Gândir e critică

şi

t eor ia
a rgume ntării

dr. Dana Jalobeanu

Universitatea de Vest Vasile Goldiş

1
 1. Intr oducer e

1.1 Gândirea critică: La ce bun?

Trăim într-o lume în care foarte mulţi vor să ne convingă de câte ceva. Venind
spre facultate aţi trecut, desigur, pe lângă mai multe panouri publicitare. Ele aparţin unor
firme care vor să vă convingă să cumpăraţi produsul X în locul produsului Y. Dacă cumpăraţi
un ziar veţi găsi o serie de articole care vor să vă convingă că rata infracţionalităţii este în
creştere, că are loc o dramatică alterare a condiţiilor de trai sau că s-a descoperit de
curând găina cu cinci picioare. Editorialistul vrea cu siguranţă să vă convingă şi el de câte
ceva, în funcţie de orientarea ziarului.
Chiar şi aici, în acest spaţiu universitar, sunteţi subiectul mai multor încercări de
persuasiune. Secretariatul vă cere anumite forme, sunteţi obligaţi să luaţi examenele,
profesorul încearcă să vă înveţe ceva. Eu vă voi spune cât de importantă este gândirea
critică. De ce trebuie să mă credeţi? În ce fel voi încerca eu să vă conving, altfel decât
producătorul de detergenţi care vă arată reclame, sau altfel decât secretariatul care vă obligă
să aduceţi nişte acte?
Cum diferă modul în care un autor încearcă să vă convingă de adevărul unei legi fizice
sau al unei teorii speciale de toate celelalte moduri de a convinge? În primul rând, prin
argumente. Dacă cineva vă obligă să faceţi ceva (să aduceţi o hârtie, să plătiţi impozite etc.)
nu are nevoie de argumente. Dacă însă încearcă să vă convingă vă aduce argumente. Unele din
acestea sunt argumente raţionale, altele mai puţin. Unele se prezintă sub o formă discursivă şi
organizată, altele nu. Rolul vostru este să analizaţi ofertele şi să alegeţi.
Cum ne descurcăm? De unde ştim când cineva ne minte? De unde ştim dacă
argumentele folosite sunt valide sau nu? De unde ştim că decizia pe care am luat-o (de a
cumpăra detergentul, de a vota candidatul unui partid, de a alege un curs, sau o facultate) este
bună sau nu? Se presupune că raţiunea este cea care trebuie să ne ajute să ne orientăm. S-a
adaptat însă raţiunea umană la lumea plină de schimbări în care trăim ? În ce fel trebuie să
ne educăm raţiunea pentru a ne putea adapta la viaţa de zi cu zi ?
Lumea contemporană este o lume complicată. Şi asta nu numai datorită
bombardamentului informaţional, globalizării, ritmului schimbării tehnologice, deşi şi
acestea sunt de natură să ne asigure o porţie zilnică considerabilă de stress. Este şi o lume
dominată de retorică1, anti-sistematică, tentată de diferite tipuri de relativisme2, ideologii
conflictuale şi aşa mai departe.

Exerciţiu de imaginaţie:
1. Imaginaţi zece lucruri cu care vă confruntaţi zilnic pe care nu le cunoşteaţi
acum 20 de ani (voi sau părinţii voştri). Câte din acestea necesită o adaptare
a raţiunii, un antrenament, o cunoaştere sporită?
2. Imaginaţi 5 lucruri noi pe care le folosiţi în mod curent şi despre care nu
ştiaţi nimic cu doi ani în urmă, Pot fi conţinuturi teoretice, tehnologice,
ştiinţifice
etc.

1 Gason Bachelard, Filosofia lui „nu”, discuţia despre dispariţia sistemelor,

postmodernismele şi aşa mai departe.
2 Feyerabend, Notes on relativism, in “Farewell to Reason”, 1988, exemplificări şi precizări
conceptuale.
 Pe lângă aceste schimbări, modul de viaţă modern a impus un mod de a exista în lume
care ne auto-reprezintă drept fiinţe raţionale capabile să facă alegeri raţionale. Nu este
nimic nou aici, modelul individului modern apare în secolul al XVII-lea. Ce este nou este
modul în care lumea modernă instituţionalizează alegerea raţională şi o impune ca standard de
viaţă. În plus, democraţia universalizează modelul alegerii raţionale. Se presupune că
suntem complet capabili să alegem în mod raţionale între două sau mai multe alternative
atunci când:
- alegem o facultate şi o profesie
- căutăm şi apoi alegem un loc de muncă (în stilul de viaţă american al ultimilor 20
de ani un loc de muncă se alege în medie pentru 3-5 ani, după care urmează
mutarea în
alt loc de muncă mai bine plătit, cu o calificare superioară, etc. etc. Modelul de
avansare în profesie este unul cu mai multe joburi şi nu cel „clasic” în care se
avansa
la locul de muncă)
- alegem să se schimbăm locuinţa, să trăim în alt oraş pentru a căuta o slujbă mai
bine plătită etc.
- căutăm şi alegem o şcoală pentru copiii noştri
- alegem reprezentanţii noştri pe scena politică (din patru în patru ani, după care se
presupune că urmărim modul în care evoluează peisajul politic, urmărim
iniţiativele
politice şi reacţionăm la cele care ni se par inadecvate)

Şi toate acestea sunt doar nişte exemple ale momentelor în care trebuie să alegem; multe
altele apar în fiecare zi. Nu mai vorbim de alegerea unei anumite mărci de maşini sau de
detergent, de alegerea implicată în orice decizie economică în care trebuie să evaluăm un
buget şi să alegem ceva în detrimentul a altceva (zugrăvim sau plecăm în concediu?).Vă
propun un exerciţiu: încercaţi să evaluaţi factorii care au intrat în considerare în diferitele
alegeri pe care le-aţi făcut. De câte ori v-aţi trezit acţionând „la întâmplare”? De câte ori v-
a părut rău pentru alegerea făcută? Există vreun mod de a optimiza aceste alegeri?
Cum ne putem descurca în postura de agenţi raţionali? Cum putem evalua corect
factorii implicaţi, pierderile şi câştigul în fiecare caz? Există o metodă, o serie de metode,
o
disciplină care să ne ajute să funcţionăm mai bine ca agenţi
raţionali?

1.2 Ce este gândirea critică?

Ei bine, se presupune că gândirea critică este capabilă să ne ajute să facem toate

acestea. Gândirea critică este în acelaşi timp o atitudine, o filozofie şi un instrument. Ca
instrument, ea ne ajută să evaluăm raţionamente şi argumentaţii, să detectăm greşelile
intenţionate sau neintenţionate, să demontăm propaganda şi manipularea.
Mai mult decât atât, gândirea critică ne învaţă să înţelegem. Adesea suntem în situaţii
în care profesorul ne vorbeşte în aşa fel încât nu putem urmări sau înţelege. Sau citim un text
din care nu înţelegem mare lucru. Din nou, gândirea critică ne-ar putea ajuta.
Ce este, atunci, acest lucru nou (şi minunat) care ne ajută să înţelegem, să ne orientăm,
să descoperim greşelile de raţionament şi aşa mai departe? Există foarte multe definiţii
ale
gândirii critice. Nu le vom discuta acum. Ele depind de speranţele pe care diferiţi autori şi
le
pun în acest domeniu. Vom vedea că uneori aceste speranţe sunt considerabile. Noi
vom încerca să vedem mai întâi la ce este bună gândirea critică, apoi care sunt elementele ei
şi cum
funcţionează acest domeniu şi abia la sfârşit de tot vom încerca să vedem ce este
ea.

1.2.1 Impunerea gândirii critice ca practică a argumentării

 Ce legătură există între teoria argumentării şi această „gândire critică”? Multă vreme
teoria argumentării a fost o parte a cursurilor de logică. De fapt, putem vedea situarea teoriei
argumentării undeva în câmpul conceptual dintre logică, considerată ştiinţa (sau arta) gândirii
corecte şi retorică (arta sau iscusinţa vorbirii). Gândirea critică (critical thinking),
raţionarea critică (critical reasoning), argumentarea critică (critical argumentation) reprezintă
termeni în acelaşi câmp conceptual. Toate sunt subiecte de manuale şi cursuri academice,
discipline obligatorii în învăţământul anglo-saxon şi nu numai. Apariţia lor reflectă o
tendinţă spre rescrierea în cheie practică a disciplinelor care ne antrenează raţiunea. Cum
gândim, şi mai ales,
„Cum gândim corect?” sunt cele două întrebări esenţiale pentru toate ştiinţele care antrenează
raţiunea umană. Ele trebuie rescrise însă în forma: „Cum putem învăţa să gândim într-un
mod
care să ne ajute să ne adaptăm la ritmul schimbărilor din lumea contemporană”? Este
o
deplasare spre latura practică a tututor acestor discipline care se reflectă în evoluţia
conceptuală, în impunerea de noi discipline şi în modul în care acestea sunt predate.
Gândirea
critică cu tot ansamblul de concepte care o însoţeşte este predată în primii ani de studiu în
toate facultăţile americane, de multe ori şi în licee, sau chiar în şcolile primare ca
introducere în
logică. Spre deosebire de introducerile în logică de acum câteva zeci de ani, gândirea critică
orientează logica şi argumentarea înspre probleme practice sau înspre probleme legate de o
anumită disciplină. Iată numai câteva
exemple:

1. Gândire critică şi argumentare critică orientată spre dezbatere. Sunt sute de astfel
de cursuri, programe universitare sau de liceu, proiecte de dezbatere (debate) care
urmăresc să ne dezvolte capacităţile de argumentare şi abilităţile de a participa la o
dezbatere (sau de a conduce una). Există cluburi de debate şi cursuri de debate iar
printre scopurile importante ale acestora este şi formarea unor cetăţeni adaptaţi
jocului democratic. A învăţa să dezbaţi o problemă presupune nu numai să ştii să
construieşti argumente, dar şi să „citeşti” argumentele adversarului, să le
înţelegi rapid şi să poţi reacţiona la ele (mai precis, să poţi reacţiona „la
obiect”, la teza esenţială susţinută şi nu la lucruri sau expresii marginale).
a. Exemple: clubul de debate de la Oxford Union
b. Modelul: dezbaterile medievale ca model de învăţământ în universtităţi
c. Modelul „talk – show” politic. Ce este şi ce ar trebui să fie (diferenţa
între un talk-show bun şi unul prost)
2. Gândire critică şi teoria argumentării orientate înspre anumite discipline:
argumentare juridică în facultăţile de drept (în care absolvenţii trebuie să ştie
să pledeze în faţa juriului)
3. „Logica cercetării” – legată de anumite discipline particulare3
4. Gândire critică şi introducere în logică orientate spre formularea de argumente în
filosofie şi investigarea critică a argumentelor filosofice. Cursurile de acest tip
sunt
îndreptate spre un anumit fel de lectură (critical reading) a textelor filosofice care
analizează nu conceptele şi genealogia lor ci structura argumentelor. Acestea sunt
adesea reprezentate schematic sau chiar formal şi studenţii învaţă să construiască la
rândul lor argumente pornind de la aceste scheme.

În concluzie, gândirea critică ne învaţă să citim, să deconstruim, să înţelegem şi să elaborăm

argumente; fie pentru scopurile practice ale vieţii de zi cu zi, fie pentru mai buna exprimare
în dezbateri publice, fie pentru organizarea şi structurarea comunicării ştiinţifice în anumite
discipline.

3 Gheorghe Clitan, Gândire critică, Editura Eurobit,

Timişoara.
 1.2.2 Gândirea critică şi logica

Pentru mai mulţi autori, gândirea critică este doar logica – mai precis, o anumită parte
a logicii, numită logică informală, spre deosebire de logica matematică, sau logica
formală. Logica se ocupă cu construirea argumentelor sau a raţionamentelor corecte. Un
argument, sau un raţionament este o colecţie de propoziţii care duc la stabilirea unei concluzii.
Propoziţiile nu sunt altceva decât afirmaţii care au ceea ce se numeşte o valoare de
adevăr. Adică pot fi adevărate sau false (vezi capitolul special consacrat acestui punct).
Spunem adesea despre ceva sau despre cineva că n-are logică.
Poate logica să ne ajute să ne descurcăm în lumea de informaţii (şi manipulare) în care
trăim ?

1.2.3 Gândirea critică şi teoria argumentării

Ne putem imagina teoria argumentării ca fiind plasată într-un câmp al cunoaşterii între logică
şi retorică. Teoria argumentării ne învaţă să recunoaştem argumentele sau raţionamentele
logicii exprimate în limbajul de fiecare zi, şi, în acelaşi timp, să construim argumente „mai
bune” într-o discuţie în contradictoriu, să ne susţinem mai corect (şi în acealaşi timp mai
convingător punctul de vedere).

LOGICA
„arta gândirii corecte”

RETORICA
Arta „vorbirii frumoase”

TEORIA
ARGUMENTĂRII

Gândirea critică este mai dificil de definit pentru că se poate referi la mai multe lucruri:
- o atitudine cu care citim sau ascultăm argumentele celorlalţi (o atitudine
avizată, sceptică, uneori critică, şi, în orice caz, foarte atentă)
- un set de însuşiri care ne ajută la analiza sau la construcţia argumentelor
- un domeniu care se ocupă cu analiza şi construcţia argumentelor.

Modele de practicant al gândirii critice:

 Există în istoria gândirii umane o serie de personaje pentru care progresul este posibil
numai în urma recunoaşterii greşelilor proprii; pentru care învăţăm mai multe din
confruntarea de idei decât din cărţi sau repetând ce au spus alţii şi pentru care adevărata
cunoaştere se testează printr-o atitudine sceptică şi critică. Modelul predilect este, evident,
Socrate.

Alţi gânditori critici care pot fi luaţi drept model: John Stuart Mill, Despre libertate, Karl
Raymund Popper, Societatea deschisă şi duşmanii săi, Conjecturi şi refutări, Isaiah Berlin,
Patru eseuri despre libertate.

1.3 Domeniul academic al gândirii critice

Câteva cuvinte despre cei care au mai fost înainte pe aici. Critical thinking este unul
dintre cele mai populare obiecte de învăţământ în ţările de limbă engleză. Se învaţă la liceu, în
loc de logică. Se învaţă la colegiu, ca pregătire pentru a învăţa să compui discursuri sau
eseuri, să scrii articole, să dezbaţi o teză sau un caz. Există cursuri de gândire critică pentru
jurişti şi cursuri de gândire critică pentru poeţi. Gândirea critică este adesea asociată cu
filozofia, dar poate fi strict asociată cu logica informală.
Bibliografia domeniului este imensă. Numai pe INTERNET există peste 300 000
de pagini cu cursuri, materiale, seminarii on-line de gândire critică. Este de asemenea unul
dintre
domeniile care oferă cele mai multe speranţe învăţământului la distanţă. Şi există mii de
cărţi.
Dacă citeşti o parte din ele, vezi că sunt foarte diferite. Unele pleacă de la probleme de
filozofie, altele de la analiza textelor de ziar. Unele te învaţă cum să găseşti greşeli
în
argumentele adversarului de discuţie, altele vor să te înveţe să analizezi texte şi să scrii
lucrări.

Joan Hoaglund, Critical Thinking, Hilton, Tidewater Community College, 3rd

1999
edition,

“Gândirea critică este gândire relexivă. Cel care gândeşte critic gândeşte (inferează,
raţionează) reflexiv. Dar ce înseamnă a fi gândire reflexivă în aşa fel încât să fie
critică? Gândirea critică este reflexivă prin faptul că îşi urmează propriul ei progres, îşi
evaluează fiecare pas pentru a decide dacă este sau nu justificată şi îşi corectează propriile
greşeli. … Gândirea critică nu este gândire perfectă pentru că şi cel care gândeşte critic face
greşeli. Dar procesul de auto-observare şi auto-corectare prin care trece mereu cel care o
preactică îl face să facă mai puţine greşeli decât cei care nu gândesc critic.

Gândirea critică este adesea considerată în mod eronat gândire negativă sau
destructivă. Hai să ne uităm la realţia dintre gândirea critică şi credinţă. Nu este scopul
gândirii critice să distrugă credinţa: ceea ce vrea ea este să ajungă la o credinţă rezonabilă.
Gândirea critică nu este gândire negativă ca opusă gândirii pozitive sau creatoare. Cel care
gândeşte critic pune întrebări, însă le pune pentru a decide ce este rezonabil să creadă.
Evident, gânditorul critic nu este atât de stupid încât să creadă tot ce I se spune. Nu este însă
nici atât de sceptic încât să nu creadă nimic din ce I se spune. Ceea ce face cel care gândeşte
critic este să distingă între mărturia de încredere şi cea discutabilă şi cântăreşte dovetile,
pentru a decide ce anume este rezonabil….

…În momentul în care aducem dovezi şi argumente în favoarea unei opinii sau unei credinţe,
rezultatul este un raţionament (un argument). Opinia sau convingerea respectivă este
concluzia
unui raţionament. Activitatea de a analiza dacă convingerea este în fapt susţinută de
dovezile sau motivele involcate se numeşte analiza argumentului.” (Cap. I)

Gândirea critică se ocupă de raţionamente şi argumente. Pe de-o parte, analizează argumente

gata făcute şi caută să le descopere greşelile. Pe de altă parte, construieşte raţionamente sau
contraargumente. Modelul este metoda Socratică: a gândi critic înseamnă a învăţa întâi să-
I ascultăm pe alţii. E un lucru care pare simplu. NU asta facem ori de câte ori desicutăm
ceva? Ei bine, nu totdeauna. De câte ori aţi participat la o discuţie la care fiecare vorbeşte
altceva şi nimeni nu-I ascultă pe ceilalţi? A asculta ce spune celălalt înseamnă atenţie,
concentrare, dar şi respect. Gândire critică mai înseamnă a încerca să înţelegi ce vrea celălalt
să spună. Critica nu se face de dragul de a distruge argumentele celuilalt ci de dragul de a le
clarifica. Uneori sunt greşite şi asta ne învaţă gândirea critică să detectăm. Din nou, modelul
este conversaţia socratică. Ascultăm, înţelegem, răspundem, descoperim greşelile. Şi, în
sfârşit, construim noi înşine (sau împreună) raţionamentul corect.

1.4 Gândirea critică ca răspuns la problema erorii

„A te înşela”, a comite o eroare este nu numai frecvent, este –oricât de paradoxal ar părea –
necesar. Aşa începe cunoaşterea. Nu poţi începe prin a şti: numai realizarea propriei neştiinţe
te poate obliga să cauţi. Dacă răspunsul pe care îl găsesc la o întrebare este greşit, unde
este răspunsul corect? Că adevărata cunoaştere începe în momentul în care ai realizat eroarea
este o lecţie veche. Nimeni n-a predat-o mai bine decât Socrate. Dialogurile platoniciene
numite
„socratice” sunt un minunat exemplu al valorii esenţiale pentru cunoaştere pe care o are
recunoaşterea propriei ignoranţe.

Exemplu: Demonstraţia lui Socrate din Alcibiade (Platon, Opere, vol

I)
Nu poţi şti un lucru decât dacă l-ai învăţat (este vorba despre cum să devii om
politic) Nu l-ai invăţat de la alţii în şcoală pentru că nu se învaţă la şcoală
Nu ai avut nici un profesor de democraţie
Nu l-ai învăţat singur pentru că n-a existat nici un moment în care să-ţi fi dat seama
că nu-l ştii şi să te fi apucat să-l cauţi.
Deci nu poţi deveni un om politic pentru că nu te pricepi la asta.

Acesta este un argument. Socrate îi demonstrează lui Alcibiade că nu poate deveni un

om politic pentru că nu ştie ce trebuie să facă (sau să nu facă) un om politic, pentru că este
nepregătit şi pentru că nu s-a gândit niciodată la asta.

Diferite moduri de a exprima un

argument

Nu orice încercare de a convinge este un argument. Vom vedea în cele ce urmează cât de
multe discursuri care doresc să convingă NU sunt argumente ci sunt doar deghizate pe post de
argumente. Să spunem deocamdată doar că raţionamentele, sau argumentele sunt nişte forme
speciale ale comunicării umane, deosebite de altele prin faptul că sunt organizate conform
unor reguli (sau legi) ale logicii. Ca urmare, spunem despre argumente că sunt corecte
(dacă persoana care le formulează ştie regulile sau legile după care ele se formează) sau
incorecte în caz contrar. În logică, în acest punct discuţia ar fi încheiată. Dacă formulăm un
raţionament incorect nu mai rămâne loc pentru discuţii sau interpretări. În viaţa de zi cu zi
însă, lucrurile sunt mai nuanţate şi există o serie de situaţii în care formularea unui
argument incorect nu închide discuţia. Aşa se întâmplă în aproape orice dialog. Simpla
incorectitudine nu ne opreşte
din argumentare ci insistăm mai departe să convingem şi, eventual, avem posibilitatea de a
ne repara greşelile.

Exemple:

Exemplul 1:
- Tatăl lui Marius este un om bogat.
- De unde ştii?
- Are un Crysler.
Pe ce se bazează această argumentaţie? Este ea corectă sau incorectă?
Persoana care argumentează ajunge la concluzia că tatăl lui Marius este un om bogat în
virtutea unei propoziţii generale care nu apare în argumentaţie: „Oricine are un Crysler este
un
om bogat”. De fapt, argumentul neexprimat ca atare dar subînţeles de participanţii la
discuţie
este de forma următoare:

Oricine are un Crysler este un om bogat.

Tatăl lui Marius are un Crysler.
Deci tatăl lui Marius este un om bogat.

Orice argument este o colecţie de propoziţii de acest fel. ÎN acest caz, primele două
propoziţii se numesc premise. A treia propoziţie se numeşte concluzie. Premisele stabilesc
sau conduc la stabilirea concluziei. Într-o discuţie, într-un discurs, argumentele ne sunt
servite pentru a ne convinge de adevărul concluziei. Când trebuie să ne lăsăm convinşi?

Exerciţiu: Discutaţi (pe grupe de lucru) exemplul de mai sus. Avem bune motive să credem
în adevărul concluziei? Care sunt acestea?

Exemplul 2
De ce te-ai lăsat de fumat?
E simplu. Pentru că mi-e teamă să nu fac cancer.

Pe ce se bazează acest răspuns? Probabil pe o propoziţie generală de

genul:

„Statisticile arată că afecţiunile pulmonare sunt mult mai numeroase printre

fumători” Cu alte cuvinte, în scurta discuţie de mai sus avem un argument de genul:

Statisticile medicale au arătat că afecţiunile pulmonare sunt mult mai numeroase

printre fumători.
Deci, fumatul favorizează afecţiunile pulmonare, printre care şi cancerul.
Dacă vreau să rămân sănătos, trebuie să mă las de fumat.
Discuţie: Ce părere aveţi despre acest argument. El trasează un fel de regulă care ni s-ar putea
aplica tututor în parte. Este convingător?
 2. Ar gumentar ea

2.1 Formularea argumentelor

Orice argument este o colecţie de propoziţii. Unele din aceste propoziţii se numesc
premise. Ele urmăresc să stabilească, să justifice sau să sprijine o altă propoziţie numită
concluzie. Fiecare argument are mai multe premise, însă o singură concluzie.

2.1.1 Teza sau concluzia

Atunci când formulăm un argument, sau când citim unul, atunci când ne certăm cu un coleg
argumentând un punct de vedere, cel mai important este să ne întrebăm: care este de fapt
concluzia? Ce vreau să demonstrez prin această argumentaţie? (sau ce vrea interlocutorul
meu să demonstreze? Sau ce vrea autorul să demonstreze în textul pe care tocmai îl citiţi?).

Exemplu: „Pentru ca vechile adevăruri să-şi menţină puterea asupra spiritului omenesc, ele
trebuie reformulate în limbajul şi conceptele generaţiilor succesive. Cele mai
adecvate exprimări – la un moment dat – se uzează cu timpul în asemenea măsură încât
încetează să mai poarte vreun sens definit. Ideile de bază pot fi la fel de valabile ca
întotdeauna, dar cuvintele, chiar atunci când se referă la probleme încă actuale, nu mai
transmit aceeaşi convingere, argumentele nu se mai mişcă într-un context familiar, şi ne
oferă rareorirăspunsuri directe la întrebările pe care le punem. Poate că acest lucru era
inveitabil, căci nici o definire a vreunui idel ce ar pune stăpânire pe minţile oamenilor nu
poate fi completă; ea trebuie adaptată unui anumit climat de opinie, trebuie să presupună
multe lucrur acceptate de toţi contemporanii şi să ilustreze principiile generale făcând apel la
problemele care le suscită interesul” (F.A. Hayek, Constituţia libertăţii, Institutul European,
1998, p 25).

Ce argumentează autorul în pasajul de mai sus? Care este concluzia de adevărul căreia vrea să
ne convingă?

Ce argumentăm ? De obicei argumentăm o « teză », o afirmaţie cu valoare de adevăr pe care

o putem susţine, credem că o ştim şi putem aduce temeiuri în favoarea ei.

Exemplu 1. „Alcibiade”, 106c-

113c
Tot acest destul de lung pasaj este un argument. Ce vrea Socrate să-l convingă pe Alcibiade?
În ce mod? Puteţi transcrie prescurtat acest dialog într-un argument pe tipul celor de mai sus?

2.1.2 Teza sau concluzia unei argumentaţii

Atunci când susţinem într-o discuţie un anumit punct de vedere este totdeauna util să
formulăm o teză sau o concluzie. Este important ca aceasta să fie exprimată cât mai
precis, pentru a nu lăsa locul unor interpretări diferite (de câte ori, într-o discuţie, nu
descoperim după o grămadă de timp că ne certăm pentru că n-am înţeles, de fapt,
ce voia să spună preopinentul?). La fel, atunci când scriem un eseu, o lucrare, un
discurs, când exprimăm o opinie însoţită de argumente este adesea util să începem prin a
formula o teză pe care s-o susţinem apoi cu argumente.

Exerciţiu: Construiţi un argument care să susţină concluzia:

„Examenul de admitere în facultate ar trebui eliminat”
Etape:
1. încercaţi să adunaţi cât mai multe premise care să susţină concluzia de mai sus.
2. gândiţi-vă cum s-ar construi un argument care să susţină concluzia contrară
(Examenul de admitere în facultate este necesar) şi încercaţi să demontaţi o parte
din aceste premise
3. Redactaţi argumentul, păstrând numai acelea dintre premise care vi se par mai „tari”
sau mai uşor de demonstrat.

Exerciţiu: Cum se scrie un eseu

Redactaţi un eseu de o pagină în care încercaţi să răspundeţi la întrebarea: „Care au
fost motivele pentru care a fost condamnat Socrate la moarte?”

Etape de redactare:
1. Citiţi cu atenţie şi cu creionul în mână Apărarea lui Socrate (Platon, Opere, vol I,
Editura Humanitas)
2. Prezentaţi schematic capetele de acuzare prezente în text. Ce înseamnă fiecare
dintre ele? Cine le formulează? Cine stă în spatele formulării acestor acuzaţii?
3. Documentarea: aveţi nevoie de documentare suplimentară
privind a. Funcţionarea justiţiei în Atena secolului V î Chr
b. Democraţia ateniană
c. Persoanele implicate în dialog
d. Religia în Grecia antică (ce înseamnă „Socrate nu crede în zeii cetăţii
şi introduce zeităţi noi”; dar „Socrate cercetează peste măsură cele din cer
şi
cele de pe pământ”?)
4. Încercaţi să formulaţi un răspuns la întrebare, nu mai lung de un paragraf. Acesta
va fi teza dumneavoastră. Cu aceasta începeţi. Restul eseului va conţine
premisele
necesare demonstrării acestei teze.

Reguli de redactare:
1. Eseul este o lucrare personală. În general plagiatul se pedepseşte. Prin plagiat se
înţelege orice preluare a formulărilor sau ideilor altora fără citarea sursei
2. Eseul va avea bibliografie (citită) şi note de subsol (în care recunoaşteţi
paternitatea ideilor preluate de la alţii şi le distingeţi de propriile dvs. idei)
3. Evitaţi tot ce nu ţine de stabilirea argumentului. Nu divagaţi, nu
compuneţi introduceri, nu vă ocupaţi de lucruri „interesante” care nu sunt la
subiect. Încercaţi
să vă exprimaţi cât mai clar şi cât mai concis.
Exemplu: a) cum nu se scrie un eseu cu exemple de eseuri proaste ale
studenţilor
b) exemplu de construcţie organizată a unui eseu (Exemplu: Hayek, Introducere,
Condiţiile Libertăţii, Editura Institutul European, 1998).

Exerciţiu: Scrieţi un text de o pagină în care să argumentaţi următoarea

teză:
a) Fiecare student ar trebui să plătească o taxă suplimentară pentru bibliotecă
b) Într-o democraţie incipientă cum e cea românească, fiecare cetăţean ar
trebui să fie obligat să se prezinte la vot sau să plătească o amendă

Atenţie: Nu contează dacă sunteţi de acord cu concluzia! Ce contează este să încercaţi să

construiţi cel mai bun argument în favoarea unei astfel de concluzii. (După ce aţi
terminat, puteţi construi şi un argument în favoarea concluziei contrare)

Cum construim „cel mai bun argument” în favoarea unei teze? Pentru început să dăm câteva
reguli empirice:
1. alcătuiţi o listă cu motive pro şi contra
2. evaluaţi motivele pro şi contra şi vedeţi care listă este mai „tare” (mai completă)
3. expuneţi cât puteţi mai clar argumentele pro şi încercaţi să răspundeţi
argumentelor contra
4. fiţi cât mai precişi, cât mai expliciţi

Exemplul 1: Fiecare student ar trebui să plătească o taxă suplimentară pentru bibliotecă

Începem prin a observa că această teză (concluzie) nu este suficient de bine (de clar)
formulată. De ce? La ce ar folosi această taxă suplimentară? Să zicem că e nevoie de o taxă
suplimentară pentru a cumpăra cărţi. Puneţi-vă în situaţia adiministratorului bibliotecii
universitare care vrea să strângă bani pentru cărţi: cum ar susţine acesta necesitatea unei taxe
suplimentare?
a. adunând de la fiecare student o sumă anuală am putea cumpăra un număr de
....cărţi, am putea face abonamente la reviste
b. acestea ar fi puse la dispoziţia studenţilor la bibliotecă

Care ar putea fi acum punctul de vedere al studentului. Există vreun motiv pentru care el ar fi
dispus să plătească această taxă suplimentară? Să zicem că în acest fel ar fi scutit să-şi
cumpere singur nişte cărţi mult prea scumpe pentru a şi le putea permite. Ar avea acces la de
10 sau de
100 de ori mai multe cărţi decât poate cumpăra, sau la reviste de specialitate. Acestea ar fi
„alese” de specialişti, deci am şti că sunt bune. Mai sunt şi alte puncte în favoarea acestei
măsuri?

În continuare trebuie să analizăm argumentele contra: un student ar putea spune, de

exemplu, că nu este suficient de convins că din banii săi se vor cumpăra cărţile utile
pentru anumite cursuri, sau nu se vor cumpăra destule cărţi pentru ca mai mulţi studenţi să
poată învăţa în paralel. Sau poate că la bibliotecă nu sunt destule locuri, sau nu sunt condiţii
destul de bune de studiu. Sau poate că unii studenţi au bani de cărţi şi nu vor să cumpere cărţi
şi pentru alţii.

Cum am putea răspunde, pe rând, acestor puncte? Există argumente care să le dovedească
studenţilor care cred acest lucru că se înşeală? După ce lămurim toate aceste puncte avem de
scris argumentul. În primul rând trebuie să precizăm concluzia.
În loc să pretindem studenţilor să-şi cumpere cursurile sau cărţile necesare, mai bine
instituim o taxă pentru bibliotecă.
Explicaţia termenilor: Concret, este vorba despre o sumă de 100.000 de lei pe lună (10 luni
pe an) care să fie folosită pentru achiziţionarea de cărţi şi cursuri de specialitate dintre cele
aflate pe listele bibliografice de la cele mai importante materii (sau pe listele de licenţă).
Aceste cărţi vor fi achiziţionate în minimum 2 exemplare.

Cu toate aceste explicaţii am precizat puţin concluzia. În felul acesta ne este ceva mai clar ce
anume avem de argumentat. Să listăm acum premisele care pot susţine această concluzie.
Ele ar putea fi ceva de genul:
Există o serie de cărţi mai greu de găsit şi pe care studenţii nu ştiu cum să şi le
procure.
Majoritatea cărţilor sunt tot mai scumpe şi studenţii care vor să se pregătească nu-şi
pot permite să şi le cumpere pe toate.
O taxă suplimentară ar permite bibliotecii să fie într-adevăr bine dotată şi să
achiziţioneze cărţi în mai multe exemplare, cărţi mai scumpe sau cărţi străine.

(Mai adăugaţi şi alte premise)

Acum trebuie să ne gândim cum putem răspunde argumentelor contra care se pot formula în
acest subiect. Avem de răspuns de exemplu argumentului care ar putea spune că nu ştim
cum
se vor folosi banii astfel
strânşi.

Fiecare student are posibilitatea să vadă cu ochii lui ce cărţi se achiziţionează la

bibliotecă. Eventual, listele de achiziţie pot fi făcute publice.

Cum răspundem unui argument contra care susţine că studenţii plătesc deja o taxă de studii?
Aici avem mai multe variante. Putem încerca de exemplu să spunem că taxa suplimentară este
mai mică decât banii pe care studenţii i-ar plăti oricum pentru a-şi trage cursuri sau cărţi
la xerox (sau mai rău,pentru a trage la xerox notiţele colegilor). Sau putem invoca exemplul
altor mari biblioteci universitare din ţară sau din lume, unde abonamentele se plătesc (uneori
destul de
scump).

Exemplul 2: în cazul acestui exemplu, cel mai important este să precizăm teza şi să
definim termenii. Totdeauna când argumentăm teze care conţin concepte complicate există
pericolul de a dezbate în contradictoriu complet nefructuos pentru că folosim termenii în
feluri foarte diferite. Cu atât mai mult în cazul unor concepte des uzitate: „libertate”,
„democraţie”,
„frumos”. În exemplul de mai sus e mai bine să evităm cu totul conceptul sau să-l definim cât
mai simplu posibil. De asemenea, restul tezei este extrem de discutabil formulat (e mult
mai uşor să găsim argumente contra acestei teze – de exemplu că o astfel de măsură încalcă
libertatea persoanei – decât argumente „pro”). Încercaţi totuşi să formulaţi cel mai bun
argument de care sunteţi în stare.

2.2 Ce argumentăm?

Ce poate să fie subiect de dezbatere – sau de „teză”?

Aproape orice; iată numai câteva exemple:

Exemplul 1:

« Sistemul solar are 9 planete » - un lucru învăţat la şcoală – ce se poate argumenta în

legătură cu el ? Ei bine, şi faptul că Pământul este centrul universului se învăţa la şcoală
într-o vreme. Recent, s-a descoperit o « nouă planetă » sau, mai precis, un nou corp ceresc
de dimensiunile
lui Pluton la graniţele sistemului solar. Atât de asemănător cu Pluton încât astronomii
argumetnează acum că s-ar putea ca Pluton să nu fie o planetă, ci doar un planetoid, şi ca
sistemul solar să aibă ….8 planete.

Exemplul 2:

« Marele zid chinezesc se vede din spaţiu

»
UN alt lucru învăţat la şcoală şi dovedit fals, cel puţin în ce priveşte posibilitatea de a-l
vedea cu ochiul liber din spaţiu.

Exemplul 3:

Fenomenele UFO sunt semnul existenţei printre noi a unei civilizaţii extraterestre care ne
supraveghează – aici toată lumea are o opinie şi adesea ajungem să ne certăm pe această
temă. Cum putem argumenta ? Cum s-ar putea tranşa dezbaterea ?

2.4 Sunt un „gânditor critic”?

Caracteristicile gânditorului
critic?

Tipurile de persoane (Isaac Wats, Logick, 1772)

:
Credulul – tendinţa lui naturală este să ia de bun ce aude – de la ceilalţi,
din sursele obişnuite de informare. Este cel care răspândeşte mai departe
veştile bune sau proaste care circulă printre oameni, prin ziare (astăzi) sau la
televizor. Iubitorul de controverse – nu e niciodată mulţumit dacă nu discută
cu ceilalţi în contradictoriu ; îi place să contrazică şi să fie contrazis şi admiră
disputele ca pe un spectacol (controversele şi rolul lor educativ în Evul Mediu)
Dogmaticul – nu acceptă contrazicerile, este mereu sigur de ce afirmă, se
exprimă adesea în sentinţe
Scepticul – este convins de limitele raţiunii umane şi nu are o părere prea bună
despre natura umană în general ; e mai degrabă pesimist în
privinţa posibilităţilor de cunoaştere sau de a ajunge la un acord (scepticismul
în secolul al XVII-lea)

3. Tradiţia gândirii critice şi a argumentaţiei

Gândirea critică, argumentaţia, logica şi retorica s-au născut şi au evoluat împreună cu

democraţia, în Atena secolelor V-IV î. Chr. Democraţia ateniană a favorizat dezvoltarea unei
civilizaţii a cuvântului în care toate aceste discipline erau extrem de importante. Principiul
de
funcţionare al democraţiei ateniene era că toţi cetăţenii (bărbaţii născuţi din părinţi
atenieni, peste 20 sau peste 30 de ani) participă în mod activ la conducerea cetăţii, fie ca
membri ai adunării, fie ca deţinători de funcţii publice. Participarea activă presupunea
capacitatea de a vorbi în faţa adunării, sau de a asculta şi de a înţelege discursurile celorlalţi.
Organizarea democraţiei ateniene este foarte elaborată: o mare adunare de 6-10.000 de oameni
(în timpurile ei de glorie, Atena număra până la 30-000 de cetăţeni) decide în chestiunile
majore, o altă adunare „a celor 500” se întruneşte zilnic şi ia decizii în problemele
curente, ajutată de un consiliu al celor 50 şi de mai multe funcţii administrative. Procesul
alegerilor este foarte complicat, parţial alegeri, parţial tragere la sorţi, pentru a preveni orice
corupţie a sistemului. Există numeroase legi şi prevederi care fac sistemul democratic
atenian practic imposibil de corupt în termenii moderni. (vezi David Held, Modele ale
democraţiei). Pe de altă parte, democraţia ateniană nu este lipsită de fisuri şi, aşa cum spun
deja criticii contemporani, dacă adunarea nu poate fi uşor cumpărată, ea poate fi
manipulată. Civilizaţia ateniană este o civilizaţie a cuvântului şi poate fi stăpânită prin
cuvânt. De aici importanţa retoricii, a argumentării care să ofere câştig de cauză în faţa
adunării. Aşa au apărut, în secolul V î.Chr, secolul de aur al Atenei democratice, sofiştii:
profesori de discurs, argumentare, logică şi înţelepciune. Sofiştii sunt un fel de profesori
itineranţi care călătoresc din cetate în cetate şi ţin cursuri, adesea contra unor onorarii foarte
mari, tinerilor bogaţi care doresc să aibă succes în viaţa politică. Îi regăsim în multe dintre
dialogurile platoniciene ca adversari ai lui Socrate. Ce le reproşează Platon sofiştilor? În
esenţă faptul că nu sunt cu adevărat interesaţi de adevăr şi de înţelepciune ci, mai degrabă, de
bani, putere, sau recunoaştere socială.

„Sofistul este o persoană pe care nu o interesează adevărul, care nu iubeşte

înţelepciunea, deşi ştie mai bine decât mulţi alţii ce este înţelepciunea sau în ce măsură ştiinţa
şi înţelepciunea constituie demnitatea majoră a omului. Fiind conştient de caracterul unic al
înţelepciunii, sofistul ştie că recunoaşterea care derivă din înţelepciune este cea mai înaltă
recunoaştere. El se ocupă cu înţelepciunea nu de dragul ei, nu pentru că detestă minciuna
interioară mai mult decât orice altceva, ci doar de dragul recunoaşterii, prestigiului social
ataşat înţelepciunii. El trăieşte şi acţionează conform principiului duă care prestigiul şi
superioritatea asupra altora, sau chiar „a avea mai mult decât alţii” reprezintă binele suprem”4

Acestor profesori de înţelepciune ai epocii sale, Socrate le opune modelul iubitorului de

înţelepciune (philosophos). Spre deosebire de „înţelept”, atras de prestigiul social ataşat
înţelepciunii, iubitorul de înţelepciune este cel care nu are înţelepciune ci doreşte înţelepciune
– tocmai pentru că n-o are. Acesta este sensul faimoasei ignoranţe socratice: „ştiu că nu
ştiu nimic” este precondiţia pentru a iubi şi urmări ceea ce-mi lipseşte. Modul în care
practică Socrate această căutare este prin dialog. Un dialog în care personajele chemate să
răspundă întrebărilor filosofului sunt aduse, invariabil, în situaţia de a-şi descoperi mai întâi
propria ignoranţă iar apoi, propriul suflet (sensul maximei socratice: să vă îngrijiţi de
suflet). Cum îi face Socrate să-şi dea seama de toate acestea? Prin dialog şi argumentaţie.
Interlocutorii sunt subiecţii unor acte de persuasiune, întemeiate însă pe argumente.

Despre democraţia ateniană:

1. David Held, Modele ale democraţiei, Editura Albatros, 2000.
2. R. Flaceliere, Viaţa de toate zilele în Atena secolului lui Pericle
3. J.P. Vernant, Omul grec, Editura Polirom, 2002
4. Aristotel, Constituţia atenienilor
5. Tucidide, Istorii
6. Karl Popper, Societatea deschisă şi duşmanii ei, Vol. I, Editura Humanitas, 1992

4 Leo Strauss, Natural right and history,University of Chicago Press,

1950, pg. 116
 Despre lumea greacă în general
1. J.P. Vernant, Omul grec, Editura Polirom, 2002
2. W. Jaeger, Paideia, Editura Teora, 2000
3. J.P. Vernant, Mit şi gândire în Grecia antică, Mit şi religie în Grecia
antică, Editura Meridiane, 1006
4. Fustel de Coulanges, Cetatea antică, Editura Meridiane
5. R. Dodds, Grecii şi iraţionalul, Polirom, 1998
6. Paul Veyne, Religia greacă, Editura Teora,...

3.1 Citire critică, rezumat, reconstruirea argumentaţiei

Citire critică:

1. procesul de elaborare a unor judecăţi pe măsură ce citim, evaluând relevanţa

şi adecvarea celor citite
2. lectură însoţită de o atitudine „activă” care chestionează, analizează logic şi
foloseşte inferenţele pentru a judeca valoarea celor citite în raport cu un
standard stabilit

Calităţile celui care practică acest gen de lectură:

capacitatea de a reflecta asupra ideilor descoperite în timpul lecturii

capacitatea de a evalua şi a rezolva problemele pe măsură ce citeşte (în loc
să memoreze un şir de fapte)
gândirea logică
răbdarea în căutarea adevărului
dorinţa de a formula reflecţii proprii pe marginea celor citite
încercarea de a exprima variante alternative ale ideilor sau tezelor citite
deschiderea către idei noi, la care până atunci nu ne-am gândit, sau cu care
nu suntem de la început de acord
capacitatea de a adresa întrebări textului citit
capacitatea de a-şi reevalua şi eventual modifica părerile proprii în
urma unei lecturi
capacitatea de a vedea legături între subiecte aparţinând unor alte
discipline şi cele citite5

3.1.1 Apărarea lui Socrate

Bibliografie: Platon, „Apărarea lui Socrate”, în Opere, vol. I, Editura Humanitas, 2001.
5 http: //www.kcmetro.cc.mo/us/longiew/ctac/definitions.htm

1
Întrebări:

1. Care sunt acuzaţiile aduse la procesul lui Socrate?

2. Cine sunt acuzatorii?
3. Cum arată tribunalui (cine îl judecă pe Socrate)?

1, Două grupuri de acuzaţii

a) “Acuzaţiile vechi”
b) acuzaţii noi (noi, adică ridicate de noul regim şi care trimit la “colaborarea” lui
Socrate cu Cei treizeci). Discutaţi alte sensuri posibile ale acestei împărţiri

a) Acuzaţiile vechi

1. iscodeşte peste măsură atât cele de pe pământ, cât şi cele din cer
2. preface cauza rea într-una bună şi îi învaţă şi pe alţii

Observaţii: Ce fel de acuzaţii sunt acestea? Prima îl asimilează pe Socrate

filosofilor naturii (Anaxagoras spunea că soarele este un bolovan), a doua sofiştilor
(contribuţia lui Aristofan). Nici una dintre ele nu este pasibilă cu pedepse în justiţia
ateniană (Anaxagoras fusese expulzat, dar pentru acuzaţia de ateism).

b) Acuzaţiile “noi”

1. strică pe tineri
2. nu crede în zeii cetăţii şi se închină la zei noi

Observaţii: Ce fel de acuzaţii sunt acestea? La cine se referă 1? Este întrebarea pe

care o pune Socrate (să mă acuze cei pe care I-am stricat, sau rudele lor). Substratul politic:
“tinerii” sunt partidul aristocratic învins: Alcibiade, Critias, Charmides (referirile la ei erau
interzise pentru că faptele se amnistiaseră, dar, toată lumea ştia despre ce e vorba;
interpretarea lui Popper, Cap. 10). La ce se referă 2? Interpretarea iluministă a unui Socrate
revoltat, monoteist, martir etc.

Cum se apără Socrate în faţa acestor acuzaţii?

a) Acuzaţiile vechi

1. nu este sofist pentru ccă nu ia bani pe învăţaturile lui 19e, nu se laudă că

învaţă orice pe oricine 20b
2. ce face atunci când iscodeşte? Practică “un anumit fel de înţelepciune”. Ce
înseamnă să fii înţelept? Să ştii că nu ştii. Adevăratul motiv al acuzării: oamenii
n.-
au înţeles încp nevoia şi importanţa unei asemenea activvităţi.

B. Acuzaţiile vechi
 1. dialogul cu Meletos: cine îi face pe tineri mai buni (respingerea acuzaţiei
generale cu mijloacele gândirii critice). Ce înseamnă a-I face mai buni? 24d
2. ce înseamnă ateism? Anaxagora şi alţii. Diferenţa între ce crede Socrate şi acest
ateism 26e. Concluzia: Meletos nu ştie ce vorbeşte

Discursul pentru cetate (continuarea apărării în faţa acuzaţiei de ateism)

3. daimonul. Spiritul şi cele divine 28a
4. Zeul mi-a poruncit să nu trăiesc altfel decât ca iubitor de înţelepciune 28e
5. Misiunea divină 29d
6. În slujba zeului 23c, 33c, 37e
7. Nepăsarea faţă de cele pământeşti 31b

Ce înseamnă filosof?
Iubitor al înţelepciunii, “necurmat cercetător al sufletului meu şi al celorlalţi 28e
Filosofia: a te ocupa de suflet 29d, pentru că “ştii că nu ştii”

3.2 Procesul lui Socrate

Scopul seminarului: înţelegerea acuzaţiilor, mizelor şi contextului politic în care se

desfăşoară procesul lui Socrate.

Exerciţiu: rejudecarea procesului lui Socrate

Elemente necesare: contextul istoric, funcţionarea democraţiei ateniene, religia „cetăţenească”

în Atena, legile în cetatea ateniană

Argumentarea în „Apărarea lui Socrate”

Un tip special de argumentare: dialogul socratic

„Apărarea lui Socrate” începe oarecum paradoxal cu plângerea lui Socrate la adresa
minciunilor concetăţenilor săi care au spus despre el că este „un vorbitor grozav”. Ce
înseamnă acest lucru? Şi ce semnifică insistenţa lui Socrate asupra faptului că nu este un
vorbitor grozav, că nu va prezenta „discursuri înfrumuseţate şi împodobite cu întorsături
meşteşugite de cuvinte alese”? (17c)

Ce sens are afirmaţia: „Bine mi-ar sta la vârsta mea să vin în faţa voastră cu vorbe ticluite,
ca un tinerel”?

Suntem, în deschiderea Apărării lui Socrate la un proces. Tot ce se spune se plasează în

contextul acesta, al unui spaţiu de judecată. Şi este în joc soarta unui om. Socrate vorbeşte în
apărarea sa în circumstanţele dramatice ale unor acuzaţii grave, multe dintre ele vechi şi,
după cum înţelegem din context, având împotriva sa opinia publică. Din câte am discutat
până acum, deja ştim că avem în faţă începutul unei drame şi că, într-o Atenă în care
procesul se judecă în funcţie de discursurile vorbitorilor şi votul unui public care se poate
lăsa uşor
impresionat, în care totul se joacă la nivel verbal, a avea opinia publică împotrivă înseamnă
că te afli într-o situaţie foarte gravă.

Socrate rosteşte trei discursuri în apărarea sa. Într-unul angajează un scurt dialog cu unul
dintre acuzatori. În celelalte formulează o serie de argumente, legate între ele. Care sunt
aceste argumente? Care este concluzia finală a acestui proces argumentativ desfăşurat, vă
reamintesc,
într-o situaţie de „viaţă şi de moarte”? Ce lecţie trebuie să învăţăm de la Socrate (sau de la
Platon)? De ce încearcă el să ne convingă?

Pentru a putea răspunde la toate aceste întrebări trebuie mai întâi să citim inteligent dialogul
– să citim astfel încât să înţelegem ce citim. Asta nu e atât de simplu pe cât pare. Pot apărea
mai multe feluri de dificultăţi.

1. dificultăţi conceptuale – legate de eventuali termeni a căror semnificaţie nu

o cunoaştem
2. dificultăţi legate de necunoaşterea contextului istoric
3. dificultăţi legate de necunoaşterea modului de funcţionare a democraţiei
ateniene, respectiv a unui tribunal în Atena democratică
4. dificultăţi legate de necunoaşterea mediului cultural şi religios despre care
vorbim, în care Platon scrie, respectiv Socrate se apără de aceste acuzaţii.

Toate aceste dificultăţi sunt destul de uşor de soluţionat. E suficient să deschidem nişte
dicţionare, o istorie a Greciei antice, un dicţionar bun de mitologie sau o cărţulie despre
religia greacă. Ce NU trebuie să facem este să citim o prefaţă, un comentariu sau o
introducere în filosofia lui Platon, luând de bun tot ce scrie acolo. Noi suntem acei care
trebuie să înţelegem dialogul, să ne formăm o părere (argumentată, întemeiată) despre
motivul pentru care a fost Socrate condamnat la moarte. Cum spuneam, toate elementele de
la 1-4 se pot uşor rezolva. Ce e mai greu de rezolvat este următoarea dificultate:
5. dificultăţi legate de cantiatea foarte mare de interpretări ale acestui dialog
formulate de-a lungul timpului

Exemple:

1. Pentru o serie de gânditori renascentişti, (Erasmus) Socrate a fost un precursor al

lui Christos, un adept al monoteismului şi un iluminat care a vrut să aducă
oamenii la „adevărata religie”
2. Pentru cea mai mare parte a filosofilor, Socrate marchează un moment de cotitură
a spiritului, un moment de naştere al filosofiei politice ca filosofie primă (L.
Strauss), al filosofiei prorpriu-zise, al unui nou model de desăvârşire umană care
avea să devină modelul predilect al lumii antice (M. Foucault) etc.
3. Popper, Societatea deschisă şi duşmanii ei, explică condamnarea lui Socrate ca un
proces politic instrumentat de adversarii democraţiei ateniene, „speriaţi” de
deschiderea lumii, de abolirea societăţii închise, marcaţi psihologic de trecerea de
la un tip de cultură tribală, închisă, aristocratică, marcată de legi, norme, reguli şi
credinţe sigure, la o lume democratică, o societate deschisă, instrumentalizată etc.
4. Claude Mosse trece în revistă tot fondul politic al procesului în Procesul lui
Socrate, Ed. Orizonturi, Bucureşti
5. Heidegger a spus că dacă din vremea lui Socrate şi până astăzi nici un alt regim
democratic nu a mai condamnat la moarte vreun filosof, aceasta nu înseamnă
decât
că din vremea lui Socrate şi până astăzi nici un filosof de statura lui nu a mai trăit
 într-un regim democratic (Alexandru Dragomir, Crase banalităţi filosofice,
2004, pentru una dintre cele mai interesante interpretări la Apărarea lui Socrate)

Să ne imaginăm puţin cadrul acţiunii: dialogurile lui Platon sunt nu odată adevărate piese
de teatru. Cum începe aceasta? Cum arată decorul? Cine sunt personajele care se află în
scenă atunci când Socrate începe să vorbească? Ce s-a întâmplat până în acel moment?

Tribunalul atenian

Acuzarea

Ce scrie în actul de acuzare:

„Socrate săvârşeşte lucruri nelegiuite şi iscodeşte peste măsură atât cele de
sub pământ cât şi din cer, preface prin vorbire cauza rea într-una bună şi-I învaţă şi pe alţii
aceste
lucruri” (19b)

şi
„Socrate săvârşeşte lucruri nelegiuite; el strică pe tineri, nesocoteşte zeii în care
crede cetatea şi se închină la zeităţi noi” (24c)

Ce nu scrie în actul de acuzare dar ar putea fi la fel de important ca ce e scris:

1. există o serie de acuze vechi, Socrate se plânge că are „mulţi vrăjmaşi”, dintre care
nu numeşte decât pe unul, „autor de comedii” (Aristofan: ce spune Aristofan
despre Socrate? În piesa „norii”, Aristofan înfăţişează un bătrân ridicol care are
pretenţia unei cunoaşteri absolute…
2. Există un context politic: răsturnarea celor 30 de tirani de la putere şi
reinstaurarea democraţiei. Pe lista celor 30 de tirani se află şi foşti elevi ai lui
Socrate. Este
procesul un proces politic? De ce este incriminat Socrate?
3. La ce se referă “coruperea tinerilor”?

4. Vo c a b ul a r ul l o gi c ii

4.1 Propoziţii sau judecăţi

O propoziţie este un enunţ care are valoare de adevăr, adică despre care se poate spune
că este adevărat sau fals. NU întotdeauna când formulezi un enunţ pot spune care este
valoarea lui de adevăr. Trebuie să disting însă mai multe cazuri. Uneori, enunţul nu are
valoare de adevăr, ca atunci când spui “Închide uşa!”, sau “Ce peisaj splendid!”, sau
“Aiurea! Nu sunt deloc de acord cu tine!” sau chiar “Mă vei iubi oare şi mâine?”. Alteori,
enunţul are o valoare de adevăr, indiferent dacă eu pot s-o stabilesc pe loc sau nu. De pildă,
dacă vă spun:
Pe suprafaţa întunecată a lunii există un crater de 10 km.

Nu ştiu dacă un astfel de crater există şi nu ştiţi nici voi. Dar cu siguranţă un astfel de crater
fie există, fie nu există. Cu alte cuvinte, propoziţia de mai sus este fie adevărată, fie falsă.

Conceptul de propoziţie este foarte simplu, aproape înţeles de la sine. Lucrurile devin mai
complicate atunci când ajungem chiar noi în situaţia de a compune sau de a exprima
propoziţii. De pildă, să presupunem că cineva spune propoziţia următoare:

Luna este la vreo 200 de kilometri deasupra pământului.

Ceea ce înseamnă că enunţă propoziţia

Luna este la (aproximativ) 200 de km deasupra Pământului. (1)

Cineva care nu este de acord poate spune “Luna nu este la 200 de kilometri de Pământ” ceea
ce exprimă exact propoziţia

Luna nu este la 200 de kilometri deasupra Pământului. (2)

Foarte probabil că în practică nu acesta este modul în care cineva va răspunde la

enunţarea propoziţiei (1). Mai degrabă, v-ar putea răspunde:
A) 200 de km de Pământ? Ce note ai luat tu la şcoala primară?
B) 200 de km pe naiba! De unde ai scos prostia asta?
C) Aha, cam distanţa de la Arad la Sebeş- destul de uşor de ajuns, nu?

Toate aceste răspunsuri, în context, exprimă

propoziţia

Luna nu este la 200 de km deasupra Pământului.

Propoziţiile sunt un lucru, felul în care le exprimăm este adesea altceva. Pentru a
determina care este pucntul de vedere al cuiva sau ce anume este pregătit să aducă ca
argument în favoarea punctului său de vedere, unul dintre paşii esenţiali este să determinăm
propoziţiile din spatele expresiilor folosite. E un fel de proces de traducere, din limbajul de
zi cu zi, într-un limbaj logic. Din păcate, pentru acest proces de traducere nu există reguli pe
care să le puteţi învăţa pe dinafară. Trebuie să porniţi de la ceea ce ştiţi despre limbaj şi despre
modul de a vorbi al interlocutorilor.
Pentru a rezuma:
a) întrebările, comenzile, propoziţiile care se referă la probabilitatea unui
eveniment, propoziţiile despre obiecte ficţionale nu sunt propoziţii
b) propoziţia este un enunţ sau o parte a unui enunţ care poate fi adevărat sau fals.
c) adevãrul unei propoziţii poate fi determinat prin
 experienţă personală
 consistenţa internă
 consistenţa cu corpul faptelor stabilite (despre care ştim deja că sunt
adevărate)

Pe lângă propoziţiile simple există şi altele. Le numim propoziţii compuse şi le putem

clasifica în patru categorii:

1. Conjuncţii (de forma “A şi B”). Pentru ca o conjuncţie să die adevărată trebuie

ca atât propoziţia A să fie adevărată cât şi propoziţia B să fie adevărată
 2. Disjuncţii (de forma “A sau B”). Pentru ca o disjuncţie să fie adevărată, trebuie
ca una dintre cele două propoziţii componente să fie adevărate.
3. Negaţii (de forma “non A”). Valoarea de adevăr este inversată.
4. Condiţionale (de forma “Dacă A atunci B). Prima parte este definită ca antecedentul
iar a doua este consecventul. Pentru ca o propoziţie condiţională să fie adevărată,
condiţia exprimată pentru adevărul lui B nu trebuie să fie negată. Singurul caz
în
care condiţionala este falsă este dacă A este adevărat şi B este fals.

Vom reveni pe larg asupra propoziţiilor compuse şi a rolului pe care îl joacă ele. Vom
investiga cu atenţie şi modul în care adevărul compusului depinde de adevărul părţilor.
Deocamdată, să vedem la ce ne serveşte ceea ce am învăţat până acum. Ce rol joacă
propoziţiile? Unde şi cum le putem folosi?

4.2 Premisele argumentaţiei

A. Propoziţii vagi – delimitarea

-standarde
 judecăţi morale
 confuzie între subiectiv şi obiectiv
B. Propoziţii ambigue –sintactic
-semantic

Exemplu1 1 : Platon, Alcibiade (Despre ce te vei ridica să le vorbeşti atenienilor în

adunare? Răspunsurile lui Alcibiade sunt un exemplu de propoziţii care pot
însemna orice şi de fapt nu înseamnă nimic)

Exemplul 2: discurs electoral

Categorii de propoziţii pe care nu trebuie să le acceptăm ca elemente ale unui

raţionament: propoziţii vagi, ambigue, subiective sau definiţii proaste. Atenţie! O foarte
mare parte a argumentelor din lumea publică sunt construite pe astfel de propoziţii:

Exemple:

Titluri de ziare:

Aradul este sufocat de droguri (o folosire metaforică a cuvântului care

creează nnelinişte sau chiar panică)
Domnul X distruge aeroportul din Arad (nu aruncând grenade peste el,
ci administrându-l deficitar)

Propoziţii vagi: de unde rezultă vaguitatea

1. delimitarea
Multe din propoziţiile noastre sunt vagi: există însă grade de vaguitate. În cele mai
multe dintre cazuri, reuşim să ne înţelegem atunci când discutăm – mai ales atunci
când în discuţie intervin exemple concrete. Într-un dialog, atunci când formulăm o
propoziţie vagă, ceilalţi ne pot corecta, întrebându-ne „ce-ai vrut să spui?” şi ca
urmare suntem siliţi să precizăm.

Exemplu: „Majoritatea studenţilor n-au reuşit să-şi găsească cărţile indicate

 în bibliografie”
Ce înseamnă aici majoritatea? Jumătate plus unu? Cei mai mulţi? Sau pur şi simplu,
mulţi dintre cei cu care am vorbit eu înainte de curs? Adesea în loc să ne expunem
părerea recurgem la forţa numărului şi îi invocăm şi pe alţii în sprijinul nostru. Aşa
apar
formulările de genul „Se ştie că...” (cine ştie?), „Oamenii spun că...” şi aşa mai departe.
2. standarde de obiectivitate/subiectivitate

Nu e nimic rău în părerile noastre câtă vreme le recunoaştem drept ceea ce sunt. E
perfect legitim să spun: „Mie îmi place îngheţata” sau „Îmi place Wagner” – deşi
aceste preferinţe nu vă spun probabil prea multe – însă e cu totul greşit să încerc să vă
impun
şi vouă aceste opinii spunând pur şi simplu: „toată lumea ştie că îngheţata e bună
pentru tonusul nostru psihic” sau „Muzica lui Wagner e adevărata muzică, oamenii
deştepţi
(sau culţi, sau educaţi) ascultă Wagner”. Acest gen de deghizare a propoziţiilor
subiective în propoziţii obiective este una dintre tehnicile cele mai des întâlnite
de
manipulare.
3. judecăţi morale
Cele mai des întâlnite surse de vaguitate privesc judecăţile noastre morale – sau
ideile primite de-a gata în domeniul moralităţii.
Exemple:
4. invocarea autorităţii

Propoziţiile (judecăţile) vagi reprezintă una dintre principalele cauze pentru care construim
argumente proaste, sau despre care este imposibil să discutăm obiectiv. Am văzut data
trecută că există mai multe cauze pentru a clasifica judecăţile ca “vagi”. Am trecut în
revistă viciul “trasării liniei” sau al delimitării, am discutat standardele de obiectivitate şi
subiectivitate şi am făcut o incursiune în discutarea anumitor judecăţi morale.

3. Judecăţile morale

Definiţie:
Judecăţile morale sunt propoziţii greu de clasificat sau dezbătut din
cauza caracterului lor ambiguu din punctul de vedere al subiectivităţii.

Exemplu: Avortul este un lucru condamnabil.

(Pentru mine? Pentru Biserica catolică? În mod obiectiv? Conform
căror stadarde? Conform căror definiţii?)
Pentru a dezbate, ca propoziţie obiectivă, o judecată morală, avem nevoie de o
bună definiţie a standardelor luate în discuţie. Teoretic, definirea elimină vagul sau
precizează
standardele. Însă chiar această precizare a standardelor poate fi făcută în mod vicios.
Nici definiţiile nu sunt totdeauna nevinovate.

De pildă, putem întrebuinţa următoarele definiţii:

Avortul reprezintă ucciderea unui copil nenăscut.

Avortul reprezintă întreruperea unei sarcini prin extirparea fătului.
În ultimul caz, despre care vom mai vorbi atunci când vom analiza definiţiile, trebuie
să precizăm care este contextul în care vorbim (medical, moral, etic).
 Adesea, în dezbaterea unei judecăţi morale se observă o retragere pe poziţii subiective:

Spun doar că, pentru mine, avortul este un lucru rău. N-am dreptul să cred asta?
Desigur că ai acest drept. Dar ai şi temeiuri pentru a argumenta această poziţie?
Există multe cazuri în care trecerea de la obiectiv la subiectiv are ca scop
păcălirea adversarului, sau încheierea disputei. În anumite cazuri, totuşi, judecăţile sunt cu
adevărat subiective şi atunci prezentarea lor drept obiective şi dezbaterea lor ca atare nu face
decât să creeze confuzii şi să ne arunce într-o adevărată ceartă. De pildă aş putea ajunge la o
concluzie subiectivă de genul:

Am dreptul să cred că sinuciderea este singura soluţie în situaţia dată.

De cele mai multe ori o astfel de poziţie nu poate fi combătută cu argumente

raţionale (dacă ne gândim doar la un exemplu celebru - Ana Karenina). Trebuie însă să
distingem între propoziţia de mai sus şi:

Am motive întemeiate să cred că sinuciderea este singura soluţie.

Ultimul exemplu este o generalizare, prezentată în forma unei propoziţii obiective. În

fapt este o judecată morală, vagă şi, în măsura în care este folosită ca premisă a unui
argument, greşită.

Exemple:
1. Bărbaţii sunt mai puternici decât femeile.

Analiză: Extrem de vagă. Nu merită argumentată decât dacă ne lămurim ce înseamnă.

Mai puternici raportaţi la greutatea corporală? Bărbatul “mediu” mai puternic decât femeia
“medie”? În “medie”, într-un anumit tip de societate (de exemplu cea în care bărbaţii
vânează iar femeile se ocupă de rudimente de agricultură), forţa musculară a bărbaţilor
este mai puternic dezvoltată decât cea a femeilor? Sau este vorba despre “mai puternic” din
punct de vedere moral? Într-o societate cum era cea a secolului trecut în Europa protestantă
(societatea victoriană, de pildă) modelele de educaţie pentru bărbaţi presupuneau un anumit
standard “eroic”(bărbaţii nu plâng, de pildă, era inculcat în mintea copiilor) spre deosebire de
educaţia destinată femeilor (care valorifica fragilitatea, bunătatea, îngăduinţa etc.).

2. Oamenii sunt mult mai răi astăzi decât în urmă cu 50 de ani.

4. Argumente ale autorităţii ca sursă de vaguitate

Altă sursă de propoziţii vagi: invocarea autorităţii.

Folosiţi Colgate, pasta de dinţi recomandată de Asociaţia Medicilor Stomatologi cu

liberă proactică din România.
Analiză: Vagă. Invocă o instanţă de autoritate despre care nu ştim nimic. Există o
asemenea asociaţie şi ce statut are ea? A recomandat produsul în cauză (acesta ar putea fi,
de pildă, la capătul unei liste care conţine 2, 200 sau 400 de paste de dinţi).
O mare parte din reclame folosesc în mod intenţionat propoziţiile vagi. (Daţi exemple
de astfel de reclame. Aduceţi pentru data viitoare două exemple de reclame, unele construite
pe propoziţii vagi, altele pe propoziţii ambigue.)
 Într-un horoscop
Unele probleme cu care te-ai confruntat în trecut vor reveni în actualitate…Dacă
doreşti să pleci la drum, şansa îţi va surâde.

Analiză: Aţi sesizat cât de vagi sunt horoscoapele. Cum credeţi că se explică
acest lucru? Discuţie.

Reclama
Vrăjitoarea Sabina, adevărata fiică a…. care…..

Sursele cele mai neaşteptate de autoritate.

Vaguitatea este esenţială în construirea unei reclame, indiferent de calitatea ei. Este
în regulă câtă vreme nu se prezintă drept argument.

Exerciţii:
Care din următoarele propoziţii sunt vagi?
1. Simfonia a IX-a e una dintre lucrările târzii ale lui Beethoven.
2. Acest copil este supraponderal.
3. Acest copil este prea gras.
4. Propoziţii vagi în ziare. Aduceţi exemple.

Ţara asta are nevoie de o dictatură.

Sau: Ne trebuie o tiranie ca-n Rusia. (Caragiale, Situaţiunea).

4.3 Definiţii
De ce este necesar să definim termenii? În principal pentru a ne putea înţelege; multe
neînţelegeri şi multe conflicte s-au datorat, în ultimă instanţă, definiţiilor proaste. Mai
ales unele concepte extrem de folosite din zona morală, politică sau estetică au avut de
suferit adesea din motive legate de excesul de definiţii proaste.

„Lumea n-a avut niciodată o definiţie bună a cuvântului libertate, iar astăzi
poporul american are mare nevoie de aşa ceva. Cu toţii ne declarăm în favoarea
libertăţii; însă, folosind acelaşi cuvânt, nu înţelegem acelaşi lucru.....Există aici
două lucruri, nu doar diferite, ci chiar incompatibile, numite prin acelaşi cuvânt:
libertate.” (Abraham Lincoln).

Definiţiile sunt esenţiale pentru precizarea termenilor discuţiei, pentru clarificarea

conceptuală, pentru a pune bazele unui raţionament. O definiţie explică sau indică cum
trebuie folosit un cuvânt sau o expresie. Cum definim:
a) prin sinonime (este ceea ce face dicţionarul) – câinele este un mamifer din
specia caninelor
b) prin descriere – o mierlă este o pasăre de culoare neagră cu cioc galben care
trăieşte în…şi cântă …
c) prin explicaţie – celula fotoelectrică este un dispozitiv care foloseşte un efect
cuantic, efectul fotoelectric pentru a detecta trecerea unui obiect masiv între
sursă
şi receptor
 Dicţionarul nu este o enciclopedie. Dacă căutăm o definiţie în discţionar, cu găsim
o propoziţie adevărată sau falsă, ci doar o explicaţie privind modul în care poate fi folosit
un cuvânt. Dicţionarele sunt un fel de manuale de utilizare a limbajului.

Observaţie:
Definţiile nu sunt propoziţii şi nu pot sta ca premise într-un raţionament. Le
adăugăm doar pentru a preciza termenii care apar în premise.

Dar, aşa cum spuneam, nici definiţiile nu sunt cu totul nevinovate. Putem manipula printr-
o definiţie, putem modifica standardele prin alta.

Avortul reprezintă uciderea unui copil nenăscut.

Aceasta este o definiţie persuasivă. O definţie persuasivă este un mod tenedenţios de a

defini termenii în aşa fel încât să denaturăm raţionamentul şi să întoarcem o discuţie în
favoarea noastră. Ca rezultat, avem o premisă care se deghizează într-o definiţie.

Exemple de definiţii persuasive:

1. Câinii sunt acele animale care aduc iubire şi căldură într-o familie.
2. Democraţia este puterea (dictatura) poporului.
3. Filozofia politică este acea disciplină care ne spune cine trebuie să conducă şi
cum trebuie aleasă în mod raţional conducerea unui stat.
4. Telescopul lui Galilei şi definiţiile persuasive în istoria ştiinţei.

Cerinţe pentru o bună definţie: posibilitatea de a folosi expresia definită şi cuvintele car
eo definesc în mod interşanjabil. Paşii de parcurs pentru a formula o bună definţie:
1. arătaţi că este nevoie de o definiţie
2. formulaţi definiţia
3. asiguraţi-vă că nu aţi folosit decât cuvinte cu sens
4. daţi exemple de locuri în care se aplică definiţia
5. daţi exemple de situaţii în care definţia nu se aplică
6. dacă este necesar, comparaţi definţia cu alte definiţii asemănătoare
7. revizuiţi şi corectaţi, dacă este necesar.

Definţia în logică: este o operaţie de asociere în care intervin două alte operaţii logice:
generalizarea şi determinarea. Definţia are scopul de a clarifica o noţiune.

Procedee de definire:
A. Definţii denotative
A1. Definiţia prin exemplificare: în care se numeşte un obiect din sfera noţiunii.
Un continent este, de exemplu, Europa.
A2. Definiţia prin enumerare: se numesc mai multe obiecte din sfera noţiunii
Continente sunt Europa, Asia, Africa, Americile.
A3. Definiţia prin indicare
Aceasta este culoarea roşu.

Problemele acestor definiţii denotative: nu sunt suficient de precise, înlocuiesc

generalul prin particular, nu dau înţelesul exact al noţiunii

B. Definţii conotatiove
 B1. Definiţia prin sinonime (ca în dicţionar) – evident, nu este suficientă: toţi cei
care au folosit un dicţionar ştiu că merge în cerc.
B2. Definiţia prin gen proxim şi diferenţă specifică (sau definiţia aristotelică):
clasiificarea şi diviziunea
 exemplu: pescarul cu undiţa (Sofistul)
 exemplu: clasificarea botanică
Tehnica definţiei noţiunilor generale:
1. introducerea într-o clasă (gen)
2. diferenţierea faţă de alte specii ale genului

Condiţii: genul proxim (supraordonat imediat) şi diferenţa specifică (o notă proprie

noţiunii, care o distinge de celelalte noţiuni).
Multiplicitatea definiţiilor (corecte):

Cerc – locul geometric al punctelor egal depărtate de un centru; o secţiune

dintr.un cilindru, figura geometrică generată de o rază care se roteşte etc.

Legile definiţiei

I. Noţiunea care se defineşte şi noţiunea definită să fie noţiuni identice

Dacă nu sunt identice atunci apar greşeli de tipul:

Supraordonare: definiţii prea largi Văzul este facultatea de a distinge
corpurile. (Platon) sau Înţelepciunea este “Cunoaşte-te pe tine însuţi”.
Subordonare: definţii prea înguste:
Matematica este ştiinţa cantităţii. Matematica este ştiinţa numerelor.
Frumosul este o fată frumoasă (Gorgias).
Înţelepciunea este un fel de sfială (Charmides)
Încrucişare: se poate ca definţia să fie în acelaşi timp prea largă, pe de-o parte, iar
pe de alta, prea îngustă:
Naţiunea este comunitatea de limbă.
II. Definiţia să fie clară: noţiunea definitorie să fie mai clară decât noţiunea definită
Lumina este mişcarea luminară a corpurilor luminoase. Înţelepciunea este să
te ocupi cu ale tale.
III. Definiţia să nu fie circulară Spaţiul este ordinea ciexistenţei, timpul este
ordinea succesiunii. Viaţa este ansamblul forţelor care rezistă morţii.
IV. Definiţia să nu fie negativă Planetele sunt corpuri cereşti care nu sclipesc.
V. Definiţia să nu fie exprimată în limbaj obscur, echivoc, figurat
Dreptatea este armonia sufletului cu el însuşi(Platon)
Shakespeare este locul de întâlnire al unui trandafir cu o secure (Cioran)
Formulaţi o definiţie şi o definiţie persuasivă pentru fiecare dintre următorii
termeni: A. cămin studenţesc
B. alegeri libere
C. naţionalism

Definiţii ale “gândirii critice”

Iată câteva definţii ale gândirii critice, aşa cum au fost ele formulate de diferiţi
profesori care au scris cărţi pe această temă. Aceasta nu înseamnă că sunt în mod
automat corecte (argumentul autorităţii), dar ne indică faptul că aparţin unor persoane care au
lucrat ceva timp pe un asemenea subiect. Ideal ar fi ca cea mai bună definţie să ajungă să fie
propria voastră definiţie. Abia atunci puteţi spune că gândiţi critic.

Exerciţiu de seminar:
Se împarte grupa de studenţi în mai multe subgrupe. Fiecare din subgrupe are de
analizat definiţiile de mai jos şi este rugată să formuleze propria ei definiţie (pe
baza
exemplelor, inspirându-se din ele, dar fără să copieze unul anume). După 20 de minute, fiecare
grupă trebuie să aleagă un purtător de cuvânt care are de prezentat rezultatele, răspunzând la
următoarele întrebări:
a) care definiţii au fost considerate mai ilustrative şi de ce
b) care definţii credeţi că sunt proaste (incorecte, insuficiente etc.)
c) cum aţi formulat o nouă definţie (pornind de la care elemente, ce anume aţi luat
în considerare etc.)
Gândirea critică înseamnă să decidem raţional ce să credem şi ce să nu credem.
Norris, S:P. “Synthesis of Research on Critical Thinking”, Educational Leadershop, v 42, n 8,
1985, 40-45
Gândirea critică este folosirea acelor abilităţi cognitive sau acelor strategii care
augmentează probabilitatea unui rezultat dezirabil. Este un termen folosit pentru a descrie
acel act de gândire intenţional, raţional şi direcţionat către un scop - tipul de gândire
implicat în rezolvarea de probleme, formularea unor inferenţe, calcul sau luarea deciziilor
atunci când cel care gândeşte foloseşte abilităţi alese special şi eficiente pentru contextul
particular în care se găseşte şi pentru tipul de sarcină pe care o are de rezolvat. Gândirea
critică implică de asemenea evaluarea procesului de gândire - raţionamentul care ne-a dus la
concluzia la care am ajuns, sau tipul de factori pe care I-am luat în considerare atunci când
am avut de luat o decizie. Gândirea criticpă este uneori numită gândire direcţionată, pentru
că este îndreptată spre obţinerea unui anumit rezultat.
Halpern, Diane, Thought and knowledge: An Introduction to Critical Thinking, 1996

Gândirea critică este formarea inferenţelor logice.

Simon and Kaplan, 1989

Gândirea criticã este dezvoltarea unor patternuri de gândire coezive şi logice.

Stahl, Stahl, 1991

Gândirea critică reprezintă actul elaborat şi deliberat de a accepta sau respinge

adevărul unui raţionament sau de a suspenda judecata.
Moore and Parker, 1994

Scopul gândirii critice este, deci, să ajungă la înţelegere, la evaluarea punctelor de vedere şi
să rezolve probleme. Cum toate aceste trei domenii implică punerea de întrebări, putem
spune că gândirea critică este chestionarea sau cercetarea în care ne angajăm atunci când
căutăm să înţelegem, să evaluă sau să rezolvăm.
Maiorana, Victor P. Critical Thinking across the Curriculum: Building the Analytical
Classroom, 1992

Abilităţile gândirii critice: înţelegerea înţelesului unei propoziţii, detectarea ambiguităţii,

evaluarea întemeierii unei concluzii şi acceptarea sau respingerea critică a enunţurilor
diferitelor autorităţi.
Smith, 1990
4.4 Definiţia şi noţiunea logică
 Am intitulat cursul trecut “Despre ce argumentăm?”. Putem acum da un răspuns? Mai
degrabă nu; şi asta pentru că am început prin a arăta care sunt propoziţiile pe care nu suntem
dispuşi să le folosim într-o argumentaţie: propoziţiile vagi, ambigue, subiective şi aşa mai
departe. Am învăţat, cu alte cuvinte, de care propoziţii trebuie să ne ferim. Nu ştim încă
cum am putea determina propoziţiile pe care urmează să le putem folosi ca premise, nici în ce
mod trebuie să se lege ele pentru a avea o argumentaţie corectă. În plus, am lucrat o mare
parte a cursului trecut la construirea unei teorii a definiţiei. Am văzut care sunt principalele
tipuri ale definiţiei, legile definiţiei şi am enunţat o serie de reguli după care ne-am putea
ghida pentru a formula o definiţie corectă.

Am insistat mai mult asupra definiţiei pentru că am ajuns în punctul în care, deşi, poate, nu
vă este evident în acest moment, materialul logic se întinde pe masă înaintea noastră. Nu
mai rămâne decât să lucrăm cu el. S-ar putea să nu înţelegeţi încă cum vine asta, datorită
faptului că am adunat elementele necesare şi am explorat teritoriul într-un mod ocolit. Puteam
porni acest curs aşa cum încep majoritatea cursurilor de logică, prin a spune: materialul logic
este reprezentat, pe de-o parte, din noţiuni, sau termeni, pe de alta din propoziţii, sau
judecăţi. Pe noi ne interesează relaţiile dintre ele. Dacă urmărim relaţiile dintre termeni,
facem logica noţiunilor. Dacă urmărim relaţiile dintre judecăţi (propoziţii) facem logica
propoziţiilor.

În loc de asta, noi am pornit de la nevoia de a argumenta şi de la instrumentele de care avem

nevoie pentru a învăţa să argumentăm. Am convenit că există nişte reguli pe care vrem să
le descoperim şi nişte greşeli tipice pe care trebuie să le cunoaştem pentru a le putea evita.
Am învăţat să recunoaştem anumite tipuri de propoziţii sau judecăţi care ne pun probleme
(şi pe care logicianul nu le primeşte în logică). Apoi am pornit de la exemplul de
argumentaţie din dialogurile socratice pentru a ne lămuri cum se formulează o definiţie. Şi,
poate fără să ne dăm seama, suntem în mijlocul problemelor de logică. Vă puteţi convinge
citind capitolul despre definiţie din cartea lui Petru Botezatu. Definiţia este una dintre
operaţiile logice. Dar, dacă pentru unii autori definiţia este doar una dintre operaţiile logice,
pentru alţii ea este o operaţie logică esenţială. Şi asta pentru că (aşa cum am văzut citind
dialogurile lui Platon) formularea unei definiţii duce la concept. În logică vorbim despre
concept, termen sau noţiune într-un sens puţin mai restrâns decât în filozofie. De pildă, nu ne
interesează cum şi în ce fel “există” conceptele sau care este relaţia dintre concepte şi lucruri.
În logică luăm lucrurile aşa cum se prezintă. Conceptele sau noţiunile sunt termeni cu un
anumit grad de valabilitate obiectivă, termeni asupra cărora ne putem înţelege. Dar nu ne
înţelegem numai noi aici, ci, într-un anumit fel, toţi oamenii, în majoritatea regiunilor şi în
orice moment de timp, ajung să se poată înţelege.

Interludiu şi exemplu de discutat: următorul citat, transcris pe un hand-out, se poate discuta

liber în clasă. E un mod interesant de a ilustra legătura între definiţie şi concept (şi ajută
trecerea la noţiunea logică).

Nae Ionescu, Curs de istoria logicii, Humanitas, 1993, p. 106

“Ce face propriu-zis Socrate? El restrânge cercul, face o

afirmaţie largă şi, prin afirmaţii succesive, introduce propoziţii
din ce în ce mai restrânse, restrângând mereu cercul realităţii
asupra căreia sa făcut afirmaţia şi ajungând la o dată ultimă,
pentru care are o formă echivalentă, expresivă. Adică, ce face
Socrate? Defineşte. Toată operaţia asta, pe care o numeşte arta
moşitului în filosofie, constă în a defini. Foarte interesant şi bine
 de reţinut, pentru că definiţia este tocmai operaţia corelativă a ceea
ce numim noi “concept”. Prin definiţie ajungem la concept.
…Deci operaţia logică fundamentală a lui Socrate este
definiţia, iar rezultatul definiţiei este conceptul.
Ce câştigă gândirea greacă cu această teorie a conceptului?
Câştigă o anume bază, sau vrea cel puţin să câştige o anume bază
comună de operaţie. Socrate spunea: foarte bine, să admitem
drept adevărat ceea ce spui dumneata, că se poate argumenta
orice teză; nu este totuşi mai puţin adevărat că trebuie să existe
ceva comun între noi. Însuşi faptul că eu pot să-ţi transmit
dumitale o cunoştinţă a mea, că eu pot să-ţi dovedesc sau să-ţi
impun o afirmaţie a mea însemnează că există posibilitatea de
circulaţie, de comunicare între noi; iar această posibilitate de
comunicare între noi trebuie să admită ceva comun mie şi
dumitale. Ce este acest ceva comun? Acest ceva comun trebuie, în
orice caz, să aibă o valoare obiectivă, căci altfel nu mai poate fi
comun; iar dacă nu este comun, nu mai există putinţă de
transmitere a unei cunoştinţe….Şi acest ceva comun şi obiectiv
este conceptul.
Nu este vorba, la Socrate cel puţin, de o problemă
gnoseologică a conceptului: nu este vorba să ştim ce se ascunde în
realitate în dosul unui concept, şi cât reprezintă un concept dintr-o
realitate. …Pentru el de primă importanţă era descoperirea
conceptelor logice.”

Dacă ştim să definim, înseamnă că ştim să delimităm noţiunile (conceptele) şi să lucrăm cu

ele. Este lecţia pe care am învăţat-o de la Socrate. Dacă lăsăm la o parte problemele
filosofice legate de concept şi încercăm să delimităm noţiunea ca obiect al logicii, pornim de
la următoarele fapte simple:
1. noţiunea este o componentă a propoziţiei
2. noţiunea trimite la o clasă de obiecte

Să revenim la dialogurile socratice. Ele pun probleme de tipul:

Ce este înţelepciunea?
Ce este curajul?
Înţelepciunea este ceea ce au în comun înţelepţii, curajul este ceea ce au în comun
oamenii curajoşi. Evident, prin aceste propoziţii nu am definit termenii. Însă am pus în
evidenţă faptul că orice concept trimite la o clasă de obiecte. Ne putem imagina orice noţiune
ca pe o
mulţime:

Mulţimea oamenilor înţelepţi, A

Charmides este un element al acestei mulţimi. X Є A

Observaţi că echivalăm două propoziţii. Putem spune “Charmides este înţelept” sau
putem spune Charmides aparţine mulţimii oamenilor înţelepţi. Este acelaşi lucru. A avea o
proprietate poate fi tradus în limbajul claselor din matematică.

Exemple:
1. Mulţimea triunghiurilor echilaterale
Acest triunghi este echilateral.
 Acest triunghi aparţine mulţimii triunghiurilor echilaterale.

2. Noţiuni individuale
Spre deosebire de matematică, noţiunile individuale nu reprezintă o mulţime cu
un singur element, ci chiar elementul însuşi. Pagina 3 este această pagină individuală şi
nu
mulţimea cu un singur element (Pagina 3). La fel, noţiuni de tipul: cerc-pătrat, lumină
întunecată, şi aşa mai departe, nu reprezintă simple mulţimi vide, ci altceva. Ele nu
au proprietăţile mulţimii vide (de a fi incclusă în orice altă mulţime, sau de a fi o
singură
mulţime)6.

Logica a început şi a fost multă vreme o teorie a noţiunii. Se pornea de la ideea că

raţionamentul se descompune în judecăţi care se descompun, la rândul lor în noţiuni. În acest
fel, noţiunea era considerată un fel de formă logică elementară cu care trebuia să înceapă
studiul logicii. Logica modernă nu mai începe însă aşa. Şi n-o face din mai multe motive. În
primul rând, pentru că studiul noţiunilor nu este ceva elementar. Am văzut şi noi săptămâna
trecută că am avut ceva de furcă cu definiţia. În plus, studiul noţiunilor se leagă de întrebări
de tipul:
Cum se formează o noţiune?
La ce anume trimite o noţiune? La un conţinut al gândirii, la un obiect, la un înţeles?
Şi alte întrebări de acest fel care cad în sarcina teoriei cunoaşterii. Din
perspectiva logicianului, studiul noţiunii se leagă de logica claselor, un sistem ceva mai
complex (de care
noi nu ne vom apropia încă). Şi atunci cum poate începe logica? Cu logica propoziţiilor.
Cu alte cuvinte, pentru început, elementele fundamentale ale construcţiilor pe care le vom
studia şi
analiza sunt propoziţii şi nu noţiuni sau concepte. Cu toate acestea, înainte de a trece mai
departe, trebuie să reţinem câteva elemente şi, mai ales, câteva întrebări care privesc noţiunea.

Am mai văzut în cursul introductiv că noţiunea nu este un termen simplu: ea are o structură.

6 Petre Botezatu, pg. 122.

Sfera noţiunii (extensiune, denotaţie): mulţimea obiectelor la care noţiunea se referă

(care alcătuiesc clasa la care noţiunea se referă).

Ex: mulţimea oamenilor înţelepţi (din exemplul de mai

sus)

Conţinutul noţiunii (comprehensiune, intensiune, conotaţie) este acea latură a noţiunii care
se referă la proprietăţile comune obiectelor ce alcătuiesc clasa respectivă.

Sfera se referă la funcţia principală a unei noţiuni sau a unui concept: aceea de a subsuma o
categorie de obiecte. Vorbim despre posibilitatea obiectelor de a cădea sub o noţiune.
Conţinutul se referă la proprietăţi, la note comune. E foarte simplu când vorbim de noţiuni
comune care trimit oarecum direct la experienţa noastră nemijlocită. Dacă spunem masă, sau
scaun, atunci e simplu. Putem spune că noţiunea de masă trimite la mulţimea tuturor meselor.
Conţinutul este mulţimea proprietăţilor unei mese. Aici nu mai e chiar aşa de simplu: e
evident că nu putem enumera toate proprietăţile unei mese. Şi nici nu le enumerăm pe
acestea. Noţiunea logică de masă e foarte diferită de această masă. Ea este ceva constant,
obiectiv, şi (teoretic) destul de clar, indiferent de cum arată masa din faţa mea, respectiv o
masă pe care o pot eventual desena.

(Wittgenstein: Conceptul de câine nu latră şi nu dă din

coadă.)

Ce note (proprietăţi) intră în conţinutul noţiunii de masă?

Funcţiile. Exerciţiu: Analizaţi următorul pasaj:

Nae Ionescu, Curs de logică, pg. 66-67

“”Masă”, ce însemnează? Este ceva căruia îi
corespunde în lumea reală o mulţime de obiecte. Pentru ca aceste
obiecte să corespundă, toate, acestei mese, trebuie să se
subsumeze acestei realităţi “masă” şi deci trebuie să aibă ceva
comun între ele. O să spuneţi: atunci un obiect logic este
rezultatul unei abstracţii. Nu ştiu. Poate. În ceea ce mă privelte,
nu cred, dar poate este, nu spun că nu. Dar ce însemnează
rezultatul unei abstracţii? Ce calităţi are masa aceasta?
Materialul din care e făcută: din lemn, fier, hârtie presatp, sunt o
muşţime de posibilităţi. Este infinit materialul din care daci masa,
dar nu din orice o poţi face. Infinitul acesta are o limită. Pentru
ca să-mi servească materialul la facerea unei mese, trebuie să fie
consistent. Iată cum este realitatea logică. Nu există propriu-
zis ca ceva, ci ca o condiţie de existenţă a ceva. Condiţiile
de existenţă a ceva. În genere, un obiect logic însemnează o
sumă de condiţii pe care trebuie să le îndeplineascp un obiect
oarecare ca să fie. Şi anume, un minim de condiţii pe care trebuie
să le îndeplinească un obiect oarecare ca să fie aşa cum este. Când
spun masă nu spun masa de lemn, verde, mare, rotundă, mică:
dar spun ceva ce le cuprinde pe toate acestea. Adică rotunjimea nu
este o condiţie absolută, necesară…Ce reprezintă prin urmare un
obiect logic? O limită pe care trebuie s-o atingă obiectele
existând real. …
Aceste condiţii minime de existenţă, toate la un loc,
constituie obiectul logic.”

Exemplu: Încercam să definim la seminarul de data trecută un cuvânt greu: naţionalism.

Cum am putea să-I determinăm sfera şi conţinutul?
Sfera: mulţimea tuturor instanţelor în care termenul s-ar putea aplica (naţionalism, naţional-
comunim, naţional-socialism şi alte curente politice; naţionalism ca tendinţă psihologică?)
Conţinut (mulţimea notelor): tendinţă psihologică, manifestare de idei, sentiment SAU
curent
politic
Putem vedea că, în funcţie de notele pe care le luăm în considerare, avem două noţiuni
(cel puţin).

Precizia definiţiilor. Definiţiile în discurs.

4.4 Noţiunea logică şi propoziţia

Pe noi ne interesează deocamdată noţiunile numai în măsura în care sunt elemente constitutive
ale propoziţiilor. Vom încerca să clasificăm propoziţiile, astfel încât să ne fie mai uşor. Vom
începe prin a spune că ne interesează ptopoziţiile, ca şi toate operaţiile logice, în măsura în
care lucrează cu relaţii.

Formele verbale ale propoziţiilor diferă. Cu toate acestea, putem identifica

constante: Toţi oamenii sunt muritori.

Orice om este muritor.
A fi om înseamnă a fi muritor.

Reprezintă, în logică, aceeaşi propoziţie: Toţi S sunt

P. Reprezentarea în teoria mulţimilor: incluziune.
Se mai numeşte propoziţie universală. SeP

Unii oameni sunt albi

Există oameni albi.
Unii S sunt P.
Propoziţie singulară. SiP
Reprezentare în teoria mulţimilor: intersecţie.

Operaţii cu propoziţii: Negaţia şi pătratul logic (după Petre Botezatu, pg. 61)

4.5 Propoziţia şi raţionamentul

Inferenţa tradiţională: derivarea unei propoziţii din altă

propoziţie. Inferenţa şi raţionamentul:

Premisa: Unii S sunt P

Concluzia: Unii P sunt S
Toţi câinii latră.
Pufi este câine.
Pufi latră.

Dar dacă am spune: Toţi câinii latră.

Pufi latră.
Deci Pufi este câine.
Raţionamentul e greşit. Vedem asta dând un contraexemplu. Pufi poate fi de exemplu o
vulpe. Cum putem vedea prin reprezentări cu mulţimi că raţionamentul al doilea este greşit?

Mulţimea animalelor care latră

Mulţimea câinilor
Elementul : Pufi.

4.6 Ce este un raţionament (argument)? Recapitulare

O colecţie de propoziţii este un raţionament (argument) dacă concluzia decurge din
premise. Raţionamente (inferenţe):
1. unele propoziţii sunt date (premisele)
2. din acestea rezultă o propoziţie nouă (concluzia)
3. premisele constituie condiţia suficientă a concluziei; nu mai este nevoie de altceva pentru
a deriva concluzia.
4. Concluzia reprezintă condiţia necesară a premiselor; premisele fiind date, concluzia
trebuie să urmeze7

4.7 Raţionament şi argumentaţie: raţionament, argument şi vocabularul gândirii

critice

Regulile de mai sus nu sunt oare prea rigide? În general, concluzia este o consecinţă
a premiselor, dar nu una necesară. Generalizare:

Raţionament (Argument) bun: nu orice argument este bun. Am văzut deja exemple destule
de argumente proaste sau care erau pur şi simplu altceva dar se deghizau astfel încât să
credem despre ele că sunt argumente.

4.7.1 Corectitudinea

Un argument este corect dacă şi numai dacă atunci când premisele sunt adevărate,
concluzia este cu necesitate adevărată. Sau, cu alte cuvinte, un argument este corect dacă nu
există nici o posibilitate ca concluzia sa să fie falsă fără ca măcar una din premisele sale să
fie falsă la rândul ei.
Atenţie: Termenul „corect” se referă la argumente şi nu la propoziţie. Corectitudinea priveşte
relaţia care există între premise şi concluzie. Simplul fapt că un argument are premise
adevărate
şi o concluzie adevărată nu-l face corect!

Exemplu:
Acesta este un curs de gândire critică.

7 Petre Botezatu, pg. 64-65

 Toţi studenţii din anul I au examen la această materie.
Majoritatea studenţilor de anul I vor ajunge să citească până la urmă acest curs.
Toate propoziţiile de mai sus sunt adevărate şi, cel puţin la prima vedere, ele sunt legate într-
un argument. Concluzia este adevărată (formulată fiind la timpul viitor se poate presupune că
într-
un viitor nedeterminat majoritatea dintre voi veţi ajunge să citiţi acest material). Şi totuşi,
argumentul nu este corect. Am putea înlocui concluzia cu una falsă: „Majoritatea
studenţilor vor trece examenul fără să vadă acest curs”, fără a schimba, de fapt, argumentul.
Un argument
de formă corectă nu ne dă această posibilitate.

O altă observaţie importantă este că „argument corect” nu este sinonim cu „argument bun”.
Există argumente corecte care nu au nici un pic de adevăr în ele şi argumente corecte compuse
din propoziţii adevărate dar total lipsite de valoare (care nu ne spun nimic). Tot ce ne spune
corectitudinea unui argument este că dacă premisele unui argument sunt toate adevărate, şi
concluzia va fi, în mod necesar, adevărată. Un argument corect este asemănător cu ceva de
tipul unui pod portabil: dacă pilonii de susţinere, (premisele) sunt solizi (premisele sunt
adevărate) atunci putem fi siguri că acest pod ne va susţine concluzia (ne va garanta adevărul
ei). Dacă însă una dintre premise este falsă, podul se poate prăbuşi8

Observaţie:
Un raţionament este bun sau prost în mod obiectiv. Un argument bun este cel în care
premisele ne dau bune temeiuri pentru a crede în adevărul concluziei.

4.7.3 Teste pentru ca un argument să fie bun:

1. premisele conduc la stabilirea concluziei

2. avem bune motive să credem că premisele sunt adevărate

Cele două teste sunt independente unele de altele, aşa cum arată următoarele exemple.
Putem, de exemplu, să avem premise şi concluzie adevărată, însă premisele nu duc la
stabilirea concluziei:

Profesorul vostru este plătit să predea la această facultate de ştiinţe politice

Voi sunteţe studenţi la ştiinţe politice
Deci profesorul vostru predă ştiinţe politice

Putem avea premise care conduc la stabilirea concluziei, însă una dintre premise este falsă:

Cursurile sunt predate de profesori.

Toţi profesorii sunt bărbaţi.
Deci profesorul vostru de logică este un bărbat.

Ce se întâmplă dacă una dintre premisele raţionamentului este falsă? Dintr-o premisă
falsă putem deriva atât o concluzie adevărată, cât şi una falsă.

Putem asemăna un argument cu o maşină de făcut cârnaţi. Pentru a obţine cârnaţi buni,
trebuie ca toate ingredientele necesare să fie de calitate (ajunge ca unul să fie stricat şi
cârnaţii vor fi
8 Micheal Connelly, “Critical thinking core concepts”, în “Critical Thinking across the
Curriculum Project”,
http://www.kcmetro.cc.mo.us/longview/ctac/validity.htm
răi) ŞI mai trebuie ca maşina să funcţioneze corect. Exact la fel, pentru ca un argument să
fie bun trebuie să aibă:
1. Forma corectă
2. Premisele adevărate

Test intuitiv pentru evaluarea argumentelor

Există un test intuitiv pentru evaluarea argumentelor. El porneşte de la întrebarea:

Există posibilitatea de a ne imagina că premisele sunt adevărate şi concluzia falsă în

acelaşi timp?

Putem clasifica argumentele în funcţie de răspunsul la această întrebare. Dacă răspunsul

este negativ, argumentul este corect. Dacă răspunsul este pozitiv, putem adresa o nouă
întrebare:

Cât de uşor ne putem imagina situaţii în care premisele să fie adevărate şi concluzia falsă
în acelaşi timp?

Dacă răspunsul este

A. Foarte uşor – atunci argumentul se numeşte slab
B. Foarte greu, aproape imposibil şi oricum descriu situaţii implauzibile –
atunci argumentul se numeşte tare

Argumentele corecte şi cele tari sunt argumentele bune. Argumentele slabe se pot

arunca. Atenţie: Nu există o linie clară de demarcare între tare şi slab ci un fel de

gradaţie. Unele
argumente sunt mai tari decât altele.

Exemple: Clasificaţi următoarele argumente

1. Ceasul meu deşteptător sună în fiecare dimineaţă la ora 8. Astăzi l-am auzit acum
5 minute. Deci, trebuie să fie 8 şi 5.
2. Majoritatea ziarelor au scris despre X că este corupt. Am auzit acest lucru şi din
alte surse. Trebuie deci să fie adevărat.
3. Deşi este condamnat la moarte în urma unui proces discutabil, Socrate refuză
propunerea prietenilor de a evada şi îşi recunoaşte pedeapsa. Raţionamentul cu care
îşi
susţine această acţiune este de tipul următor:
a. În tot ce am întreprins până acum m-am ghidat numai după ce-mi spunea
raţiunea şi am refuzat să iau în considerare prejudecăţile şi opiniile „celor
mulţi”.
b. Rămânând în Atena am acceptat implicit legile acestei cetăţi şi nu m-am
plâns
niciodată de ele.
c. Am fost condamnat la moarte conform acestor legi (deşi am fost condamnat
nu de legi, ci de oameni).
d. Încălcarea legilor atrage după sine un precedent pe care mulţi îl vor urma şi,
implicit, aduce cu sine scăderea puterii legii şi pune în pericol cetatea.
e. Legile trebuie respectate nu numai atunci când îţi sunt favorabile ci şi
 atunci când ai de suferit de pe urma lor.

Dacă toată viaţa am respectat legile şi am fost convins de justeţea premiselor de mai sus nu
există nici un motiv pentru care în acest moment încălcarea lor să mi se pară bună. Mai
mult:
 f. Am refuzat să cer clemenţă la proces şi să-i rog pe judecătorii mei să
mă exileze, deşi probabil aş fi reuşit să-i înduplec.
Deci, nu văd de ce aş alege acum o soluţie ilegală pentru a obţine un rezultat (exilul) pe care îl
puteam obţine la proces fără să încalc nici o lege.

4.7.4 Soliditatea argumentelor

În această fază a discuţie să distingem rapid şi foarte schematic între două tipuri
de argumente.

1. Argumente deductive: obţinute printr-un proces de gândire care trece de la general

la particular, argumentele deductive ne garantează că, pornind de la premise
adevărate vom obţine cu certitudine o concluzie adevărată.

Toţi oamenii sunt muritori.

Socrate este om
Deci, Socrate este muritor.

2. Argumente inductive: obţinute printr-un proces de gândire care trece de la particular

la general şi, pornind de la propoziţii adevărate susţin o concluzie foarte probabilă,
însă nu sigură.

Toate lebedele pe care le-am văzut până în acest moment al vieţii mele au fost albe. Deci,
pot infera, generalizând, că toate lebedele sunt albe. (exemplu clasic de cum se poate
aplica prost inducţia).

5. Evaluarea premiselor

5.1 Cum evaluez adevărul unei premise?

5.2 Rezumat: Când acceptăm şi când respingem o premisă

RESPINGEM ACCEPTĂM
Cunoaşterea care provine din experienţa
Contrazice experienţa personală personală
(Excepţii: memoria noastră nu e totdeauna
de încredere; nu întotdeauna înţelegem
ceea ce experimentăm; nu întotdeauna este
vorba despre experienţa noastră, ci de ceea
ce concluzionăm pe marginea ei)
Contrazice alte premise deespre care ştim Provine din experienţa personală a cuiva în
că sunt adevărate care avem încredere şi care ştie despre ce
vorbeşte
Contrazice una din celelalte premise Provine de la o autoritate cu reputaţie în
domeniu, expert în această problemă,
dezinteresat, şi care nu are motive să ne
inducă în eroare
E plauzibilă (plauzibilitatea nu e adevăr) Apare într-un jurnal serios (cu referenţi), de
specialitate, sau într-o sursă de referinţă
impecabilă intelectual
Apare în mijloace media care sunt în
mod normal de încredere (lucru pe care l-
am
verificat personal, în timp) şi care nu au
motive detectabile de a ne induce în eroare
Acceptarea: provizorie (oricine se poate înşela)
Motivele pentru care acceptăm o premisă (raţionale,
argumentative) Exerciţii:
1. Daţi exemplu de o propoziţie pe care aţi auzit-o de neunumărate ori, care este plauzibilă,
şi despre care credeţi că este adevărată deşi nu aveţi motive să credeţi că e adevărată.
2. Ce atitudine aveţi faţă de următoarele porpoziţii: acceptare, respingere,
suspendarea judecăţii. Care sunt criteriile?
Lui Valentin îi place filosofia
Japonezii sunt harnici
Românii sunt ospitalieri
Crocodilii trăiescu numai în Asia şi Africa.
Othelo crede că Desdemona îl iubeşte pe Cassio.
După Popper, construcţia platoniciană din Republica începe de la o diagnoză socială
şi termină prin a fi un proiect utopic totalitar.
3. Daţi un exemplu de povestire, ştire etc. despre care ştiţi că e tendenţioasă şi explicaţi de ce.

5. 3 Elemente de manipulare

Argumente manipulative

1. Confuzia între raţionament şi persoană

Argumentul este bun sau prost indiferent de cine este sau ce face cel care îl
prezintă. UN raţionament se face vinovat de confuzia între idee şi persoană dacă are sau
cere ca premisă:

(Aproape) orice argument pe care……îl formulează despre….este prost.

Exemple: Profesorul nostru ne-a spus că cel mai bun mod de a începe să scriem

o
lucrare este să întocmim o listă cu întrebări la care vrem să răspundem pe parcurs.
Glumeşti? Asta nici nu ştie bine vorbi româneşte. Chiar îl crezi?
Similar: înlocuirea argumentaţiei cu grupul de interese
 Ideea determinării şi sprijinului minorităţilor este o idee
bună. Eşti homosexual?
Ţii cu homosexualii?
Şi comuniştii spuneau aşa.

2. Confuzia între persoană şi propoziţie (teză)

Uneori acceptăm sau respingem o propoziţie în funcţie de cine o spune. A accepta o

propoziţie pentru că o spune o anumită persoană, înseamnă apel la autoritate. NU
întotdeauna apelul la autoritate este greşit. Este greşit atunci când acceptăm o premisă pentru
că avem prea multă încredre în cineva care nu este, de fapt, chiar o autoritate.

Ex:
 Ce crezi despre feminsm?
 Trebuie să fie o prostie pentru că un autor de talia lui H.R. Patapievici spune asta

Analiză: de fapt a doua propoziţie e falsă.

 Trebuie să fie o prostie pentru că se spune că (prin presă) un autor de talia…

spune asta.

Legea învăţământului e proastă pentru că partidul care a fost la guvernare în

perioada acceptării ei e format din incompetenţi.

Filosofii sunt nişte oameni deosebiţi, mai înţelepţi decât majoritatea. Ei are trebui
să conducă cetatea. O spune şi Platon.

Suntem de acord că majoritatea oamenilor sunt proşti. Atunci ar trebui să

introducem votul restrictiv (cenzitar).

Apelul la practica comună

Un argument este un apel la practica comună dacă foloseşte sau cere ca premisă:
Dacă toată lumea face aşa (în jurul meu) înseamnă că e bine să fac şi eu aşa.

Apelul la credinţa comună

Un raţionament reprezintă un apel la credinţa comună dacă foloseşte sau pretinde
ca premisă
Dacă toată lumea crede asta, înseamnă că pot crede şi au acelaşi lucru

3. Respingere bazată pe atac direct (phony refutation)

Exemplu: N-are trebui să mai tăiem pădurile. Sunt şi aşa despăduriri masive, zone în care
aproape nu mai există pădure. E nevoie de ani lungi ca un copac să crească. Iar pădurea e un
rezervor de oxigen şi oază de viaţă. Replica: Spui să nu mai tăiem pădurea? Dar tu nu ţi-ai
construit de curând o cabană de lemn la munte?

Aparent, respingerea argumentului e corectă. Pare de-a dreptul ierfutabilă. Concluzia

raţionamentului este contrazisă de acţiunea concretă. Dar chiar dacă este aşa, răspunsul
nu
prieşte argumentaţia. Raţionamentul rămâne în picioare. Ceea ce se reuşeşte prin această
metodă este deplasarea discuţiei din zona argumentului în zona atacurilor la persoană. E o
respingere bazată pe atac direct care pur şi simplu nu ia în considerare argumentul, ci
cartea.

Respingere bazată pe atac direct: Cere ca premise

1. …..a făcut sau a zis…., ceea ce arattă că nu crede în concluzia propriului argument
2. Dacă cineva nu crede în concluzia propriului argument, argumentul este prost.

6. Inferenţele şi tipurile de inferenţe

Un argument este o colecţie de propoziţii destinate să susţină o concluzie. Ne

putem gândi la un argument ca la o clădire : construim un argument aşa cum construim o casă.
Pentru ca o casă să stea în picioare, avem nevoie de o fundaţie solidă, de nişte grinzi de
susţinere etc. Acoperişul casei ar putea fi concluzia ; grinzile de susţinere şi fundaţia ar fi
atunci premisele argumentului. Spunem despre concluzie că rezultă din sau că este susţinută
de premise.

6.1 Inferenţa

Premise Concluzie

Exemplu :

Ioana a dormit Ioana este o.

Prost azinoapte bosita
P C

Care este conexiunea între premisă şi concluzie în acest caz ? Ea pare evidenta. Putem însă s-
o explicăm, s-o generalizăm, eventual, pentru alte exemple?

Dacă am spune: “Ioana este obosită pentru că azi-noapte a fost lună plină” , cum am
reprezenta acest raţionament? Ce legătură ar mai fi între premisă şi concluzie. Nici una
aparentă, evidentă, etc.

Răspunsul logicianului la exemplul de mai sus este următorul9 : ori de câte ori spunem că
premisa susţine concluzia, sau stabileşte concluzia, invocăm, de fapt, autoritatea unui
principiu general. În primul caz, principiul general, nespus, dar evident, este : « Toţi
oamenii care nu dorm destul peste noapte sunt obosiţi a doua zi ». Cu alte cuvinte,
argumentul nostru nu avea
9
http://www.csus.edu/indiv/m/mayesgr/phl4elem
ents.doc
doar o premisă şi o concluzie ci două premise dintre care una cu valoare de principiu
general, şi implicită.

Toţi oamenii care nu dorm destul peste noapte sunt obosiţi a doua
zi. Ioana a dormit prost azi noapte
Deci Ioana este obosită.
În al doilea exemplu, care ar fi principiul general ? El este mai puţin evident. Ar putea fi
ceva de felul : « Luna plină afectează somnul ». S-ar putea să nu fie nici măcar adevărat (sau
în orice
caz, nu e adevărat pentru toată lumea, aşa că nu putem formula o propoziţie universală de tipul
« Toţi oamenii dorm prost în nopţile cu lună plină »).

Ce trebuie să clarificăm este răspunsul la următoarele întrebări :

1. ce este un principiu ?
2. Ce înseamnă să invocăm un principiu ?
3. Cum lucrează un principiu pentru a conecta premisele şi concluzia ?

1. Principiile sunt
reguli

Cunoaşteţi cu siguranţă multe feluri de principii : legale, morale, ştiinţifice, filosofice

sau principii orientate înspre atingerea unor scopuri personale (principii de
igienă, de organizare personală, etc.etc.). Toate acestea sunt reguli care prescriu un
anumit tip de comportament. Ele au două trăsături : în primul rând sunt generale. În al
doilea rând, sunt condiţionale.

Generalitatea principiilor

Propoziţie singulară

« Această îngheţată este dulce » - e o propoziţie singulară, ne oferă

informaţii despre un anumit caz particular.

Propoziţie (regulă ?) generală

« Îngheţata este dulce » ( cu sensul : toate îngheţatele posibile, orice îngheţată

este dulce) – ne oferă o regulă generală valabilă pentru toate situaţiile. Atenţie, există
grade de generalitate. (Propoziţia « Totul este dulce » este chiar mai generală decât
toate de până acum. ÎN acelaşi timp, însă, este şi falsă).

2. Ce înseamnă să invocăm un
principiu?
Un principiu ne dă posibilitatea să trecem de la o premisă la concluzie. În acest punct
ar putea fi utilă o analogie: dacă aveţi carnet de conducere ştiţi că trebuie să-l aveţi
asupra
voastră ori de câte ori vă aflaţi la volan. Pe de altă parte, singura dată când scoateţi efectiv
carnetul de conducere este atunci când vă opreşte un poliţist şi vă cere carnetul de
conducere. Tot aşa şi cu principiile generale. Foarte adesea construim inferenţe fără să
mai
explicităm principiile. Doar atunci când cineva ne întreabă „pe ce te bazezi” trebuie să
fim pregătiţi să scoatem principiul.
 2. Cum lucrează un principiu pentru a conecta premisele cu concluzia?

Funcţia conectoare a pricipiului este un rezultat al formei acestora de propoziţii

condiţionale generale. Săgeata dintre premise şi concluzie va reprezenta de acum
înainte principiul sau legea şi va fi notată cu L:

Ioana a dormit L Ioana este

p. rost noaptea obosita
P C

Aşa cum am observat, pentru exemplul de mai sus L trebuie să fie ceva de genul: „Oamenii
care nu dorm destul sunt obosiţi”. În formă condiţională, aceasta ar suna: „Dacă persoana X
nu doarme destul, persoana X va fi obosită”. În acest mod putem vedea exemplul de mai sus
ca un
caz particular al unei legi generale.
Dacă X doarme prost ..................................Atunci X este obosit
P
Vlad a dormit Vlad e obosit
prost .
P C

Ne-ar putea ajuta să ne gândim în acest punct la limbajul funcţiilor matematice. De

exemplu, x2 este o funcţie care, scrisă sub forma unei legi generale spune:

Dacă inputul este x, atunci outputul este x2.

Adică, dacă inputul este 2, rezultatul va fi 4, dacă punem un 3, rezultatul va fi 9, etc.

În exemplul de mai sus, legea funcţionează în acelaşi fel. Putem pune în locul lui X
diverse persoane (variabile).

6.2 Criterii de atribuire a principiilor

Cum găsim legea generală sau principiul care stau în spatele unei inferenţe? Adesea facem
inferenţe fără să explicităm aceste legi generale şi ne înţelegem foarte bine, probabil pentru
că împărtăşim un mare număr de astfel de legi generale „evidente”, sau „adevărate”. Totuşi,
când suntem în situaţia de a explicita o astfel de regulă ne aflăm adesea în încurcătură. Există
nişte reguli pe care le putem urma:
1. Orice astfel de lege este o propoziţie condiţională de tipul „Dacă....atunci”, în
care antecedentul (ceea ce stă după „dacă”) se aplică premiselor, iar consecventul
se
aplică concluziei.
2. Orice astfel de principiu este mai general decât cazul pe care se aplică
3. Fiecare principiu (lege) trebuie să aibă un înţeles bien definit. Printre altele,
este necesar ca variabilele care apar în consecvent să apară de asemenea şi în
antecedent, şi să fie folosite în acelaşi mod.
4. Când mai multe principii satisfac condiţiile precedente, trebuie ales cel care
se potriveşte cel mai bine cazului particular în discuţie
Exemplu de aplicare a criteriului 4: Dacă cineva vă spune: „În seara asta mă duc la film
pentru că m-am plictisit în casă toată ziua”, puteţi formula legea generală: „Dacă o persoană
X se plictiseşte, merge la film”. Un astfel de principiu ar satisface criteriile 1-3, însă nu ar fi,
în mod necesar, principiul implicat în inferenţa în discuţie. Mult mai bun ar fi „Dacă cineva
se plictiseşte, va căuta vreo formă de amuzament”.
5. Fiecare principiu trebuie să aibă sens de unul singur (fără explicitarea prin
alte propoziţii)

Tipuri de raţionamente
În mod clasic, raţionamentele sunt împărţite în două mari categorii: deductive şi
inductive. Foarte pe scurt, primele merg de la general înspre particular, celelalte pornesc de
la
cazuri particulare pentru a ajunge la legi generale.

1. Raţionamente deductive
Raţionamentele deductive merg de la general la particular. Ele se întemeiază pe o
lege generală. Cea mai mare parte a logicii se ocupă cu studiul acestor raţionamente.10

Exemplu: Cum pot formula un raţionament a cărui concluzie să fie: Dacă arunc această
bucată de cretă din mână, ea va cădea pe pământ? În general, de unde ştiu acest lucru? Care
este motivul pentru care pot face această afirmaţie? Am două posibilităţi de a raţiona: pot
spune:

Orice obiect din univers se supune legii atracţiei universale ( de fapt, orice obiect
macroscopic aflat în imediata apropiere a pământului este atras de pământ şi, dacă nu este
ţinut de nimic, va cădea pe pământ)
Această bucată de cretă este un obiect macroscopic situat în apropierea
pământului. Deci, această bucată de cretă va cădea sub influenţa forţei
gravitaţionale.

Principiul general invocat este legea atracţiei gravitaţionale.

Dar dacă nu ştiu legea atracţiei gravitaţionale? (probabil că oricum n-o ştiţi, însă aţi auzit de
ea. Ce spuneau oamenii în vremea când nu auziseră încă de ea?) O soluţie ar fi să raţionez
inductiv,
pe baza experienţei mele trecute şi să scot din acestea o lege generală:

Toate bucăţile de cretă pe care le-am scăpat din mână au căzut pe pământ.

2. Raţionamente inductive
3. Raţionamente ipotetico-deductive
4. Raţionamente prin analogie

3. Arguments and Explanations

Acum, după ce am învăţat cum să legăm premisele cu concluzia, avem de pus o nouă
întrebare. De ce facem această legătură? Ce sperăm să realizăm prin acest procedeu? Pentru a
putea răspunde la această întrebare, amintiţi-vă modul în care am definit logica: aceasta se
referă la modul nostru de a cunoaşte lumea şi la o posibilă extindere a cunoaşterii. Cu alte
cuvinte, avem de-a face cu cel puţin două lucruri: argumentaţie şi explicaţie. Ambele sunt
vitale pentru cunoaştere. Există o distincţie între „a cunoaşte” şi „a înţelege”. Putem înţelege
această distincţie dacă ne gândim că fiecare dintre acestea este guvernată de o altă întrebare:
„De unde ştii?” este o întrebare la care se răspunde oferind dovezi. „De ce este aşa?” este o
întrebare la care trebuie să răspundem invocând cauze.

10 Gheorghe Enescu, Fundamentele logice ale gândirii, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,

1980, pg. 264-273.
Să dezvoltăm această distincţie puţin mai sistematic. În secţiunile anterioare am
dezvoltat următoarul model de raţionament:

P
Reason Conclusion

Să numim această structură inferenţă. O inferenţă este orice exemplu de conexiune

între premise şi concluzie.

Atunci, vom putem formaliza distincţia dintre a şti şi a înţelege după cum urmează. Există
două feluri de interenţe. Primele, le numim argumente, iar celelalte le numim explicaţii. Un
argument este încercarea de a răspunde la întrebarea: „De unde ştii că C (concluzia) este
adevărată?” sau
„De ce ar trebui cineva să fie convins de adevărul concluziei?”. Când formulăm întrebarea în
felul acesta e ca şi când ne-am gândi la concluzie ca la opinia unei persoane şi am căuta
dovezile sau motivele în virtutea cărora ar trebui să credem această opinie. Motivul în
virtutea căruia credem în adevărul unei opinii îl vom numi evidenţă sau dovadă.

Explicaţia este o încercare de a răspunde la întrebarea „De ce este C(concluzia) astfel?” sau
„Cum am ajuns la C (concluzie)?”. Când formulăm o întrebare de acest tip suntem, de
obicei, convinşi că concluzia noastră reprezintă un fapt şi căutăm motivele pentru care acest
fapt se
întâmplă. Motivele acestea se numesc cauze.

Rationale

Reason C onclusion

Principle

Explanation Argument

P P
C ause Fact Evidence
Opinion
R C R C

Establishes understanding by Establishes knowledge by

answering question: "Why answering question: "How
is C so?" do you know?"
Dinstincţia dintre argument şi explicaţie este absolut fundamentală pentru studiul logicii şi
este esenţial să învăţăm cum să le deosebim. Pentru a dezvolta această abilitate să pornim de
la observaţia că orice propoziţie se poate înţelege ca exprimând un fapt sau ca o opinie. Totul
depinde de contextul în care enunţăm respectiva propoziţie. Luaţi, de exemplu, propoziţia:
 1. Veveriţa aceasta nu se teme de oameni

Dacă ne uităm la această propoziţie ca la conluzia unui raţionament, cum ar trebui s-o
considerăm: ca exprimând o opinie sau ca exprimând un fapt acceptat. Ei bine, răspunsul
este că nu putem fi siguri până nu auzim care sunt motivele invocate în spiritul ei. Dacă aş
spune:
„Motivul pentru care veveriţa aceasta nu se teme de oameni este că aceştia îi dau mereu de
mâncare”, aţi putea spune că propoziţia exprimă un fapt acceptat. Pe de altă parte, dacă v-
aş
spune: „Veveriţa aceasta nu se teme de oameni. Vedeţi, mănâncă din palmă”, atunci aţi putea
spune că am exprimat o opinie pentru că tocmai am încercat să vă conving că propoziţia 1
este adevărată dându-vă un motiv pentru care să vedeţi că ea este adevărată (faptul că
veveriţa
mănâncă din palmă).
Lucrul important de subliniat este că distincţia dintre explicaţie şi raţionament este,
în mod esenţial, o distincţie contextuală. Dacă numim ceva explicaţie sau dacă numim ceva
argument depinde de ce anume vrem să obţinem prin enunţul respectiv.

7. Tipuri de raţionamente corecte şi câteva elemente de logică

7.1 Adevăr şi fals. Tabele de adevăr

O propoziţie este un enunţ care poate fi fie adevărat, fie fals. Spunem despre propoziţia p
că are două valori de adevăr. Acest lucru poate fi reprezentat în felul următor

P
A
F

sau

P
1
0

Fără să ne intereseaze forma particulară a propoziţiei P putem deja scrie câteva relaţii logice.
De pildă, putem defini contradictoria propoziţiei p (sau negaţia propoziţiei p) şi o putem
reprezenta în acelaşi mod.

P NonP
1 0
0 1
Aceste tabele se numesc tabele de adevăr.
Cum arată tabelele de adevăr pentru două propoziţii oarecare, p şi q?

P q
1 1
1 0
0 1
0 0

Am descoperit data trecută nişte relaţii interesante între propoziţii (formulate cu 2400 de ani
în urmă de Aristotel şi sistematizate în Evul Mediu de Boethius sec V e.n.). E drept, era
vorba despre nişte tipuri speciale de propoziţii, pe care le-am numit unniversale şi particulare.

Universal afirmative, universal negative – cuantificatorul universal

“oricare” Particulare afirmative, negative – cuantificatorul existenţia,
“există”

Am descoperit patru tipuri de relaţii: contradicţia, contrarietatea, subcontrarietatea

şi subalternarea.

7.2 Definiţii

Două propoziţii sunt în raport de contradicţie dacă nu pot fi nici adevărate şi nici false
în acelaşi timp.

Două propoziţii sunt în raport de contrarietate dacă nu pot fi adevărate în acelaşi timp, dar
pot fi false simultan.

Două propoziţii sunt în raport de subalternare dacă este imposibil ca universala să fie
adevărată şi particulara falsă, respectiv este imposibil ca particulara să fie falsă şi universala
să fie adevărată în acelaşi timp.

Două propoziţii sunt în raport de subcontrarietate dacă nu pot fi false în acelaşi timp, dat
pot fi adevărate simultan.

7.3 Pătratul logic

Pătratul logic exprimă relaţiile dintre propoziţiile universale positive, propoziţiile

universal negative şi propoziţiile particulare.

Propoziţie universală afirmativă : Toţi A sunt B (Toţi oamenii sunt muritori)

Propoziţie universală negativă : Nici un A nu este B (Nici un pinguin nu este
roz) Propoziţie singulară afirmativă : UNii A sunt B (Unii studenţi sunt silitori)
Propoziţie singulară negativă : Unii A nu sunt B (Unele cărţi nu sunt cu adevărat bune)

Exemple: pătratul logic pentru propoziţiile:

Unii oameni sunt înţelepţi. (1)
Unii oameni sunt muritori (1)

Esenţial!!!
Relaţiile dintre propoziţii se determină, nu între sensurile propoziţiilor, ci între valorile lor
de adevăr

1. Echivalenţa P=Q. Două propoziţii sunt echivalente dacă valoarea de adevăra a unei
propoziţii este întotdeauna asociată cu aceeaşi valoare de adevăr a unei alte
propoziţii.

Echivalenţa datorată unor forme verbale

La un anumit moment în viaţă toţi suntem siliţi să

minţim. Toţi oamenii au minţit măcar o dată în viaţă
Unii oameni mint (atenţie!)
Nu există oameni care să nu fi minţit vreodată în viaţă

Echivalenţa logică
Unii oameni mint,. Unii oameni nu mint.

Suma unghiurilor oricărui triunghi este constantă.

Suma unghiurilor unui triunghi este 180 de
grade.

Unele mamifere sunt carnivore.

Unele carnivore sunt mamifere.

Daţi exemple de propoziţii echivalente.

Principiul identităţii
A= A

2. Implicaţia
P implică Q
O propoziţie implică o altă propoziţie atunci când adevărul unei propoziţii este
asociat cu adevărul celeilalte, dar falsitatea ei este conexată cu indeterminarea.

Toţi S sunt P implică Unii S sunt

P Toţi studenţii sunt tineri.
Implică
Unii studenţi sunt tineri.

Dar relaţia inversă nu este adevărată. Din “Unii studenţi sunt bine pregătiţi” nu rezultă că
“Toţi studenţii sunt bine pregătiţi”.

Dacă propoziţia P este falsă, nu putem spune nimic despre adevărul lui Q. Dintr-o
propoziţie falsă rezultă atât o propoziţie adevărată cât şi una falsă.
Nici un om nu este muritor.
Unii oameni sunt muritori
Unii oameni nu sunt muritori

Daţi exemple de implicaţii logice.

3. Implicaţia conversă (subalternarea)

Falsitatea primei propoziţii este asociată cu falsitatea celeilalte, dar adevărul este asociat
cu indeterminarea

4. Contrarietatea

Cele două propoziţii nu pot fi simultan adevărate, dar pot fi simultan false
Incompatibilitate

Exemple:
Toţi oamenii sunt creaturile diavolului. Nici un om nu e o creatură a
diavolului. Toate blondele sunt proaste. Nici o blondă nu e proastă.
Virusurile sunt fiinţe vii. Virusurile nu sunt fiinţe vii.
Lumina este o undă. Lumina este un flux de particule.

Dar dacă spun.

Dumnezeu există. Dumnezeu nu există.

Principiul non-contradicţiei
A şi non-A
O propoziţie nu poate fi adevărată simultan cu negaţia ei.

Principiul terţului exclus

5. Contradicţia

Valoarea de adevăr a unei propoziţii este asociată cu valoarea de adevăr opusă a

celeilalte propoziţii.

Pe Marte există viaţă

Pe Marte nu există viaţă

Alternativele sunt epuizate (cele două propoziţii împart lumea în două: A şi

nonA). NonA – se referă la tot ce nu este A

6. Subcontrarietatea
7. Independenţa – valorile de adevăr ale unei propoziţii nu depind în nici un fel de valorile
de adevăr ale celeilalte propoziţii

7.4 Tipuri de propoziţii şi contradicţia

7.4.1 Propoziţii compuse

Disjuncţia
p sau q
Fie sunt organizate alegeri libere, fie votul este
controlat. P: Sunt organizate alegeri libere
Q: Votul este controlat

Columb a descoperit America sau o insulă

învecinată. P: Columb a descoperit America
Q: Columb a descoperit o insulă invecinată cu continentul american
Propoziţii alternative
Adevărul propoziţiilor alternative se poate afla analizând tabelele de adevăr

P Q P sau Q
1 1 1
1 0 1
0 1 1
0 0 0

Conjuncţia
p şi q

Am citit textul şi am răspuns la întrebări.

Am urmat cursul de filozofie şi pe cel de logică.

Când sunt adevărate conjuncţiile?

P Q P şi Q
1 1 1
1 0 0
0 1 0
0 0 0

Contradictoria unei conjuncţii

Am citit textul şi am răspuns la întrebări.

N-am citit textul şi n-am răspuns la întrebări.

Contradictoria unei alternative

O să-ţi aduc cartea înapoi sau îţi voi cumpăra una nouă.
P: O să-ţi aduc cartea înapoi.
Q: îţi voi cumpăra o nouă carte

Contradictoria:
Nici nu-ţi aduc cartea înapoi, nici nu-ţi voi cumpăra una nouă.
Contradictoria unei alternative
A sau B
Este
Non A şi non B.

Sau ştiu materia sau nu mă prezint la examen.

P: Ştiu materia
Q: Nu mă prezint la examen
Nici nu ştiu materia, nici nu mă prezint la
examen. Verificarea cu ajutorul tabelelor de adevăr.

P Q P sau Q Non (P sau Q)

1 1 1 0
1 0 1 0
0 1 1 0
0 0 0 1

NonP NonQ NonP şi nonQ

0 0 0
0 1 0
1 0 0
1 1 1

Exerciţii: Negaţi următoarele propoziţii

Fie inflaţia va creşte, fie rata şomajului va scădea.

Bulgarii au un preşedinte comunist şi un rege drept prim-minstru.
Columb a descoperit America, sau o insulă aflată în apropierea continentului
american. Noi vom pregăti petrecerea şi voi veţi aduce muzica.
Fie veţi învăţa, fie nu treceţi examenul.
Dacă veţi învăţa atunci veţi trece
examenul

7.4.2 Condiţionala

Forma generală: Dacă p atunci q

Exemplu: Dacă veţi şti la examen, veţi primi notă mare.

Nu sunt două propoziţii, ci una singură. Nu e nici o promisiune, ci doar o promisiune

condiţională. (dar dacă veţi învăţa bine, profesorul este obligat să respecte această
promisiune).

O propoziţie se numeşte condiţională dacă poate fi rescrisă în forma “Dacă….atunci…” şi

îşi păstrează în felul acesta aceeaşi valoare de adevăr.
Dacă A atunci B- A se numeşte antecedent iar B se numeşte consecvent.

Exemple: Dacă exemplul acesta nu merge, atunci vom inventa noi unul mai bun.
Antecedent: Exemplul acesta nu merge.
Consecvent: Vom inventa altul mai
bun.

Atenţie! Nu întotdeauna condiţionalele sunt exprimate în forma clară “dacă---atunci”.

Uneori, “atunci” este subânţeles.

Dacă plouă, nu putem merge la film

Dacă rulează un film cu scene de violenţă, eu nu merg.
Vin cu tine la film dacă îmi garantezi că filmul este
bun.

Uneori şi dacă, şi atunci sunt subânţelese.

Adu-mi o îngheţată şi voi fi fericit.

Dacă pisicile n-ar avea blană, n-ar provoca atâtea alergii.

Contradictoria unei condiţionale

Dacă Vlad va lucra trei ore pe zi, va trece la examenul de logică.

Cum se formează condiţionala?

Dacă nu va lucra trei ore pe zi, va trece la examenul de logică
Dacă va lucra trei ore pe zi nu va trece la examenul de logică
Nici una nu contrazice propoziţia de plecare. Contradictoria este
Chiar dacă va lucra trei ore pe zi, tot nu va trece la examentul de logică.
Deşi va lucra trei ore pe zi, nu va trece la examenul de logică.

Contradictoria unei condiţionale

Dacă A atunci B are drept contradictorie propoziţia

A dar nu B

Exerciţii: Dacă pisicile n-ar avea păr, n-ar produce atâtea alergii
Chiar dacă pisicile n-ar avea păr, tot ar produce alergii.

1. Determinaţi antecedentul şi consecventul în următoarele condiţionale, rescrieţi-le în forma

“dacă---atunci” şi determinaţi contradictoria.
Să iei 10 la logică înseamnă că ai lucrat serios tot semestrul.

Condiţională: da/nu
Antecedent:
Consecvent
Contradictoria:
Dacă nu-ţi ceri scuze, nu-ţi voi mai vorbi niciodată.
Dacă citeşti mult vei deveni cel mult un om cu o mare cultură
generală. Nici pisicile nici câini nu au voie în autobuz.
Pufi este un câine bun, chiar dacă v-a atacat pisica.

7.4.3 Recapitulare: Formele argumentaţiei cu premise compuse

Condiţionale

I. Modus ponens
(Calea directă)

Dacă A atunci B
A
Deci B

Dacă citeşti multe cărţi, ajungi un om cultivat

Ai citit multe cărţi
Deci eşti un om cultivat.

Numai dacă citeşti multe cărţi ajungi un om cultivat.

Ce înseamnă “numai dacă”? Ajungi un om cultivat numai dacă citeşti multe cărţi. Dar dacă
citeşti multe cărţi ajungi în mod necesar un om cultivat? NU, poţi citi o grămadă de cărţi fără
să înţelegi vreuna. Nu este suficient să citeşti multe cărţi pentru a ajunge un om cultivat.
Numai dacă citeşti multe cărţi ajungi un om cultivat spune că cititul este o condiţie necesară,
dar nu suficientă. Cu alte cuvinte,

Numai dacă citeşti multe cărţi ajungi un om cultivat. Este echivalentă cu Dacă nu citeşti
multe cărţi nu ajungi un om cultivat.

Exerciţiu:
Dacă A atunci B.

Dacă non B atunci non A.

Să se alcătuiască tabelele de adevăr pentru a demonstra echivalenţa.

Contrapozitiva lui Dacă A atunci B este Dacă non A atunci non B. Contrapozitiva este
adevărată atunci când condiţionala este adevărată.

Exemplu: Primeşti o amendă dacă parchezi în locuri interzise.

Dacă nu parchezi în locuri interzise, nu primeşti amendă.
“Numai dacă”

Vei lua 10 la examen numai dacă ai participat la toate

seminariile. (Ai participat la toate seminariile şi nu iei 10)

Propoziţia echivalentă: Dacă nu participi la toate seminariile nu iei zece, dar nu

este suficient să participi la toate seminariile pentru a lua 10.

A numai dacă B înseamnă “Dacă non B, atunci non

A” Dar, ştim că

Dacă A atunci B este echivalentă cu contrapozitiva ei, Dacă non B, atunci non A.

Deci, A numai dacă B = Dacă A atunci B

Exemple de raţionamente cu modus ponens

Dacă A atunci B

A
Deci B

Exemplu
Iată un interesant exemplu de raţionament care poate fi găsit în centrul argumentului
unuia dintre cele mai importante tratate de filosofie ale tuturor timpurilor. În el, Descartes
încearcă să stabilească faimoasa concluzie “Gândesc, deci exist”. Schematic, raţionamentul
se poate prezenta astfel:

Dacă există ceva de care nu mă pot îndoi, acel ceva este adevărat
Nu mă pot îndoi de faptul că gândesc
Deci “Eu gândesc” este adevărat.

Dacă ceva este cert, atunci nu mă pot îndoi de existenţa acelui lucru,.
Faptul că gândesc este cert (evident, clar, distinct)
Deci nu mă pot îndoi de existenţa lui “eu” cel care gândeşte.

Moduri greşite de a reda raţionamentul cartezian

Dacă ceva există, atunci este adevărat (adevărat înseamnă clar şi distinct)
Este adevărat faptul că eu gândesc
Deci eu exist
Aceasta este o formă a greşelii frecvente pe care am numit-o afirmarea
consecventului

Dacă A atunci B
B
Deci A
Iată încă câteva exemple din aceeaşi greşeală

Dacă Dumnezeu există, atunci sufletul este nemuritor

Sufletul este nemuritor.
Atunci Dumnezeu există.

Dacă simţurile mă înşeală, atunci este normal să mă îndoiesc de toate percepţiile mele
Dar îmi este uşor să mă îndoiesc de toate, inclusiv de percepţii
Deci simţurile mă înşeală.

II: Modus tollens (calea indirectă)

Dacă A atunci B
Non B
Atunci non A

Dacă va ninge puternic va fi nevoie să montăm lanţurile pe

roţi. N-a fost nevoie de lanţuri.
Deci ninsoarea nu a fost puternică.

Dacă ceasul nu va suna la ora 7, nu voi fi în stare să ajung la timp

Am reuşit să ajung la timp.
Deci ceasul a sunat la 7.

Dacă m-aş înşela sistematic în percepţiile şi raţionamentele mele, Dumnezeu ar fi un demon rău
(un înşelător)
Dumnezeu nu vrea să mă înşele în mod sistematic.
Deci nu mă înşel sistematic în toate percepţiile şi raţionamentele mele.
Raţionamentul greşit: negarea antecedentului

Dacă A atunci B
Non A
Deci non B

Dacă Dumnezeu există, atunci sufletul e nemuritor

Dumnezeu nu există
Deci sufletul nu e nemuritor.
III. Inferenţele ipotetice (raţionamentele în
lanţ)

Dacă A atunci B
Dacă B atunci C
Dacă A atunci C

Dacă vreau să plec în oraş cu maşina, plec mai devreme în fiecare dimineaţă pentru a
evita înghesuiala.
Dacă vreau să plec mai devreme, trebuie să pun ceasul să sune cu o ora înainte de
ora obişnuită.
Deci, dacă vreau să plec în oraş cu maşina trebuie să-mi pun ceasul să sune mai devreme
decât de obicei.

Condiţii necesare şi suficiente: dacă şi numai dacă

O idee este adevărată dacă şi numai dacă este clară şi distinctă

Gândesc deci exist este adevărată
Deci este clară şi distinctă.

III. Raţionamente disjunctive

A sau B sau C
Non A
Non B
Deci C
Modul ponendo tollens

Atunci când alternativele sunt

incompatibile

Un număr nu poate fi şi par şi impar

Acest număr este par
Deci acest număr nu este impar

Modul tolendo ponens

Atunci când cele două alternative epuizează întregul

(dilemă) O fiinţă nu poate fi decât vie sau nevie

Această poatră nu este vie
Deci e nevie

Acest paralelogram este fie dreptunghi fie

romb
Nu este dreptunghi
Deci este romb

Falsele dileme

Există mai multe variante de false dileme

Dacă nu te laşi de fumat vei muri

Dacă nu-ţi aminteşti ce ai vrut să spui, nu era important

Dilema perfecţionistului

Dacă nu pot acţiona în aşa fel încât rezultatul să fie perfect, mai bine nu fac nimic
Ar fi bine să cumpărăm cărţi pentru bibliotecă
N-are nici un rost – oricâţi bani am băga, biblioteca oricum nu va ajunge una de prim rang
Deci n-are nici un rost să mai cumpărăm vreo carte

N-are rost să mă duc la vot, pentru că oricine ar ieşi, imi va merge la fel de prost.

EXERCIŢII

Exemplu: Dacă îşi ceri scuze pentru că ai lipsit şi îşi faci tema de seminar, sunt sigură că
vei putea recupera punctele pierdute la notă.
NU sunt dispus să-mi fac atâtea teme de seminar
Atunci nu vei putea recupera punctele pierdute la notă

Raţionament: Da
Concluzie: Nu vei putea recupera punctele pierdute din notă.
Premise: Dacă îşi ceri scuze că ai lipsit şi-şi faci tema de seminar, sunt sigură că vei
putea recupera punctlee pierdute
Nu sunt dispus să fac atâtea teme de seminar
Premise adiţionale necesare: nici una
Clasificaţi: Raţionament incorect
Recunoaşteţi tipul de argument: Negarea antecedentului.

1. Dacă nu donezi bani organizaţiilor de caritate eşti un egoist. Dacă îţi plăteşti toate
datoriile la vreme, nu-ţi mai rămâne nici un ban pentru a-l dona organizaţiilor de caritate.
Cum nu vrei să fii egoist, n-ar trebui să-ţi plăteşti toate impozitele şi datoriile în fiecare
lună.

Raţionament
: Concluzie:
Premise
Premise adiţionale necesare
Clasificaţi
Tipul de argumente

2. Numai dacă Columb ar fi ajuns într-un ţinut unde nu era nimeni am fi putut spune că a
descoperit America. Dar ţinutul în care a ajuns era populat. Chiar a întâlnit localnici.
 Deci Columb nu a descoperit America. El a descoperit doar un drum spre America.
3. Cartea Alice în Ţara minunilor e grozavă. Dacă ai simţul umorului nu se poate să nu-ţi
placă. Ar trebui s-o cumperi chiar dacă nu ai simţul umorului. Deci, cumpără cartea
asta
neapărat
4. N-ar trebui ca elevii să poarte uniformă. Nimănui nu-I place uniforma. Pentru cei săraci e
o porblemă să cheltuiască bani în plus pentru a cumpăra uniforme. Celor bogaţi nu le
place
pentru că nu pot să-şi etaleze bogăţia.
5. De ce să ajutăm ţările din lumea a treia? De ce ar trebui să ne pese mai tare de
copiii înfometaţi de acolo decât de cei de aici?
6. Orice infractor este un potenţial recidivist sau învaţă să fie acest lucru în închisoare. Nu
vrem recinivişti pe străzile noastre. Aşa că, dacă condamnăm infractorii, ar trebui să-I
condamnăm pe toţi pe viaţă.
7. Dacă simţurile ne înşeală şi uneori construim raţionamente false atunci înseamnă că ne
putem înşela în aproape orice privinţă. În plus, nu întotdeauna putem distinge între vis
şi
realitate. Uneori putem avea halucinaţii. Deci nu ne putem încrede niciodată în
propria noastră judecată.
7. Evaluarea argumentelor complexe
7.1 Rolul pe care propoziţiile îl joacă în argumente11 :
1. premise
2. concluzii
3. definiţii
4. descrieri ale unor stări de fapt – care nu duc direct la stabilirea concluziei, ci se
pot folosi pentru
a. definirea domeniului de aplicaţie al
concluziei b. identificarea sursei de adevăr a
premiselor
c. lămurirea relevanţei argumentului (ne pot explica de ce argumentul pe
care tocmai îl citim sau îl auzim este important)
5. Explicaţii : ale unor concepte cheie, ale datelor (faptelor) implicate în
argumentaţie.
Uneori explicaţiile cuprind definiţii sau descrieri.
6. Exemple – adesea în interiorul unui argument ajungem să folosim exemple cu
rol ilustrativ (cum era, de pildă, analogia mea de mai înainte între un argument
şi o
construcţie). Aceste exemple nu demonstrează, nu stabilesc adevărul concluziei
şi pot fi eliminate fără să afecteze calitatea argumentului. Ele au un scop
pedagogic şi
ilustrativ, ne ajută să ne formăm mai uşor o imagine asupra subiectului.
7. Propoziţii care par să joace rol de premise, însă de fapt nu au legătură cu concluzia
– adesea sunt afirmaţii false, de natură să ne deturneze atenţia, sau
discutabile, strecurate printre celelalte, sau propoziţii care urmăresc să ne
manipuleze făcând
apel la sentimente etc. Acestea sunt propoziţiile pe care trebuie să le identificăm
şi să le eliminăm dintr-o argumentaţie – în propriul nostru argument, nu fac decât
să-i
scadă valoare, în argumentul altuia, nu fac decât să ne deturneze atenţia.
8. rezumate : când avem de-a face cu un argument mai lung, adesea pe parcurs, sau
la sfârşit, vorbitorul rezumă ce s-a spus până în acel moment, pentru a recâştiga,
 de
exemplu, atenţia celor care-l ascultă
9. comentarii, păreri, analogii (uneori pot fi utile, însă adesea sunt dintre cele de
la punctul 7). E important că nici nu adaugă nici nu îmbunătăţesc argumentul în
nici
un fel.
7.2 Explicitarea premiselor implicite
11 http://www.kcmetro.cc.mo.us/longview/ctac/roles.htm

7. 3 Citirea argumentelor complexe

7.4 Forme de argumentatie corectii §i gre§elile frecvente.