+ 0 1 ε ε +1  0 1 ε ε +1
0 0 1 ε ε +1 0 0 0 0 0
1 1 0 ε +1 ε 1 0 1 ε ε +1
ε εε +1 0 1 ε 0 ε ε +1 1
ε +1 ε +1 ε 1 0 ε +1 0 ε +1 1 ε

z2 z2 + z +1 z 2 ≡ z + 1; ε 2 ≡ ε + 1
1
rest z + 1

O variabilă în corpul 22 se bucură de proprietăţile: z+z=0 şi

pentru puteri construim tabelul:

z 0 1 ε ε +1
z4 = z
z2 0 1 ε +1 ε
z5 = z 2
z3 0 1 1 1
z6 = z3 
z4 0 1 ε ε +1

83
 O funcţie de variabilă în corpul 22 se poate exprima prin
tabel de adevăr sau analitic, prin interpolare lagrangiană (în
loc de 4 valori avem 4 coeficienţi ai polinomului):

z f ( z) f ( z ) = az 3 + bz 2 + cz + d
0 1 f (0) = d .
1 0 f (1) = a + b + c + d
ε 1 f (ε ) =a + ε 2b + ε c + d
ε +1 ε f (ε 2 ) =a + ε b + ε 2 c + d
Pentru a găsi coeficienţii funcţiei f(z), a, b, c, d, sumăm
membru cu membru relaţiile scrise mai sus multiplicate
corespunzător (de la caz la caz). Găsim:

f (0) + f (1) + f (ε ) + f (ε 2 ) = a.
f (1) + ε f (ε ) + ε f (ε ) =
2 2
b.
f (1) + ε f (ε ) + ε f (ε ) =
2 2
c.
f (0) = d
f ( z ) = az + bz + cz + d = [ f (0) + f (1) + f (ε ) + f (ε 2 )]z 3 +
3 2

+ [ f (1) + ε f (ε ) + ε 2 f (ε 2 )]z 2 + [ f (1) + ε 2 f (ε ) + ε f (ε 2 )]z + f (0) =

= f (0)[ z 3 + 1] + f (1)[ z 3 + z 2 + z ] + f (ε )[ z 3 + ε z 2 + ε 2 z ] + f (ε 2 )[ z 3 + ε 2 z 2 + ε z ].

f ( z ) = f (0) L0 ( z ) + f (1) L1 ( z ) + f (ε ) Lε ( z ) + f (ε 2 ) Lε 2 ( z ).

Polinoamele lui Lagrange în z se bucură de proprietăţile:

Lα=
( z ) 1,=z α ; Lα=
( z ) 0, z ≠ α
L0 ( z ) + L1 ( z ) + Lε ( z ) + Lε 2 ( z ) = 1. Lα 1 ( z ) ⋅ Lα 2 ( z ) = 0, α1 ≠ α 2

Variabila compusă z se poate exprima şi prin cele două

componente: z= a + ε b z = a + ε b.
2 2

Polinoamele Lagrange devin:

=
L0 ( z ) L=
0 ( a ) L0 (b) a=
b , L1 ( z ) a =
b , Lε ( z ) a b=
, Lε 2 ( z ) a b.

Componentele variabilei complexe se pot deduce din

variabilă şi pătratul ei b =+ ε z 2 + ε 2 z.
z 2 z; a =

84
În problemele de sinteză a circuitelor electrice se poate folosi
calculul în corpul 22 (în general mn) sau se foloseşte simplu
alăturarea componentelor.

Exemplu. Fie un transportor cu două secţiuni A şi B,

comandat cu o pereche de butoane P, O. Se impune ca la
pornire să funcţioneze întâi B apoi A, la oprire să se
decupleze întâi A apoi B.

Se asociază butoanelor variabila compusă: u= P + ε O şi

contactoarelor A, B variabila compusă z= A + ε B .

Conform condiţiilor impuse se stabileşte tabela de adevăr:

u z zb
0 0 0
1 0 ε
1 ε ε2
0
1 ε2 ε2
0
ε ε2 ε
ε2
ε ε 0
ε2

Folosind interpolarea Lagrange definită anterior, ţinând cont

de polinoamele lagrangiene respective care apar şi de
operaţiile în modulo 2 care reduc aceste operaţii rezultă
funcţia definită de valoarea de adevăr de mai sus:

85
 zb = ε L1u L0 z + ε 2 [ L0u + L1u ]Lε z + ε 2 [ L0u + L1u ]Lε 2 z +
+ε [ Lε u + Lε 2u ]Lε 2=
z
ε (u 3 + u 2 + u )( z 3 + 1) + ε 2 (u 2 + u + 1)( z 2 + z ) +
+ε (u 2 + u )( z 3 + ε 2 z 2 + ε z ) = ε u 3 z 3 + ε u 3 + ε 2u 2 z 2 + ε uz 2 + ε 2 z 2 + ε 2 z =
= u 2 z 2 + z 2 + z + ε (u 3 z 3 + u 3 + u 2 z 2 + uz 2 + z 2 + z )=
= ( P + ε 2O)( A + ε 2 B ) + ( A + ε 2 B) + ( A + ε B) +
+ε [ A + B + ( P + O + PO)( A + B + AB + 1) + ( A + ε 2 B)(O)] =
= ( P + ε 2O)( A + ε 2 B) + B + ε [ A + B + PA + PB + PAB + P + OA + OB +
+OAB + O + POA + POB + POAB + PO + AO + ε 2OB ] =
PA + PB + OA + B + OB + ε [OA + PB + OB + A + B + PA + PB + PAB + P +
+OB + OAB + O + POA + POB + POAB + PO] =
= ε POAB + ε 2 [ PO + PO ] AB + ε 2 [ PO + PO ] AB + ε [ PO + PO] AB +
ε POAB + ε 2OAB + ε 2OAB + ε OAB =
= OB + ε [ AB + OA( P ∨ B )].

Pentru a efectua calcule în corpul 23 se folosesc congruenţe

modulo dublu z3+z2+1 şi 2.

Resturile posibile la împărţirea oricărui polinom la

polinomul modulo de grad 3 vor fi polinoame de grad 2 de
forma cz2+bz+a, cu a, b, c luând valorile 0 sau 1.

Corpul 33 este constituit din resturile împărţirii la un

polinom z 3 + z + 1 dar ţinând seama de adunările şi înmulţirile
modulo 3.

Se definesc operaţiile de adunare şi înmulţire în corpurile

compuse, se stabilesc relaţiile de interpolare Lagrange, dar
dar polinoamele Lagrange pot fi exprimate prin produsele
polinoamelor Lagrange ale componentelor.
În loc de congruenţe modulo dublu, pentru justificarea
calculelor cu grupuri de variabile discrete se pot utiliza
congruenţele de vectori sau de matrici.

Doi vectori (fazori) sunt congruenţi modulo m dacă au

aceeaşi direcţie şi diferenţa lor este multiplu întreg de
modulo.

86
Se regăsesc definiţiile adunării şi înmulţirii cu cele 4 resturi
din corpul 22 pornind de la steaua fazorilor din figură:

0
ε
ε2

Două matrici se numesc congruente modulo m dacă toţi

componenţii corespunzători sunt congruenţi modulo m.

Fie, de exemplu matricea pătratică:

a b 
 b a + b  , a, b ∈ 0,1, m − 1.
 

0 1 1 0  1 1  0 1 1 1  1 0 
1 1 +=
0 1  1 0  . 1 1 ×=
1 0  0 1  .
           

Pentru corpul 23 se pot folosi matrici de forma:

a b c  a + b + c b + c b 
M=  b a + b + c b + c  ; M =
2  b+c
 a + b c ;

 c b+c a + b   b c a 
a + b c b+c 
M 4 = c a b  ; M 8 M.
 b + c b a + b + c 
Din utilizarea congruenţelor de matrici rezultă o serie de
facilităţi: necesitatea calculului numai pentru prima linie a
matricilor, ridicarea la pătrat se traduce prin deplasarea
minorului a11.

87
Logica probabilistică

Logica polivalentă şi cea modală reprezintă încercări de

modelare a raţionamentului asupra incertitudinilor (fie prin
valori intermediare-îndoielnic, incert- fie modalităţi-necesar,
posibil).
O alternativă de modelare a raţionamentului cu
incertitudini este aceea de a ataşa fiecărei formule o măsură
a gradului ei de certitudine.
Poate cea mai intuitivă cale de a introduce o măsură
probabilistică a enunţurilor constă în a asimila gradul de
certitudine a formulelor cu o măsură a realizabilităţii lor.

În calculul propoziţional (CP), clasic interveneau, tautologii,

contradicţii, consistenţe (realizabilităţi). Unele din aceste
concepte se utilizau în abordarea sintactică, pentru
demonstraţii şi deducţii, altele în aplicaţii cum ar fi calculul
circuitelor electrice şi electronice.

La întrebarea “cât de realizabilă este o formulă consistentă

(realizabilă)?” se poate răspunde printr-o încercare de
introducere a unei măsuri de realizabilitate.

Fie R : F → [0,1] o aplicaţie a mulţimii formulelor F pe

mulţimea numerelor reale între 0 şi 1, care satisface
următoarele condiţii:

1. R ( A) ≥ 0. (A este formulă)

2.╞ A ≡ B ⇒ R ( A) =R ( B ).
Realizabilităţile unor formule echivalente sunt egale.

3.╞ A ⇒ R ( A) =
1.
O tautologie are măsura maximă de realizabilitate.

4.Dacă ╞ AB atunci R ( A ∨ B )= R ( A) + R ( B ).
Condiţia (4) rezultă intuitiv prin faptul că A ∨ B se
realizează ori de câte ori se realizează A şi ori de câte ori se
realizează B , A şi B fiind incompatibile.

Consecinţă imediată (din 3 şi 4):

88
5. R ( A) + R ( A) = 1.
De aici rezultă că A este o contradicţie dacă R ( A) = 0.
6. R ( A ⋅ B )= R ( A) + R ( B ) − R ( A ∨ B ). sau
R ( A ∨ B )= R ( A) + R ( B ) − R ( A ⋅ B ).

Pentru a demonstra avem succesiv:

A ∨ B = A ∨ AB
=
B AB ∨ AB
R ( A ∨ B ) = R ( A ∨ AB ) = R ( A) + R ( AB ).
R ( B ) =R ( AB ) + R ( AB ) ⇒ R ( AB ) =R ( B ) − R ( AB )

şi înlocuind găsim:

R ( A ∨ B )= R ( A) + R ( B ) − R ( A ⋅ B ). Q.E.D.

Întrucât orice formulă din calculul propoziţional se poate

2n −1

exprima prin FND, A = ∑am

i =0
i i unde ai sunt 1 sau 0 şi mi-
minitermeni sau clauze conjuctive rezultă:

2n −1
R(=
A) ∑ a R(m ),
i =0
i i deoarece mi=
m j 0 (i ≠ j ).

2n −1

Dacă A este tautologie rezultă ∑ a R(m ) = 1.

i =0
i i Realizabilitatea
unei formule este dată de realizabilitatea minitermenilor săi.
Un minitermen este adevărat într-o singură interpretare şi
fals în celelalte.
Cele 2n interpretări posibile se numesc lumi realizabile.
Formula A are deci ca măsură a realizabilităţii sale suma
realizabilităţii lumilor în care ea este adevărată.
Presupunând -ca ipoteză- că în CP lumile sunt egal
realizabile (sistem logic cu maximă entropie) se poate
considera următoarea măsură a realizabilităţii minitermilor:

1
R=
( Li ) R=
(mi ) .
2n

89
Un minitermen se reprezintă sub forma conjuncţiei tuturor
celor n variabile, care pot fi afirmate sau negate.
Realizabilitatea sa este deci dependentă de numărul
variabilelor (factorilor) din conjuncţie.

Măsura realizabilităţii unei formule poate fi deci interpretată

prin numărul coeficienţilor egali cu 1, adică prin numărul
lumilor posibile în care formula este adevărată, raportat la
numărul total al lumilor posibile.

Ex.:
7
1 1 3
A=x1 x2 x3 ∨ x1 x2 x3 ∨ x1 x2 x3 ⇒ R( A) =∑ ai R(mi ) =
0
3⋅
2 m
=⋅
3 3 =.
2 8

Simplificând formulă:
1 1 3
A = x1 x2 ∨ x1 x2 x3 ⇒ R ( A) = R ( x1 x2 ) + R ( x1 x2 x3 ) = + = .
4 8 8
Evident, acelaşi rezultat.

Măsura realizabilităţii poate fi utilizată pentru demonstrarea

caracterului de tautologie ( R ( A) = 1 ) sau de contradicţie
( R ( A) = 0 ) al unei formule.

Ex.:
Fie A = ( P → Q )(Q → R ) → ( P → R ). (silogismul BARBARA)

A = ( P ∨ Q)(Q ∨ R) → ( P ∨ R) = PQ ∨ QR ∨ P ∨ R.
R( A)= R( PQ ) + R (QR ) + R ( P ) + R ( R ) − R ( PQR ) − R ( PQR ) − R ( PR )=
1 1 1 1 1 1 1
= + + + − − − = 1.
4 4 2 2 8 8 4

Se constată uşor că proprietăţile realizabilităţii R sunt

aceleaşi cu ale probabilităţii P, în enunţul lui Kolmogorov
pentru cazul finit:

1. p ( A) ≥ 0.

2.Dacă .╞ A ⇒ p ( A) =
1.

90
3. Dacă .╞ A → B ⇒ p ( A) ≤ p ( B).
p ( A → B) =1 =p ( A) + p ( B) − p ( A ⋅ B) =
=
1 − p ( A) + p ( B) − p ( A ⋅ B).
p ( A)= p ( B) − p ( A ⋅ B) ≤ p( B), q.e.d .

4. ╞ AB atunci p ( A) + p ( B) =p ( A ∨ B ).

Calculul propoziţiilor şi calculul probabilităţilor

Conceptul de realizabilitate pare a fi una din căile naturale

pentru introducerea logicii probabilistice.
Se dobândeşte astfel o idée obiectivă de frecvenţă a
adevărului, măsurată de probabilitatea asociată fiecărei
formule: în câte lumi formula este adevărată din totalul
lumilor posibile.

Vom folosi p(A) în loc de R(A) . Convenim să vedem în p(A) o

măsură a gradului de certitudine a formulei A. Gradul de
certitudine a tautologiilor este 1, a contradicţiilor 0. Ne
situăm, în continuare, în cazul finit dar părăsim ipoteza
echiprobabilităţii lumilor posibile.

Presupunem că relaţia de ordine p ( A) ≤ p ( B) dacă A → B ,

este o relaţie de ordine liniară care satisface condiţiile:

a. x ≤ x
b. x ≤ y ∧ y ≤ z ⇒ x ≤ z
c. x ≤ y ∧ y ≤ x ⇒ x = y.

Se mai presupune că dacă înlocuim formulele unei

disjuncţii cu formule de probabilitate mai mică sau egală,
probabilitatea disjuncţiei ce rezultă va fi mai mică sau egală
cu cea a formulei iniţiale.
Din p ( A) ≤ p ( B) şi p (C ) ≤ p ( D) rezultă p ( A ∨ C ) ≤ p ( B ∨ D)
cu condiţia .╞ BD .
Teoremele care se deduc din cele 4 axiome ale probabilităţii
formează baza utilizării calculului probabilitătilor într-un
calcul propoziţional:

91
T1: p ( A) = 1 − p( A).

T2: p ( A ∨ B )= p ( A) + p ( B ) − p ( A ⋅ B ).

T3: p ( A ∨ B ) ≤ p ( A) + p ( B).

T4: Dacă .╞ A ↔ B ⇒ p ( A) =p ( B).

T5: p ( A) ≤ p ( A ∨ B).

T6: p ( AB) ≤ p ( A).

T7: p ( AB) ≥ p ( A) + p ( B) − 1.

T8: Dacă . AB → C , atunci p ( A) + p ( B ) − 1 ≤ p (C ).

2n −1 2n −1

T9: Dacă . A ≤ ∨0 ai mi , atunci p ( A) =∑ ai p (mi ).

0

T10: p ( A → B) + p ( A) − 1 ≤ p ( B) ≤ p( A → B).

Deoarece pentru o tautologie p ( A) = 1 , se poate demonstra

că o formulă este sau nu este o tautologie.

Fie formula : ( A → B ) → (( B → C ) → ( A → C )).

p ( A → B) =p ( A) + p ( B) − p ( AB) =−
1 p ( A) + p ( AB).
= p ( B) p ( AB) + p ( AB)
A→ = B X . ( B → C ) → ( A →= C) Y
p( X →=Y ) p ( XY ) + 1 − p ( X )
XY = ( A ∨ B )[( B ∨ C ) → ( A ∨ C ))] = ( A ∨ B )( BC ∨ A ∨ C ) =
= ( A ∨ B)( B ∨ A ∨ C ).
XY = AB ∨ A ∨ AC ∨ B ∨ AB ∨ BC = A ∨ B = X
=
p ( XY ) p ( X ), p ( X →=
Y ) p( X ) + 1 − p( =
X) 1

92
Prin urmare formula considerată este tautologie.

Problema lui Boole.

Pentru ilustrarea problemei să considerăm un exemplu

simplu.
Problema. Fie g ( x, y )= x + y o funcţie booleană (o formulă
propoziţională). Se cunosc (sunt date) probabilităţile lui x şi
y. Între ce limite –inferioară şi superioară- se va încadra
probabilitatea disjuncţiei p (=g ) p( x + y ) ?

Tinând seama că probabilitatea unei formule este suma

probabilităţii lumilor în care este adevărată, se concentrează
în formă matricială ceea ce se cunoaşte despre x, y, x + y .
Se notează cu p1 , p2 , p3 , p4 probabilitatea celor 4 lumi
posibile în cazul a 2 variabile, cu π 1 , π 2 , π 3 respectiv
probabilitaţile lui x, y, g ( x + y ) .
Elementele matricei sunt valorile de adevăr ale lui x (linia I),
y (linia II) şi x + y (linia a 3-a) în cele 4 lumi posibile.
Obţinem:
 p1 
0 0 1 1    p3 + p4  π1 
0 1 0 1 ⋅  p2  =  p +p = π  .
  p   2 4   2
0 1 1 1  3   p2 + p3 + p4  π 3 
 p4 
π1 ≤ π 3 ≤ π1 + π 2 .
π 2 ≤ π 3 ≤ π1 + π 2 .
Deci:

p ( x) ≤ p ( x ∨ y ) ≤ p ( x) + p ( y ).
p ( y ) ≤ p ( x ∨ y ) ≤ p ( x) + p ( y ).

Pentru cazul a n funcţii de m variabile, formula matriceală

va fi:
V ⋅P =Π,
matricea V având ca linii valorile de adevăr ale celor m
funcţii, P-vectorul coloană al probabilităţilor lumilor
posibile, Π - vectorul coloană al probabilităţii funcţiilor.

93
Sub formă matriceală se poate reprezenta şi exprimarea
normal disjunctivă a unei funcţii de m variabile:

 m0 
2n −1
 
g ( x1 , x2 ,  , xm )= ∑ ai mi=  a0 , , a2n −1    = A ⋅ M .
i =0
m n 
 2 −1 
Atunci:
2n −1
p ( g ( x1 , x2 ,  , xm ))= ∑ a p(m )=
i =0
i i A ⋅ P,

cu P- vectorul coloană al probabilităţii minitermenilor

lumilor posibile, întrucât p (mi ) = pi .
2n −1

Pentru o tautologie ∑ p(m ) = 1 şi

i =0
i p ( g ( x1 , x2 ,  , xm )) = 1 .
Problema lui Boole se poate enunţa astfel:

Fiind date fi ( x1 , x2 ,  , xm ) cu probabilităţile cunoscute

π i = p( fi ( x1 , x2 ,  , xm )) şi o funcţie g ( f1 , f 2 ,  , f n ) se cere să
se determine marginile inferioară şi superioară ale lui p ( g ) :

M INF g ≤ p ( g ) ≤ M SUP g .

Această problemă conduce la o programare liniară, în care

datele cunoscute devin restricţii.
2m −1

Cunoscând Πi = ∑a
j =0
ij pi = A ⋅ P şi p ( g )= A ⋅ P, adăugând
2m −1

condiţia ∑p
j =0
j = 1 prin completarea matricei A cu vectorul

unitate ( A f ), problema devine:

Af ⋅ P =Π şi p( g ) = DP .

Ca problemă de programare liniară, problema Boole se

enunţă: să se găsească min q = DP şi max q = DP , unde q este
o formă liniară , cu restricţiile A f ⋅ P =Π.

94
 Exemplu:

f1 =
P, f 2 =
P → Q, g =
Q.
=p1 p=
( PQ ); p2 p=
( PQ); p3 p=
( PQ ); p4 p ( PQ ).
 p1   p1  p ( f1 ) = p3 + p4 = π 1.
p   0 0 1 1  p  p( f ) = p + p + p = π .
= P =  2  
; Af 1 1 0 1  2  ; 2 1 2 4 2

 p3  p  p1 + p2 + p3 + p4 = 1.
  1 1 1 1  3 
 p4   p4  p( g=) p(Q= ) p2 + p4 .
Fie
0 0 1 1  p1   π 1 
0 1 0 1  p  π 
 ⋅ 2 = 3
1 1 0 1  p3  π 2 
     
1 1 1 1  p4   1 
Deci trebuie să se găsească max = q p2 + p4 şi min = q p2 + p4
când sunt date p ( P) = p3 + p4 = π 1 şi p ( P → Q) = p1 + p2 + p4 = π 2 .
Din relaţiile scrise mai sus se deduc uşor, succesiv:

1 π2;
p3 =− 1 π1;
p1 + p2 =−
p4 =1 − (1 − π 2 ) − (1 − π 1 ) =π 1 + π 2 − 1.

Apare evident:
π 3 = p(Q) = p2 + p4 ≥ p4 = π 1 + π 2 − 1.
p (Q) = p2 + p4 ≤ p1 + p2 + p4 = π 2
Deci:
π1 + π 2 − 1 ≤ π 3 ≤ π 2
sau:

p ( P) + p ( P → Q) − 1 ≤ p(Q) ≤ p( P → Q). (Teorema T10)

În cazul probabilităţilor celor 4 lumi posibile avem:

1 1 3
p (=
P) =
, p (Q ) , p( P → Q
= ) şi,prin urmare,
2 2 4
1 3 1 3 1 1 3
+ − 1 < < sau < < .
2 4 2 4 4 2 4

95
Probabilităţi condiţionate şi condiţionalul logic

Se atribuie unei premise H, probabilitatea apriori p(H). În

urma unui nou eveniment numit evidenţă E, probabilitatea
lui H în condiţiile producerii lui E:
p( H ⋅ E )
p( H / E ) = .
p( E )
De aici: p ( H ⋅ E )= p ( E ) ⋅ p ( H / E )= p( E / H ) p( H ) şi:
p( E / H )
p( H / E ) = p( H ) (formula lui Bayes)
p( E )
unde p ( H / E ) este o probabilitate aposteriori.
Se permite astfel aducerea la zi a probabilităţilor atribuite
unei ipoteze, pe măsura apariţiei de noi evidenţe.
În cazul general al mai multor evidenţe mutual exclusive şi
exhaustive E1 , , En sunt valabile formulele:
n
=
p( H ) ∑ p( H ⋅ E )
j =1
j

n
1
p ( H / Ei )= p ( H ⋅ Ei ) ⋅
p ( Ei )
⇒ p ( H )= ∑ p( H / E ) p( E )
j =1
j j

p( H / E j )
p ( Ei / H ) =
p ( Ei ) ⋅ n ,i =
1, n.
∑ p( H / E j ) p( E j )
j =1

(ultima formulă se numeşte formula generalizată a lui

Bayes)
Folosirea probabilităţii condiţionate în logică, unde
formulele iau locul evenimentelor poate crea confuzii.Notaţia
H / E se interpretează atât “H când E”, cât şi “dacă E,
atunci H” ca şi implicaţia.
Teorema p ( A → B ) =−1 p ( A) + p ( AB) arată că bara dintre H
şi E exprimă o legatură diferită de implicaţie:

p ( E → H=
) p ( HE ) − p ( E ) + 1.

p ( HE ) p( E → H ) + p( E ) − 1
Deoarece: p (=
H / E) = rezultă
p( E ) p( E )
p (=
E → H ) p ( H / E ) p ( E ) − p ( E ) + 1.

96
Exemplu:
Fie următoarele două propoziţii referitoare la un joc cu
zaruri:
A: rezultatul va fi un număr mai mic decât 3
B: rezultatul va fi un număr par
Avem:
2 1 1 1 p ( AB) 1
p ( A)= = ; p ( B)= ; p( AB)= ; p( B / A)= = .
6 3 2 6 p ( A) 2
Se întocmeşte tabelul complet al rezultatelor posibile şi se
calculează implicaţia A → B .

B 1 2 3 4 5 6
A 0 1 0 1 0 1
1 1 0 1 0 1 0 1
2 1 0 1 0 1 0 1
3 0 1 1 1 1 1 1
4 0 1 1 1 1 1 1
5 0 1 1 1 1 1 1
6 0 1 1 1 1 1 1
Implicaţia este adevărată în 30 de cazuri din cele 36 deci
30 5
p( A → B) = = şi se verifică formula:
36 6
11 1 5
p ( A → B)= p ( B / A) ⋅ p ( A) − p ( A) + 1= − + 1= .
23 3 6
Vom simboliza B/A şi vom citi A condiţionează pe B. Baza se
numeşte condiţional (A condiţionează nu implică pe B).
p ( AB)
În consecinţă p ( B / A) = .
p ( A)
Deosebirile dintre implicaţie şi condiţional sunt evidenţiate
şi din tabelul de adevăr:
A B A→ B B/ A
0 0 1 −
0 1 1 −
1 0 0 0
1 1 1 1

97
Din definiţia condiţionalului, a teoremelor calculului
probabilităţilor în CP, se pot deduce proprietăţi ale
condiţionalului:

1. p ( B / A) ≥ 0.
2.Dacă A → B, p ( B / A) =
1.
3.Dacă
A → ( B → C ), p ( A / C ) ≤ p ( B / C ).
A → ( B → C ) → ( ( A → B) → ( A → C ) ) .
4.Dacă B ≡ C , atunci p ( A / B ) =
p ( A / C ).
5.Dacă C= AB, atunci p ( A ∨ B / C )= p ( A / C ) + p ( B / C ).
6. p ( AB / C ) = p ( A / C ) p ( B / AC ).

Inferenţe inductive.

Inferenţa deductivă operează de la general la particular iar

inferenţa inductivă operează de la particular la general.
Cunoştinţele particulare sunt incomplete dar se presupune
că sunt suficient de certe pentru a sta la baza unor
inferenţe.
În inferenţa inductivă, condiţionalul joacă rolul implicaţiei
din inferenţa deductivă.
În cele ce urmează vom desemna prin E ' o evidenţă sau o
cunoştinţă de care dispunem, iar gradul de certitudine a
condiţionării de către E a unui enunţ A va fi p ( A / E ) . Dacă
un alt enunţ C este o concluzie a lui E şi A, gradul de
certitudine a condiţionării de către E a lui C este dat de
următoarele reguli:
p ( A / E ) ≥ 1 − ε1 , p ( B / E ) ≥ 1 − ε 2 .
R1 E , A, B ╞ C.
p (C / E ) ≥ 1 − (ε1 + ε 2 ).
Demonstraţia:
E ╞ A B → C . (premisa)
p ( AB / E ) ≤ p (C / E ). (prop. 3)
p ( AB / E ) ≥ p ( A / E ) + p ( B / E ) − 1.
p ( A / E ) + p ( B / E ) ≥ (1 − ε1 ) + (1 − ε 2 ) − 1 ≥ 1 − (ε1 + ε 2 ).
p ( AB / E ) ≥ 1 − (ε1 + ε 2 ).
p (C / E ) ≥ 1 − (ε1 + ε 2 ).

98
 p ( A / E ) ≥ 1 − ε1 , p (( A → C ) / E ) ≥ 1 − ε 2 .
R2
p (C / E ) ≥ 1 − (ε1 + ε 2 ).

E , A |= C.
R3
p (C / E ) ≥ 1 − (ε1 + ε 2 ).

E , A |= C , p (C / E ) < 1; p ( A / E ) > 0.
R4
p ( A / EC ) > p ( A / E ).

Inferenţa inductivă domină raţionamentul uman curent,

este caracteristică investigaţiei ştiinţifice experimentale şi se
utilizează din ce în ce mai mult în inteligenţa artificială.

99
100