Sunteți pe pagina 1din 7

Gândirea laterală

de Edward de Bono
-Recenzie-

Am ales această carte deoarece acest nou concept de “gândire laterală” mi-a stârnit
curiozitatea.
În ultimul timp am devenit fascinat de mecanismele minții umane, de infinitatea de moduri și
posibilități în care mintea umană poate funcționa, acționa, reacționa și exista. M-am informat
puțin cu privire la acest concept și am descoperit inovația pe care o aduce acest concept
aplicabil la scară globală și am rămas surprins de eficiența metodelor și procedeelor gândirii
laterale.

Edward de Bono s-a născut în Malta în 1933. În timpul celui de-al doilea Război
Mondial a urmat cursurile Colegiului St. Edward din Malta, făcând câte doi ani într-unul şi
apoi cursurile Universității din Malta, unde a absolvit medicina. Ca bursier Rhodes a fost la
Christ Church din Oxford, unde a obținut o diplomă onorifică în psihologie şi fiziologie. S-a
intors la medicină şi şi-a dat doctoratul la Oxford cu o lucrare de cercetare a sistemului de
control a presiunii sângelui prin hipnoză. A ţinut numeroase cursuri la univesităţile Oxford,
Londra, Cambridge şi Harvard. A lucrat la St. Thomas Hospital ocupându-se de studierea
sistemelor biologice. De aici s-a mutat la Cambridge University, la 'Department of
Investigative Medicine'. Deţine un doctorat la Cambridge. Apoi s-a mutat la facultatea de
medicină de la Harvard University, după care s-a întors la Cambridge de unde s-a retras din
activitatea medicală pentru a se dedica „gândirii”.
A scris peste 65 de cărți traduse în 37 de limbi (toate limbile importante plus ebraica,
araba, bahasa, urdu, slovena, turca, etc.). Metodele lui sunt predate în mii de școli în toată
lumea şi fac parte din curricula obligatorie în multe dintre ele.

Ceea ce este unic la de Bono, este aplicabilitatea lucrărilor sale într-o arie neobişnuit
de largă. Pentru multe mii, poate chiar milioane de oameni din toată lumea, numele lui de
Bono a devenit simbolul creativităţii şi noii gândiri.

A inventat termenul de „Gândire Laterală” care acum a intrat în dicționarul Oxford.

EDWARD DE BONO a propus noțiunea de "gândire laterală" în anul 1967, în


volumul New Think apărut la Basic Books, New York (interesant e că ediția engleză a cărții,
publicată la Jonathan Cape - Londra, s-a numit The Use of Lateral Thinking). Ideea principală
e că multe probleme de care ne lovim necesită pentru rezolvare abordarea din mai multe
perspective, până la găsirea celei care poate conduce la o soluție.

DE BONO a sugerat patru factori dominanți asociați gândirii laterale (care este, în
fond, strâns legată de creativitate). E, în primul rând, vorba despre identificarea elementelor
principale ale problemei. În al doilea rând intervine necesitatea de a aborda acele elemente din
perspective diferite, în paralel cu (al treilea factor) renunțarea la gândirea rigidă, mecanică. Al
patrulea factor este reprezentat de deschiderea față de orice idee, chiar și față de acelea care
prezintă (la prima vedere) o probabilitate mică de reușită în a soluționa problema.
Gândirea laterală și-a găsit aplicații în rezolvarea problemelor, precum și în educația
managerială (o serie de metode menite să ajute oamenii să devină mai eficienți în ceea ce
întreprind). Voi prezenta în continuare, legat de rezolvarea problemelor, câteva puzzle-uri.

De cele mai multe ori, asemenea puzzle-uri ce fac apel la gândirea laterală sunt situații
ce necesită o explicație. Problema este că nu există suficiente date astfel încât aceasta să poată
fi dată direct. Astfel, cel care pune problema poate răspunde la diferitele întrebări ale celor
care încearcă să găsească rezolvarea, însă doar cu "da", "nu" sau "nerelevant". Gândirea
laterală intervine atunci când o anumită perspectivă pare să nu conducă la nici un rezultat,
fiind necesară o schimbare radicală de optică.

În această carte, autorul vrea să explice că obișnuita gândire verticală trebuie


îmbunătățită adăugând factorul “creativitate”. De asemenea, explică faptul că nu există
antagonism între gândirea laterală și gândirea verticală, ci ambele sunt esențiale în viața de zi
cu zi și ambele trebuiesc aplicate simultan atunci când căutăm să rezolvăm probleme dar și să
creem noi modele.
De asemenea, Edward de Bono mai spune că este foarte important ca profesorii să-i stimuleze
pe copii la școală să-și dezvolte o gândire largă, atât creativă cât și ordonată încă din clasele
primare, dar nu este suficient, acest proces de dezvoltare al gândirii trebuie aplicat și acasă de
către părinți.
Cartea și învățăturile transmise de autor sunt utile indiferent de vârstă sau domeniu de
activitate, metodele putând fi aplicate oricând și oriunde.

Rezumatul
-Capitolele 1-5 explică termenul de “gândire laterală”, concept pe care autorul l-a
definit ca “un proces deliberat”, spre deosebire de intuiție, creativitate și dispoziție, care sunt
“daruri ale providenței”, adică niște calități cu care suntem înzestrați natural.
Gândirea laterală este “un alt mod de folosire a minții, ca și gândirea logică, însă într-
un mod diferit. Nevoia de a dezvolta gândirea laterală vine chiar din felul în care mintea
funcționează.
Ceea ce numim noi minte este un sistem de procesare al informației, foarte eficient,
dar care din păcate, are anumite limitări specifice. Prin gândirea laterală putem încerca să
compensăm aceste dezavantaje, păstrând în același timp și avantajele. Necesitatea gândirii
laterale apare datorită acestor limite și avantaje”.

Tot în primele 5 capitole este prezentată gândirea verticală cu caracteristicile și


dezavantajele specifice, dar și caracteristicile gândirii laterale în comparație cu gândirea
verticală.

În gândirea verticală contează corectitudinea; alege o singură cale optând pentru cea
mai promițătoare abordare a unei probleme, înaintează doar dacă există o direcție, folosește o
direcție clar definită pentru a rezolva o problemă, experimentează pentru a obține anumite
efecte și este secvențială.

În gândirea laterală contează afluența; alege să deschidă noi drumuri generând cât mai
multe alternative, înaintează pentru a genera o direcție, înaintează pentru plăcerea de a înainta,
experimentează pentru oportunitatea de a schimba ideile și poate face salturi.
“Atât gândirea laterală cât și cea verticală sunt procese necesare în mod egal pentru
oameni. Contează să înțelegem prin ce se diferențiază pentru a putea să le aplicăm eficient pe
amândouă.”

-Capitolul 6 este un alt capitol introductiv care explică necesitatea dezvoltării și


aplicării gândirii laterale prin tehnici specifice.
“Trebuie să căpătăm anumite deprinderi de a folosi acest mod de gândire. Aceste
deprinderi pot fi însușite doar dacă exersăm suficient”.

-Capitolul 7 explică generarea alternativelor.


“Principiul esențial al gândirii laterale este acela că orice mod particular de a vedea
lucrurile este doar unul din nenumăratele moduri posibile. Gândirea laterală caută să
exploreze noi moduri, restructurând și rearanjând informațiile disponibile”.

“Atunci când căutăm alternative în mod natural, încercăm să găsim cea mai bună
abordare posibilă, în vreme ce, atunci când căutăm alternative prin mișcarea laterală, încercăm
să producem cât mai multe variații posibile. Nu căutăm cea mai bună abordare, ci căutăm cât
mai multe abordări posibile”.

Tot în acest capitol este definită și cota ca “o reprezentație a unui număr fix de căi
alternative de a aborda o situație. Avantajul de a avea o cotă predeterminată este acela că noi
continuăm să creăm variante până când atingem cota respectivă…”

-Capitolele 8-10: “Contestarea presupozițiilor” și “Suspendarea judecății”.

Presupoziția mai este denumită și clișeu. Clișeul reprezintă o frază stereotipă, un mod
stereotip de a privi sau a descrie ceva. Clișeele nu se referă doar la aranjamentele de idei ci și
la ideile însele. Obiectivul gândirii laterale este acela de a contesta orice presupoziție pentru
că gândirea laterală încearcă să restructureze orice model.
“Majoritatea presupozițiilor sunt menținute datorită continuității în timp, nu datorită
unei evaluări repetate sau validității lor”.

“Gândirea verticală presupune existența corectitudinii pe parcursul întregului demers.


[…] Nu ni se permite să facem vreun pas greșit. Și nici să acceptăm un aranjament incorect al
informațiilor.”
Autorul definește judecata ca “metodă a excluderii” care respinge total ideile judecate
ca fiind inutile sau incorecte.
Suspendarea judecății înseamnă eliminarea judecării rezultatului ca fiind favorabil sau
nu.
Scopul suspendării judecății este acela de a accepta orice fel de idee cu scopul
stimulării apariției de idei noi.

-Capitolul 11-Design-ul.
Un capitol ce conține exerciții foarte interesante și constructive de exersare a gândirii
laterale.

-Capitolul 12-Ideile dominante și factorii esențiali.

Acest capitol vorbește despre modul de a privi o situație prin descoperirea ideii
dominante, a unui înțeles sau a unui mesaj transmis.
De exemplu, dintr-un articol de ziar, mai mulți oameni pot înțelege lucruri
asemănătoare dar diferite sau chiar total diferite față de ce vrea autorul să exprime. Ideea
dominantă diferă mai mult sau mai puțin de la om la om.
“Un factor esențial este un element al situației care trebuie întotdeauna inclus,
indiferent de modul în care o privim.”
“Foarte adesea, un factor hotărâtor înseamnă o presupoziție, sau cel puțin natura
“esențială” a factorului reprezintă o presupoziție. Odată ce acel factor este izolat putem să-i
contestăm necesitatea”

-Capitolele 13-14: Fracționarea și Metoda Inversă.

Fracționarea reprezintă descompunerea unei situații în părțile sale constitutive cu


scopul de a stimula restructurarea situației originale. Spre deosebire de analiza care urmărește
explicarea unei situații, fracționarea urmărește restructurarea.

“Scopul fracționării este eliberarea de unitatea inhibatoare a unui model rigid și


avansarea către o situație regeneratoare, în care dispunem de mai multe fracțiuni.”

Metoda inversă reprezintă distribuirea inversă a unei situații pornind de la premiza că


orice acțiune indică și o acțiune opusă, ”ca și cum am da un film înapoi”.

“În cazul metodei inverse luăm lucrurile așa cum sunt și le întoarcem pe dos, invers,
cu fața-n sus, cu interiorul spre exterior, cu spatele. Apoi, vedem ce se intamplă.”

Câteva motive de a aplica metoda inversă ar fi: eliberarea informațiilor care se pot
regrupa într-un mod diferit, depășirea temerii de a nu face un pas greșit, incomplet sau deloc
justificabil și pentru că, uneori, inversarea insăși se dovedește utilă.

-Capitolul 15: Ședințe de brainstorming.

“Ședințele de brainstorming reprezintă un cadru formal pentru folosirea gândirii


laterale”.
“Brainstorming-ul este o activitate de grup. În cadrul acesteia nu e nevoie de
intervenția unui profesor”.

Brainstorming-ul este o activitate în care participanții sunt stimulați și stimulează la


rândul lor apariția ideilor. Suspendarea judecății este, de asemenea, o parte a brainstorming-
ului.
În acest capitol, autorul explică detaliat ce se întâmplă într-o ședință de brainstorming
și care este scopul acesteia. Pe lângă suspendarea judecății, o sedință de brainstorming mai
conține și: stimularea încrucișată (participanții stimulează și sunt stimulați în a genera idei) și
cadrul formal (un cadru organizat, pregătit din timp).

Atenție: a nu confunda brainstorming-ul cu gândirea profundă! În comparație cu


gândirea profundă, brainstorming-ul este un proces minor și spontan.

-Capitolul 16: Analogia


“Utilitatea principală a analogiilor este aceea de a fi purtătoare ale unor funcții,
procese și relații, care sunt transferate apoi asupra problemei în discuție pentru a o
restructura.”
De asemenea, în acest capitol, autorul spune că este și un mod rapid de a stimula
crearea de idei atunci când “inspirația refuză să vină”.

Sugestie de problemă: Orientarea prin ceață.


Sugestii de analogii: Un miop care încearcă să-și găsească drumul; Un călător într-o
țară străină încercând să găsească gara; A căuta în casă ceva care s-a pierdut; Rezolvarea unui
joc de cuvinte încrucișate.

Capitolul 17: Alegerea punctului de acces și a zonei de atenție.

Așa cum spune și autorul în acest capitol, mintea umană are capacitatea de a alege.
“Zona de atenție” este una din laturile situației sau problemei pe care am ales să o abordăm.
Atunci când abordăm o latură a unei probleme, folosim “punctul de acces”, adică primul
punct prin care începem să abordăm problema, primul din multe altele.
Punctul de acces pe care-l alegem este, de obicei, cel care ni se pare cel mai evident.
“Nimeni nu poate spune care punct de acces este cel mai bun, așa că de regulă ne
mulțumim cu cel mai evident.”
Alegerea punctului de acces este foarte importantă, deoarece succesiunea ideilor poate
determina rezultatul final chiar dacă ideile în sine sunt aceleași (un bun exemplu ar fi cel cu
umplerea unei căzi cu apă pentru baie: dacă dăm drumul la apa caldă și apoi la cea rece,
pereții se vor umezi, dacă dăm mai întâi drumul la apa rece și apoi la apa caldă pereții nu se
vor mai aburi și baia va fi uscată).

Exemplu: Jack si Jill urcă pe deal ca să umple un vas cu apă. Jack a căzut și și-a spart
coroana dentară, iar Jill s-a împiedicat și a căzut peste el.
Posibile puncte de acces:
-Acest lucru s-a întâmplat când urcau sau când coborau?
-S-a rănit Jill?
-Dar, de fapt, de ce a căzut Jill?
-De ce a căzut Jack?
-De ce urcau un deal ca să ia apă?

-Capitolul 18: Stimularea aleatorie.


Stimularea aleatorie este o nouă perspectivă de abordare a unei probleme. Daca până
acum am privit situația din interior, această perspectivă propune să privească situația din
exterior prin căutarea unor factori externi care nu au legătură cu problema a cărei rezolvare o
căutăm.
Precum un scriitor ce vrea să înceapă o nouă carte dar mediul înconjurător nu-l mai
inspiră, așa că încearcă să schimbe mediul înconjurător în speranța că va găsi inspirație în
locuri la care nu se așteaptă. Metoda se bazează foarte mult pe noroc.

“De regulă, așteptăm răbdători ca norocul să scoată la iveală anumite informații, care
să declanșeze o restructurare intuitivă. Atunci când folosim stimularea aleatorie, introducem
în mod deliberat o informație fără nici o legătură cu problema pentru a modifica modelul
original. În urma acestei schimbări se poate produce o restructurare a modelului sau cel puțin
al cursului evolutiv al problemei”.
“Stimularea aleatorie este o provocare. Datorită felului în care funcționează mintea,
orice stimul poate fi pus în legătură cu altul”.

-Capitolul 19: Concepte/Diviziuni/Polarizare.

“Faptul că atenția este limitată înseamnă că reacționăm doar la o parte din totalul
stimulilor externi”
“În realitate, mediul continuu și coplesitor este împărțit în zone separate de focalizare
a atenției sau se poate împărți mediul într-un anumit număr de zone”.
Tot în acest capitol sunt prezentate avantajele acestui sistem de divizare a mediului
înconjurător în zone.

Tot aici găsim și definiția mitului, o definiție pe înțelesul tuturor: “Miturile sunt
modelele care apar mai întâi în minte. Odată ce s-au format aceste tipare, în mediu se poate
găsi ceva care să le justifice, iar dacă nu, ele ne dictează modul în care interpretăm mediul,
câștigându-și astfel o pseudojustificare”.
Despre sistemul de nomenclatură, Edward de Bono spune:
“Marele avantaj practic al sistemului de numire al unităților este permanența, iar
marele avantaj al acestui sistem îl constituie tot permanența.”
“Dezavantajul major este ca o unitate care are un nume și la un moment dat a fost
foarte utilă poate la un moment ulterior să nu mai fie folositoare, ci chiar constrângătoare.”

Polarizarea se referă la sistemul de clasificare prin etichete. “Din punct de vedere


practic, sistemul de polarizare este foarte eficient. Înseamnă că putem construi câteva
categorii importante, iar apoi să forțăm orice element să intre în una din aceste categorii. În
loc să analizăm în detaliu și apoi să decidem cum vom reacționa, analizăm doar în ce
categorie se potrivește”.

Prin gândirea laterală se vrea combaterea acestor modele-clișeu sau etichete folosind
alte etichete pentru a restructura etichetele învechite și analizarea a ceea ce se află în spatele
etichetei pentru a vedea dacă este nevoie de o schimbare sau nu.

-Capitolul 20: NU și PO.

NU=o negare; mecanism de judecare folosit în gândirea logică.


PO=instrument de restructurare intuitivă; reprezintă un mecanism de antijudecare folosit în
gândirea laterală.

Prima funcție a instrumentului “PO” este aceea de a creea noi aranjamente ale
informațiilor.
Adică să producă aranjamente care “în alte condiții nu s-ar produce”.
Cu alte cuvinte, PO este folosit în gândirea laterală pentru a produce un aranjament al
informațiilor fără a-l judeca.
“Funcția instrumentului PO este aceea de a produce un aranjament provocator de
informații fără să spună nimic despre acel aranjament. Nu aranjamentul în sine este important,
ci efectele sale. Scopul ordonării este acela de a produce idei noi.”

În opinia mea, Edward de Bono are perfectă dreptate: gândirea verticală și gândirea
laterală se bazează una pe cealaltă. Ordinea pe care o oferă gândirea verticală este esențială în
creativitatea oferită de gândirea laterală.
De exemplu, putem folosi gândirea laterală pentru a ne creea singuri design-ul unei
noi case pe care vrem să o construim, să-i facem o terasă în stil grecesc, mansardă în stil gotic
ș.a.m.d., dar în construirea unei case există anumiți pași care trebuiesc parcurși în ordine și
aici intervine gândirea verticală, astfel încât nu putem construi o casă începând cu acoperișul,
abia apoi cu fundația și la final cu stâlpii de rezistență.

De ce mi-a plăcut? Pentru că mi-a oferit o cu totul altă perspectivă asupra gândirii și
modului de abordare al tuturor problemelor și lucrurilor în general. Mi-a plăcut faptul că
autorul se exprimă pe înțelesul tuturor celor care sunt în stare să-și folosească mintea ca să
înțeleagă ceea ce a afirmat autorul în carte.
Nu mi-a plăcut faptul că mi-a oferit impresia că de foarte multe ori repetă ce a spus,
dar cu alte cuvinte.
Am fost plăcut surprins de carte. Cititorul care va alege să o citească trebuie să se
aștepte la neașteptat, dar să nu respingă “neașteptatul” din cauză că se lovește de un concept
cu totul și cu totul nou.
O recomand tuturor ca lectură suplimentară, fiind o carte din care oricine de orice
vârstă și orice domeniu de activitate poate învăța foarte mult și poate folosi cunoștințele
pentru a evolua atât pe plan familial, cât și social, politic și administrativ. Și, de ce nu, chiar
pe plan economic!
Cartea se poate achiziționa de la Editura Curtea Veche.

Consider că învățământul din România ar ajunge mult mai departe și ar fi net


îmbunătățit dacă și la noi s-ar aplica metodele lui Edward de Bono, iar în cel mult 15 ani s-ar
vedea diferențele. În mare parte, metodele învățământului din România seamănă foarte mult
cu tacticile psihologice behavioriste, adică tratează elevii ca pe niște mașini de învățat și nu
pune accent pe gândirea liberă și pe autoînvățare.

Desigur, metodele lui Edward de Bono ar îmbunătăți considerabil performanțele în


orice domeniu, dar aplicarea lor în învățământ asupra elevilor consider că ar fi un prim pas
foarte important.