UNIVERSITATEA „TITU MAIORESCU”, BUCUREŞTI

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE
Departamentul învăţământului la distanţă

DISCIPLINA:

GÂNDIREA CRITICĂ ÎN PSIHOLOGIE

Titular: Prof. univ. dr. Petre Bieltz

Tutore: Lector univ. dr. Marius Dobre

2013

1
 CUPRINS

Introducere
1. Concepte introductive (A)
2. Concepte introductive (B)
3. Gândirea critică şi ideea de formă logică.
4. Gândirea critică şi exigenţele logice fundamentale.
5. Gândirea critică despre raportul dintre psihologie şi logică.
6. Gândirea critică şi structura limbajului.
7. Gândirea critică despre formele limbajului şi ale vocabularului.
8. Gândirea critică în psihologie şi funcţiile principale ale limbajului uman.
9. Gândirea critică în psihologie despre statutul termenilor.
10. Gândirea critică şi sistematizarea informaţiilor
11. Gândirea critică şi propoziţiile categorice.
12. Gândirea critică despre inferenţele deductive imediate cu propoziţii categorice.
13. Gândirea critică şi raţionarea silogistică
14. Gândirea critică şi raţionarea deductivă cu propoziţii compuse
15. Gândirea critică despre raţionarea inductivă

2
 GÂNDIREA CRITICĂ ÎN PSIHOLOGIE

INTRODUCERE
A. Scopul disciplinei
Cursul de gândire critică în psihologie este dedicat studenţilor de la învăţământul ID al
Facultăţii de Psihologie şi urmăreşte perfecţionarea abilităţilor de analiză a discursului scris
sau rostit şi interpretării lui corecte.
Principalul scop al cursului este îmbunătăţirea instrumentelor de raţionare, iar pe par-
curs vor fi dezvoltate diferite modalităţi de susţinere a ideilor.
B. Obiective generale
(1) Studenţii pregătiţi vor dispune de capacitatea de a de a folosi corect definiţiile,
clasificările, raţionamentele, explicaţiile şi teoriile de profil, pe baza exigenţelor logice funda-
mentale indispensabile pentru evaluarea corectă a teoriilor şi metodelor avansate de-a lungul
timpului în aplicaţiile şi teoriile psihologice.
(2). În lecţii, se va urmări educarea abilităţilor de evaluare critică a ofertelor, recla-
melor şi propunerilor, a ştirilor din ziare sau difuzate prin posturi TV ori radio, a informaţiilor
din convenţii sau interviuri de specialitate etc., pentru a preveni greşelile de interpretare.
(3). Se va insista pe formarea competenţelor necesare de obţinere a concluziilor corec-
te ori puternice, chiar în situaţiile în care cei care le derivă ar fi presaţi de găsirea rapidă a
unor soluţii de tratament adecvat.
(4). În acest sens, gândirea critică îi sprijină pe viitorii specialişti în psihologie să
identifice la timp erorile formale ori informale de argumentare din propriile declaraţii sau din
relaţiile lor cu persoanele cu care se confruntă.
C. Cerinţe obligatorii
(1). Se impune ca studentul să citească cel puţin parţial bibliografia ataşa-tă, să deţină
o cultură generală, să cunoască bine informaţiile aferente lecţiilor parcurse în primul semestru
al anului universitar şi să acorde fiecărei teme, cu aproximaţie, minim două ore de studiu.
(2). Se cere de asemenea ca ei să manifeste un interes major pentru dezvoltările actuale
caracteristice teoriilor şi practicii psihologice cognitiviste româ-neşti ori străine şi să
stăpânească o limbă de circulaţie universală.
(3). Se recomandă studenţilor de la cursurile ID să studieze cu atenţie lecţiile, să
rezolve problemele şi exerciţiile oferite, să găsească singuri răspunsuri la întrebări, să
înţeleagă corect ideile din textele ataşate fiecărei teme tratate, cu atât mai mult cu cât nu există
în limba română lucrări de gândire critică în psihologie.
D. Bibliografie generală cu titlul informativ:
1. Allen Matthew, Smart Thinking, Oxford University Press, New York, USA, 2006
2. Alexander Peter, An Introduction to Logic, The Criticism of Arguments, George Al-
len and Unwin Ltd., London, Great Britain, 1969
3. Antonelli Aldo, Grounded for Defeasible Logic, Cambridge University Press, New
York, USA, 2005
4. Aristotel, Despre Suflet, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969
5. Aristotel, Respingerile Sofistice, în Organon II, Editura IRI, Bucureşti, 1998
6. Atkinson L. Rita, Atkinson C. Richard, Smith E. Edward, Ben Daryl, Introducere în
Psihologie, Editura Tehnică, Bucureşti, 2002
7. Barsalou W. Lawrence, Cognitive Psychology. An Overview for Cognitive Psy-
chologists, Lawrence Erlbaum Associates, Hillsdale, New Jersey, USA, 1992
3
 8. Besnard Philippe, An Introduction to Default Logic, , Springer Verlag, Berlin,
Heidelberg, Germany, 1989
9. Bieltz Petre, Logici Polivalente, în volumul: Botezatu Petre, Dima Teodor, Bieltz
Petre, Vieru Sorin, Enescu Gheorghe, Direcţii în Logica Contemporană, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1974
10. Bieltz Petre, Logica, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1988
11. Bieltz Petre, Dumitru Gheorghiu, Logică Juridică, Editura Pro Transilvania,
Bucureşti, 1998
12. Bieltz Petre, Ţepelea Adriana, Dumitru Mircea, Clitan Gheorghe, Dobre Marius,
Ghid pentru Rezolvarea Testelor de Verificare a Raţionamentului Logic, INM, Bucureşti,
2010
13. Bieltz Petre, Bazele Gândirii Critice, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2012
13. Binet Alfred, Psihologia Raţionamentului, Editura IRI, Bucureşti, 2002
14. Braine, M. D. S. Martin, Mental Logic and How to Discover It, în John Macna-
mara, Gonzalo Reyes, (Editors), The Logical Foundation of Cognition, Oxford University
Press, New York, USA, 1994
15. Braine, M. D. S. Martin, Mental Logic, Mahwah, Erlbaum Associates, New Jersey,
USA, 1998
16. Botezatu, P., Introducere în Logică, vol. 1 şi 2, Graphix, Iaşi, 1994
17. Broca Paul, Perte de la parole, ramollisement chronique et destruction partielle du
lobe antérieur gauche, Buletin de la Société d’Anthropologie, No. 2/1861, pp. 235/238
18. Carroll Robert Todd, The Skeptics Dictionary, John Wiley&Sons Inc., Hoboken,
New Jersey, USA, 2003
19. Clark Michael, Paradoxes from A to Z, Routledge, London, UK, New York, USA,
2003
20. Cederblom Jerry, Paulsen W. David, Critical Reasoning, Wadsworth Publishing
Company, Belmont, California, USA, 2000
21. Clitan Gheorghe, Gândire Critică – Monografie, Editura Eurobit, Timişoara, 2003
22. Cohen, M. R., Nagel, E., An Introduction to Logic and Scientific Method, Rout-
ledge&Kegan Paul, Ltd., London, UK, 1964,
23. Colman, Andrew M., Oxford Dictionary of Psychology, Oxford University Press,
Oxford, UK, New York, USA, 2003
24. Copi, M. Irving, Introduction to Logic, 4th Edition, MacMillan Publishers, New
York, USA, London, UK, 1972
25. Copi, M. Irving, Cohen, Carl, Introduction to Logic, 11th Edition, Prentice Hall,
Upper Saddle River, New Jersey, USA, 2002
26. Christensen David, Putting Logic in its Place, Oxford University Press, New York,
USA, 2004
27. D’Avilla G. S. Arthur, Broda B. Krysia, Gabbay M. Dov, Neural-Symbolic Lear-
ning Systems, Springer Verlag London Ltd., Nottingham, UK, 2002
28. De Bono, E., Gândirea Laterală, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2006
29. Descartes, R., Discurs asupra Metodei, Editura Gramar, Bucureşti, 2002
30. Dicționarul Explicativ al Limbii Române, , Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan-
Al. Rosetti” al Academiei Române, Editura Univers Enciclopedic „Gold”, București, 2009.
31. Dunn S. Dana, Halonen S. Jane, Smith A. Randolf, Teaching Critical Thinking in
Psychology, Blackwell Publishing Ltd., Oxford, UK, 2008,
32. Enescu Gheorghe, Dicţionar de Logică, Editura Tehnică, Bucureşti, 2003
33. Enescu Gheorghe, Fundamentele Logice ale Gândirii, Editura Ştiinţifică şi Enci-
clopedică, Bucureşti, 1980
34. Evans, Jonathan St. B. T., The Psychology of Deductive Reasoning, Routledge
&Kegan Paul Ltd., London, UK, 1982
4
 35. Fiddick L., Cosmides L., Tooby, J., No Interpretation without Repre-sentation. The
Role of domain-representations and Inferences in Wason Selection Tasks, Cognition, No.
77/2000, pp. 1-79
36. Fisher Alec, Critical Thinking. An Introduction, Cambridge University Press, New
York, USA, Cambridge, UK, 2008
37. Fodor A. Jerry, The Language of Thought, Harvard University Press, Cambridge,
Massachusetts, USA, 1975
38. Frankish Keith, Ramsey M. William, The Cambridge Handbook of Cognitive
Science, Cambridge University Press, Cambridge, UK, 2012
39. Gigerenzer Gerd, Todd Peter & Grupul de cercetare ABC; Metode Euristice
Simple pentru Decizii Inteligente, Editura Publica, Bucureşti, 2010
40. Golu Mihai, Bazele Psihologiei Generale, Editura Universitară, Bucureşti, 2002
41. Gula J. Robert, Nonsense, Axios Press, Mount Jackson, Virginia, USA, 2006
42. Halle Michael, Jakobson Roman, Fundamentals of Language, Mouton, The Hague,
Holland, 1956
43. Halpern Y. Joseph, Reasoning about Uncertainty, MIT Press, Cambridge,
Massachusetts, USA, 2003
44. James William, The Principles of Psychology, 2 vol., Dover Publications, London,
UK, 1950
45. Johnson-Laird N. Philip, Byrne M.J. Ruth, Deduction, Lawrence Erlbaum Publi-
shers, Hove, London, UK, Hillsdale, USA, 1991
46. Johnson-Laird Philip Nicholas, How We Reason, Oxford University Press, New
York, USA, 2006
47. Johnson-Laird Philip Nicholas, Mental Models and Human Reasoning, Proceeding
of the National Academy of Science, USA, 2010
48. Lewis, I. Clarence, Langford, H. Cooper, Symbolic Logic, Dover Publications
Inc., New York, USA, 1959
49. Ludy Jr. Benjamin, A Brief History of Modern Psychology, Blackwell Publishing,
Massachusetts, USA, 2007
50. Macnamara John, Reyes E. Gonzalo, The Logical Foundations of Cognition,
Oxford University Press, New York, USA, Oxford, UK, 1994
51. Maliţa Mihaela, Maliţa Mircea, Bazele Inteligenţei Artificiale, Editura Tehnică,
Bucureşti, 1987
52. Marcu Florin, Marele Dicţionar de Neologisme, Editura Saeculum, Bucureşti,
2008
53. McInerny D. Q., Being Logical, Random House Trade Paperbacks, New York,
USA, 2004
54. Miclea Mircea, Psihologie Cognitivă – Modele teoretico-explicative, Editura
Polirom, Iaşi, 2003
55. Moore Brook Noel, Parker Richard, Critical Thinking, McGraw Hill Companies
Inc., New York, USA, 2004
56. Oakhill Jane, Garnham A. Gabriel, Mental Models in Cognitive Science, Lawrence
Erlbaum Associates Publishers, Sussex, UK, 1996
57. Penrose Roger, Mintea noastră de toate zilele, Editura Tehnică, Bucureşti, 2006
58. Robert J. Sternberg, Robert L. Roediger III, Diane Halpern, Critical Thinking in
Psychology, Cambridge University Press, London, UK, New York, USA, 2007
59. Roblin Jean, The Reading Fingers: The Life of Louis Braille, Louis Braille Center,
Washington, USA, 1933
60. Sălăvăstru Constantin, Teoria şi Practica Argumentării, Editura Polirom, Iaşi, 2003
61. Scientific American Magazine, Division of Nature America Inc., September, 2003
62. Smith E. Edward, Nolen-Hoeksema Susan, Fredrikson L. Barbara, Loftus R. Geof-
5
frey, Introducere în Psihologie, 2005, Editura Tehnică, Bucureşti
63. Sorensen Roy, A Brief History of Paradox, , Oxford University Press, New York,
USA, 2005
64. Stein Edward, Without Good Reason, Clarendon Press, Oxford, UK, 1997
65. Stenning Keith, Lambalgen Michiel, Human Reasoning and Cognitive Science:
Logical Foundation for Psychology of Reasoning, MIT Press, Cambridge, Massachusetts,
USA, 2008.
66. Stenning Keith, Seeing Reason; Image and Language in Learning to Think, Oxford
University Press, New York, USA, 2002
67. Sternberg J. Robert, Roediger III L. Henry, Halpern Diane, Critical Thinking in
Psychology, Cambridge University Press, London, UK, New York, USA, 2007
68. Tymoczko Tom, Henle Jim, Sweet Reason, Springer Verlag, New York, USA,
2000
69. Vaughn Lewis, The Power of Critical Thinking, Oxford University Press Inc.,
New York, USA, Oxford, UK, 2005
70. Vlastos Gregory, The Socratic Elenchus, Oxford Studies in Ancient Philosophy,
No.1/1985
71. Washburn Phil, The Vocabulary of Critical Thinking, Oxford University Press,
New York, USA, Oxford, UK, 2010
72. Wason Peter, Reasoning, în volumul: B.M. Foss, New Horizons in Psychology, pp.
63-71, 1966, Harmonds Worth, Penguins, London, UK
73. Wright Larry, Critical Thinking, , Oxford University Press, New York, USA, 2001
74. Wundt Wilhelm, Logik, , (3 vol.), Enke, Stuttgart, Deutschland, 1920
75. Ziembinsky Zbigniew, Ziemba Zdislaw, Practical Logic, Warszawa-Poland, Dor-
drecht-Holland, Boston, USA, 1976
E. Pentru înţelegerea bibliografiei, a temelor de Gândire Critică în Psihologie
şi rezolvarea exerciţiilor, se recomandă următoarele lucrări:
(1). Colman, A. M., Dictionary of Psychology, 2003, Oxford University Press, New
York, USA, Oxford, UK.
(2). De Agostini Enciclopedie de Filosofie şi Ştiinţe Umane, 2004, Editura All
Educational, Bucureşti.
(3). Flew, A., Dicţionar de Logică şi Filosofie, 1996, Humanitas, Bucureşti
F. Aspecte importante asupra subiectelor tratate
(1). Conceptele introductive (A): Gândirea critică în psihologie bazată pe logica
argumentării. Locul argumentării în gândirea critică. Istoria şi stadiul actual al gândirii critice
în psihologie. Înţelesul denumirilor „argument”, „inferenţă” şi „raţionament”.
(2). Concepte introductive (B): Problema descoperirii argumentelor. Precizări
speciale privind raţionamentele. Inferenţe deductive corecte ori incorecte. Raţionamentele
inductive.
(3). Gândirea critică şi ideea de formă logică: Forma logică, structură ideală a
conţinutului. Diversitatea formelor logice. Nivelul de generalitate şi de abstracţie al formelor
logice.
(4). Gândirea critică şi exigenţele logice fundamentale: Principiile logice şi prezen-
ţa lor tacită în argumentarea umană. Utilizarea spontană a principiilor de raţionare. Încălcarea
exigenţelor raţionării corecte. Erorile de raţionare.
(5). Gândirea critică în psihologie: Istoria logicii şi a psihologiei ca ştiinţe. Psiholo-
gismul şi logicismul. Raportul actual dintre logică şi psihologia raţionării. Psihologia cogniti-
vă.

6
 (6) Gândirea critică şi structura limbajului: Raportul dintre gândire şi limbaj. Stru-
ctura cuvântului în calitate de semn. Diferenţa dintre semn şi simptom în psihologie şi în me-
dicină.
(7) Gândirea critică despre formele limbajului şi ale vocabularului. Limbaj verbal
şi neverbal. Limbaj formal şi natural. Limbaje distincte ca nivel de generalitate. Formele şi
alcătuirea vocabularului. Felurile vocabularului.
(8) Gândirea critică în psihologie şi funcţiile principale ale limbajului: Funcţii se-
mantice şi funcţii pragmatice (legate de utilizarea ale limbajului). Trăsăturile de bază ale
limbajului.
(9). Gândirea critică şi statutul termenilor: Cuvânt şi termen. Termenul în gândirea
critică şi în psihologie. Intensiune, conotaţie, extensiune şi denotaţie a termenilor. Raporturile
extensionale şi intensionale dintre termeni.
(10) Gândirea critică şi sistematizarea informaţiilor: Structura definiţiilor în
cunoaşterea comună şi în cea psihologică. Definirea corectă. Clasificarea în viaţa obişnuită şi
în ştiinţă. Regulile clasificării. Erori de definire şi de clasificare.
(11) Gândirea critică şi propoziţiile categorice: Structura propoziţiilor categorice.
Tipuri de cuantori. Distincţia dintre propoziţii logice şi enunţuri lingvistice. Raporturi între
valoarea de adevăr a propoziţiilor categorice. Statutul extensional al termenilor.
(12) Gândirea critică despre inferenţele deductive imediate cu propoziţii
categorice: Conversiunea şi obversiunea propoziţiilor categorice şi validitatea lor. Combinaţii
între inferenţele imediate cu propoziţii categorice.
(13) Gândirea critică şi raţionarea silogistică: Scheme silogistice diferite. Restricţii
de argumentare silogistică. Abordarea cognitivistă a argumentării silogistice.
(14) Gândirea critică şi raţionarea cu propoziţii compuse Propoziţii simple şi
compuse. Operatori propoziţionali. Raţionamente ipotetico-categorice şi cele disjunctiv-
categori-ce. Psihologia raţionării cu propoziţii compuse. Raţionare naturală şi raţionare
artificială.
(15) Gândirea critică despre argumentarea inductivă: Inducţie şi deducţie.
Specificul raţionării inductive. Inducţia incompletă şi cea completă. Inferenţe inductive în
viaţa comună şi în ştiinţă. Erorile inductive. Psihologia raţionării inductive.
G. Recomandări pentru studiu
(1). Studentul va urmării atent parcurgerea şi însuşirea subiectelor tratate în fiecare
capitol, respectând în principiu timpul de studiu alocat acesteia care este de aproximativ 2 ore,
rezolvând exerciţiile şi problemele corespunzătoare.
(2) Stăpânirea adecvată a temelor de Gândire Critică în Psihologie, presupune ca
studentul ID să parcurgă şi să înţeleagă textele ataşate fiecărui capitol care în majoritatea lor
sunt traduse din lucrări străine, întrucât nu există lucrări româneşti de gândire critică în
psihologie.
(3). Fiecare capitol al cursului se referă la următoarele aspecte:
- ideile prezentate în capitol;
- cunoştinţe introductive;
- cunoştinţe aferente capitolului;
- un rezumat al capitolului;
- cuvinte cheie din respectivul capitol;
- exerciţii, probleme şi texte aferente respectivului capitol
Obs. 1. Rezolvarea corectă a exerciţiilor oferite, surprinderea ideilor din texte date îi
va atesta studentului ID că a înţeles corect subiectele tratate în lecţii.
Obs. 2. Fiecărui student ID i se recomandă ca soluţionarea problemelor şi rezolvarea
exerciţiilor ataşate să fie făcută cu „hârtia şi creionul” şi să determine cât mai complet ideile
cuprinse în textele aferente fiecărui capitol.
7
 Obs. 3. În cazul primul capitol, informaţia este divizată în două sau două părţi, pentru
a-i facilita studentului la ID o înţelegere cât mai bună a celor prezentate.
H. Teste de autoevaluare primară
(1). În blocul locuinţelor de serviciu există numai trei apartamente libere, Nr. 1, Nr. 2
şi Nr. 3, iar în bloc locuiesc exclusiv cinci angajate ale firmei: Cornelia, Felicia, Gabriela,
Elena şi Sanda, dar doar trei din ele deţin câte un animal de companie. În această situaţie, cele
cinci locatare ocupă apartamentele disponibile şi respectă neapărat următoarele şase condiţii:
(i). Unul din cele trei apartamente libere rămâne neocupat;
(ii). Locatarele ce au un animal de companie nu locuiesc în acelaşi apartament împre-
ună cu o locatară care nu are animal de companie;
(iii). Felicia nu locuieşte în acelaşi apartament cu Gabriela;
(iv). În apartamentul Nr. 1, nu locuieşte decât o singură fată;
(v). Elena are un animal de companie şi locuieşte cu o altă locatară;
(vi). Sanda nu are un animal de companie şi locuieşte în apartamentul 3;
Cerinţă: În situaţia descrisă de condiţiile (i)-(vi), se solicită să precizaţi camera în care
vor locui cele cinci viitoare locatare. Se precizează că din cele cinci variante înşirate mai jos
una singură este adevărată:
(A). În apartamentul 1 vor locui Felicia, Elena şi Cornelia, în apartamentul 2 va locui
Gabriela, iar în apartamentul 3 va locui sigur Sanda;
(B). Apartamentul 1 va rămâne neocupat, dar în apartamentul 2 vor locui Felicia,
Gabriela şi Elena, iar în apartamentul 3 vor locui Cornelia şi Sanda;
(C). Apartamentul 1 va rămâne neocupat, dar în apartamentul 2 vor locui Gabriela,
Elena şi Cornelia, iar în apartamentul 3 vor locui Felicia şi Sanda;
(D). În apartamentul 1 va locui Elena, în apartamentul 2 va locui Gabriela, iar în
apartamentul 3 vor locui Felicia, Cornelia şi Sanda;
(E). În apartamentul 1, vor locui Felicia şi Cornelia, în apartamentul 2 va locui
Gabriela, dar în apartamentul 3 vor locui Elena şi Sanda.
(2). Deoarece empatia este esenţială pentru ca oamenii să respecte anumite reguli mo-
rale care le impun să ignore deseori propriul interes pentru a face bine altuia, societăţile civi-
lizate nu ar putea exista în absenţa empatiei.
Cerinţă: Care din următoarele enunţuri este sigurul care redă o premisă cerută de ra-
ţionamentul de mai sus ?
(A). De obicei, lipsa empatiei conduce la fapte şi atitudini omeneşti care sunt în detri-
mentul unei societăţi civilizate;
(B). Societatea civilizată nu poate exista fără ca în alcătuirea ei să nu fie şi oameni
dispuşi uneori să-şi ignore interesul pentru a-i ajuta pe alţii;
(C). Dacă orice membru al societăţii este dispus să-şi ignore propriul interes pentru a-i
ajuta pe alţii, respectiva societate este una civilizată;
(D). În multe societăţi civilizate au apărut coduri de conduită şi reguli morale care
impun oamenilor să-i ajute pe alţii, ignorându-şi interesul lor;
(E). Oamenii care dau dovadă de empatie tind să-şi ignore propriul interes pentru a-i
ajuta pe alţii.
(3). Analizaţi cu atenţie textul de mai jos şi desprindeţi ideile importante la care se
referă autorul lui.
Gândirea critică poate fi atât de complicată pe cât doreşti să o faci. Savanţii situaţi în
prima linie a cercetării ştiinţifice sunt ajutaţi substanţial de gândirea critică. La fel sunt
medicii teoreticieni ori practicieni, juriştii sau oamenii de afaceri. În mod obişnuit, raţionarea

8
lor este realizată sub forma unor părţi simple pe care ei le grupează în autentice combinaţii
complexe. De pildă, genele proprii unui om îi determină culoarea părului, înălţimea,
specificul amprentelor lui digitale, tonalitatea vocii sale, înfăţişarea şi orice altă trăsătură
biologică caracteristică lui. Trăsăturile specifice oricărui om au rezultat din numai patru
substanţe chimice, simbolizate cu A. C, G şi T. Felul în care aceste substanţe sunt combinate
şi modul în care ele sunt ordonate, dau naştere la adevărate scheme genetice care includ,
posibil, sute de substanţe chimice de acest tip. În acest fel, substanţele menţionate determină
varietatea infinită a trăsăturilor prin care un om se deosebeşte de oricare din semenii lui.
În mod asemănător, gândirea critică este constituită din părţi simple, iar înţelegerea
acestora este cea mai bună cale de perfecţionare a raţionării proprii. Pentru această
perfecţionare sunt necesare asimilarea termenilor, a metodologilor de sistematizare a
informaţiilor de profil, a argumentelor deductive şi inductive, identificarea surselor unor
informaţii, descoperirea cauzelor şi a condiţiilor legate de producerea anumitor efecte,
operarea de explicaţii şi evaluări, stabilirea consecinţelor sau a referinţelor, asumarea unor
idei şi o atitudine activă şi chiar creativă. Înţelegerea şi exersarea operaţiilor presupuse de
gândirea critică este în măsură să uşureze orice fel de activitate practică sau teoretică. Scopul
principal pe care trebuie să-l urmărească cineva este câştigarea abilităţii de a face mai bine un
lucru şi nu doar acela de a şti că el există sau numai acela de a memora diferite idei despre el.
(Phil Washburn, The Vocabulary of Critical Thinking, 2010, Oxford University Press, New
York, USA, Oxford, UK)

9
 I. CONCEPTELE INTRODUCTIVE A

1. Gândirea critică bazată pe logica argumentării.

2. Istoria gândirii critice şi stadiul ei actual.

3. Înţelesul diferit al cuvântului „argument”.

3.1. În gândirea comună.

3.2. În psihologia generală.

3.3. În psihologia cognitivă.

3.4. În matematică.

3.5. În retorică.

3.6. În gândirea critică.

10
 I. CONCEPTELE INTRODUCTIVE A

Pe parcursul părţii A din primul capitol vor fi analizate următoarele subiecte:

1. Ce este gândirea critică şi care este rolul ei.
2. Istoria şi stadiul actual al gândirii critice în psihologie.
3. Sensul acordat cuvintelor „argument”, „inferenţă” şi „raţionament”.

În prima parte a capitolului dedicat conceptelor introductive, vom analiza câteva

probleme preliminare legate de gândirea critică din psihologie.

În aceste condiţii, pe parcurs vom trata temele din paragrafele de mai jos.
1. Gândirea critică bazată pe logica argumentării
Studiul raţionării umane realizat de gândirea critică şi de logica argumentării este
obligatoriu pentru orice om de ştiinţă, deoarece susţinerea sau avansarea unei idei are
totdeauna la bază, adeseori tacit, un raţionament. În activitatea curentă sau în cea savantă sunt
avansate diferite feluri de probe şi dovezi care sunt folosite ca premise pentru a înainta pe
baza lor diferite opinii, sugestii sau păreri, iar această manieră presupune utilizarea cel puţin
tacită sau explicită a unui raţionament sau a unui argument mai simplu ori mai elaborat.
În această ordine de idei, Asociaţia Psihologilor Americani, cunoscută şi sub sigla
„APA” (American Psychological Association), subliniază că argumentele sau inferenţele sunt
o trăsătură esenţială în abordarea problemelor de psi-hologie şi a oricărei probleme în general.
În plus, APA impune activităţii psihologilor să examineze provenienţa informaţiilor dintr-un
raţionament, chiar dacă ele ar fi tacite. Suplimentar, asociaţia psihologilor cere o diferenţiere
netă între informaţii teoretice şi experimentale, deoarece ele conduc la diferite inferenţe. De
aceea, APA reclamă totdeauna analiza atentă a oricărui text sau raport scris ori prezentat
verbal de cineva, indiferent de personalitatea acestuia, dar solicită tolerarea iniţială a
ambiguităţii şi impune ulterior cerinţa precizărilor necesare. În acest sens, se susţine că este
obligatorie admiterea definiţiilor şi a clasificărilor corecte, recunoaşterea celor incorecte şi a
regulilor nerespectate, ca şi o evaluare atentă a soluţiilor propuse, iar dacă aceasta se impune,
cere revizuirea lor. (Robert J. Sternberg, Robert L. Roediger III, Diane Halpern, Critical
Thinking in Psychology, 2007, Cambridge University Press, London, UK, New York, USA)
2. Istoria gândirii critice şi stadiul ei actual
Se apreciază că începuturile gândirii critice şi logicii argumentării datează tocmai din
antichitate, fiind considerat aproape unanim ca întemeietor al gândirii critice Socrate (c.470-
399 î.Hr.), deşi el nu utiliza explicit raţionamente, ci întrebări.
Primul savant antic care a explicat pe larg ideea de raţionament a fost însă Aristotel
(384-322 î. Hr.). În direcţia gândirii critice au fost realizate şi ulterior o serie de eforturi multi-
ple de către anumiţi învăţaţi din evul mediu şi chiar mult după aceea. De exemplu, unul din
iniţiatorii metodologiei şi gândirii moderne, René Descartes (1596-1650), susţinea:
Cunoaşterea ştiinţifică autentică
presupune îndoiala metodică
Cu toate acestea, termenul de „gândire critică” cu o încărcătură semantică nouă a
apărut abia prin anul 1940 şi el a fost introdus de specialiştii în teoria educaţiei de la
Columbia University din New York, care au evitat sistematic o prezentare a inferenţelor în
11
spiritul logicii formale sau de orice fel. Ulterior, la scurt timp după aceea, s-a înţeles că
gândirea critică nu poate fi total lipsită de logica argumentării, care este firească şi normală
pentru gândirea umană sănătoasă. Au apărut astfel, o serie de lucrări datorate unor specialişti
reputaţi în cele mai diferite discipline, care au înţeles bine importanţa gândirii critice
fundamentată pe o logică a argumentării amendată corespunzător câmpului lor de activitate.
Pe această linie, s-au înscris savanţi reputaţi pentru studiile lor în matematică, în
epistemologie şi chiar în retorică să trateze în lucrări de referinţă raţionamentele altfel decât
ele erau dezvoltate în ştiinţele formale, fără a renunţa deloc şi la metodele şi instrumentele
proprii ştiinţei pe care o servesc. În consecinţă, o serie de autori prestigioşi în mai multe
ramuri de cercetare ştiinţifică nu au evitat să prezinte în lucrările lor teoria generală a
argumentării, folosind în acest scop diferite simboluri şi scheme grafice evite iniţial de
pedagogi, dar cultivând în general spiritul gândirii critice şi al noii logici a argumentării.
Astfel de lucrări sunt şi cele menţionate aici:
(1). George Polya publică la Princeton University Press, în 1954, cartea
Mathematics and Plausible Reasoning, care a fost tradusă în română şi
publicată în 1962, la Editura Ştiinţifică din Bucureşti.
(2). Stephan Toulmin dezvoltă gândirea critică pe fondul epistemologiei
în cartea lui The Uses of Arguments, apărută în Anglia, la Cambridge Uni-
versity Press, în 1958.
(3). Chäim Perelman şi Lucie Olbrechts-Tyteca analizează retorica de pe
poziţia gândirii critice, în cartea lor Traité de l’Argumentation: La Nou-
velle Rhétorique, Press Universitaire de France, 1958
Din anul 1989 însă, chiar inteligenţa artificială devine interesată de gândirea critică
bazată pe logica argumentării şi a început să întreprindă studii sub denumirea de „logică ne-
monotonică”, prin care este numit un nou program de operare pentru calculatoarele din viitor.
Deschiderea gândirii critice spre o logică a argumentării adecvată a fost prevăzută şi de
savantul şi demnitarul român Titu Maiorescu, autor al unei cărţi de logică1, care spunea:
Don Quijote confunda morile de vânt cu uriaşii, iar
mulţi dintre noi confundăm uriaşii cu morile de vânt
Pe scurt, argumentele sunt inevitabile, chiar dacă ele sunt tacite, pentru a stabili cu
ajutorul lor dacă ideile noastre sau cele propuse nouă sunt adevărate, false sau dubitabile ori
trebuie să fie luate în seamă, dacă justificarea acelor idei ori propuneri sau a unui
comportament este corectă şi urmează a stabili ce atitudine decurge din acceptarea sau
respingerea lor.
3. Înţelesul diferit al cuvântului „argument”
Cu alte cuvinte, argumentul este unicul instrument teoretic propriu unui om normal
pentru a stabili pe o cale raţională dacă ideile sau atitudinile lui sau cele ce i-au fost propuse
ar fi acceptabile şi trebuie să le urmeze sau, dimpotrivă, ele se ar fi incorecte logic ori moral,
situaţie în care ele trebuie evitate. Atât în situaţiile obişnuite, cât şi în cele mai elevate,
cuvântul „argument” provine în limba română, fie din limba franceză de la „argument”, fie
direct din limba latină de la cuvântul „argumentum”. La nivel general, în gândirea critică
cuvântul „argument” este sinonim cu cel de „raţionament” şi cu cel de „inferenţă”, iar ideea
de demonstraţie este gândită ca un raţionament complex sau ca un autentic şir de inferenţe.
Frecvent, adesea în limba română şi nu exclusiv în ea, ideea de argument ori cea de inferenţă
sau de raţionament este folosită deseori şi cu alte înţelesuri. De exemplu, ideea de argumen-
tare şi cea de raţionament primeşte semnificaţii mai mult sau mai puţin diferite în domenii di-

1
Alexandru Surdu (ed.) Titu Maiorescu, Scrieri de Logică, 1958, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti
12
ferite precum:
3.1. În gândirea comună
Prin argument sau prin inferenţă se înţelege orice fel de idee sau atitudine fizică meni-
tă să impună o aserţiune sau o atitudine. De multe ori, prin argument se înţelege o simplă
dovadă, o întărire sau o sugestie pentru a adopta sau a respinge o poziţie ori o atitudine.
Alteori, prin argument se înţelege un simplu gest sau un comportament fizic prin care se
pretinde că ceva este autentic şi merită atenţie, ori dimpotrivă, este „rău” şi trebuie îndepărtat.
3.2. În psihologia generală
Argumentele sunt considerate deseori drept principala activitate teoretică umană, iar
alteori ca o activitate senzorială. În primul rând, psihologia generală înţelege prin raţionament
faptul că o persoană inteligentă îşi promovează propriile idei ori le combate pe cele ale altora.
O astfel de activitate mentală este însă influenţată de diferite alte fapte „psihice” pe fondul
cărora se derulează şi este influenţată de acestea, cum ar fi atenţia, memoria, sensibilitatea
individului şi alte trăsături de personalitate caracteristice lui etc. Pe de altă parte, procesul de
raţionare diferă de la o persoană la alta şi depinde radical de educaţia lui şi de starea de
sănătate a celui care construieşte argumentele. Totodată, psihologia generală consideră că prin
in-termediul argumentelor sale, cineva poate influenţa nu doar concepţiile altcuiva, ci chiar
com-portamentul acestuia.
3. 3. În psihologia cognitivă
Raţionamentele sunt tratate ca procesare mentală de informaţii, prin care se înţelege un
proces teoretic, care vizează desigur o modalitate individuală de realizare a acestei procesări,
făcând totuşi o diferenţă între procesarea informaţiilor în condiţiile simţului comun şi
procesarea lor în situaţia unui savant, dar inspirându-se din inteligenţa artificială şi din logica
argumentării. În această ordine de idei, psihologia cognitivă vizează diferenţa în raţionare
între un om normal şi un bolnav psihic, cu referinţă la calitatea procesului de argumentare, dar
nu neglijează că deseori raţionatorul care nu cunoaşte bine procesele de raţionare sau este
umbrit de satisfacerea unor interese speciale şi comite adesea intenţionat ori neintenţionat
erori logice, numite „sofisme” formale sau informale în folosirea argumentelor.
3. 4. În matematică
A fost introdusă o nouă semnificaţie a ideii de argument. Astfel, matematicienii înţeleg
adesea prin „argument” o „variabilă independentă a unei funcţii”, adică îi dau un sens total di-
ferit şi absolut formal. Cu toate acestea, ei folosesc totuşi termenul de „raţionament” sau pe
cel de „raţionare” pentru a indica procesul strict formal de demonstraţie matematică.
3. 5. În retorică
Argumentele sau inferenţele sunt considerate, în primul rând, instrumente de
persuasiune, de influenţare şi de convingere a altei persoane de anumite idei sau opinii. Ca
atare, rolul cuvintelor şi al expresiilor lingvistice speciale este valorificat ori utilizat de orator
sau de autorul textului retoric, fără a neglija folosirea metaforelor şi a cuvintelor mai rare, ori
a gesturilor şi a mimicii, încercând prin vorbirea şi gesturile sale să-l impresioneze pe cel
căruia i se adresează, exploatând meşteşugit până şi particularităţile lui psihice.
3. 6. În gândirea critică
Gândirea critică din psihologie se bazează pe logica argumentării, se inspiră din logica
tradiţională şi apreciază că raţionamentul este o structură ideală proprie minţii umane alcătuită
din două feluri de propoziţii cu rol diferit într-un argument. Astfel, unele din aceste propoziţii
au rolul de premise ale argumentului (cel puţin una) şi au menirea de a o întemeia pe alta, care
va fi concluzia respectivei inferenţe. Gândirea critică bazată pe logica argumentării apreciază
13
că forţa justificării concluziei depinde radical de puterea altei componente a inferenţei, numită
„relaţie de conchidere”, pe baza căreia premisele argumentului întemeiază concluzia lui.
Să presupunem că cineva îi adresează altcuiva întrebarea: „Pe ce te bazezi dumneata
când susţii că limba română este de origine latină?”, iar cel întrebat îi răspunde cu ajutorul
următorului argument:
Întrucât toate limbile romanice sunt de origine latină, iar româna
este o limbă romanică, rezultă că, limba română este de origine latină
Din textul încadrat, se observă că în structura acestui argument apar trei componente, care au
un rol diferit în alcătuirea oricărui raţionament.
(a). Mai întâi, este vorba de premisele argumentului, care acum sunt redate de propozi-
ţiile exprimate de enunţurile declarative următoare:
Toate limbile romanice sunt de origine latină
Româna este limbă romanică
(b). Apoi, în construcţia acestui raţionament apare şi concluzia sa:
Româna este limbă latină
(c). În sfârşit, legătura dintre premise şi concluzie introduce în alcătuirea fiecărui
argument, deci şi a acestuia, o relaţie specială de inferare, numită şi „relaţie de conchidere”,
cu ajutorul căreia din premisele menţionate este derivată concluzia raţionamentului. În cazul
nos-tru, relaţia de conchidere este redată de cuvintele:
Întrucât …, rezultă că …
astfel încât cuvântul „întrucât” introduce premisele argumentului, iar cuvintele „rezultă că”
introduc concluzia acestei inferenţe.
Trebuie precizat că aceste trei elemente caracterizează orice fel de raţionament
indiferent de natura lui, chiar dacă premisele, concluzia sau relaţia de conchidere sunt tacite şi
pot fi redate altfel, dar ele sunt importante pentru discuţia oricărei inferenţe. Dincolo de
această precizare despre înfăţişarea unui raţionament, premisele şi concluzia argumentului nu
apar totdeauna în această ordine ori nu sunt nici ele la fel de explicite ca în inferenţa luată ca
exemplu.

Rezumat
(1). Gândirea critică în psihologie bazată pe logica argumentării studiază explicațiile şi
argumentele (raţionamentele, inferenţele) care sunt folosite în ştiinţă ori în viaţa curentă
pentru justificarea unor idei.
(2). Istoria gândirii critice şi a logicii argumentării a debutat în Grecia antică cu 4
secole î. Hr., a fost intuită ulterior, iar într-o formă actuală a fost promovată începând de la
jumătatea secolului XX.
(3). În diferite domenii de cercetare şi în viaţa de toate zilele, cuvântul „argument” a
primit şi alte înţelesuri.
(4). Din perspectiva gândirii critice fundamentată pe logica argumentării, inferenţa
este un proces intelectual prin care concluzia este justificată ori dovedită pe baza unor premise
cu ajutorul unei relaţii de conchidere.

Cuvinte importante
1. Recomandările APA;
2. Istoria argumentării critice;

14
 3. Argumentare umană.
4. Inteligenţă Artificială;
5. Argument, inferenţă, raţionament;
6. Premise.
7. Concluzie.
8. Relaţie de conchidere.
Exemple:

Exemplul 1: Se cere analizarea adevărului următoarei afirmaţii:

„Logicienii din toate timpurile au cultivat în scrierile lor gândirea critică”

Soluţie: Afirmaţia nu este întrutotul adevărată. Gândirea critică a fost iniţiată

de Socrate, a fost sugerată în lucrările multor savanţi din evul mediu sau din epoca modernă
(Descartes ori Locke) şi a intrat în circulaţie abia în secolul al XX-lea. La început gândirea
critică nu era tratată pe baza logicii, mai târziu ea a transformat chiar logica formală şi s-a
fundamentat pe logica argumentării.

Exemplul 2: Se oferă un text şi se cere a stabili ideile prezentate de autorul lui:

O consecinţă a faptului de a nu gândi critic este pierderea propriei libertăţi. Dacă ac-
cepţi pasiv opiniile ce ţi-au fost transmise de familie sau de cultura ta, atunci acele opinii real-
mente nu-ţi aparţin. Dacă ele nu sunt într-adevăr personale şi le laşi să-ţi ghideze alegerile şi
acţiunile, atunci ele îţi determină viaţa însă nu tu. Opiniile întreţinute de tine îţi sunt proprii
doar dacă tu eşti cel care le-a examinat critic pentru a vedea dacă se sprijină sau nu pe o bună
raţiune.
Unii consideră că gândirea critică îi face pe oameni cinici, emoţional-reci, şi le restrân-
ge drastic creativitatea. Nu există însă nici un fel de temei sănătos pentru aşa ceva. În mod ne-
cesar, gândirea critică nu conduce la cinism. Ea poate suplimenta simţămintele noastre, aju-
tându-ne să le sortăm. În plus, gândirea critică nu ne limitează creativitatea, ci ne ajută să ne
perfecţionăm. (Lewis Vaughn, The Power of Critical Thinking, Oxford University Press, New
York, 2005).

Soluţie: În text, autorul insistă pe următoarele idei:

(a). Ne spune că a gândi critic înseamnă a te perfecţiona şi a nu prelua mecanic toate
ideile şi părerile altora, chiar dacă ar fi părinţii tăi;
(b). Autorul ne spune totodată că gândirea critică nu ne restrânge autonomia, dar ne
dezvoltă creativitatea, cunoştinţele şi sentimentele şi astfel, ne oferă posibilitatea de a fi liberi
şi de a ne perfecţiona.
Exerciţii şi probleme
I. Analizaţi şi explicaţi adevărul următoarelor aserţiuni:
1. Gândirea critică este specifică oricărui psiholog.
2. Între gândire critică în psihologie şi logică nu există nicio legătură.
3. Logica informală este un tip de gândire critică.

15
 4. Principala preocupare a logicii este relaţia mentală de decurgere a unei propoziţii
din alta sau din altele.
5. Toţi cei care au studiat gândirea critică s-au preocupat de logica argumentării.
6. Gândirea critică în psihologie a fost sugerată de APA.
7. În gândirea critică din psihologie, când spunem argument înţelegem şi inferenţă sau
raţionament.
8. Raţionarea este proprie oricărui om norma psihic.
9. Cuvântul „argument” are un înţeles diferit în ştiinţă sau în viaţa de toate zilele, care
nu coincide cu cel dat lui de gândirea critică în psihologie.
10. Orice raţionament este alcătuit din trei părţi indisolubile. Care sunt acestea?
11. Enunţ lingvistic şi propoziţie.
12. Inferenţele şi obţinerea de cunoştinţe.
II. Stabiliţi dacă următoarele texte exprimă sau nu o inferenţă:
1. Oamenii obişnuiţi consideră că în componenţa atmosferei există oxigen, dar savanţii
apreciază că în atmosferă există de asemeni şi alte gaze.
2. Pe lângă oxigen, în atmosfera terestră există şi gaze irespirabile sau nocive pentru
sănătatea oamenilor.
3. Toţi savanţii şi artiştii caută în lumea înconjurătoare relaţii de ordine, întrucât ei ca-
ută legături stabile între lucrurile pe care le întâlnesc.
4. Dumnezeu vrea binele oricărui lucru, întrucât a iubi un lucru înseamnă a vrea binele
acelui lucru şi este clar că Dumnezeu iubeşte tot ceea ce există (conform: Thoma d’Aquino,
Summa Theologica).
5. Fiecare meserie și fiecare investigație și, asemănător, fiece activitate și căutare este
gândită ca urmărind un bine. Pe acest temei, se poate pretinde că binele este acela către care
tind toate lucrurile (conform: Aristotel, Etica Nichomatică).
III. Analizaţi cu atenţie textele de mai jos, datorate unor renumiţi specialişti în dome-
niul gândirii critice, şi stabiliţi apoi principalele idei la care se referă autorii lor.
1. Din punct de vedere psihologic, a fi obiectiv înseamnă capacitatea de a reveni asu-
pra modului propriu de gândire şi de a-l examina critic. Examinarea critică de acest fel este, în
fond, un „proces de autodirecţionare şi autocorectare” a gândirii potrivit standardelor şi meto-
delor corecte de raţionare.
Aspectul social al obiectivităţii direcţionează gândirea dinspre logic (prezentarea coe-
rentă sau necontradictorie a ideilor) şi psihologic (examinarea critică a deciziilor luate) înspre
comunicaţional (a examina argumentele altora). Obiectivitatea în sens comunicaţional nu
presupune neutralitatea, nonpartizanatul sau indiferenţa, ci imparţialitatea în aprecierea argu-
mentelor celorlalţi. Astfel concepută, obiectivitatea reprezintă o atitudine pe care o adopţi faţă
de raţionamentele altora şi care este imposibil de realizat în lipsa unor abilităţi de argumenta-
re, precum:
(1). a identifica şi evalua argumentele auzite;
(2). a discerne cu claritate punctele de vedere susţinute;
(3). a înlătura ambiguitatea şi neclaritatea din expresiile utilizate;
(4). a ţine cont de diferitele contexte de argumentare.
Sporirea performanțelor gândirii este imposibilă în afara respectării unor reguli şi
strategii, întrucât acestea funcţionează ca standarde de acţiune. Validitatea acestor standarde
constituie obiectul de studiu al logicii generale, iar aplicabilitatea lor la problemele vieţii de zi
cu zi reprezintă domeniul logicii informale sau al gândirii critice. (Gheorghe Clitan, Gândire
Critică, Editura Eurobit, Timişoara, 2003)
2. Dintre toate instrumentele păstrate de savant în cutia sa cu unelte de succes,
probabil că cel mai valoros dintre ele este acela apt să producă o analiză critică a propriilor lui
argumente. A fi psiholog de succes înseamnă să înveţi să-ţi evaluezi propriile cercetări, cu atât
16
mai mult cu cât orice psiholog are capacitatea de a citi şi de a evalua critic cercetările altora.
A aborda critic propriile investigaţii este esenţial pentru a emite exigenţe destinate altor psiho-
logi care să fie luate în serios de către aceştia.
De ce este însă atât de dificilă evaluarea propriilor cercetări? Primul motiv este acela
că eşti de acord cu concluziile la care ai ajuns. Analiza ştiinţifică a dovedit că oamenii sunt
înclinaţi mai degrabă să accepte şi nu să critice argumentele lor înşişi cu care ei sunt de acord.
În plus, fiecare ştie bine ceea ce a susţinut în manuscrisul său. De exemplu, oricine ştie bine
că n-a citit toată literatura de specialitate pe care el avut-o la dispoziţie, că a realizat anumite
experimente ce „nu lucrează” în direcţia aşteptată de el şi, drept urmare, că le-a trecut cu ve-
derea în producerea lucrării sale sau ştie că probabil n-a investigat suficient de temeinic di-
ferite date pe care totuşi le-a inclus în manuscrisul său. Suplimentar, nu este exclus ca pe par-
cursul finalizării articolului, el să fi avansat un argument bine meşteşugit, dar să fi renunţat la
o parte dintre chestiunile dificile sau nesigure care s-au ivit pe parcursul cercetării sale. (B.A.
Spellman, J. LeLouche, R.A. Bjork, Making Claims in Papers and Talks, în volumul R.J.
Sternberg, H.L. Roediger III, D.F. Halpern, Critical Thinking in Psychology, Cambridge
University Press, Cambridge, UK, New York, USA, 2007)
3. Natura constructivă a percepţiei explică faimoase iluzii astronomice, de pildă,
canalele de pe Marte. Despre ele a vorbit prima dată, în 1877, astro-nomul italian Schiaparelli.
Au fost popularizate în perioada timpurie a secolului 20 de astronomul american Percival
Lowell, care a susţinut că acele canale au fost construite de o civilizaţie marţiană avansată
tehnologic. În 1975, Carl Sagan şi Paul Fox au comparat hărţile canalelor marţiene cu
imaginile culese de Mariner 9, care fotografiase întreaga suprafaţă a planetei Marte.
Examinarea actuală a suprafeţei planetei Marte a dovedit că acolo nu există nici un fel de
canale şi alte aspecte care ar putea explica ceea ce ne-au relatat Schiaparelli şi Lowell. Ca
atare, de unde au apărut canalele marţiene? Sagan şi Fox spun: „vasta majoritate a canalelor
pare a fi în cea mai largă măsură autogenerată de observatorii vizuali din şcoala canalelor, iar
date fiind dificultăţile de observare, sunt exemple de monumentale imprecizii ale sistemului
ochi – minte – acţiune caracteristic omului.” (Terence Hines, Pseudoscience and the
Paranormal, Prometheus Books, New York, USA, 2003).

17
 I. CONCEPTELE INTRODUCTIVE B

1. Problema descoperirii argumentelor.

2. Precizări speciale privind dezvăluirea raţionamentelor.

3. Inferenţe deductive corecte sau incorecte.

4. Raţionamentele inductive.

18
 I. CONCEPTELE INTRODUCTIVE B

Pe parcursul părţii B a primului capitol vor fi analizate următoarele subiecte:

1. Expresii lingvistice speciale pentru redarea unui argument.
2. Rolul schemelor formale în exprimarea structurii unui raţionament.
3. Diferenţa dintre construcţia în plan lingvistic a unui argument şi alte feluri de
expresii lingvistice.
4. Argumentarea deductivă reală şi cea înşelătoare.
5. Varietăţi de raţionare în viaţa obişnuită şi în cunoaşterea ştiinţifică

Drept urmare, în a doua parte a capitolului iniţial vor fi luate în considerare temele
discutate pe parcursul primei părţi a acestui capitol introductiv.

Mai exact, acum ne vom ocupa de problemele repartizate pe următoarele paragrafe.

1. Problema descoperirii şi reprezentării argumentelor
De multe ori identificarea unui raţionament este facilitată de prezenţa în textul lui a
unui indicator de argumentare care, după rolul lui în inferenţă, poate fi de mai multe feluri:
(1). Indicator de premise. Exemple: „datorită faptului că ..., de aceea ...,” „deoarece ...,
întrucât ...”, „pentru că ...”, „pornind de la ...”, la care se pot adăuga şi mulţi alţii;
(2). Indicator de concluzie. Exemple: „astfel că ...”, „aşadar ...”, „ca atare ...”,
„conchidem că ...”, „deci ...”, „în concluzie ...”, „prin urmare ...”, „reiese că
...”, „rezultă că ...”, etc.
(3). Indicatorul relaţiei de raţionare, Exemple: „întrucât ..., rezultă că ...”, „pornind de
la ...”, „reiese că ...”, „dacă ..., atunci ...” şi mulţi alţii.
De pildă, se poate observa că în argumentul luat ca exemplu de raţionare a fost utilizat
indicatorul „întrucât ..., rezultă că ...”, numit şi „indicator de argument”. Raţionamentul iniţial
poate fi însă reformulat şi astfel:
Româna este limbă latină, deoarece româna este limbă
romanică şi toate limbile romanice sunt de origine latină
Se poate observa că în cazul acestei reformulări a inferenţei iniţiale, s-au produs două
schimbări: pe primul loc apare acum concluzia acelui raţionament, iar indicatorul de premise
„deoarece”, a substituit indicatorul relaţiei de argumentare „întrucât ..., rezultă că ...” din
exemplul de argument anterior şi indică acum premisele raţionamentului. Această inferenţă
poate fi reformulată astfel încât în alcătuirea ei să apară şi alt indicator:
Dacă româna este limbă romanică şi toate limbile romanice sunt
de origine latină, atunci româna este de origine latină
După cum se poate observa, acest argument a fost reconstruit în maniera în care
proceda Aristotel (383-322 î.Hr.) pentru a formula silogismele, considerat unanim ca fondator
al logicii (Organon, volumul doi, 1958, Editura Ştiinţifică, Bucureşti). În această nouă
reformulare a inferenţei iniţiale s-au produs încă două modificări, pe lângă înlocuirea
indicatorului relaţiei de conchidere. Astfel, premisele argumentului iniţial şi-au schimbat locul
şi cuvântul „iar”, care lega iniţial premisele inferenţei, a fost substituit cu conjuncţia „şi”, care
îndeplineşte aici exact acelaşi rol. Pe de altă parte, în multe manuale de logică se recurge şi la
următoarea reconstrucţie a silogismului aristotelic de mai sus:
19
 Toate limbile romanice sunt de origine latină
Româna este limbă romanică
Limba română este de origine latină
în care a apărut o altă schimbare, deşi premisele au fost ordonate la fel ca în raţionamentul
silogistic iniţial. De această dată, relaţia de conchidere (raţionare) a fost substituită de o
simplă linie, ca la adunare, deasupra căreia se află premisele inferenţei şi după care este
inserată concluzia ei.
În multe cărţi de gândire critică fundamentată pe logica argumentării, termenii de bază
ai unui raţionament silogistic ori ai unei alte inferenţe pot fi redaţi simbolic cu ajutorul
literelor din alfabetul latin devenite în acest fel simboluri logice. Procedând astfel, din
inferenţa dată se obţine o schemă de argumentare oarecum formală, iar în această schemă de
inferenţă semi-formală, relaţia de conchidere a fost înlocuită tot printr-o linie, asemănător
schemei de inferenţă dată mai sus, unde este exprimată concret şi semnificaţia termenilor de
bază ai acestui silogism. Premisele lui pot fi inversate pentru a pune în evidenţă tranzitivitatea
de la termenii premiselor la cei ai concluziei, caracteristică unui silogism obişnuit. Adică,
putem proceda după următorul model, indicând schema formală de raţionare a silogismului
concret dat iniţial şi a schemei sale semiformale de argumentare:
A este C
C este B
A este B
Este clar că în această schemă de inferenţă, premisele raţionamentului au fost
inversate, iar în locul termenilor au fost utilizate ca simboluri litere ale alfabetului latin.
Această schemă de conchidere sugerează clar tranzitivitatea de la premise la concluzie.
Suplimentar, literele-simbol preferate de gândirea critică din psihologie bazată pe logica
argumentării, care au luat locul cuvintelor din raţionamentul anterior, au înlocuit respectivele
expresii lingvistice concrete din argumentul deductiv folosit ca exemplu, în felul următor:
- A apare în locul expresiei „limba română”,
- B a înlocuit expresia „limbă de origine latină”,
- C care nu mai apare în alcătuirea concluziei, dar el se face trecerea de la premise la
concluzie, iar în schema de inferenţă, C a substituit expresia „limbă romanică” şi a asigurat
obţinerea concluziei.
2. Precizări speciale privind descoperirea argumentelor
Deşi exemplele de până acum sunt clare, indiferent dacă ele sunt exprimate prin
expresii lingvistice româneşti sau cu ajutorul unor simboluri din alfabetul limbii latine,
problema descoperirii unui argument în vorbirea obişnuită ori în componenţa unui text scris
este de multe ori extrem de dificilă pentru o persoană obişnuită, pentru că există multe
paragrafe sau expuneri verbale care exprimă un proces de raţionare, dar în alcătuirea lor nu
apar deloc indicatori de argumentare, cum ar fi şi următorul:
Se ştie că limba română este limbă romanică şi că limbile romanice
sunt de origine latină, aşa că afirm: şi româna este de origine latină
În plus, nu trebuie neglijat nici faptul că multe texte care conţin expresii lingvistice
care pot indica o inferenţă, dar care nu conţin de fapt un argument, aşa cum ar fi şi următorul
enunţ:
El a răcit deoarece a ieşit fără să se îmbrace
corespunzător frigului de afară
Acest enunţ vorbeşte despre cauza îmbolnăvirii persoanei care a ieşit neîmbrăcată pentru vre-
mea rece de afară, adică explică de ce a răcit. Deşi el conţine cuvântul „deoarece”, numit an-

20
terior „indicator de premise”, enunţul nu exprimă o inferenţă, însă în schimb pune în evidenţă
o cauză a stării precare de sănătate.
Mai mult decât atât, întâlnim şi alte construcţii lingvistice care conţin expresii ce redau
un indicator de argument, dar ele exprimă cu totul altfel de structuri sau propoziţii logice, aşa
cum este şi textul:
Dacă plouă, atunci îmi iau umbrela
care redă o propoziţie compusă numită „condiţional”, adică o relaţie de succesiune de la
propoziţia „plouă” sau de la evenimentul descris de ea, la propoziţia ori la evenimentul „îmi
iau umbrela”, prezentat în a doua propoziţie.
Din exemplele de mai sus rezultă evident că pentru descoperirea unui raţionament sau
a unui alt tip de relaţie este absolut necesar ca persoana care citeşte un text sau participă la o
discuţie să deţină competenţele necesare pentru a distinge între două situaţii total diferite
posibil să fie descrise de cineva. Astfel este important să se diferenţieze între a dovedi sau a
demonstra ceva, situaţie în care interlocutorul va considera că este vorba de cel puţin un
raţionament şi între doar a explica, a scoate în evidenţă sau a clarifica o idee sau o intervenţie
insuficient de bine înţeleasă, caz în care nu poate fi vorba de un argument în sensul autentic al
cuvântului.
Cu alte cuvinte, a fi apt să identifici un argument (un raţionament sau o inferenţă),
înseamnă să dispui de competenţa de a-i specifica premisele, concluzia şi relaţia de
argumentare din acel raţionament, dar şi valoarea de adevăr a propoziţiilor din alcătuirea lui,
iar dacă este nevoie ori dacă ni se cere, trebuie să reconstruim schema de inferenţă a
respectivului argument. Aceste lucruri pot fi dificile mai ales în situaţia unei demonstraţii care
presupune un şir de raţionamente, pentru că în acest caz este vorba de un demers intelectual
uneori extrem de complex, iar fără a fi familiarizat cu exigenţele logice de raţionare, cu
descoperirea argumentelor „bune” şi a erorilor de raţionare (a sofismelor) intenţionate sau
neintenţionate, acest lucru devine în mare parte imposibil.
3. Inferenţe deductive corecte sau incorecte
Corectitudinea raţionării, numită şi „validitate”, este indiscutabil o condiţie esenţială
pentru siguranţa adevărului concluziilor argumentării deductive. Adevărul concluziei nu este
nici pe departe singurul fapt capabil să ne dovedească validitatea raţionamentului sau că
premisele din care ea a fost derivată sunt cu certitudine adevărate. Astfel, schema de raţionare
de mai sus este un exemplu formal de raţionare validă. Să presupunem, că literele-simbol din
această schemă de raţionare primesc o altă interpretare. De pildă, în locul lui A punem
cuvântul „mere”, pe B din schema de raţionare să-l înlocuim cu expresia „fructe comestibile”,
iar pe C din aceiaşi schemă îl substituim cu cuvântul limbii române „pere”. În aceste condiţii,
din schema de raţionare de mai sus, a cărei validitate este indiscutabilă, obţinem următorul
exemplu de silogism:
Merele sunt pere, iar perele sunt fructe comestibile
De aici, rezultă că merele sunt fructe comestibile
sau, după schema semi-formală de prezentare specifică argumentului silogistic din textul
încadrat mai sus şi manualelor de logică, din acest argument obţinem următorul raţionament
deductiv tot concret însă în formă clasică:
Merele sunt pere
Perele sunt fructe comestibile
Merele sunt fructe comestibile
Din această nouă formă de redare a unui raţionament indiscutabil corect, în schema de
argumentare concluzia este aşezată sub premise ca la adunare. Mai important este însă faptul
că am obţinut un exemplu de raţionament în care concluzia este sigur o propoziţie adevărată,
21
în timp ce premisele din care ea a fost derivată au o valoare de adevăr diferită: astfel, dacă a
doua premisă este neîndoielnic adevărată (Perele sunt fructe comestibile), prima din ele este
cert falsă (Merele sunt pere). Acest exemplu de argumentare construit pe fondul unei scheme
simbolice de raţionare corectă ori validă ne probează destul de evident că adevărul concluziei
nu este nici pe departe un temei absolut suficient pentru a pretinde că şi premisele din care a
fost derivată sunt în totalitatea lor sigur propoziţii adevărate. Explicaţia este că argumentele
valide cu premise diferite ca valoare de adevăr pot produce şi o concluzie falsă.
Delfinii sunt animale marine
Animalele marine sunt peşti
Delfinii sunt peşti
Din ultimele două exemple reiese cu prisosinţă că nu ne putem baza pe valoarea de adevăr a
concluziei pentru a stabili adevărul premiselor sau validitatea raţionamentului deductiv prin
care a fost obţinută respectiva concluzie. După cum rezultă din al doilea argument deductiv,
este suficient, de exemplu, să-l înlocuim pe A din schema de argumentare validă de mai sus
cu cuvântul „delfini”, pe B să-l înlocuim cu expresia generală „animale marine”, iar pe C să-l
substituim cu „peşti”. Într-adevăr, concluzia ultimului argument valid este propoziţie falsă,
„Delfinii sunt peşti”, iar ea a fost derivată din două premise diferite ca valoare de adevăr: în
timp ce propoziţia „Delfinii sunt animale marine” este sigur adevărată, cealaltă premisă,
respectiv „Animalele marine sunt peşti”, este o propoziţie indiscutabil falsă, întrucât ea spune
de fapt că toate animalele marine sunt peşti.
Din compararea acestor două exemple concrete de inferenţe deductive construite pe
fondul aceleiaşi scheme formale valide, reiese destul de clar că nu ne putem baza pe adevărul
ori falsitatea concluziei pentru stabili adevărul sau falsitatea premiselor din care ea a fost
derivată. Cu alte cuvinte, acest fapt este evident pentru că un raţionament deductiv valid
concret în care cel puţin o premisă este falsă poate fi neconcludent însă, dimpotrivă, orice
argument deductiv valid ale cărui premise sunt integral propoziţii adevărate va fi un
raţionament concludent. Pe această bază, putem susţine că numai raţionamentele deductive
concrete care sunt concludente şi valide ne conduc inevitabil de la premise adevărate la
concluzii sigur adevărate, iar pentru a clarifica autenticitatea acestui fapt să luăm în
considerare şi următorul silogism concret:
Depresia provoacă disconfort şi se ştie că orice tulburare psihică
conduce la disconfort. Prin urmare, depresia este tulburare psihică
căruia îi corespunde schema formală de argumentare de mai jos:
A este C
B este C
A este B
în care litera A este un simbol pentru termenul „depresie”, B pentru „tulburare psihică”, iar
cuvântul „disconfort” pentru litera C. Într-o nouă interpretare pentru A, B şi C, această
schemă formală de argumentare ne duce la un alt silogism concret:
Se ştie că durerile de cap produc disconfort, iar tulburările psihice
generează disconfort. Deci, durerile de cap sunt tulburări psihice
Deşi noul silogism are premise adevărate, se poate remarca destul de uşor că el are o
concluzia falsă. Mai precis, enunţul „Durerile de cap sunt tulburări psihice”, redă o propoziţie
falsă, întrucât acest exemplu de silogism a fost construit prin valorificarea ultimei scheme
formale de argumentare, care este nevalidă. Mai precis, enunţul „Durerile de cap sunt
tulburări psihice”, care redă concluzia acestui raţionament deductiv, poate fi transformat fără
a-i modifica înţelesul, într-o construcţie lingvistică standard de felul „Orice durere de cap este
re-zultatul unei boli psihice”, care redă absolut aceiaşi propoziţie falsă ca şi cel despre delfini.
22
 Sub aspectul concludenţei lor, deşi situaţia argumentării de mai sus pare oarecum pa-
radoxală, raţionamentele deductive în general nu sunt numai valide sau nevalide (logic-core-
cte sau logic-incorecte), dar ele sunt şi concludente sau neconcludente, aşa cum rezultă şi din
următorul tabel:
Relaţie de
Inferenţe deductive Premise Concluzie
conchidere
Concludente Adevărate Adevărată
Valide Măcar Necesară
una falsă
Neconcludente Adevărate
?
Nevalide Măcar Nenecesară
una falsă
Altfel spus, în primul exemplu de raţionament deductiv ne-am bazat pe premise adevă-
rate şi am obţinut din ele o concluzie adevărată, iar în al doilea raţionament deductiv am
plecat tot de la premise adevărate, dar am obţinut o concluzie indiscutabil falsă. În această
situaţie în care ambele raţionamentele deductive concrete au valorificat aceleiaşi schemă
formală şi amândouă se bazează pe premise adevărate, dar într-unul am obţinut o concluzie
adevărată, iar în al doilea am derivat o concluzie falsă şi rezultă că schema de raţionare
respectivă este nevalidă, iar concludenţa ei este dubitabilă.
Pentru a întări această aserţiune, să notăm că în ultimele exemple de raţionamente
deductive, relaţia de argumentare nu este necesară şi tocmai această situaţie a făcut ca în
prima inferenţă să obţinem o concluzie adevărată, iar în a doua o concluzie falsă. Prin urmare,
concluzia argumentului deductiv este cu necesitate o propoziţie adevărată numai dacă raţiona-
mentul deductiv satisface următoarele două condiţii:
(1). Argumentul deductiv este clădit pe o schema de conchidere validă;
(2). Premisele inferenţei deductive sunt integral propoziţii adevărate.
4. Raţionamentele inductive
Deseori, suntem obligaţi să folosim inferenţe despre care nu putem pretinde sub niciun
motiv că ar fi valide sau nevalide precum cele deductive. Asemenea inferenţe poartă numele
de „raţionamente inductive”, iar premisele lor conferă totdeauna concluziei derivată din ele un
grad de probabilitate mai mare sau mai mic, fără a o transforma pe acesta într-o certitudine.
Situaţia aceasta se datorează faptului că în argumentele inductive relaţia de conchidere nu este
niciodată necesară cum se întâmplă adesea în raţionamentele deductive, iar aceasta înseamnă
că premisele inferenţelor inductive nu sunt deloc suficiente pentru susţinerea concluziei.
Tocmai această calitate a relaţiei de conchidere din raţionamentele inductive face ca
din premise indiscutabil adevărate să fie derivată o concluzie care ar putea fi adevărată, cel
puţin până la probe contrarii. Iată un argument inductiv ce ar fi datorat, să spunem, unui
împătimit jucător de zaruri:
Întrucât la primele opt aruncări ale zarului am obţinut exclusiv
numere pare, sunt sigur că la a noua aruncare obţin tot un număr par
Acest argument este un prim exemplu simplu de raţionare inductivă în care relaţia de
conchidere este evident nesigură sub aspectul puterii ei logice de a impune concluzia. Cu alte
cuvinte, adevărul concluziei este probabil, deşi ea a fost derivată din premise sigur adevărate.
Din această cauză, chiar dacă relaţia de conchidere ar fi exprimată tot cu ajutorul indicatorul
„întrucât ..., rezultă că ...”, ca şi în situaţia primului exemplului de inferenţă deductivă şi chiar
dacă premisele lui sunt indiscutabil adevărate, concluzia derivată din ele este incert adevărată,
dacă nu chiar falsă, întrucât nu este o certitudine ca în cazul raţionamentelor deductive valide.

23
 Mai exact, niciodată premisele unui argument inductiv nu oferă un temei suficient
concluziei derivată din ele. Explicaţia acestei particularităţi importante a inferenţelor
inductive, probabilitatea valorii de adevăr a concluziei lor, reiese din faptul că concluzia unui
raţionament inductiv depăşeşte cumva premisele adevărate din care a fost obţinută. Acesta
este motivul esenţial pentru care adevărul premiselor unui raţionament inductiv nu justifică
suficient nici adevărul şi nici falsitatea concluziei sale. De fapt, în situaţia argumentelor
inductive relaţia de conchidere care asigură derivarea concluziei din premise este nesigură.
În aceste condiţii, premisele suplimentare adăugate ulterior pot întări încrederea în
adevărul concluziei, dar şi o pot slăbi. Niciodată însă premisele unui argument inductiv nu pot
să facă din adevărul premiselor un temei indubitabil pentru adevărul sau pentru falsitatea
concluziei. Cu alte cuvinte, deşi raţionamentele inductive, indiferent dacă sunt elaborate de un
sa-vant ori de un om obişnuit, nu pot fi valide sau nevalide după modelul celor deductive, însă
inferenţele inductive pot fi totuşi mai puternice ori mai slabe. Să presupunem că o persoană
încearcă să o convingă pe alta de oportunitatea de a merge împreună la schi, cu ajutorul
argumentului inductiv de mai jos:
Altitudinea ridicată şi vremea rece din timpul iernii au dus
mereu la ninsori abundente în zona montană. Deci, în ianuarie,
când propun să mergem la schi, va fi zăpadă la munte.
Desigur, că în dorinţa sa de a-l convinge pe partenerul său să accepte vacanţa la schi,
persoana care a formulat acest argument inductiv va adăuga la cele deja spuse o serie de
informaţii ce sunt menite să crească încrederea celui căruia i se adresează în autenticitatea
concluziei acestui raţionament inductiv. Astfel, informaţiile suplimentare despre abundenţa
ninsorilor din perioada iernii în zona respectivă, cele despre vremea rece sau despre frecvenţa
precipitaţiilor în luna ianuarie din zona în care ar trebui să aibă loc excursia şi altele asemenea
lor, vor fi informaţii suplimentare care întăresc destul de mult încrederea adresantului în
adevărul concluziei acestui argument inductiv.
În schimb alte informaţii suplimentare referitoare la efectele negative ale încălzirii
globale ori acelea care privesc masivele defrişări de copaci din regiunea unde autorul
raţionamentului inductiv intenţionează să planifice excursia celor două persoane, vor reduce
sensibil puterea relaţiei de conchidere a acestui raţionament inductiv şi vor diminua
încrederea ipo-teticului său adresant în adevărul propunerii avansată de el.
Pentru a pune cât mai clar în evidenţă modificările suferite de probabilitatea
adevărului concluziei raţionamentului inductiv dat ca ultim exemplu şi de fapt a relaţiei lui de
conchidere propunem următorul tabel, din care reiese că ea rămâne probabilă deşi această
probabilitate se modifică:
Informaţii Probabilitatea relaţiei Raţionament
suplimentare de conchidere inductiv
Favorabile Mai
Creşte
concluziei puternic
Defavorabile Mai
Descreşte
concluziei slab

Rezumat
1. Indicatori de argumentare şi folosirea lor în alte construcţii lingvistice.
2. Schemele formale de raţionare şi calitatea raţionamentelor.
3. Argumente deductive corecte (valide) şi incorecte (nevalide)
4. Raţionarea inductivă şi probabilitatea concluziei lor.

24
 Cuvinte importante
(1). Indicatori de raţionare.
(2). Inferenţe şi explicaţii.
(3). Argumente deductive valide.
(4). Argumente deductive nevalide.
(5). Scheme de conchidere.
(6). Inducţie puternică.
(7). Inducţie slabă.
Exemplu de exerciţii şi probleme

Exemplu: Se dă expresia „dacă …, atunci …” şi se cere să se stabilească dacă ea

corespunde unui indicator de raţionare.

Soluţie : Expresia „dacă …, atunci …” redă uneori un indicator al relaţiei de

conchidere dintr-o inferenţă deductivă. De exemplu, această expresie era folosită de Aristotel
pentru a exprima silogismele. Sub aspectul acestor cuvinte, nici un indicator de argumentare
nu este însă un criteriu sigur că textul în care apare redă neapărat o inferenţă. Astfel, de multe
ori expresia lingvistică „dacă …, atunci …” exprimă o succesiune de la evenimentul descris
de propoziţia p la cel descris de q. Cu alte cuvinte, deseori expresia lingvistică „dacă …,
atunci …” indică o propoziţie compusă numită „condiţional”şi care este alcătuită din două
propoziţii mai simple.
Exerciţii şi probleme
I. Explicaţi dacă următoarele aserţiuni redau sau nu propoziţii adevărate.
1. Toate enunţurile care conţin expresii corespunzătoare unui indicator de argumentare
redau sigur o inferenţă.
2. Argumentele deductive pot fi corecte sau incorecte.
3. Indicatorii de argumentare sunt de mai multe feluri.
4. Locul în care apare un indicator de inferenţă indică precis premisele şi concluzia
acelui raţionament.
5. Indicatorii relaţiei de conchidere diferă de la o inferenţă deductivă la una inductivă.
6. Orice raţionament deductiv logic-corect este valid.
7. Orice raţionament deductiv valid este o inferenţă concludentă.
8. Orice inferenţă deductivă concludentă este validă.
9. Orice raţionament deductiv valid are premise adevărate.
10. În viaţă şi în ştiinţă se folosesc multe inferenţe inductive.
11. Adevărul concluziei unui raţionament inductiv se poate modifica.
12. Argumentele inductive sunt puternice ori slabe, în dependenţă de conţinutul
premiselor.
13. Numai începătorii în cunoaşterea sistematică folosesc inferenţe inductive.
14. Ştiinţele experimentale şi viaţa curentă îşi bazează generalizările pe inferenţe
inductive.
II. Stabiliţi dacă enunţurile de mai jos redau o inferenţă deductivă validă
sau nevalidă ori un raţionament inductiv.
1. Dacă Dan şi Mihai au aceiaşi prieteni, iar Adrian este prieten cu Mihai, rezultă că
Adrian este prieten şi cu Dan.
25
 2. Presupunând că persoana este perfect sănătoasă, comportamentul ei se bazează
aproape mereu pe argumente, deoarece fiecare dintre noi dispune de informaţii despre faptele
pe care se bazează comportamentul nostru, aşa încât, pentru a oferi un sens activităţilor
noastre şi a anticipa ce urmează să se întâmple, ar trebui să formulăm premise şi din ele să
derivăm concluzii.
3. Întrucât afecţiunea psihică a acestui pacient seamănă perfect cu cea avută de
persoana care s-a prezentat ieri la consult, trebuie să-i recomand şi lui tratamentul recomandat
pacientului de ieri.
4. Dacă un bolnav psihic s-a vindecat perfect cu tratamentul recomandat de
psihoterapeut şi în cazul lui nu s-a comis nici un fel de eroare privind diagnosticul dat şi
remediul recomandat, conchid că acest bolnav psihic trebuie să consulte acelaşi psihoterapeut.
5. Cu cât este mai lung un pendul gravitaţional cu atât timpul oscilaţia pendulului este
mai mare. Prin urmare, cu cât este mai lungă tija pendulului unui ceas clasic, cu atât acel ceas
va merge mai încet.
6. Tratatul de psihologie oferit de editura aceasta conţine un studiu detaliat despre
bolile psihice şi despre abordarea lor, iar tratatul de psihologie scos recent de o altă editură
conţine, la rândul său, o prezentare detaliată a tratamentului şi a detaliilor bolilor psihice,
conchid că ar fi o risipă de bani să cumpăr şi noul tratat de psihologie.
III. Analizaţi cu atenţie textele de mai jos şi detectaţi ideile pe care le conţine cu privi-
re la argumentare şi explicare:
1. Amintirile mărturiilor vizuale sunt de o notorie irelevanţă. Un motiv principal este
că amintirea unui eveniment văzut poate fi alterată, mai ales, dacă ulterior înregistrării lui sunt
recepţionate noi informaţii legate de respectivul eveniment. Cercetarea ştiinţifică de
specialitate arată că cele memorate se pot modifica. Vei fi însă sincer convins că memoria
alterată este chiar memoria originală. În mod repetat, studiile de specialitate au pus în
evidenţă acest fenomen. Odată, un bărbat (pe care îl voi numi Mike) s-a nimerit să fie martor
la un furt armat dintr-un magazin de produse tehnico-sanitare. Hoţul a cotrobăit talmeş-
balmeş prin magazin, vânturând o armă argintie. Finalmente, el a furat toţi banii. Apoi, ca un
fel de reacţie tardivă, hoţul a înşfăcat un calculator de mână şi un ciocan, pe care le-a îndesat
în rucsac în timp ce părăsea în grabă magazinul. Poliţia a fost alertată imediat, însă până la
sosirea poliţiştilor, martorul evenimentului a discutat cu o cumpărătoare (pe care o voi numi
Maria) şi ea martoră la furt. Maria i-a relatat lui Mike că l-a văzut pe hoţ înşfăcând
calculatorul şi o şurubelniţă pe care le-a înghesuit în rucsac în momentul fugii din magazin.
Poliţiştii veniţi la faţa locului l-au interogat pe Mike, care le-a descris cu anumite detalii cum
s-a petrecut furtul: Mike le-a relatat despre arma argintie, despre banii şi calculatorul luate de
hoţ. Poliţiştii i-au spus lui Mike că au auzit că hoţul luase şi o unealtă şi l-au întrebat: Aţi
observat ce fel de unealtă a fost, un ciocan sau o şurubelniţă?, Mike a răspuns ferm: O
şurubelniţă! (Elisabeth Lofts, Hunter G. Hoffman, Misinformation and Memory: The
Creation of New Memories, Journal of Experimental Psychology, General, 118 (1), martie
1989, pp.100-104)
2. Cunoaşterea noastră este constant revizuită şi noi competenţe trebuie să le
înlocuiască pe cele vechi. Ce trebuie oare să ştie studenţii noştri pentru a fi capabili să
gândească critic şi cum îi putem sprijini să cunoască acest fel de gândire şi să o aplice?
Înainte de răspunde la această întrebare, să ne gândim la vieţile curente şi la cele din
viitor ale studenţilor noştri şi, în general, a celor din orice facultate. Conform unor treceri în
revistă diferite, studenţii unei facultăţi petrec multe ore din zi accesând toată ziua site-ul Fa-
cebook, ocupându-se de e-mailuri şi de IMing-uguri (adică, trimiţând mesaje acelora care nu
sunt preocupaţi să comunice prin intermediul tehnologiei mediatice). Rareori, aceşti studenţi
sunt deconectaţi de la internet. Intră în sala de clasă discutând cu alţii prin intermediul micilor
dispozitive wireless sau cântă împreună cu muzica auzită direct cu ajutorul căştilor amplasate

26
în urechi. Mulţi dintre actualii studenţi petrec echivalentul unei zile din săptămână cu jocuri
online, unele dintre ele fiind atât de complicate încât ei reacţionează într-un fel în care credem
că seamănă cu cele ale unor copii. Mulţi dintre studenţii noştri lucrează în timp ce sunt la curs
sau sunt angajaţi full-time ori part-time într-un serviciu oarecare, fiind torturaţi de ideea de a-
şi acoperi taxa de şcolarizare. Michael Welsch, asistent de antropologie culturală la
Universitatea de Stat din Kansas, a îndrumat un proiect original de cercetare al studenţilor săi,
prilej cu care a descoperit că studenţii petrec mult din timpul lor lucrând cu tastatura
computerului. Oare ei nu înţeleg că orele petrecute majoritar online nu sunt reale, ci doar
virtuale? Studenţii care au lucrat la acest proiect au adunat date referitoare la istoria vieţii
studenţilor care participă rar la orele de curs sau de seminar şi care nu cumpără cărţi de
specialitate ori dacă le cumpără, le citesc numai cel mult pe jumătate. Desigur, studenţii noştri
sunt mai diferiţi decât au fost cei dinaintea lor şi orice rezumat statistic actual nu va reuşi să
captureze ceea ce este esenţial sau este legat în esenţă de viaţa lor extrem de ocupată.
Studenţii noştri sunt tentaţi să-şi schimbe serviciul de şase ori sau să pretindă că
lucrează astăzi în servicii care nu mai există. Ei speră că vor descoperi un fapt cu nu mai mult
de trei click-uri de mouse, dar mai mult decât atât, ei cred că se salvează dacă se arată
întrebători faţă de calitatea celor studiate, iar eu sper că ei se vor opri din asemenea
chestionări. S-a estimat că astăzi există mai multe informaţii în ediţiile săptămânale ale
ziarului New York Times decât numărul mediu al persoanelor care trăiau în secolul al XVII-
lea, pe parcursul în-tregii lor vieţi. Noi suntem avizi azi după întrebările care ar produce un
real pericol dacă am avea toate răspunsurile la ele şi totodată încă nu ştim ce înseamnă fiecare
dintre aceste întrebări. Studenţii noştri vor trebui să soluţioneze problemele create de ei şi care
includ poluarea, terorismul, rasismul, sărăcia, armele nucleare, obezitatea, singurătatea, că să
numim doar câteva. (Diane F. Halpern, Cuvânt Înainte la cartea: Teaching Critical Thinking
in Psychology, Blackwell Publishing Ltd., Oxford, UK, 2008)
4. Raţionamentul, numit adesea şi inferenţă, este o procedură prin care se obţin
informaţii noi din combinarea celor deja existente. Deci, raţionamentul (inferenţa) reclamă o
trecere dincolo de informaţia dată, o producere de cunoştinţe din cele deja existente. Nu orice
trecere dincolo de informaţia dată este o inferenţă. De pildă, deşi la un moment dat vedem
numai două feţe şi trei muchii ale unui cub, ştim că e vorba de un cub. La această cunoştinţă
nu ajun-gem însă printr-o inferenţă, ci printr-o operaţie de gestalt sau o serie de procesări
inconştiente. În mod tradiţional, raţionamentele se împart în două categorii: inductive şi
deductive. (Mircea Miclea, Psihologie Cognitivă, Collegium, Polirom, Iaşi, 2003)
5. Printre tipurile de gândire direcţionată, raţionarea debutează cu un punct de plecare
definit – un set de observaţii sau premise – şi astfel poate fi diferenţiată de procesele de
creativitate, care se pot naşte fără nici un punct de plecare în spatele lor, să spunem, o pânză
albă sau o coală de hârtie goală. Există trei varietăţi principale de raţionare: calculul, deducţia
şi inducţia. Calculul este aplicarea unei proceduri de rutină cunoscută pe din afară, ca în
aritmetica mentală. Deducţia este un proces mai puţin sistematic în care scopul este de a
deriva valid o concluzie din premise. Inducţia sacrifică validitatea pentru plauzibilitate.
Asemănător lui Sherlock Holmes, deseori nu dispunem de suficiente in-formaţii care să ne
abiliteze să construim o inferenţă validă.
Asociativitatea, creativitatea, inducţia, deducţia şi calculul stau la baza tuturor
formelor de gândire şi, ca atare, o teorie completă asupra gândirii trebuie să le explice pe
fiecare în parte. (Philip N. Johnson-Laird, Ruth M. J. Byrne, Deduction, Lawrence Erlbaum
Associates, Publishers, Hove and London, UK, Hillsdale, USA,1991)

27
 III. GÂNDIREA CRITICĂ ŞI IDEEA DE FORMĂ LOGICĂ

1. Forma logică, structură ideală a conţinutului.

2. Alcătuirea formelor logice şi diversitatea lor.

3. Forme logice accesibile şi caracterul abstract al formelor logice.

28
 III. GÂNDIREA CRITICĂ ŞI IDEEA DE FORMĂ LOGICĂ

În acest capitol, vor fi analizate următoarele probleme:

1. Raţionarea este proprie minţii sănătoase.
2. Generalitatea formelor logice.
3. Conţinut şi formă logică în raţionare.

Vom discuta aspecte indispensabile pentru gândirea critică în genere.

Temele analizate vor fi repartizate pe paragrafe.

1. Forma logică, structură ideală a conţinutului
Gândirea umană sănătoasă presupune structuri logice inerente ei, pe a căror bază omul
este considerat fiinţă raţională. Aceste structuri ideale cunosc inevitabil un nivel ridicat de ge-
neralitate în funcţie de gradul lor de abstractizare şi sunt numite de gândirea critică „forme
logice”, iar unele din cele mai simple forme logice sunt consemnate în următorul tabel:
Limba Enunţuri afirmative Enunţuri negative
Orice experiment psihologic Unii licenţiaţi în psihologie nu
Română impune observaţia practică psihoterapia
Plusieurs déordres psychologique
Beaucoup de gens vivent dans le
Franceză ne sont pas appropié au assistance
secteur urbain
medical
Kognitive Verhaltenpsihologie ist Die Selbstbeobachtung ist nicht
Germană Neue Niederlassung von moderne Untersuchungen
Psychoterapy
All psychological disorders
Engleză involve certain psychological No animal dreams
processes
Gli psicologi sono importanti in La gente dalla depressione non
Italiană admministrazione dei servizi dovrebbe evitare presenza
umani psicologico
La psicologia está de gran interés La psicoanálisis no fueron
Spaniolă
para los muchos de gente fundades des cerca psicológos
Ansiedade é un afeição La psicoanálisis no fueron
Portugheză
psicologico fundades de cerca psicológos
Sommige psychologische
Olandeză Alle mensen houden van gokken
wanvorde is niet permanent
Dincolo de conţinutul enunţurilor şi de limba în care sunt redate, ele au aceiaşi formă
logică. Lăsând deoparte prima coloană din stânga tabelului în care sunt specificate limbile în
care au fost formulate enunţurile de pe fiecare rând, coloana a doua redă numai propoziţii
afirmative, în timp ce a treia coloană a tabelului include doar propoziţii negative. Deşi
enunţurile din aceste coloane sunt formulate în limbi total diferite, ele indică aceleaşi
propoziţii în sensul logic al cuvântului. Cu alte cuvinte, între aceste enunţuri lingvistice există
o anumită identitate de fond din perspectiva propoziţiilor logice exprimate de ele. Mai întâi,
dincolo de limba în care construcţiile lingvistice sunt redate, prin propoziţiile exprimate, toate

29
enunţurile afirmative din tabel exprimă propoziţii construite pe fondul aceleiaşi forme logice,
ce poate fi
exprimată prin formula:
(1). A este B.
Procedând la fel şi cu enunţurile negative, formei logice redată de acestea i s-ar putea
asocia, cu ajutorul aceloraşi simboluri, formula:
(2). A nu este B.
Desigur, dacă luăm în considerare mai amănunţit structura logică a propoziţiilor afirmative şi
a celor negative din tabelul de mai sus, se poate susţine că în tabel există în fond patru forme
logice propoziţionale diferite, pe care le vom lua în considerare în amănunt în momentul
discuţiei despre propoziţiile categorice.
Drept urmare, pentru a ne opri în cele ce urmează de aici încolo asupra înţelesului
acordat conceptului de formă logică de gândirea critică în psihologie fundamentată pe logica
argumentării, esenţial pentru cele menţionate şi analizate în cele ce urmează, formele logice
pot fi descoperite printr-o analiză aparte a conţinutului ideilor structurate pe fondul lor, altfel
spus al conţinutului lor, iar ele vor fi redate numai cu ajutorul unor simboluri specializate. În
consecinţă, pentru a facilita înţelegerea termenului de formă logică, am luat în considerare
exclusiv informaţii din cele mai simple. Trebuie totuşi reţinut că de fapt, conceptul de formă
logică a primit de-a lungul timpului o diversitate de semnificaţii şi de tratări din partea a
numeroşi autori în domenii diferite de activitate, cum ar fi filosofia, lingvistica, logica
formală, psihologia, matematica şi multe altele, dar el nu a fost înţeles la fel de toţi aceşti
specialiştii.
Pentru moment vom spune numai atât şi anume, că enunţurile lingvistic afirmative din
tabelul prezentat, indiferent de limba naţională în care sunt formulate, exprimă exclusiv
propoziţii categorice prin care termenul A este legat de termenul B, aşa cum reiese din
formula (1) de mai sus. La fel, enunţurile lingvistic negative din ultima coloană a tabelului
exprimă numai propoziţii logice prin care termenii A şi B sunt despărţiţi, de felul formulei (2)
de mai sus. În acest sens, dacă limbile naturale sunt diferite de la un popor la altul, structurile
logice sunt aceleaşi la toţi oamenii normali, indiferent de limba vorbită de ei.
2.. Alcătuirea formelor logice şi diversitatea lor
Menţionăm că în conformitate cu logica tradiţională din care s-a inspirat, gândirea
critică din psihologie fondată pe logica argumentării, foloseşte simbolurile literare A şi B din
formulele (1) şi (2), numite „subiect logic” şi, respectiv, „predicat logic”, după rolul avut de
aceşti termeni în structura propoziţiilor categorice aflate în tabel. În legătură însă cu ideea de
formă logică propoziţională ori de un alt tip, concept fundamental în gândirea critică, trebuie
reţinute pentru moment o serie precizări suplimentare.
Astfel, formele logice au o mare diversitate, în funcţie de structura lor, iar literele A şi
B care reprezintă subiectul şi predicatul logic al propoziţiilor din tabel corespund termenilor,
adică celei mai simple structuri logice. Pe lângă termeni şi propoziţiile categorice alcătuite
numai din termeni, aşa cum au fost şi cele exprimate prin formulele (1) şi (2) de mai sus,
există multe altele utilizate în formularea explicaţiilor şi a raţionamentelor, iar un exemplu ar
fi şi expresia logică:
2.1. Dacă p, atunci q
care corespunde, după cum s-a afirmat, unui condiţional şi în care literele latine p şi q
reprezintă două propoziţii mai simple decât formula încadrată, între ele există o relaţie de
succesiune de la p (antecedentul condiţionalului), la q (consecventul condiţionalului).
În acelaşi timp, se poate susţine că fiecărui raţionament deductiv sau inductiv, indife-
rent de structura lui, îi este proprie o formă logică de inferare. Dacă luăm în considerare alte
30
structuri formale implicate în inteligenţa noastră şi folosim alte denumiri, se poate susţine că
gândirii umane îi corespund o diversitate de forme logice de nivele diferite de complexitate şi
de profunzime pe care încearcă să le imite inteligenţa artificială. De fapt, formele logice sunt
inerente minţii umane, cam în acelaşi fel în care o gramatică corespunde oricărei limbi
naturale ori formale, sau după cum un anumit genom este propriu tuturor oamenilor sănătoşi
în cali-tatea lor de fiinţe inteligente, indiferent de nivelul lor de pregătire.
3. Formele logice accesibile şi caracterul abstract al formelor logice
Pe de altă parte, deşi formele logice sunt implicate inerent în demersurile teoretice ale
fiecărui om, indiferent de limba naturală folosită de el, ele pot fi afectate chiar structural de
sănătatea psihică a persoanei, ca şi de respectarea integrală ori doar parţială a restricţiilor
impuse de exigenţele logice fundamentale, mai ales când sunt violate cu orice preţ pentru a
promova anumite interese speciale. Explicaţia acestui aspect, constă în aceea că oamenii
obişnuiţi iau în seamă în primul rând de informaţiile redate pe fondul formelor logice şi nu
con-ştientizează structurile logice pe care sunt clădite aceste informaţii.
Astfel, în funcţie de capacitatea lor intelectuală şi de nivelul lor de educaţie oamenii se
descurcă mai bine în chestiuni nemijlocit concrete şi nu în situaţii abstracte. Iată un
experiment care probează acest fapt, imaginat în 1966 de un profesor de psihologie cognitivă
de la University College London. Este vorba de Peter Wason (1924-2003). El a propus
potenţialului subiect patru cartonaşe pe care a scris pe ambele părţi litere din alfabetul latin şi
numere naturale şi pe care le-a ordonat în felul următor2, două întoarse spre noi cu literele, iar
celelalte două cu cifrele înscrise:

E C 5 4

şi i-a cerut acestuia să întoarcă numai două din ele în aşa fel încât să decidă astfel dacă este
respectată regula conform căreia dacă pe faţa vizibilă a unui cartonaş se află o vocală, atunci
pe spatele lui se află neapărat un număr impar.
Pentru un subiect apt să opereze cu abstracţii şi să se desprindă de concretul obişnuit,
decizia nu este dificilă, dar unei persoane obişnuită să se descurce exclusiv în situaţii concrete
îi va fi destul de greu să ajungă la decizia corectă. Explicaţia este următoarea. Să ne imaginăm
propoziţia:
3.1. Pe Pământ există 5 continente locuite
Ştim despre (4) că este o propoziţie adevărată, întrucât pe Terra sunt locuite numai marile
întinderi geografice Africa, America, Asia, Australia (cu Oceania) şi Europa. Dacă 5 este
considerat o proprietate a uneia din aceste întinderi geografice, ea nu poate fi o însuşire a
unuia din teritoriile geografice enumerate, întrucât acesta are proprietatea de a fi locuit şi
niciunul din aceste continente considerat individual nu are calitatea de a fi 5. Deci, 5 este o
proprietate a altei proprietăţi, întrucât acest număr exprimă o însuşire a altei însuşiri, respectiv
a aceia de continent locuit, care este mai generală şi mai abstractă decât cele redate de
denumirile Africa, America, Asia, Australia ori Europa, care sunt individualităţi geografice.
Prin urmare, un individ nedotat cu aptitudinea de a lucra cu abstracţii, ci doar cu
obiecte ori cu imagini intuitive care pot fi şi simţite şi nu trebuie neapărat gândite abstract, s-
ar descurca mult mai uşor dacă s-ar confrunta cu situaţie absolut concretă în care s-ar
conserva regula de decizie anterioară. Astfel, să ne imaginăm că subiectul nostru are de decis
acum în situaţia specificată mai jos, în care un părinte însoţit de copilul său intră într-un
2
. Wason Peter, Reasoning, în volumul: B. M. Foss, New Horizons in Psychology, pp. 63-71, 1966, Harmonds
Worth, Penguin London, UK
31
restaurant şi îi solicită ospătarului să le servească o băutură. Pe cele patru cartonaşe sunt
înscrise acum băuturile servite şi vârsta consumatorilor după modelul din situaţia anterioară,
Să presupunem de asemenea că ospătarul şi cei doi consumatori respectă o regulă strictă,
conform căreia este to-tal interzis ca minorii să consume băuturi alcoolice.
Prin urmare, că individul nostru are de această dată de decis care două din cele patru
cartonaşe ar trebui să le întoarcă pentru a vedea ce fel de bătură consumă cei doi. Ca atare, pe
faţa şi pe spatele următoarelor patru cartonaşe sunt înscrise băutura solicitată ospătarului şi,
respectiv, vârsta celor doi consumatori:

Coniac Pepsi 35 14

Pentru deplină lămurire, decidentul este obligat să întoarcă numai două cartonaşe şi mai
adăugăm că ospătarul respectă regula care ne spune că este interzis minorilor să consume
băuturi alcoolice. Este evident că în această situaţie stabilirea deciziei corecte este mult mai
uşoară şi este accesibilă oricui om normal.

Rezumat
(1). Forma logică ca structură ideală proprie minţii umane.
(2). Indiferent limba în care sunt redate, ideile au exact aceiaşi structură logică.
(3). Explicaţiile şi raţionamentele se construiesc pe fondul unor forme logice
(4). Formelor logice sunt abstracţii proprii minţii umane sănătoase.

Cuvinte importante
2. Forme logice sunt diferite şi au un de generalitate distinct.
3. Detectarea formelor logice.

Exemplu de rezolvare
Se dă enunţul:
„Nu există doi oameni care au aceleaşi amprente digitale”
şi se cere să se stabilească forma logică pe care este construit.

Soluţie: Forma logică a acestui enunţ este următoarea:

A nu este B
Exerciţii şi probleme
I. Oferiţi un răspuns corect următoarelor probleme din perspectiva gândirii critice în
psihologie:
1. Stabiliţi forma logică pe care sunt clădite enunţurile lingvistice de mai jos:
(a). Pătratul are patru unghiuri drepte
(b). Fiecare judeţ are o capitală proprie
(c). Când soseşte trenul, să fi pe peron
(d). Există sigur garoafe albe
(e). Undele radio nu sunt de natură electrică
32
 (f). Nici un dreptunghi nu are toate laturile egale
(g). Există înălţimi de teren care nu sunt munţi
(h). Dacă plouă, atunci îmi iau umbrela
(i). Mulţi tineri studiază literatura
(j). Puţini oameni au aceiaşi statură
2. Specificaţi structura logică a enunţurilor declarative şi prezentaţi im-portanţa
acesteia.
3. Arătaţi dacă există explicaţii sau raţionamente fără formă logică specifică lor.
4. Stabiliţi diferenţa dintre forma lingvistică a unei declaraţii sau a unei inferenţe şi
forma ei logică.
II. Stabiliţi principalele idei redate de fiecare din textele de mai jos:
1. Gândirea critică poate fi atât de complicată pe cât doreşti. Savanţii din prima linie a
investigaţiei ştiinţifice sun angajaţi în gândirea critică. Exemple de acest fel ar fi medicii,
juriştii şi chiar oamenii de afaceri. Gândirea lor este formată din părţi simple care se grupează
în combinaţii complexe. Aceasta se întâmplă în orice alt domeniu. Genele dumneavoastră vă
determină culoarea părului, înălţimea, amprentele digitale, tonalitatea vocii, înfăţişarea şi
orice altă trăsătură biologică ce vă caracterizează. De fapt, genele sunt rezultatul a numai
patru substanţe chimice notate A, C, G şi T. Felul în care ele sunt combinate şi ordonate în
scheme complexe produce infinita varietate a trăsăturilor indivizilor umani.
Asemănător, gândirea critică este alcătuită din câteva părţi simple. Cred că cele
menţionate deja sunt părţile unui tot, iar înţelegerea corectă a acestora este cea mai bună cale
de a vă perfecţiona gândirea. Există de fapt nouă elemente de bază: compararea,
generalizarea, raţionarea, aflarea surselor, descoperirea cauzelor şi a efectelor, operarea
evaluărilor, stabilirea referinţelor, asu-marea responsabilităţilor şi creativitatea. Pe parcurs,
veţi învăţa în detaliu ce înseamnă aceste cuvinte, ca şi multe alte aspecte legate de ele.
Înţelegerea corectă a sensului acestor cuvinte face mult mai uşoară operaţia de aplicare a lor
în situaţii mai complicate. În fond, scopul urmărit este operaţia prin care ceva este mai bine
înţeles, de a descoperi cauzele ce îl produc, de a evalua corect resursele de care dispunem etc.
şi nu doar a şti că acel ceva există ori de a memora câteva ilustrări ale lui. (Phil Washburn,
The Vocabulary of Critical Thinking, Oxford University Press, New York, USA, Oxford, UK,
2010).
2. Oamenii de ştiinţă sunt profund preocupaţi de influenţa distonantă a aşteptărilor
asupra percepţiilor noastre, aşa că ei încearcă să proiecteze experimente care să reducă la
minim distonanţa. La rândul nostru, trebuie să ne străduim să reducem cât mai mult posibil
această influenţă negativă. Puternicele noastre aşteptări şi speranţe sunt de fapt un indiciu că
este necesar să controlăm de două ori informaţiile ce provin de la simţuri şi, mai ales, să avem
o prudenţă deosebită faţă de concluziile derivate pe baza lor: dacă un om aflat în deşert are
impresia că vede o oază aceasta este un miraj. El nu percepe un obiect real, deoarece oaza pe
care are impresia că o vede nu există în realitate. (Alfred J. Ayer, The Foundation of
Empirical Know-ledge, MacMillan, London, UK, 1940)
3. Tendinţa noastră de a percepe uneori lucruri care nu există în realitate devine
pronunţată când stimulii sunt vagi sau ambigui. De pildă, percepem stimuli lipsiţi absolut de o
formă: nori, fum, desene haotice, imagini neclare, lumini pe cerul nopţii, pete pe tavan, voci
trunchiate, „zgomote albe” etc. şi credem că vedem imagini sau auzim sunete reale. Deşi nu
dispunem de forme precise vedem fantome ori diverse imagini neclare, ni se pare că auzim
cântece, cuvinte, gemete, scâncete sau avertismente. De fapt, este posibil să vedem şi să
auzim ceea ce credem să vedem sau să auzim şi nu ceea ce există în realitate. Altfel spus, doar
firava sugestie a ceva pe care ar trebui să-l percepem ne face chiar să-l percepem. Fenomenul
acesta este cunoscut ca o iluzie ce poartă numele de „pareidolia”, adică de „nălucire”. Acesta
este motivul pentru care indivizii umani pretind că aud mesaje satanice dacă în apropiere se

33
cântă muzică rock, alţii susţin că văd o stâncă gigantică pe planeta Marte în imaginile neclare
văzute cu ochiul liber sau chipuri ale lui Iisus în aburul ce se degajă dintr-o tigaie în care se
prepară o omletă.
Pe de altă parte, venim pe lume fără prejudecăţi, fără valori sau puncte de vedere, iar
ulterior capul este suprasaturat de informaţii. Dacă ai încerca să redai aceste informaţii în
scris, ai fi ocupat tot restul vieţii şi, probabil, ai câştiga titlul de cel mai plictisitor om din
lume. În acelaşi timp, părerile pe care le ai te ajută să-ţi găseşti drumul în viaţă. Aceste idei te
orientează spre eşec ori succes, te fac ignorant sau înţelept, bun sau rău, te paralizează ori îţi
dau putere. Unele din aceste informaţii îţi vor fi utile, iar altele te vor orbi. Unele vor fi
adevărate, iar altele nu vor fi adevărate. În aceste condiţii se pune întrebarea: Care din
informaţii sunt într-un fel şi care sunt altfel? Tocmai acest fel de întrebare despre calitatea
părerilor tale este preocuparea fundamentală a gândirii critice.
Determinarea valorii de adevăr sau a calităţii opiniilor este funcţia principală gândirii
umane, iar gândirea umană care îndeplineşte cel mai bine această sarcină este gândirea critică,
pe care educaţia superioară tinde să o edifice. Cu alte cuvinte, această calitate a gândirii critice
nu se vizează ce anume gândeşti, ci felul în care gândeşti. (Lewis Vaughn, The Power of Cri-
tical Thinking, Oxford University Press, New York, USA, 2005)
4. Forma logică este forma unui raţionament exprimată într-o reprezentare simbolică a
cărei structură învederează procedeul de raţionare adoptat. […] Pentru a reda forma unui
raţionament, este necesar să se dea o reprezentare structurii logice a propoziţiilor ce intră în
alcătuirea lui – să li se atribuie o formă logică. Această reprezentare trebuie, bineînţeles, să
satisfacă cerinţa de a face mai evidente interdependenţele dintre respectivele propoziţii,
deoarece aici interesează să ştim în ce fel adevărul sau falsitatea unora dintre ele afectează
adevărul sau falsitatea altora. (Antony Flew, Dicţionar de Filosofie şi Logică, Humanitas,
Bucureşti, 1996)
5. Cu toate acestea, noţiunea de formă a unei deducţii a fost centrală în dezvoltarea
logicii. Forma este o chestiune de sintaxă: ea depinde de poziţia anumitor cuvinte, cum ar fi
„toţi” şi „unii” şi de a altor termeni din premise şi din concluzie. Ca atare, logica formală este
în esenţă un instrument sintactic pentru a testa dacă forma unui argument este validă sau nu.
Într-adevăr, Leibniz (1666) a visat un sistem universal care ar abilita rezolvarea tuturor
disputelor cu ajutorul unor asemenea calcule propoziţionale. Un pas spre realizarea acestui vis
a fost inventarea, în secolul al nouăsprezecelea, a calculului propoziţional. (Philip N. Johnson-
Laird, Ruth M. J. Byrne, Deduction, Lawrence Erlbaum Associates, Publishers, Hove and
London, UK, Hillsdale, USA, 1991)

34
 IV. GÂNDIREA CRITICĂ ŞI EXIGENŢELE LOGICE FUNDAMENTALE

1. Exigenţele raţionării corecte şi rostul lor.

2. Principiul identităţii şi semnificaţia lui.

3. Opoziţia contrară şi opoziţia contradictorie .

4. Principiul necontrarietăţii.

5. Principiul terţului exclus.

6. Principiul raţiunii suficiente şi justificarea susţinerilor.

35
 IV. GÂNDIREA CRITICĂ ŞI EXIGENŢELE LOGICE FUNDAMENTALE

Pe parcursul acestui capitolul, vom explica următoarele idei:

1. Raţionarea ireproşabilă a respectării legilor de inferare.
2. Erorile de raţionare săvârşite spontan sau conştient.
3. Rostul corectitudinii (validităţii) în argumentarea umană.

Drept urmare, vom insista asupra formelor raţionării corecte în psihologie.

Temele discutate pe parcusul acestui capitol sunt repartizate pe paragrafe.

1. Exigenţele raţionării corecte şi rostul lor
Adesea, exigenţele logice sunt numite tradiţional şi în gândirea critică şi logica
raţionării „principii logice”, adică sunt elemente fundamentale pe care se întemeiază orice
structură logică, deoarece rolul lor de bază este de a asigura corectitudinea logică a oricărui
proces teoretic. Explicaţia denumirii ar fi tocmai aceea că pe baza lor se asigură evitarea,
identificarea, evidenţierea şi înlăturarea sofismelor formale sau informale strecurate voit ori în
necunoştinţă de cauză în raţionamente sau în alte activităţi teoretice, care iau forma unor
definiţii, descrieri, clasificări, explicaţii, expuneri, susţineri etc. Erorile de raţionare numite şi
„sofisme” se regăsesc în mod obişnuit în demersul teoretic nespecializat la persoane normale
din punct de vedere psihic şi care nu sunt rău intenţionate sau în cazul indivizilor sentimentali,
dar sentimentele domină uneori absolut raţiunea chiar în situaţia savanţilor, iar în asemenea
condiţii este dificil de presupus că activitatea teoretică a cuiva este într-adevăr ireproşabilă.
Trebuie reţinut că numele de „principiu” dat acestor exigenţe logice de raţionare vine în
română din limba latină sau din limba franceză, iar conform dicţionarului explicativ al limbii
române, el înseamnă element fundamental, lege primordială căreia i se supune orice activitate
teoretică corectă.
2. Principiul identităţii şi semnificaţia lui
Conform acestei exigenţe logice fundamentale, orice cuvânt sau idee trebuie folosite
într-un context determinat numai cu sensul cu care au fost introduse în discuţie. Folosind o
formulare tradiţională se poate susţine că orice idee nu este nici mai mult şi nici mai puţin
decât ceea ce ea este de fapt. Mai exact, cu ajutorul unei formule obişnuite, în gândirea critică
din psihologie bazată pe logica argumentării, se poate susţine că expresia:
A =id A
care redă tocmai principiul identităţii. În formula de mai sus, A exprimă o formă logică
oarecare sau înţelesul unei idei, iar semnul „=id” se citeşte „este identic”. Această formulă
poate fi citită şi mai simplu, respectiv, „A este A”, dar cu înţelesul că „A este identic cu el
însuşi”.
Prin urmare, cu acest înţeles, citirea formulei de mai sus este perfect justificată pentru
orice fel de activitate teoretică. În multe manuale sau cărţi de logică formală şi chiar în lucrări
de gândire critică mai vechi se consideră că principiul identităţii, indiferent dacă este redat
prin cuvinte sau printr-o formulă, este prea banal pentru a fi luat în discuţie şi poate fi trecut
cu vederea, iar în acest scop se invocă faptul că el este la îndemâna oricui şi este imposibil să
nu fie respectat. Practica argumentării în cele mai diferite domenii arată că lucrurile nu stau
deloc aşa şi că el este greşit înţeles, fapt asupra căruia insistă şi reputaţi savanţi.
36
 Mai precis, sensul utilizării principiului identităţii este acela că fiecare cuvânt scris sau
rostit trebuie gândit şi folosit în discurs ori într-un text cu înţelesul cu care el a fost
întrebuinţat iniţial, iar orice schimbare de sens trebuie explicit anunţată. Această exigenţă este
impusă şi de faptul că multe cuvinte din vocabularul uzual au mai multe sensuri, fără ca
înţelesul unui cuvânt sau gest din limba naturală să fie unic, iar pentru detalii a se vedea orice
dicţionar explicativ. În aceste condiţii, ni se cere să îl avertizăm pe interlocutor asupra oricărei
schimbări de înţeles, mai ales dacă modificarea lui nu a fost sesizată sau pricepută de acesta şi
dacă cel care emite cuvintele nu are intenţii de a-l înşela pe interlocutorul său.
În condiţii normale, respectarea cerinţelor principiului identităţii în situaţia unui
cuvânt este firească în cazul oamenilor educaţi, mai ales dacă ei împrumută şi denumiri din
limbajul obişnuit, dar cărora le conferă un înţeles parţial nou. De pildă, unul este înţelesul
cuvântului “forţă” în limbajul de toate zilele şi altul este sensul acestui cuvânt în fizica
newtoniană şi mai ales în cea relativistă. Desigur, un om normal psihic şi bine intenţionat are
tendinţa de a conserva înţelesul şi particularităţile cuvintelor şi al ideilor folosite de el pe
parcursul expunerii sau al argumentării lui, dar nimeni nu este „a toate cunoscător” şi total
imun la orice fel de erori logice.
Din acest motiv, pentru orice termen sau cuvânt utilizat în comunicarea interumană
obişnuită ori într-un text ştiinţific, principiului identităţii stipulează necesitatea ca el să
respecte restricţia de a-şi conserva pe întreg parcursul acelui context exact înţelesul cu care
acesta a debutat. De multe ori suntem totuşi obligaţi să schimbăm înţelesul unui cuvânt,
apelând la unul din celelalte sensuri ale sale, iar această schimbare, după cum s-a precizat,
trebuie imediat precizată. În gândirea critică, principiul identităţii nu trebuie niciodată
absolutizat, mai ales în cazul cuvintelor provenite din limba comună. Este imposibil să
consideri că oricărui cuvânt din vocabularul specific vreunei limbi naturale îi este propriu un
înţeles cunoscut vorbitorilor ei sau că oricărui obiect (material sau ideal) îi aparţine o singură
denumire.
Deseori identitatea logică este mai profundă şi nu se referă doar la cuvinte sau
denumiri. În acest sens, considerăm util să analizăm trei exemple de identitate a unor nume
proprii, adaptate după Willard V. O. Quine (1908-2000), care a făcut numeroase intervenţii
filosofice şi logice asupra discursului omenesc, (printre altele, în renumita sa carte Methods of
Logic, Routledge  Kegan Paul, London UK, 1970). Să luăm deci în considerare trei
posibilităţi de identitate logică, pentru a clarifica accepţiunea ei în gândirea critică din
psihologie:
(1). Tudor Arghezi =id Tudor Arghezi
(2). Tudor Arghezi =id Gala Galaction
(3). Tudor Arghezi =id Ion N. Theodorescu
Situaţia (1) de aici redă o identitate autentică şi adevărată din perspectivă obişnuită,
dar ea este banală pentru că orice individ normal psihic nu se îndoieşte de faptul că acela care
poartă numele de Tudor Arghezi este în fond chiar persoana poetului şi scriitorului Tudor Ar-
ghezi. Situaţia (2) menţionată este însă falsă şi incorectă, întrucât Tudor Arghezi şi Gala
Galaction sunt pseudonime literare a doi scriitori diferiţi. În schimb, situaţia (3) listată mai sus
este şi adevărată şi de-a dreptul utilă. De fapt, este adevărat că scriitorul Tudor Arghezi se nu-
mea în actele lui de identitate sau în Certificatul lui de Botez, Ion N. Theodorescu, dar că el se
numea Tudor Arghezi doar ca pseudonim literar acceptat la Uniunea Scriitorilor, în presă şi de
marele public. În al doilea rând, situaţia (3) este utilă întrucât oricine află din ea că numele
propriu Tudor Arghezi este de fapt pseudonimul literar al persoanei Ion N. Theodorescu şi de-
ci, această situaţie are cert şi valoare informativă.
Identitatea din situaţia (3) nu vizează persoana fizică, ci gândul pe care îl asociem cu
aceste două nume proprii (Tudor Arghezi şi Ion N. Theodorescu). Ea este legată acum direct
de exigenţa logică de raţionare a identităţii, în sensul că pe fondul situaţiei (3) reiese înţelesul
37
principiului identităţii: el nu vizează construcţiile lingvistice, deoarece aceste două nume
proprii sunt diferite ca expresii lingvistice. Valoare informativă a situaţiei (3) este aceea că ea
ne arată despre un scriitor că el era cunoscut publicului printr-un pseudonim literar şi că
numele
lui real era de fapt Ion N. Theodorescu.
Principiul identităţii nu trebuie confundat nici cu aplicaţiile lui şi nici nu trebuie redus
la sensurile speciale cu care cuvântul “identitate” este folosit în diferite contexte ştiinţifice sau
comune. În alte cazuri, chiar ştiinţifice, cuvântul “identitate” este utilizat cu alte înţelesuri de-
cât în gândirea critică din psihologie şi în logica argumentării pe care ea se bazează. De exem-
plu, în psihologie se vorbeşte deseori de „identitate socială” sau de „autoidentificare”, iar
unele afecţiuni psihice sunt numite “defecte de identitate”. Psihanaliza, foloseşte expresia
„identitate proiectivă” şi construcţia lingvistică „identitate de gen” pentru a spune că cineva
conştientizează propriului său sex.
În algebră, pentru a indica identitatea a două expresii matematice se foloseşte simbolul
egalităţii (=), care trimite la ceva diferit de identitatea logică, aşa cum reiese şi din următorul
tabel în care menţionăm în prima coloană proprietăţile relaţiilor:
Proprietăţile Egalitatea Identitatea
relaţiilor matematică logică
Orice număr este egal Orice idee A este
Reflexivitate
cu el însuşi identică cu ea însăşi
Dacă numărul x este egal Oricare idei A şi B pot
Simetrie
cu y, atunci y este egal cu x să nu fie identice
Dacă x, y şi z sunt numere diferite, Trei idei oarecare A, B şi C
Tranzitivitate dar x este egal cu y şi y cu z, atunci pot să nu fie identice
x este egal cu z
Tocmai în această accepţie, identitatea logică este promovată de gândirea critică din
psihologie bazată pe logica argumentării şi introduce o serie de restricţii fundamentale pentru
explicare şi raţionare corectă.
După cum reiese şi din acest tabel, în gândirea critică din psihologie bazată pe logica
argumentării identitatea logică nu se confundă cu egalitatea matematică, indiferent de semnul
folosit în oricare domeniu de cercetare. Între identitate logică şi egalitate matematică există o
diferenţă esenţială, iar neglijarea principiului identităţii are ca efect gândirea deficitară în
orice câmp teoretic, nu numai în psihologie. Valoarea practică a restricţiilor impuse de
principiului identităţii nu poate fi contestată raţional. Pentru început, iată un exemplu oferit de
profesorii medievali de logică, probabil elevilor lor de atunci:
Şoarecele roade hârtia, dar şoarecele este substantiv articulat.
Prin urmare, un substantiv articulat roade hârtia.
Legat de acest aspect neplăcut facem câteva precizări privitoare la valoarea practică a
principiului identităţii. Putem remarca, în primul rând, că premisele inferenţei de mai sus, care
este corectă inclusiv formal, au fost integral adevărate, dar concluzia ei este falsă. Explicaţia
acestei situaţii este aceea că în raţionamentul utilizat ca exemplu de logicienii medievali, a
fost încălcat pe linie de conţinut sau al funcţiei gramaticale tocmai principiul identităţii care a
luat forma unei schimbări de funcţie gramaticală şi de înţeles al cuvântului „şoarece” şi a
condus la o concluzie de-a dreptul aberantă, trecând subtil de la numele animalului la funcţia
gra-maticală a acestui cuvânt. Principiul identităţii ne impune să nu confundăm „incluziunea”
unei clase de animale în clasa rozătoarelor cu calitatea de a indica „apartenenţa” unui individ
la clasa respectivă. În acelaşi timp, orice modificare a înţelesului unui cuvânt poate da naştere
la confuzii, la erori (sofisme) logice dacă ea nu este explicită, după cum au arătat şi logicienii

38
medievali. Respectarea cerinţelor principului identităţii asigură claritatea şi exactitatea
indispensabile demersurilor noastre teoretice, dar şi comunicării interumane.
3. Opoziţia contrară şi opoziţia contradictorie
Deseori se poate constata că două construcţii lingvistice sunt opuse prin propoziţiile pe
care le exprimă, întrucât cele două propoziţii nu pot fi simultan, cel puţin, ambele adevărate.
Ca exemplu, să presupunem că cineva susţine că viteza luminii are o limită şi nu poate depăşi
aproximativ 300.000 Km/sec., iar altcineva îl contrazice şi spune că recent s-a probat într-un
accelerator special de sub Alpi (LHC), că ar exista subparticule capabile să dezvolte viteze şi
mai mari de 300.000 Km/sec. Este evident că declaraţiile celor două persoane sunt opuse şi
ele nu pot fi simultan adevărate.
În principiu vorbind, în activitatea teoretică obişnuită sau elevată există enunţuri care
introduc termeni sau propoziţii care se află în unul sau altul din două raporturi de opoziţie.
Astfel, unele enunţuri se află în opoziţie contrară, ceea ce ne obligă să considerăm că cel puţin
una din construcţiile lingvistice nu introduce o propoziţie adevărată, deşi nu este exclus total
să fie ambele propoziţii să fie false şi în condiţiile respective să fie adevărată o altă propoziţie
diferită de cele două iniţiale.
Pe de altă parte, întâlnim deseori varianta ca opoziţia a doi termeni sau a două
propoziţii să fie maximă, în sensul că nu există acum niciun fel de intermediar între opuşii
iniţiali. Astfel, cineva poate pretinde că noaptea trecută a plouat, iar opozantul lui susţine că
noaptea trecută a fost senin şi nu a plouat absolut deloc. Este clar că declaraţiile ultimelor
două persoane nu pot fi nici ambele adevărate şi nici ambele false. Cu alte cuvinte, declaraţiile
celor doi se află în raport de contradicţie, iar acest fel de opoziţie este maximă, întrucât ea nu
admite niciun fel de intermediar între cei doi opuşi.
4. Principiul necontrarietăţii
Cea de a doua exigenţă logică fundamentală vizează un raport de opoziţie între ter-
meni sau propoziţii şi este cunoscut în logica formală şi sub denumirea de „principiu al non-
contradicţiei”, dar această denumire formală generează o serie de confuzii între două tipuri
diferite de opoziţie logică menţionate anterior: contrarietatea şi contradicţia. De exemplu, aşa
cum s-a spus, două propoziţii contrare nu pot fi împreună simultan adevărate, însă nu este
exclus ca ele să fie simultan false, dar dacă două propoziţii sunt contradictorii acestea nu pot
fi, în exact acelaşi timp, nici ambele adevărate şi nici ambele false, pentru că una din ele este
sigur adevărată.
Propoziţiile contrare sunt de fapt logic-incompatibile, pentru că între două propoziţii
contrare care ar fi simultan false, există de regulă cel puţin o a treia propoziţie opusă, contrară
ambelor propoziţii iniţiale, care ar putea fi singura adevărată. Prin urmare, dacă una din cele
două propoziţii contrare iniţiale este redată simbolic cu p, opusa ei contrară ar putea fi
exprimată prin p’, iar această exigenţă a necontrarietăţii poate fi exprimată simbolic cu
ajutorul formulei:
4.1. (p & p’)
în care, simbolul „” ce se citeşte „nu sunt adevărate”, şi ne spune clar că cele două propoziţii
contrare, adică p şi p’, nu pot fi simultan adevărate. Această formulă (4.1) nu exclude însă
eventualitatea ca tocmai o altă propoziţie p*, care ar fi contrara ambelor, adică atât a lui p, cât
şi al lui p’, să fie adevărată.
Pentru a înţelege cât mai exact formula 4.1, ar trebui probabil precizat că simbolul „”
reprezintă la nivel general operatorul propoziţional „negaţie”, dar aşezat în faţa parantezei de
aici el se citeşte şi „este fals că ...”. În aceste condiţii, litera p este acum un simbol ce
corespunde unei anumite propoziţii, iar simbolul p’ redă o altă propoziţie care ar fi contrară
celei exprimate prin intermediul lui p, dar nu este exclus ca ambele să se dovedească false.

39
Prin urmare, dacă într-un text sau într-o discuţie apar atât p, cât şi p’, se spune că oricare din
aceste două propoziţii contestă ceea ce spune cealaltă şi deci astfel se ştie că ambele propoziţii
nu pot fi adevărate, dar nu este deloc exclus să fie amândouă false. Abaterile de la cerinţele
principiului necontrarietăţii se produc şi în cazul unor formulări deficitare, cum ar fi şi
următorul:
Vă ordon să nu îndepliniţi acest ordin
Asemenea enunţuri aberante încalcă principiului necontrarietăţii şi sunt chiar hazlii,
cum este şi acesta, datorat unui personaj celebru Moş Teacă, creat de Anton Bacalbaşa (1855-
1899), apar uneori şi din neatenţie, sau în urma unor interese sau pasiuni ori în situaţia unor
afecţiuni psihice ale emitentului.
Astfel de enunţuri contrare reprezintă însă şi defecte grave de cunoaştere sau de
precipitare (grabă, lipsă de concentrare într-o discuţie) şi sunt adesea un simplu simptom care
denotă deseori emotivitate, irascibilitate excesivă, angoasă, oboseală accentuată etc. Indiferent
de sursa sau natura lor, astfel de enunţuri construite prin încălcarea conştientă sau inconştientă
a restricţiilor logice impuse de principiul necontrarietăţii trebuie evitate.
5. Principiul terţului exclus
Cel de al doilea raport de opoziţie dintre termeni sau propoziţii, cum s-a şi menţionat,
este un raport de contradicţie care însă împarte universul de discurs exclusiv în două părţi care
se exclud reciproc. Termenii ori propoziţiile con-tradictorii se află într-un raport de opoziţie
maximă astfel încât dacă unul din contradictorii vizează una din părţi, celălalt se referă
exclusiv la orice ceea ce ar fi în afara acestuia.
Prin urmare, în cazul valorilor de adevăr, dacă ar fi autentic unul din ter-menii ori una
propoziţiile contradictorii ar fi adevărată, celălalt termen ar fi ne-autentic sau propoziţia
contradictorie ar fi falsă, iar când unul din contradictorii este termen neautentic ori propoziţia
dată este falsă, celălalt termen este autentic, respectiv, cealaltă propoziţie este indubitabil
adevărată. În această situaţie se poate spune că oricare dintre termenii ori propoziţiile
contradictorii ar reprezenta „complementarul celeilalte”. Cu alte cuvinte, ar însemna că din
per-spectiva gândirii critice fundamentată pe logica raţionării între o propoziţie şi
contradictoria sa nu există de fapt nici un fel de intermediar. Iată deci că opoziţia
contradictorie este o opoziţie logică maximă şi în consecinţă, pentru a exprima simbolic acest
principiu logic, putem recurge la formula:
(2). p V p
în care „p” desemnează orice valoare de adevăr, iar simbolul „V”, care este ales de la latinul
„vel …, vel ..”, indică disjuncţia, iar simbolul „” indică negaţia logică. Într-o situaţie de
acest fel, înţelesul formulei (2) poate fi redat şi cu ajutorul cuvintelor:
Oricare ar fi propoziţie p, sau este adevărată p, sau este adevărată p
Având în vedere cele menţionate mai sus, principiul terţului exclus poate fi redat în
cuvinte şi printr-o altă citire a formulei (2) şi anume:
Oricare ar fi propoziţia p şi contradictoria ei p, nu pot fi ambele
false, întrucât una din ele este sigur adevărată.
Ca atare, având un enunţ declarativ de acest fel, construit corect lingvistic, noi ştim deja că el
poate exprima o propoziţie adevărată sau una falsă, altfel spus, oricare din informaţiile redate
prin p, trebuie socotite ca fiind autentice ori neautentice. Prin urmare, nicio informaţie
cognitivă redată de o propoziţie nu poate fi absolut lipsită de orice fel de valoare de adevăr,
chiar dacă ea nu este ştiută.
În aceste condiţii, nu este admisibil să considerăm că informaţia redată de un enunţ de-
clarativ corect lingvistic ar fi undeva dincolo de adevăr ori de fals, adică absolut neutră ca va-
40
loare de adevăr. Există neîndoielnic şi propoziţii despre care nu ştim pentru moment dacă ele
sunt adevărate sau false, dar această situaţie nu ne interzice să raţionăm pe baza lor,
presupunând că ele s-ar putea dovedi cândva fie adevărate, fie false.
Prin urmare, ceea ce trebuie să reţinem este că principiul terţului exclus nu admite ni-
ciun fel de intermediar între opuşii contradictorii şi de aceea el este implicat şi în
demonstraţia prin reducere la absurd. Înainte de a încheia discuţia despre raporturile de
contradicţie, trebuie totuşi reţinut că logica argumentării bazată pe gândirea critică ne obligă
să distingem clar între două restricţii referitoare la raporturile de opoziţie contradictorie între
termeni sau propoziţii:
(i). Principiul terţului exclus ca exigenţă logică a gândirii critice şi ne permite să
alegem între două propoziţii contradictorii, dintre care una este cert adevărată, iar cealaltă este
sigur falsă: tertium non datur;
(ii). Principiul bivalenţei este însă o convenţie formală necesară distincţiei între
logicile bivalente şi cele polivalente. Mai exact, oricare din logicile bivalente este un demers
strict formal şi admite numai două valori de adevăr, iar logicile polivalente admit mai mult de
două valori de adevăr pentru evaluarea variabilelor, dar este şi ea doar o construcţie formală
algoritmice3.
6. Principiul raţiunii suficiente şi justificarea susţinerilor
Această a patra exigenţă logică fundamentală este legată de procesul raţionării umane
autentice şi presupune o justificare corectă a ceea ce susţinem. El ne spune că premisele
oricărei forme de raţionare deductivă corectă reprezintă „raţiunea suficientă” a concluziei.
Această exigenţă logică a fost avută în vedere neîndoielnic şi de Aristotel, dar a fost
prezentată explicit abia mai târziu de către Gottfried Wilhelm von Leibniz (1646-1716).
Ea introduce restricţii logice asupra cărora insistă în mod deosebit gândirea critică din
psihologie fundamentată pe logica argumentării, în care expresia „raţiune suficientă” din
denumirea acestui principiu de raţionare înseamnă că premisele inferenţei oferă un temei
suficient concluziei unui argument deductiv. În practica raţionării, calitatea unui temei oferit
de pre-mise concluziei, soluţiei sau explicaţiei, depind de competenţa, de starea psihică a
raţionatorului, de sinceritatea lui, dar şi de faptul că el apelează la raţionamente deductive sau
inductive. Reiese că în practica justificărilor, temeiurile dedicate întemeierii unei concluzii ori
explicaţii pot fi de mai multe feluri. Să presupunem că cineva ar recurge la ideea că:
(1). Mihai Eminescu şi Ion Creangă au fost contemporani
şi pentru a o justifica utilizează propoziţia (2):
(2). Mihai Eminescu şi Ion Creangă au fost prieteni.
Este de la sine înţeles că cei doi scriitori nu putea fi prieteni dacă nu erau
contemporani, dar propoziţia (1) este doar un temei necesar nu însă şi suficient pentru a
dovedi adevărul propoziţiei (2). Cu alte cuvinte, propoziţia (1) nu este un temei suficient
pentru a putea atesta indubitabil adevărul lui (2). Pentru a face această explicaţie şi mai clară,
să introducem simbolul „p” pentru propoziţia (1) şi simbolul „q” pentru propoziţia (2). În
aceste condiţii, relaţia de la (1) la (2), poate fi exprimată prin formula:
(3). Numai dacă p, atunci q
care de fapt ne spune:
(4). Dacă q, atunci p
În schimb, dacă din perspectiva cerinţelor gândirii critice bazată pe logica
argumentării am inversa lucrurile, adică am utiliza pentru propoziţia (2) simbolul „p” şi am
3
Bieltz, Petre, Logici Polivalente, în volumul: Petre Botezatu, Teodor Dima, Petre Bieltz, Sorin Vieru, Gheorghe
Enescu, Direcţii în Logica Contemporană, 1974, Editura Ştiinţifică, Bucureşti
41
folosi-o ca temei pentru a justifica cu ajutorul ei propoziţia (1) simbolizată acum prin „q”,
putem susţine corect că „p” într-adevăr justifică corect adevărul lui „q”. Prin urmare, putem
susţine de această dată că formula:
(5). Dacă p, atunci q
este indubitabil adevărată din perspectiva cerinţelor principiului raţiunii suficiente, întrucât
sensul formulei (5) este de fapt acela că propoziţia (2) este un te-mei suficient pentru
justificarea propoziţiei (1), deşi ea nu este însă şi un temei necesar pentru a pretinde pe
această bază că propoziţia (2) este cert adevărată. Să luăm acum în considerare acum alte
două propoziţii. Să presupunem de această dată că propoziţia (6) şi anume:
(6). Mihai Eminescu a fost becher
este folosită pentru a justifica cu sprijinul ei propoziţia (7), adică:
(7). Mihai Eminescu a fost celibatar
sau invers, folosim pe (7) pentru a justifica pe (6). Mai exact, indiferent dacă utilizăm
variabila „p” pentru propoziţia (6) şi pe „q” pentru a indica propoziţia (7) ori procedăm exact
invers, putem susţine fără teama de a greşi că formularea:
(8). Dacă şi numai dacă p, atunci q
este sigur adevărată. Aceasta înseamnă că oricare din propoziţiile (6) ori (7) este deopotrivă şi
un temei suficient şi totodată un temei necesar pentru cealaltă propoziţie. Faptul are o expli-
caţie oarecum specială. Cuvintele „becher” şi „celibatar” au exact acelaşi înţeles, întrucât
ambele cuvinte înseamnă „bărbat necăsătorit” şi provin în limba română din limbi diferite: în
timp ce „becher” provine din limba turcă, cuvântul „celibatar” provine în limba română fie
din limba franceză, fie direct din limba latină (pentru detalii a se vedea Dicţionarul Explicativ
al Limbii Române, Editura Univers Enciclopedic „Gold”, Bucureşti, 2009).
În legătură cu principiul raţiunii suficiente trebuie reţinut că singurele temeiuri care
satisfac integral cerinţele impuse de acest principiu sunt numai cele care sunt suficiente, fără a
fi obligatoriu şi necesare sau cele care sunt suficiente şi totodată necesare. Temeiurile numai
suficiente sunt utilizate în multe domenii informale corecte, în timp ce temeiurile suficiente şi
necesare sunt implicate mai ales în ştiinţele formale.
Nu trebuie neglijat totuşi că în diferite situaţii ştiinţifice sau din raţionarea comună şi
mai ales în cele caracteristice dezbaterilor politice, întâlnim deseori argumentări bazate pe
justificări doar necesare şi chiar accidentale pentru a presupune sau pretinde că anumite idei
ar fi sigur adevărate. În cunoaşterea ştiinţifică această situaţie este datorată lipsei de moment a
informaţiilor suficiente, iar în raţionarea comună aceste temeiuri sunt invocate datorită
competenţelor limitate. În politică şi în reclame primează adesea interesele de moment ale
vorbitorului legate de promovarea cu orice preţ a unui punct de vedere sau a unui produs.
Prin urmare, nu trebuie neglijate situaţiile negative de felul celor menţionate, ca şi
existenţa unei afecţiuni psihice care face imposibilă o susţinere co-rectă. În această ordine de
idei, menţionăm că niciuna din cele de mai jos despre Liviu Rebreanu nu reprezintă nici pe
departe un temei cât de cât serios pentru cealaltă:
(8). Liviu Rebreanu a tratat într-un roman al său răscoala din 1907
(9). Liviu Rebreanu a fost martor al răscoalei din 1907.

Rezumat
1. Importanţa exigenţelor logice fundamentale.
2. Restricţiile impuse de principiul identităţii.
42
 3. Principiul necontrarietăţii şi compatibilitatea propoziţiilor.
4. Principiului terţului exclus şi bivalenţa.
5. Principiul raţiunii suficiente şi justificarea concluziilor.

Cuvinte importante
1. Exigenţe logice fundamentale.
2. Principii logice.
2. Principiul identităţii.
3. Identitatea psihologică.
4. Opoziţia logică.
5. Contrarietate
6. Contradicţie.
7. Temeiuri.
8. Justificări corecte.
Exemplu de exerciţii sau probleme

Ilustrare: Să presupunem că cineva susţine că localitatea Deva este capitala judeţului

Hunedoara, iar altcineva pretinde că municipiul Hunedoara este capitala acestui judeţ.

Soluţie: Între afirmaţiile celor doi parteneri în discuţia de mai sus, există un
raport de opoziţie, întrucât două oraşe diferite nu pot fi capitala aceluiaşi judeţ. Dincolo de
realitatea geografică şi administrativă efectivă, din perspectiva gândirii critice în psihologie,
raportul de opoziţie dintre susţinerile celor doi este un raport de contrarietate, deoarece
capitala judeţului menţionat poate fi într-o altă localitate din judeţ. În realitate însă, Deva este
capitala judeţului Hunedoara, iar municipiul Hunedoara este o localitate principală de pe
teritoriul acestui judeţ cu titlul de Municipiu.
Exerciţii şi probleme
I. Stabiliţi exigenţele logice fundamentale (principiile logice) care ar putea fi încălcate
în fiecare discuţie de mai jos dintre A şi B:
A: Susţin că Legea Testării Psihologice este neconformă legislaţiei europene şi este
neconstituţională.
B: Cum este posibil să pretinzi aşa ceva? Legea Testării Psihologice a fost validată de
Parlamentul European şi a fost semnată de Preşedintele ţării noastre spre promulgare.
A: Te rog să-ţi verifici ceasul şi vei constata că am întârziat minim 15 minute.
B: Ceasul îţi merge greşit! Ceasul meu merge perfect şi arată că ai întârziat maxim 15
minute.
A: Copacul care s-a prăbuşit de bătrâneţe nu produce nici un zgomot, întrucât nimeni
n-a auzit zgomotul produs de prăbuşirea lui.
B: Sunetul căderii unui copac bătrân este produs oricum. Prăbuşirea co-pacului
produce vibraţii ale aerului care dau naştere unui sunet, indiferent dacă a fost auzit de cineva
sau nu. A: După cum şti, Dan este un amator, întrucât face parte dintr-o trupă de teatru amator.
B: Greşeşti amarnic! Dan nu este un amator, pentru că el mi-a reparat computerul care
nu mai funcţiona corect.
A: „Holtei” provine în limba română dintr-o limbă slavă şi înseamnă „bărbat
necăsătorit”.
B: „Holtei” se foloseşte de obicei în Moldova şi provine din limba poloneză. În
româna literară, unui bărbat necăsătorit i se spune „celibatar”, ca în multe zone din ţară.
43
 A: Bucureştiul este capitala României şi numără circa două milioane de locuitori
stabili.
B: Sunt de acord că Bucureştiul este capitala României, dar are mai mult de două
milioane de locuitori stabili.
II. Stabiliţi diferenţele de înţeles promovate de gândirea critică în psihologie între ur-
mătoarele idei sau principii:
(1). Identitate logică, egalitate matematică şi echivalenţă formală;
(2). Principiul necontrarietăţii şi principiul terţului exclus;
(3). Principiul terţului exclus şi principiul bivalenţei;
(4). Principiul raţiunii suficiente şi cauzalitate
III. Mulţi scriitori folosesc încălcarea exigenţelor logice fundamentale cu scopul de a
produce situaţii comice şi a scoate în evidenţă incultura unor personaje, aşa cum au procedat
la vremea lor A. Bacalbaşa şi I. L. Caragiale. Arătaţi care sunt exigenţele logice nerespectate
în situaţiile de mai jos:
(1). - Mâine să iasă jurnalul […] Să dai ordin să-l citească toată compania!
- Da nu ştie toţi carte.
- Ce tot vorbeşti dă carte răcane? […] Carte e jurnalul?
(2). Am fost atacat ziua-n amiaza mare de o ceată de contrabandişti ast’noapte pe la
ora 12.
(3). Nu garantăm de viaţa a o mulţime de trecători ucişi până acum.
(4). - Ce datorii ai tu răcane?
- Eu n-am niciuna, trăiţi don căpitan, dar am auzit că don sergent are mai
multe!
(5). Oricine îşi va permite a face contrabandă fără a aviza pe comandantul postului, va
fi omorât prin împuşcare şi apoi va fi dat judecăţii.
(6). Pichetele care observă că contrabandiştii trec prin puncte pe unde nu sunt văzuţi,
au dreptul să-i împuşte pe loc. (Textele de la (1) la (6) au fost selectate din lucrarea: Anton
Bacalbaşa, Moş Teacă şi Alte Povestiri, Biblioteca pentru Toţi, 1955, Editura pentru
Literatură, Bucureşti)
(7). După lupte seculare care au durat aproape 30 de ani …
(8). Batem o depeşă la Bucureşti. Trebuie să ai curaj, ca mine! Trebuie s-o iscăleşti, o
dăm anonimă!
(9). Ori să se revizuiască, primesc, dar să nu se schimbe nimic. Ori să nu se
revizuiască, primesc, dar atunci să se schimbe pe ici pe acolo şi anume, în părţile esenţiale.
(10). Într-o chestiune publică, de la care atârnă viitorul, prezentul şi trecutul ţării!
(Conf. Ion Luca Caragiale, Teatru, 2006, Editura Gramar, Bucureşti)
IV. Arătaţi la ce idei se referă textele de mai jos:
1. Este desigur foarte bine să luăm poziţie într-o anume controversă, dar dacă această
dispută este importantă pentru noi, ne dorim să fim capabili să oferim un suport opiniei
noastre. Aici este locul în care intervin argumentele şi ele conţin suportul de care avem
nevoie. Dacă disputa este simplă, de felul celei în care ne întrebăm dacă cheia va deschide sau
nu broasca, argumentul s-ar baza numai pe faptul că putem face o observaţie relevantă sau că
dispunem de o informaţie solidă dintr-o sursă de încredere. Dar, dacă controversa este mai
complicată, asemănătoare celei referitoare la cauza bolii de care suferă ulmul olandez, cerinţa
este cu mult mai mare. Indiferent de problemă, argumentele sunt cele pe care le folosim
pentru a o rezolva, uneori împreună cu observaţiile directe şi cu informaţii provenite din surse
demne de încredere. (Brook N. Moore, Richard Parker, Critical Thinking, McGraw-Hill, New
York, 2004)

44
 2. Cuvântul „falacios” derivă din latinul „fallax” („înşelător”, „care induce în eroare”)
şi din verbul „fallere” („a minţi”, „a înşela”, „a amăgi”„a deghiza”, „a simula”). Acest
concept este important în viaţa oamenilor, întrucât o mare parte a gândirii umane se amăgeşte
singură dar, în acelaşi timp, îi înșeală şi îi amăgeşte pe ceilalţi. Mintea omenească nu dispune
de un factor natural care s-o îndrume spre adevăr, dar ea nici nu iubeşte în mod natural
adevărul. Ceea ce este pe deplin caracteristic minţii umane este faptul că ea se iubeşte pe sine,
că iubeşte tot ce îi serveşte, tot ce o flatează, că iubeşte acel ceva care îi oferă ceea ce îşi
doreşte
şi totodată iubeşte orice loveşte şi distruge tot ceea ce ar constitui o „ameninţare” la adresa ei.
Studiul gândirii falacioase poate fi derulat în două feluri diferite. Pe de o parte, el
poate fi abordat în maniera tradiţională: se definesc, se explică şi sunt oferite exemple privind
felurile în care pot fi produse argumentele falacioase şi modalităţile prin care se face în aşa fel
încât ni se pare că ele sunt corecte. Pe de altă parte, studiul gândirii falacioase poate fi făcut
într-o manieră aprofundată care presupune raportarea la construirea argumentelor eronate în
legătură cu scopul urmărit de autorul lor şi anume, acela de a-şi servi propriile interese şi de a-
şi satisface propriile dorinţe iraţionale. În cazul folosirii primei metode de abordare, cel care
studiază argumentele eronate nu câştigă decât o memorare a denumirilor şi a definiților
erorilor de raţionare. Curând, respectivele denumiri şi definiţii vor fi uitate. Mintea lui va
rămâne complet neatinsă şi, ca atare, total neschimbată. Dimpotrivă, cea de a doua metodă de
abordare a erorilor de raţionare face posibilă o achiziţionare de durată a capacităţii de
înţelegere a felului în care mintea lui, dar şi mintea celorlalţi, foloseşte argumente incorecte,
apelează la „înşelăciuni” sau „minciuni” intelectuale pentru a atinge anumite deziderate.
Mintea umană este o minunată mulţime de structuri şi sisteme: ea este centrul şi sursa
acţiunilor noastre. Ea este aceea care ne dă o identitate unică. Ea ne creează o imagine asupra
lumii. Experienţa noastră bogată se naşte din interacţiunea ei cu lumea. Cu ajutorul ei gândim.
Cu ajutorul ei simţim. Cu ajutorul ei dorim. Cu ajutorul ei pătrundem adevărul şi eliminăm
erorile. Cu sprijinul ei ajungem la intuiţii şi tot ea fabrică prejudecăţile. Ea este aceea ce ne
face să credem cu uşurinţă că ceva este fals şi că altceva este adevărat.
Mintea umană dispune de puterea de a realiza frumuseţea unui compor-tament corect,
dar şi de aceea de a dovedi că altceva este flagrant imoral. Cu ajutorul ei putem iubi sau urî.
Ea este aceea care ne face buni sau cruzi. Ea ne permite să avansăm să avansăm pe linia
cunoaşterii sau pe cea a erorilor. Ea ne face să fim îngăduitori intelectual sau intelectual
aroganţi. Ea poate fi empatică sau închistată. Poate fi deschisă sau închisă. Mintea umană are
puterea de a atinge o stare de permanentă extindere a cunoaşterii sau pe aceea de a ne prăbuşi
într-o îngustă ignoranţă. Mintea umană ne face să oferim abilităţi celor care ne privesc cu
încredere, ori dimpotrivă, să insultăm inocenţa şi nobleţea lor printr-o totală lipsă de interes
sau prin cruzime. (Richard Paul, Linda Elder, The Art of Mental Thrickery, The Foundation
for Critical Thinking, Dillon Beach, California, USA, 2006)
3. Există nu puţine situaţii în care eludarea exigenţelor logice în raţionare ia şi o altă
formă. Astfel, se întâmplă adesea, în controverse de pildă, ca unul dintre parteneri să
folosească premise inacceptabile pentru interlocutorul său, cu toate că acele premise sunt
relevante pentru concluzia pe care urmează să o justifice. Din perspectiva logicii şi a gândirii
critice, această inacceptabilitate a premiselor este una din sursele principale ale erorilor de
raţionare, ale sofisme lor. (Lewis Vaughn)
O asemenea situaţie corespunde în mare parte celei sesizate de teoria modelelor
mentale avansată de psihologia cognitivă, care afirmă că cea mai im-portantă categorie a
erorilor de raţionare şi-ar afla cauza în faptul că modelele mentale pe care se fundamentează
premisele argumentului nu sunt singurele modele mentale posibile pentru acele premise. (Ph.
N. John-son-Laird)
4. Noi, oamenii, suntem suficient de inteligenţi pentru a trimite nave cosmice dincolo
de graniţele Sistemului Solar, pentru a combina material genetic cu ajutorul căruia modificăm
45
diferite varietăţi de viaţă, pentru a construi maşini care îi scot din joc pe marii maeştri ai
şahului, dar, cu toate acestea, comitem frecvent erori logice. În ciuda impresionantelor
realizări ale intelectului uman, oricine se confruntă adesea cu exemple de raţionare greşită, cu
erori, cu o judecare deficitară. Într-un recent sondaj Gallup, 18% din cei chestionaţi credeau
că Soarele se roteşte în jurul Pământului. Unul din colegii noştri a descoperit că peste o
jumătate din studenţii săi cred că primul om care a păşit pe Lună a fost Lance Armstrong.
În timp ce scriam aceste rânduri, a apărut în ziar o istorioară despre o oarecare Robyn
Rouse (din Columbus, Ohio), care a plătit 25$ pentru o pereche de lentile de contact verzi,
procurate dintr-un magazin de legume şi fructe, pentru a le asorta pantofilor ei de sport. Nu
mai târziu decât în dimineaţa următoare a constatat că suferă de o serioasă infecţie oculară ca-
re evoluează rapid. Avem tot dreptul să pariem, cu mari şanse de câştig, că oricare dintre noi
ia din timp în timp astfel de hotărâri, decizii lipsite de informaţii, deficitar gândite, altfel spus,
greşite. Ocazional, astfel de decizii sunt dezastruoase. Acum, Robyn are nevoie de transplant
de cornee şi de un an de tratament costisitor pentru a-şi salva vederea. (Brook N. Moore,
Richard Parker, Critical Thinking, McGraw-Hill, New York, USA, 2004)
5. Operaţiile mentale au un caracter ideal, nonsubstanţial şi se caracterizează printr-o
serie de proprietăţi specifice, precum: reversibilitatea, reflexivitatea, simetria, asociativitatea,
tranzitivitatea ş.a. […] Reflexivitatea este transformare identică, de raportare a unui obiect la
el însuşi, care se exprimă simbolic prin relaţia A  A (A este identic cu A). Valoarea cognitivă
a acestei proprietăţi rezidă în conservarea identităţii obiectului în pofida unor fluctuaţii
situaţional-accidentale ale unor caracteristici nemijlocit perceptibile. […] A avea identitate
înseamnă, în mod practic, a fi cineva, a ocupa o anumită poziţie în contextul social, a juca un
anumit rol, a dispune de un anumit statut. (Mihai Golu, Bazele Psihologiei Generale, Editura
Universitară, Bucureşti, 2002)
6. Doctrina lipsei de sens a contradicţiei are consecinţe metodologice care o fac
imposibilă, în principiu, chiar pentru a imagina o probă cu privire la ceea ce are sens şi ceea
ce este lipsit de sens. Ne-ar fi totdeauna imposibil să stabilim exact dacă un şir de semne
(cuvinte, formule etc.) are nu înţeles pentru noi şi, cu atât mai mult, pentru alţii. (Willard V.
Orman Quine, From a Logical Point of View, Harvard University Press, Cambridge,
Massachusetts, USA, 1961)
6. Principiul terţului exclus a fost contestat pe baza faptului că ar exista şi o altă
posibilitate pe lângă adevărul sau falsitatea unei propoziţii. Astfel, se pretinde că nu este
necesar ca una din următoarele propoziţii să fie adevărată: El este mai vârstnic decât fratele
său şi El este mai tânăr decât fratele său, întrucât există posibilitatea ca El să fie de aceeaşi
vârstă cu fratele său. Această obiecţie însă confundă contrarietatea propoziţiilor cu
contradicţia lor. Contradictoria pro-poziţiei El este mai în vârstă decât fratele său nu este
propoziţia El este mai tânăr decât fratele său, ci propoziţia El nu este mai în vârstă decât
fratele său. Principiul terţului exclus se aplică la această pereche de propoziţii contradictorii.
(Morris R. Cohen, Ernst Nagel, An Introduction to Logic and Scientific Method,
Routledge&Kegan Paul, London, 1964)
7. Principiul raţiunii suficiente, aplicat consecvent, ne recomandă, pe de o parte, să nu
acceptăm ca adevăruri aserţiuni nedemonstrate, şi pe de altă parte, să acceptăm propoziţiile
demonstrate, acelea pentru care ni se oferă temeiuri suficiente. Aceste două reguli, alături de
altele, caracterizează spiritul ştiinţific, încrederea în cunoaşterea ştiinţifică. A accepta ca
adevărate idei nedemonstrate (misticism, iraţionalism) sau a ne îndoi de ceea ce este dovedit
(scepticism, agnosticism), constituie încălcări ale principiului raţiunii suficiente izvorâte din
atitudini retrograde.
K. Ajdukiewicz crede că acest principiu este identic cu exigenţa gândirii critice: să nu
acordăm încrederea noastră cu uşurinţă oricăror păreri, ci să cre-dem numai ceea ce este
întemeiat suficient. Cerinţa gândirii critice se opune oricărui fel de dogmatism, adică
acceptării necontrolate a aserţiunilor. Întemeierea propoziţiilor se realizează nu numai
46
indirect, cu ajutorul deducţiilor din alte pro-poziţii, ci şi pe cale directă, din experienţa
externă sau internă. Ne putem sprijini nu numai pe experienţa noastră, ci vom exploata şi
experienţa altora, dacă este însoţită de garanţii ştiinţifice (este opera unui specialist, care nu
urmăreşte să ne înşele). Ajdukiewicz ne atrage atenţia asupra primejdiei pe care o include
puterea sugestivă a cuvintelor şi a persoanelor. Anumiţi termeni străini, repetarea cuvintelor
cheie, autoritatea sau siguranţa de sine a unor personalităţi sau a unor prieteni pot influenţa
judecata noastră fără să ne dăm sea-ma, ca şi dorinţele noastre intime, mărturisite sau tăinuite.
Împotriva acestor capcane ne fortifică deprinderea de a reclama dovezi suficiente pentru
oricare informaţie. (Petre Botezatu,
Introducere în Logică vol. 1, Editura Graphix, Iaşi, 1994)
8. Principiul terţului exclus a fost obiectul multor critici pe baza faptului că ar conduce
la „orientarea bivalentă” care obligă obiectele din univers să fie „albe sau negre” şi care
obstrucţionează realizarea de compromisuri, în ciuda existenţei reale unei gradaţiei absolute,
care ar fi caracteristică vieţii şi gândirii umane. La rândul său, această obiecţie se naşte dintr-o
greşită înţelegere. Desigur, declaraţiile „Acesta este alb” şi „Acesta este negru” – în care
„Acesta” se referă la acelaşi obiect – nu pot fi împreună adevărate. Dar, cu toate că aceste
declaraţii nu pot fi ambele adevărate, ele pot fi amândouă false. „Acesta” poate să nu fie nici
„negru” şi nici „alb”; cele două declaraţii sunt contrare, nu contradictorii. Contradictoria
declaraţiei „Acesta este alb” este declaraţia „Acesta nu este alb” (cu condiţia ca „alb” să fie
folosit în exact acelaşi sens în ambele declaraţii) şi una din ele este cu necesitate adevărată, iar
cealaltă falsă. Principiul terţului exclus este inevitabil.
Tuturor celor trei „legi de gândire” (identitatea, non-contradicţia şi terţul exclus, n.n.)
nu li se poate reproşa nimic atât timp cât ele sunt aplicate la enunţuri care conţin expresii
neambigui, neeliptice şi termeni precişi. Ele nu au doar statutul onorific ce le-a fost atribuit de
unii filosofi, dar sunt neîndoielnic adevărate. (Irving M. Copi, Carl Cohen, Introduction to Lo-
gic. 11th ed., Pearson Education Inc., New Jersey, USA, 2002)

47
 V. GÂNDIREA CRITICĂ DESPRE RAPORTUL
DINTRE PSIHOLOGIE ŞI LOGICĂ

1. Psihologia.

2. Logica.

3. Psihologismul.

4. Logicismul.

5. Raportul real dintre psihologie şi logică.

6. Psihologia cognitivă.

48
 V. GÂNDIREA CRITICĂ DESPRE RAPORTUL
DINTRE PSIHOLOGIE ŞI LOGICĂ

Pe parcursul capitolului care urmează, ne vom opri asupra problemelor indicate mai jos:
1. Psihologia şi logica în istoria cunoaşterii.
2. Psihologismul şi logicismul – două orientări greşite.
3. Raportul actual dintre psihologie şi logică.
4. Psihologia cognitivă.

Drept urmare, în cele ce urmează vom discuta următoarele aspecte.

Ca atare, aceste idei vor fi repartizate pe paragrafele de mai jos.

1. Psihologia
S-a constituit ca o disciplină ştiinţifică autonomă abia spre sfârşitul secolului al XIX-
lea, cu toate că începând încă din antichitate şi mult după aceea s-au conturat diferite
preocupări de psihologie, dar în alte domenii (filosofie, medicină, literatură). De pildă, filosofi
precum Aristotel (384-322 î.Hr.) sau ulterior John Locke (1632-1704) au tratat şi teme
psihologice. Concentrarea cercetărilor de psihologie într-o ştiinţă aparte au presupus
sedimentări treptate şi au condus mai târziu la o disciplină de sine-stătătoare, cu multe
ramificaţii.
Pentru început, autonomia psihologiei s-a conturat prin apariţia investigaţiilor de
psihologie experimentală, în care s-au implicat doi mari savanţi. Astfel William James (1842-
1910) a realizat în anul 1875 primul experiment psihologic la Universitatea Harvard (SUA) şi
a militat pentru autonomia psihologiei ca disciplină de sine-stătătoare, iar la scurt timp
Wilhelm Wundt (1832-1920) a fondat în 1879 la Universitatea din Leipzig (Germania) primul
laborator de psihologie experimentală din lume şi este considerat de mulţi fondatorul
psihologiei experimentale. Wilhelm Wundt, care era şi fiziolog, a exagerat însă rolul
psihologiei în studiul corectitudinii raţionării umane şi a pretins asta într-o carte de „logică”
pe care a scris-o de pe poziţiile psihologiei experimentale. (Logik, (în 3 vol.) Editura Enke,
Stuttgart, Deut-schland, 1920).
Granville Stanley Hall (1844-1924) a fost un alt mare savant care a avut contribuţii
importante la apariţia psihologiei actuale4. Savantul american a fost un reputat profesor de
psihologie, care s-a remarcat prin multe contribuţii aduse la conturarea psihologiei actuale şi a
publicat un impresionant număr de studii de psihologie. A fost primul care a promovat
folosirea chestionarelor în psihologie, a iniţiat în 1877 revistele American Journal of
Psychology şi Pedagogical Seminary (ultima devenită din 1893 Journal of Genetic
Psychology) şi a înfiinţat încă din 1883 laboratorul de psihologie de la John Hopkins
University, iar în anul 1892 a fondat APA, adică American Psychological Association.
Deşi din acest moment, psihologia se afirmă tot mai accentuat ca domeniu specific de
investigaţii, cercetările de psihologie au fost revendicate uneori de medici specializaţi în
neurologie sau psihiatrie şi în vindecarea afecţiunilor psihiatrice. Această situaţie explică
parţial prin apariţia şi propulsarea de către medici a unor orientări din psihologie. De
exemplu, Sig-mund Freud (1856-1939) era medic şi a pus bazele psihanalizei, orientare

4
Colman, Andrew M., Oxford Dictionary of Psychology, 2003, Oxford University Press, Oxford, UK, New York,
USA
49
psihologică de mare audienţă chiar astăzi, inclusiv prin promovarea unor tehnici şi metode de
psihoterapie. În ul-
tima vreme se afirmă tot mai mult psihologia cognitivă, printre psihologi sau medici.
2. Logica
După cum s-a afirmat, logica devine disciplină de sine-stătătoare încă din antichitate,
în calitatea de studiu sistematic al argumentării. Prima lucrare de logică ştiută este datorată lui
Aristotel (384-322 î.Hr.) şi a fost numită de urmaşii acestuia „Organon”, care în traducere în-
seamnă “instrument”, iar ulterior logica se dezvoltă şi se ramifică considerabil. Astfel, cu
începere de la jumătatea secolului al 19-lea, logica a folosit un limbaj simbolic de inspiraţie
al-gebrică, ca urmare a utilizării ei pentru a analiza raţionarea din matematica vremii.
Datorită acestui fapt şi a valorificării ei şi în demersurile filosofice, logica s-a
transformat treptat într-o disciplină stric formală şi abstractă total distinctă de psihologie.
Logica a înregistrat curând o dezvoltare şi o ramificare fără precedent. Au apărut numeroase
logici noi, după unii autori peste 40 de discipline logice distincte5. În acest fel însă, logica s-a
depărtat de raţionarea umană reală. O parte importantă din noile logici sunt dedicate studiilor
formale ale raţionării speciale, de exemplu, logica matematică studiază raţionarea din
matematică, iar al-tele, cum ar fi logica simbolică, studiază raţionarea filosofică. Există şi
unele dintre logici care abordează domenii deschise spre aplicaţii. Astfel, logica deontică
studiază normele morale sau cele juridice, logica erothetică studiază întrebările, dar în marea
lor majoritate utilizează, în principiu, mijloace algoritmice sau formale.
Gândirea critică apărută prin 1940, ca refuz al tratării algoritmice, a orientat ferm
logica spre practica raţionării umane şi are meritul de a fi introdus o nouă perspectivă asupra
ideii de argument şi de inferare care sunt implicate în studiul procedurilor efective de
raţionare din diferite zone fireşti, inclusiv a celor studiate psihologia cognitivă.
3. Psihologismul
Orientarea psihologistă a fost iniţiată de Wilhelm Wundt care a fondat, după cum am
amintit, psihologia experimentală. Psihologismul este însă o orientare extremistă care a făcut
carieră în faza apariţiei şi a evoluţiei iniţiale a psi-hologiei, ca disciplină de sine-stătătoare.
Această viziune greşită a fost umbrită de exagerări privitoare la rolul psihologiei în studiul
raţionării, iar pe această linie s-a crezut că are rădăcini în filosofia empiristă din secolul al 17-
lea (de pildă, la John Locke) şi pretindea că psihologia este singura disciplină ce poate
dezvălui felul în care gândesc şi trebuie să raţioneze oamenii.
Legat de existenţa şi rolul exigenţelor logice de raţionare corectă, Willhelm Wundt
susţinea, de exemplu, că acestea sunt legi pur psihologice şi pretindea, de exemplu, că
principiul necontrarietăţii dovedeşte clar că „oamenii nu pot gândi contradictoriu”. El mai
susţinea că studiile de logică n-au nici un fel de relevanţă pentru prezentarea realistă a
raţionării umane şi afirma, printre altele, că studiile de logică asupra argumentării trebuie
substituite de cele de psihologie. Pe acest fond, el pretindea că psihologia este singura
disciplină aptă să studieze eficient gândirea şi corectitudinea raţionării.
Unele din aserţiunile psihologismului sunt valabile într-o oarecare măsură în situaţia
raţionării individuale bazată pe simţul comun şi mai ales în situaţia unor afecţiuni psihice sau
a unor defecte morale. Inventatorul psihologismului Wilhelm Wundt a greşit însă
considerând, printre altele, că el are adepţi în filosofie la Friederich Nietzsche (1844-1900) ori
în literatură în scrierile lui Feodor M. Dostoievski (1821-1881). Psihologismul s-a înşelat însă
ama-rnic crezând că prin aceste creaţii literare sau filosofice câştigă dovezi privind susţinerea
poziţiei sale. De fapt, psihologismul şi adepţii lui au avut falsa iluzie că ar exista filosofi şi
scriitori care confirmă adevărul viziunii lor despre raţiunea umană.
5
Botezatu Petre, Constituirea Logicităţii, 1983, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti
50
 Pe de altă parte ca o reacţie la psihologismul care a îmbrăcat deseori forme extreme s-
a conturat o altă orientare menită să contracareze orice formă de psihologism.
4. Logicismul
În contextul de faţă, prin logicism se înţelege însă tot o orientare extremistă veche care
a apărut ca reacţie la psihologism, de pe poziţiile filosofiei şi logicii formale. Edmund G. Al.
Husserl (1859-1938) arăta, de exemplu, că logica nu se ocupă de gândirea individuală şi de
manifestările concrete ale acesteia, întrucât ea studiază forme şi legi logice abstracte de care
depinde tacit raţionarea formală corectă. Pentru acest motiv, logica nu poate să fie influenţată
de felul în care ar fi înţelese şi valorificate formele şi legile logice de fiecare individ uman.
Logicismul a promovat o poziţie algoritmică anti-psihologistă în abordarea
argumentării umane şi s-a cantonat pe încercarea de a analiza doar raţionarea din matematică
şi cea filosofică abstractă. De pildă, Gottlob Frege (1848-1925), care era preocupat să explice
raţionarea matematică cu mijloacele logicii, a militat pentru a elibera logica de sub imperiul
psiho-gismului şi a subliniat că teorema lui Pitagora este indiscutabil aceeaşi pentru toţi
oamenii, că ea nu se modifică în funcţie de competenţele şi de experienţa de viaţă a
oamenilor, de timpul în care ei trăiesc ori de limba pe care o vorbesc sau de sănătatea lor.
Gottlob Frege pretindea că această situaţie corespunde formelor logice, întrucât ele sunt
inerente minţii umane şi doar felul în care ele sunt folosite de fiecare individ este de
competenţa psihologiei.
În accepţia lui mai generală, logicismul a fost o încercare eşuată de a defini
principalele concepte din raţionarea matematică exclusiv cu ajutorul instrumentelor logice,
încercare fă-cută de matematicienii din secolul al XIX-lea şi din primii ani ai secolului XX,
dar el a fost şi o reacţie la psihologism. În această calitate, logicismul a plecat de la faptul că
logica formală studiază numai felul în care trebuie să evaluăm argumentele din orice domeniu
şi a exagerat autonomia logicii şi a conceptelor ei faţă de gândirea umană concretă şi faţă de
psihologie. Cu alte cuvinte, adepţii logicismului au susţinut că logica este o “ştiinţă formală
pură”, independentă de raţionarea umană concretă şi a înţeles inferenţa şi raţionarea strict
abstract.
5. Raportul real dintre psihologie şi logică
Psihologismul şi logicismul sunt poziţii extreme eronate, la care s-a renunţat de mult,
chiar dacă unii nu le-au abandonat total nici astăzi. Logica şi psihologia sunt discipline
distincte între care trebuie să existe relaţii de cooperare, fapt confirmat în zilele noastre de
psihologia cognitivă şi de constituirea gândirii critice în psihologie bazată totuşi pe logica
argumentării. Desigur, este însă perfect adevărat că există cazuri individuale în care întâlnim
diferite manifestări iraţionale (idei, comportamente etc.), dar ele nu sunt un ideal al existenţei
umane. Cunoaşterea acestora şi a cauzelor care le provoacă este de competenţa psihologiei,
dar toate aceasta nu se pot face într-o manieră iraţională, ne atrăgea atenţia profesorul
Gheorghe Enescu (1932-1997)6.
Gândirea critică bazată pe logica argumentării propune un criteriu indispensabil
oricărui om, indiferent de nivelul competenţelor sale sau de domeniul de care el se ocupă, dar
absolut necesar pentru a diferenţia cât mai exact între concluzii adevărate, îndoielnice sau
inacceptabile, pentru a stabili precis diferenţa între o simplă opinie şi o certitudine, pentru a
nu confunda o teorie cu o simplă ipoteză privitoare la explicaţia unui fenomen care ne intrigă.
Gândirea critică din psihologie fundamentată pe logica argumentării oferă criteriile pe
baza cărora savantul ori individul obişnuit poate verifica şi evalua calitatea propriilor lui
argumente sau a celor avansate de alţii, iar astfel cercetările de logică asupra argumentării au
sprijinit chiar progresul psihologiei prin perfecţionarea metodelor de cercetare implicate în
investigaţiile experimentale şi în generalizarea acestora. Suplimentar, gândirea critică din
6
Enescu, Gheorghe, Fundamentele Logice ale Gândirii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1980
51
psihologie se bazează pe logica argumentării şi a sprijinit nu numai psihologia prin rezultatele
obţinute de ea în studiul întrebărilor, al construcţiei şi aplicării chestionarelor etc., dar şi
pentru evaluarea corectă a explicaţiilor de specialitate, inclusiv prin apariţia noilor orientări în
psihologie şi anume, psihologia cognitivă.
6. Psihologia cognitivă
Se poate susţine că ambele, gândirea critică bazată pe logica argumentării şi psihologia
cognitivă stau la baza analizei actuale a raţionării umane, iar pe fondul colaborării dintre
psihologia cognitivă şi logica argumentării a fost pusă într-o lumină nouă, mult mai profundă,
raţionarea omenească. S-a dovedit astfel că deşi raţionarea umană este legată de alte procese
psihice care au fost reevaluate (atenţie, emotivitate, voinţă etc.), omul comite, adesea abateri
de la exigenţele logice fundamentale, inconştient sau voit, de regulă, mai ales când gândirea
individuală este umbrită de interese oculte. Explicaţia constă în aceea că raţionarea lipsită de
educaţie logică se bazează exclusiv pe simţul comun şi pe rezultatele experienţelor trăite care
conduc adesea la concluzii, opinii sau păreri greşite, care nu sunt total excluse nici la mulţi sa-
vanţi. Psihologia cognitivă actuală şi chiar analiza sociologică au subliniat că astfel de abateri
se datorează presiunii exercitate asupra raţionării individuale de factori care o împiedică să
raţioneze corect, dar care apar şi în situaţii mai elevate, mai ales când raţionarea este
influenţată de idealuri nefondate suficient, de interese obscure ori de interese şi obiceiuri care
sunt proprii fiecărui individ, după cum se întâmplă adesea în situaţia politicienilor.
Rezultatele psihologiei cognitive actuale au sugerat logicienilor edificarea de noi
discipline logice utile în diverse domenii: gândirea critică în psihologie fundamentată pe
logica argumentării, dar şi logica relevanţei sau cele autoepistemice, cele bayesiene ori
preocupările recente din inteligenţa artificială la care ne-am raportat. La noile preocupări din
psihologie, din gândirea critică bazată pe logica argumentării şi IA s-au asociat şi alte
discipline, iar împreună ele, au propulsat apariţia unor noi cercetări şi aplicaţii de strictă
actualitate şi au condus de exemplu la apariţia logicii nemonotonice în IA, care se apropie
cumva de gândirea critică din psihologie bazată pe logica argumentării, întrucât urmăreşte
construirea de calculatoare mai apropiate de raţionarea umană. S-au conturat astfel pregnant
domeniul ştiinţelor cognitive şi cel al neuroştiinţelor care au condus inclusiv la apariţia de noi
instrumente şi aparate de investigare psihologică, cu ajutorul cărora s-a deschis eventualitatea
tratării şi chiar a vindecării unor maladii considerate până de curând ca incurabile.
În acelaşi timp, locul gândirii critice în psihologie bazată pe logica argumentării este
important în formarea şi practicarea cu succes a meseriei de psiholog în general, pentru
progresele înregistrate în vremea din urmă în practica şi în cercetarea ştiinţifică şi de noua
perspectivă interdisciplinară asupra creierului, a gândirii şi a comportamentului uman, dar şi
de noile aparate şi explicaţii din cercetarea şi tratamentul psihologic, care au făcut posibilă
identificarea mai precisă a unor maladii psihice a căror sorginte era până recent necunoscută.
Pe de altă parte, noua gândire critică din psihologie bazată pe logica argumentării nu
insistă excesiv pe diferenţa formală dintre raţionarea deductivă şi cea inductivă, întrucât ia în
considerare orice informaţie nouă care poate afe-cta concluzia oricărui tip de argument, fără a
infirma însă validitatea formală a inferenţelor deductive, dar care este semnificativă în orice
domeniu al ştiinţei. În această situaţie, gândirea critică fundamentată pe logica argumentării
este o disciplină extrem actuală pentru psihologi, cărora le este necesară atât pe plan teoretic,
cât şi la nivelul aplicaţiilor specifice lor.
Această situaţie se explică prin aceea că în gândirea critică se reîntâlnesc logica
argumentării şi psihologia cognitivă, după ani în care logica formală şi ve-chea psihologie s-
au confruntat adesea. Pe de altă parte, studiile recente din psihologie nu mai pot neglija noile
realizări din gândirea critică şi din IA (raţionarea nemonotonică) şi din logicile aplicate sau
cele din diferite domenii logico-filosofice, cum ar fi semantica ori pragmatica. Progresele în-
registrate de IA, de investigaţiile cognitiviste, de biologie, de neurologie etc. şi din
52
metodologia de cercetare sunt relevante, printre altele de pildă, pentru alcătuirea de
chestionare eficiente, iar psihologii de azi nu au de ce să se teamă de asemenea domenii, la a
căror apariţie chiar ei au avut o contribuţie aparte.
Dincolo de toate acestea, după cum subliniază Philip N. Johnson-Laird, un reputat psi-
holog cognitivist contemporan, în prezent profesor la Universitatea Princeton (SUA), în
procesele de raţionare nu putem evita procedurile logice şi nici argumentele, întrucât acestea
sunt implicate în construirea planurilor şi în evaluarea acţiunilor întreprinse de noi şi ca atare,
sunt indispensabile pentru a stabili consecinţele presupunerilor şi ipotezelor noastre.
Exigenţele corectitudinii logice, spunea acest psiholog, nu pot fi evitate în definire, în
clasificare, în for-mularea regulilor, în negocieri şi nici în evaluarea probelor (a dovezilor).
Gândirea critică şi logica argumentării oferă oricui le cultivă, psiholog sau nu, compe-
tenţele necesare pentru a urmări raţionarea altcuiva, pentru a alege şi a decide în cunoştinţă de
cauză între ipoteze concurente şi pentru a rezolva problemele care ne intrigă ori pentru a
stabili valoarea concluziilor sau a soluţiilor la care am ajuns noi sau interlocutorul nostru.
Eludarea sistematică de către psihologi a gândirii critice bazată pe logica argumentării, afirma
el, ne va conduce fără să vrem într-o lume lipsită de ştiinţă, de legi, de tehnologie, de
convenţii soci-ale şi de cultură. Dacă totuşi dorim să contestăm toate acestea, spunea recent
Philip N. John-son-Laird, reamintindu-ne cu acest prilej afirmaţiile lui Aristotel, am fi obligaţi
să apelăm la argumente şi să dovedim validitatea lor şi adevărul concluziilor desprinse din
premise7. Explicaţia acestor aserţiuni ale psihologului cognitivist citat este simplă, întrucât
asimilarea gândirii critice în psihologie, bazată pe logica argumentării, asigură maturitatea şi
chibzuinţa ideilor, deciziilor, soluţiilor şi hotărârilor pe care le realizăm ori a celor spre care
noi tindem.
Cu alte cuvinte, pentru eventualele noastre eşecuri nu trebuie să acuzăm nici logica şi
nici gândirea critică: fabrica de bisturie nu eliberează certificate de garanţie pentru operaţiile
realizate de marele chirurg cu ajutorul lor, spuneau încă în 1964 Morris Cohen şi Ernst Nagel,
într-o celebră carte de logică şi de metodologie a cercetării, dedicată celor preocupaţi de
activitate inteligentă8.

Rezumat
1. Confruntarea dintre psihologie şi logică
2. Constituirea psihologiei ştiinţifice.

Cuvinte importante
1. Psihologia literară.
2. Psihologia experimentală.
3. Psihologia.
4. Logica
4. Psihologismul.
6. Logicismul.
7. Reacţia la psihologism.
8. Psihologia cognitivă.
9. Raportul logică-psihologie.
Exemplu:

7
Johnson-Laird, Ph. N. şi Byrne, R. M. N., Deduction, 1991, Lawrence Erlbaum Publishers, Hove, London, UK,
Hillsdale, USA
8
Cohen, R. Morris, Nagel, Ernest, An Introduction to Logic and Scientific Method, 1964, Routledge&Kegan Paul,
Ltd. London, UK
53
 Analizaţi valoarea de adevăr a propoziţiei exprimată de enunţul:
„Logica nu are nicio legătură cu psihologia”.

Rezolvare: În primul rând, să notăm că propoziţia redată de acest enunţ este

falsă, iar explicaţia acestui fapt rezultă din următoarele:
(a). Logica şi psihologia au fost multă vreme cooperante, până la apariţia, în secolul
XIX, a psihologiei experimentale care a profesat subiectivitatea şi gândi-
rea individuale, socotind greşit că logica este o ramură a psihologiei (W. Wundt)
(b). Ulterior, logica a devenit o ştiinţă formală şi abstractă, prilej care s-a soldat cu
confruntarea dintre logicism şi psihologism.
(c). În a doua jumătate a secolului XX, psihologia s-a dezvoltat şi a apărut psihologia
cognitivă, care în studiul gândirii umane face apel şi la logică (Ph. N. Johnson-Laird), care a
determinat dezvoltarea gândirii critice în psihologie bazată pe o nouă logică a argumentării.
Exerciţii şi probleme
I. Analizaţi adevărul următoarelor propoziţii:
1. Logicismul şi psihologismul se confruntă şi astăzi;
2. Psihologia nu are nici un fel de legătură cu logica;
3. Indiferent de disciplinele psihologice, psihologia face apel la exigenţele logice de
raţionare;
4. Logica argumentării se ocupă de corectitudinea raţionării umane, dar psihologia nu
se ocupă de acest lucru;
5. Indiferent de ramurile ei, psihologia studiază legile şi restricţiile corectitudinii gân-
dirii umane;
6. Psihologia este interesată de persoanele care argumentează şi avansează inferenţe;
7. Între logică şi psihologie, ca discipline ştiinţifice, nu există nici un fel de colaborare;
8. Psihologia cognitivă a influenţat apariţia gândirii critice în psihologie;
9. Gândirea critică în psihologie s-a născut încă din antichitate;
10. Ca disciplină ştiinţifică, psihologia a apărut din antichitate;
11. Gândirea critică în psihologie se bazează pe logica raţionării;
12. Multe orientări din psihologie nu sunt interesate de logica argumentării.
II. Indicaţi ideile relatate de textele de mai jos:
1. Întâi, aşa cum am mai spus, este timpul pentru o abordare unificată a
raţionamentului în interiorul ştiinţei cognitive. Logica şi psihologia, confundate sau
contrapuse până acum, îşi găsesc locul într-o analiză multinivelară a procesului racionativ.
Logica vizează modelul computaţional, relaţia funcţional-logică dintre inputuri (premise) şi
outputuri (concluzie), în vreme ce psihologia abordează nivelurile reprezentaţional-algoritmic,
implementaţional şi cel al cunoştinţelor.
În al doilea rând, orice raţionament depinde de structura cognitivă în interiorul căreia
se desfăşoară. Atât inferenţele inductive, cât şi cele deductive presupun o mulţime de
cunoştinţe, adesea neexplicate în premise, dar care sunt absolut necesare pentru desfăşurarea
raţionamentului. (Mircea Miclea, Psihologie Cognitivă, Collegium, Polirom, Iaşi, 2003)
2. De ce deducţia? Unul din motive este importanţa sa intrinsecă: ea joacă un rol
crucial în rezolvarea multor sarcini. Avem nevoie de deducţie pen-tru a construi planuri şi
pentru a evalua acţiuni; pentru a determina consecinţele presupunerilor şi ipotezelor noastre;
pentru a interpreta şi a formula instrucţiuni, reguli şi principii generale; pentru a ne angaja în

54
argumentare şi în negocieri; pentru a cântări valoarea dovezilor şi a evalua datele; pentru a
decide între teorii concurente şi pentru a soluţiona problemele. O lume lipsită de deducţie ar fi
o lume lipsită de ştiinţă, tehnologie, legi, convenţii sociale şi cultură. Iar dacă doreşti să
conteşti această cerinţă, va trebui să dovedeşti validitatea argumentelor tale. Celălalt motiv
pentru studierea deducţiei este acela că ea conferă maturitate soluţiilor. Spre deosebire de alte
procese de gândire, deducţia a fost suficient studiată pentru a fi în atenţia noastră. Psihologii
au acumulat 80 de ani semnificativi de experimente asupra raţionării deductive (a se vedea:
Wason şi Johnson-Laird, 1972; Evans, 1982); au propus teorii asupra mecanismelor de
procesare a informaţiilor (vezi: Erickson, 1974; Brain, 1978; Johnson-Laird, 1983), iar
specialiştii în inteligenţă artificială au dezvoltat o mulţime de programe de calculator care
derulează deducţii (vezi: Reiter, 1973; Doyle, 1979; Robinson, 1979; McDermott, 1987)
Actuala carte se concentrează asupra propriilor noastre cercetări, iar planul ei este simplu. În
capitolul acesta oferim o scurtă, dar necesară, prezentare a fundamentelor sale din logică.
(Philip Nicholas Johnson-Laird, Ruth M.J. Byrne, Deduction, Lawrence Erlbaum Associates,
Publishers, Hove and London, UK, Hillsdale, USA, 1991)
3. Am observat că mulţi psihologi acceptă distincţia logicienilor dintre inferenţe de-
ductive şi inductive, dar nu toţi fac acest lucru. Unii cercetători, care susţin părerea că la baza
argumentelor deductive stau modele mentale, continuă să susţină că modelele mentale sunt
implicate şi în raţionarea inductivă, astfel încât nu ar exista nici o deosebire calitativă între
raţionarea deductivă şi cea inductivă (de exemplu, P.N. Johnson-Laird, 1997). Problema
existenţei a două tipuri de raţionamente sau a unuia singur este fundamentală şi recent a fost
studiată şi la nivel neurologic, prin cel puţin două experimente de scanare cerebrală. […] Ceea
ce este important este că în ambele cazuri subiecţii raţionează în termenii probabilităţii
concluziei de a fi adevărată, adică gândesc concluzia în termenii probabilităţii, indiferent de
felul în care o calculează.
Un număr de arii cerebrale erau active în timpul raţionării deductive, dar nu şi în tim-
pul raţionamentului inductiv, iar schema de raţionare era inversă într-un număr de arii cere-
brale. Aceste rezultate sunt în acord cu ipoteza că raţionamentul deductiv şi cel inductiv sunt
mediate de mecanisme diferite. […] Diferenţa dintre ariile cerebrale activate poate fi
consecinţa folosirii de materiale diferite, dar faptul că ambele experimente au pus în evidenţă
structuri neuronale diferite pentru raţionarea deductivă şi pentru cea inductivă conduce la
ideea că în cele două feluri de raţionare sunt implicate două mecanisme diferite de gândire.
Aceste cercetări oferă un început de înţelegere a raţionării la nivel neurologic. (E.E. Smith, S.
Nolen-Hoeksens, B.L. Fredrickson, G. R. Loftus, Atkinson&Hilgard’s Introduction to
Psychology, Wadsworth – a division of Thomas Learning Inc., Stanford, CT, Connecticut,
USA, 2003)
4. Etapa psihologiei filosofice începe odată cu elaborarea şi afirmarea primelor sisteme
filosofice (sec. V şi IV î.Hr.) şi ţine până în momentul separării psihologiei în ştiinţă de sine
stătătoare, eveniment care are loc în anul 1879, prin crearea de către Wilhelm Wundt a
primului laborator experimental pentru studiul fenomenelor psihice. În acest context,
definitorii pentru prezentările şi interpretările filosofice ale vieţii psihice erau caracterul lor
speculativ, abstract şi absenţa unor date obţinute pe calea cercetărilor sistematice concrete.
(Mihai Golu, Bazele Psihologiei Generale, Editura Universitară, Bucureşti, 2002)
5. Poziţia aceasta, cunoscută sub numele de psihologism, s-a răspândit în a doua
jumătate a secolului trecut (secolul al XIX-lea, n.n.), impunându-se ca o victorie a spiritului
pozitivist într-o vreme în care psihologia se scientifica rapid. Se considera atunci că ştiinţele
filosofice (gnoseologia, logica, etica, estetica, sociologia) pot şi trebuie să primească o
fundamentare psihologică. J. St. Mill susţinea că logica nu este o ştiinţă distinctă de
psihologie, că ea este doar „o parte sau o ramură” a psihologiei, deosebindu-se de aceasta ca
partea de întreg şi ca arta de ştiinţă.
Ca o reacţie împotriva psihologismului s-a afirmat logicismul, în sens de antipsiholo-
55
gism, mai întâi în cadrul fenomenologiei. Husserl a putut să demonstreze împotriva lui Sig-
wart că teoremele şi demonstraţiile logicii formale nu antrenează nici un fel de factori psihici.
Când afirmăm că „dacă unii S sunt P, atunci unii P sunt S” (care este lege logică), constatăm
că validitatea acestei teoreme nu depinde în nici un fel de date psihologice. Dar, în urma
acestui succes, logicismul a îmbrăcat forme extreme, susţinându-se că formele logice nu au
nici o legătură cu gândirea, logica fiind o ştiinţă a relaţiilor şi nu a legilor gândirii (J.
Lukasiewicz) sau chiar ajungându-se la un realism platonic. Pe de altă parte, nici
psihologismul nu a dezarmat complet. Acesta ne solicită atenţia sub forma „epistemologiei
genetice” (J. Piaget), care urmăreşte să dezvăluie cum se constituie operaţiile logice şi
procesele de cunoaştere în ontogeneză. Aceste consideraţii ne conduc la teza că logica şi
psihologia sunt ştiinţe independente într-adevăr, dar nu fără relaţii de colaborare. (Petre
Botezatu, Constituirea Logicităţii, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983).
6. Psihologia se ocupă de faptele psihice, de toate faptele psihice; or, noţiunile,
judecăţile şi raţionamentele sunt fapte psihice şi de aceea şi psihologia tratează despre noţiuni,
judecăţi şi raţionamente. Psihologia studiază procesul natural de producere a lor, mecanismul
lor de formare, operaţiile psihice care le determină (analiză, sinteză, abstracţie etc.), funcţia
lor biologică, legătura lor cu procesele fiziologice etc. Însă psihologia se interesează de
funcţionarea psihicului în elaborarea acţiunilor etc., nu de valoarea lor de reflectare, nu de
valoarea lor de adevăr şi, mai ales, nu se interesează care sunt caracterele, formele şi regulile
raţionamentului corect, care sunt formele de raţionament. […] Logica studiază fapte psihice –
nu se poate nega acest caracter al formelor logice – dar le studiază nu în producerea lor
psihică, ci în raportarea lor la adevăr.[…] Psihologia şi logica constituie două ştiinţe în strânsă
conexiune, prima având ca obiect – alături de celelalte fapte psihice – gândirea în general şi
sub aspectul producerii ei, iar logica are ca obiect gândirea justă şi necesară şi legile ei.
Psihologia studiază cauzalitatea psihologică, iar logica necesitatea logică a gândirilor, adică
întemeierea unor gândiri prin altele. (Athanase Joja, Definirea Logicii în Decursul Timpurilor,
în Athanase Joja, Studii de Logică, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1960)
7. Teza mea este că logica şi psihologia se constrâng una pe cealaltă într-un fel asemă-
nător celui în care se constrâng reciproc matematica şi fizica. De exemplu, calculul a fost
inventat pentru a exprima şi manipula concepte care sunt cerute în studiul forţelor fizice şi al
mişcării corpurilor fizice. Cu toate acestea, calculul este o analiză a continuului matematic şi
nu a corpurilor fizice sau a mişcării lor în spaţiul fizic. Ca atare, calculul are propria sa viaţă,
separat de mecanică. Totodată, calculul este esenţial pentru teoria mecanică în două feluri: el
este principalul limbaj în care este exprimabilă teoria (dovadă ecuaţiile lui Hamilton şi
ecuaţiile lui Schrödinger); el este cel mai important instrument conceptual care guvernează
construcţia şi testarea teoriei. În mod similar, sper să arăt, logica este constituent esenţial al
teoriei despre cunoaştere: ea suplineşte limbajul matematic specific în care sunt exprimabile
proprietăţile cognitive şi procesele, dar şi instrumentul matematic adecvat cu ajutorul căruia
să fie explorate în continuare. Proprietăţile şi procesele în discuţie presupun abilitatea de
interpretare a simbolurilor şi de descifrare a ceea ce implică relaţiile dintre enunţuri. Cu toate
acestea, logica are o viaţă proprie. Logica nu este cunoaştere mai mult decât calculul
matematic este mecanică, dar cu toate acestea logica este dedicată pentru a exprima şi
manipula interpretarea simbolurilor şi implicaţiile dintre enunţuri. Pe scurt, logica şi cogniţia
se constrâng reciproc în acelaşi fel în care o fac calculul şi mecanica. (John Macnamara, Logic
and Cognition, în J. Macnamara, G.E. Reyes (Eds.), The Logical Foundation of Cognition,
Oxford University Press, New York, USA, 1994).
8. Există un număr de abordări interdisciplinare ale studierii psihicului şi
comportamentului uman, cum ar fi: ştiinţa cognitivă şi psihologia evoluţionistă. Ştiinţa
cognitivă se ocupă de studiul naturii proceselor inteligente şi, în afară de psihologie, include
ramuri ale altor ştiinţe: neuroştiinţele, antropologia, lingvistica, filosofia şi inteligenţa
artificială. Principiul său de bază este acela că procesele psihice trebuie înţelese ca operaţii de
56
calcul (procesare de informaţii, n.n.) şi că activitatea psihică poate fi analizată la mai multe
niveluri. Psihologia evo-luţionistă este preocupată de originile mecanismelor psihologice,
principiul său de bază fiind acela că mecanismele psihologice au evoluat în timp de milioane
de ani printr-un proces de selecţie naturală. Această abordare i-a determinat pe psihologi să
cerceteze subiecte de o importanţă esenţială din punct de vedere evolutiv, cum ar fi alegerea
partenerului. (R. L. Atkinson, R. C. Atkinson, E. E. Smith, D. J. Bem, Introducere în
Psihologie, Editura Tehnică,
Bucureşti, 2002).
9. Pe scurt, acolo unde logica vede în operaţii nişte transformări formale a căror
validitate se întemeiază pe axiome, psihologia le priveşte ca acţiuni interiorizate, efectuate în
comun după anumite corespondenţe interindividuale şi susceptibile de coordonare echilibrată
(compunere reversibilă), în acelaşi timp în cadrul gândirii individuale şi în schimburile dintre
indivizi.
Principial, este deci clar că teoria formală a operaţiilor, sau teoria logică şi teoria reală
a aceloraşi operaţii sau analiza genetică şi cauzală proprie psihologiei şi sociologiei, nu se
stânjenesc una pe alta, ci, dimpotrivă, ele se completează într-un mod perfect delimitat şi fără
contradicţie posibilă. (Jean Piaget, Tratat de Logică Operatorie, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1991)
10. Argumentarea devine obiectul unei cercetări ştiinţifice în două moduri: sau dacă o
considerăm un fenomen al naturii omeneşti şi căutăm să explicăm condiţiile sub care se
produce; sau dacă o considerăm un mijloc pentru aflarea adevărului şi cercetăm regulile după
care trebuie să se îndrepteze pentru a da acest rezultat. De explicarea argumentării ca fenomen
al inteligenţei omeneşti se ocupă o parte a Psihologiei; iar ştiinţa care stabileşte regulile
formale pentru argumentare se numeşte Logica. Pentru Logică, faptul argumentării în mintea
omenească se presupune ca un fapt constatat şi i se cercetează numai regulile întrebuinţării
juste. (Titu Maiorescu, Logica, în Alexandru Surdu (Ed.), Titu Maiorescu, Opere Filosofice,
Editura Academiei Române, Bucureşti, 2005)

57
 VI. GÂNDIREA CRITICĂ ŞI STRUCTURA LIMBAJULUI

1. Viaţa ideală a omului şi limbajul.

2. Limbajul uman ca ansamblu de semne.

3. Structura semnului şi componentele sale.

3.1. Substratul material al semnului.
3.2. Informaţia redată de substratul material al semnului.
3.3. Regula de semnificaţie a semnului.
3.4. Reguli de semnificaţie implicite sau explicite

4. Simptomul stării de fapt şi substratul material al semnului.

5. Accepţiunea simptomului în psihologie şi în medicină.

58
 VI. GÂNDIREA CRITICĂ ŞI STRUCTURA LIMBAJULUI

Principalele aspecte discutate pe parcursul acestui capitol sunt legate de ideile:

1. Gândire, sensibilitate şi limbaj.
2. Limbajul ca ansamblu semne verbale sau neverbale
3. Rolul celor trei părţi din care este alcătuit un semn.
4. Distincţia dintre semn şi simptomul stării de fapt.

Drept urmare, în continuare vor fi discutate o serie de idei importante prin care
omul se distinge de alte fiinţe terestre.

Discutarea acestor aspecte va fi făcută în paragrafele de mai jos.

1. Viaţa ideală a omului şi limbajul
Gândirea oricărui om şi sensibilitatea lui, indiferent de aptitudinile sale, se produc şi se
exteriorizează totdeauna printr-un tip oarecare de limbaj. Ideile şi sentimentele noastre nu pot
fi trăite decât prin cuvinte gândite sau sentimente simţite şi nici nu pot fi exteriorizate şi
comunicate altcuiva altfel decât printr-o limbă naţională sau prin gesturi. În aceste condiţii,
produsele noastre ideale pot fi înţelese ori conştientizate de un eventual interlocutor numai
printr-o formă a limbajului.
Oricare ar fi limbajul utilizat, el are o autonomie faţă de gândurile şi stările afective
materializate şi exprimate cu ajutorul lui, întrucât producerea ideilor şi a simţirilor dispune de
o relativă independenţă în raport cu limbajul, în sensul că producerea sau exteriorizarea
sentimentelor ori a ideilor are loc exclusiv printr-o autentică varietate de limbaje verbale sau
neverbale. Ca atare, se impune un răspuns la întrebarea: Ce este limbajul?
Limbajul este un sistem de semne şi de reguli privind combinarea
şi folosirea lor pentru exprimarea ideilor şi stărilor sufleteşti proprii
Această definiţie generală a limbajului este corectă şi întrutotul admisibilă deoarece ea
ne permite evitarea controverselor datorate majoritar perspectivelor diferite asupra limbajului
(lingvistice, filosofice, psihologice etc.) şi permite interpretarea corectă a raporturilor dintre
limbaj şi alte produse ale minţii sau subiectivităţii noastre9. La nivel general, limbajul uman
este compus din două părţi:
Vocabularul şi gramatica limbii
Vocabularul limbajului este format din cuvintele sau gesturile, modificările de mimică
etc., specifice limbii, iar gramatica lui este formată din regulile de combinare sub formă de
enunţuri a cuvintelor şi a semnelor neverbale ale limbii respective, dar cu acest prilej
precizăm că gramatica oricărei limbi naturale este studiată prioritar de filologii specializaţi în
domeniu. Ca atare, gândirea critică bazată în general pe logica argumentării pe care o avem în
vedere aici, analizează exclusiv elementele vocabularului, gândit ca mulţime de cuvinte şi de
semne neverbale prin care omul îşi manifestă sentimentele, gândurile sau intenţiile lui şi care
alcătuiesc limbajul fiecărui om normal, indiferent dacă el ar fi un individ cu educaţie avansată
sau un individ mediocru.

9
Precizăm că discuţia despre limbaj este făcută după lucrarea: Ziembinski, Zbigniew, Ziemba, Zdislaw, Practical
Logic, Warszawa, Poland, Dordrecht, Holland, Boston, USA, 1974
59
 2. Limbajul uman ca ansamblu de semne
Precizăm că discutând despre limbajul uman analizăm cuvintele şi expresiile
autonome de felul celor listate într-un dicţionar explicativ al unei limbi naturale şi gesturile,
care în cele ce urmează vor fi numite „semne verbale”. Pe lângă cuvinte şi expresii verbale
care au rolul de denumiri, din limba naturală mai fac parte şi „semnele neverbale” proprii
oamenilor care o folosesc şi care pot prin gesturi, mimică, lumini colorate, sunete produse cu
aparatul fonator al individului ori cu sirene, fluiere, claxoane, cu amplasări sau mişcări de
steguleţe etc. menite să transmită un mesaj. După cum se ştie, utilizatorii oricărei limbi
naturale folo-
sesc atât cuvinte, cât şi gesturi, mimică şi alte semne neverbale.
În aceste condiţii, vom spune că toate elementele unui limbajul natural sunt simple
semne, fără a mai specifica de fiecare dată dacă este vorba de cuvinte sau semne neverbale.
Precizăm cu acest prilej că în alte contexte, cuvântul „semn” este utilizat şi cu alte înţelesuri,
dar în calitate de componentă a limbii umane, altfel spus ca expresie lingvistică, orice semn
este alcătuit din trei părţi.
3. Structura semnului şi componentele sale
Indiferent de tipul de limbaj verbal ori neverbal, orice semn are în alcătuirea sa trei
elemente din care el este inevitabil compus:
Substratul material, Sensul, Regula de semnificaţie
Astfel, primul element care intră în alcătuirea semnului este substratul lui material,
care constă dintr-un fenomen material accesibil simţurilor şi este utilizat de emitorul semnului
pentru a exterioriza cu ajutorul lui un înţeles (o idee sau o stare afectivă) şi pentru a-l
comunica altcuiva. Cel de al doilea component al semnului este tocmai ideea sau starea
afectivă pe care emitorul o leagă de substratul material şi care constituie sensul semnului. În
sfârşit, în componenţa oricărui semn intră şi regula de semnificaţie, care este caracteristică
oricărui semn verbal sau neverbal şi este prevăzută ca o obligaţie în dicţionarul explicativ al
limbii căreia îi aparţine semnul. Regula de semnificaţie este tacită în cazul limbajului obişnuit
şi ea ne cere ca un anumit înţeles (sens) al semnului să fie legat de substratul lui material.
Aceste trei componente sunt definitorii din alcătuirea unui semn şi se regăsesc cu
necesitate în componenţa fiecăruia, indiferent dacă limbajul este verbal sau neverbal şi este
totodată un criteriu de bază pentru clasificarea semnelor, a vocabularelor şi a limbilor, motiv
pentru care le vom analiza distinct. Primul dintre acestea este relativ uşor de sesizat şi constă
din:
3.1. Substratul material al semnului
Substratul material al semnului este produs intenţionat de autorul acestuia în calitate
de suport fizic al mesajului său în aşa fel încât semnul să fie accesibil în principiu simţurilor
unui ipotetic interlocutor. În acelaşi timp, substratul material al semnului îi creează
interlocutorului posibilitatea de a percepe senzorial ideea sau starea afectivă care i-a fost
comunicată cu ajutorul suportului material, deoarece în absenţa acestui suport material
gândurile sau stările afective nu pot fi nici comunicate altcuiva şi nici conştientizate de acesta.
În aceste condiţii, substratul material al oricărui semn, care coincide cu un cuvânt spus
sau scris, dintr-un gest, o mimică, un indiciu oricum sensibil etc., este o componentă
indispensabilă a semnului. Prin calitatea de substrat material al semnului ca parte necesară a
limbajului verbal sau neverbal, el face din expresia lingvistică a unei idei ori a unui sentiment
un fenomen accesibil unuia din simţurile omeneşti. De reţinut că în cazul limbajului interior
(gândit, doar) substratul material al semnelor este desigur numai imaginat. Iată câteva
exemple de sub-strat material al unui semn şi consemnăm principalele lui forme:

60
 (a). Substratul material al semnelor verbale constă din litere scrise sau sunete
articulate perceptibile care corespund fiecărei litere scrise. De reţinut că în cazul
nevăzătorilor, substratul material al semnelor scrise revine altor forme sensibile, cum este
limbajul Braille, de regulă, tactile.
(b). Substratul material al semnelor neverbale ia forma gesturilor, sunetelor, luminilor,
desenelor de pe panouri, steguleţelor fixe ori mobile etc., dar toate după anumite reguli şi
accesibile tot senzorial.
Substratul material al unui semn este însă total diferit de simptomul unei stări de fapt
cu care adesea este tot de natură materială ori subiectivă şi poate fi confundat ca redând un
semn, datorită faptului că şi ultimul ne poate trezi un gând sau o reacţie şi poate fi perceput cu
ajutorul simţurilor. Mai exact, simptomul stării de fapt este un fenomen fizic sau psihic
evident, iar uneori nici nu este perceptibil direct sau chiar sesizabil (detectabil), dar el nu este
niciodată o componentă a limbajului. Explicaţia acestui fapt este aceea că simptomul poate fi
efectul unor cauze specifice fenomenelor fizice ori psihice care nu implică voinţa şi intenţio-
nalitatea umană de a comunica. Iată câteva exemple de simptom:
(i) Creşterea anormală a temperaturii; (ii) Revenirea rândunelelor; (iii) Teama de
avion; (iv) Amnezia; (v) Lipsa de orientare în spaţiu sau timp; (vi) Oboseala; (vii)
Agresivitatea fizică sau de limbaj; (viii) Agorafobia; (ix) Lătratul câinelui, şi altele de acelaşi
fel.
De pildă, în calitatea lui de efect al uneia sau a mai multor cauze, simptomul unei stări
de fapt se produce de la sine în mod natural, în accepţiunea că face parte dintr-o relaţie
cauzală şi, sub acest aspect, este total independent de voinţa şi de intenţia subiectului de a
comunica a face ceva. Repetarea relativ frecventă a evenimentelor naturale, totdeauna când
sunt îndeplinite anumite condiţii, favorizează confuzia dintre simptomul stării de fapt şi
substratul material al semnului, adică dintre un fenomen posibil material care apare
determinat o cauză independentă de voinţa unei persoane şi un altul tot material care este
instrument uman de comunicare.
3.2. Informaţia redată de semn
În calitatea sa de semn verbal sau neverbal, orice semn participă la constituirea unei
limbi naturale sau artificiale numai dacă el are un sens (un înţeles), adică dacă exprimă o
informaţie pentru cunoscătorii acelei limbi. Se poate susţine deci că sensul unui semn este
componentă indispensabilă a acestuia, chiar dacă algoritmiştii declară că ei operează cu
simboluri şi formule ca simple forme grafice.
Înţelesul unei construcţii lingvistice (al unui semn) coincide cu o idee ori o stare
afectivă asociată substratului material, care s-au născut în mintea celui ce a produs substratul
material al semnului şi în principiu îi corespunde doar acestuia. De regulă, semnele sunt
comunicate altcuiva cu ajutorul substratului material al semnului. Se poate spune că acela care
a înţeles ideea sau starea afectivă care au fost asociate substratului material şi i-au fost
transmise, le-a perceput tot, numai dacă a perceput substratului material cu ajutorul căruia ele
i-au fost comunicate. De aici reiese că sensul este componentă necesară a semnului, întrucât
în lipsa lui nu avem nici semn şi nici limbaj. De exemplu, putem produce aşa numite
construcţii lingvistice asemănătoare celor obişnuite, dar dacă ele sunt total lipsite de sens nu
comunică absolut nimic. De pildă „construcţia lingvistică” de mai jos:
Piroţii carulează elatic
care este cumva specifică gramaticii limbii române, întrucât are subiect gramatical (piroţii) şi
s-ar putea spune că în alcătuirea ei apare şi un predicat gramatical (carulează) sau chiar că în
ea s-ar afla şi un complement gramatical (elatic). Cu toate acestea ea este totuşi o construcţie

61
lingvistică bizară pentru că ea nu are nici un fel de înţeles pentru orice cunoscător al limbii ro-
mâne sau al altei limbi şi astfel se explică de ce ea nu aparţine limbii obişnuite.
Altfel spus, deşi seamănă destul de bine cu aşa ceva, „enunţul declarativ” de mai sus
nu aparţine nici unei limbi cunoscute, indiferent dacă aceasta ar fi naturală sau artificială, iar
această concluzie este impusă cu deplină necesitate de imposibilitatea de a-i asocia orice fel
de înţeles substratului material care aici ar fi un presupus enunţ declarativ. Ca atare, sensul
atribuit unui semn îi conferă acestuia calitatea de a fi numele unui lucru material sau ideal
(obiect, proprietate, relaţie etc.), care ar fi denotatul (referentul) acelui nume.
Mai ales, în cazul limbajului natural, între nume şi denotat nu există o relaţie de felul
„un singur semn – un singur denotat”. Dacă se modifică sensul semnului, se schimbă
obligatoriu şi denotatul său, chiar dacă în această situaţie substratul său material nu s-a
schimbat de-loc. Prin urmare, identificarea corectă a sensului şi înţelegerea exactă a unui
semn este vitală:
3.3. Regula de semnificaţie a semnului
Cea de a treia componentă a unui semn, regula lui de semnificaţie, face din acesta un
cuvânt sau un semn neverbal propriu unei limbi, altfel spus semnul unei limbi naturale sau
simbolul unui limbaj formal. Regula de semnificaţie care este proprie oricărui cuvânt sau
expresii a unei limb naturale este deseori tacită în scrierea sau vorbirea curentă, dar ea are
totdeauna forma unei prevederi (norme) care ne obligă să acordăm un anumit înţeles
substratului material emis sau recepţionat de noi. În această accepţie, descoperirea regulii de
semnificaţie a oricărui semn este un instrument necesar pentru a descoperi înţelesului
(sensului) exact al acelui semn. Orice limbaj, artificial ori natural, devine practic inutilizabil
dacă nu putem identifica sau nu putem specifica regulile lui de semnificaţie.
În situaţia unei limbi naturale, iar un caz este şi limba română, semnul specific ei este
folosit incorect ori limba îşi pierde calitatea ei de a mai fi un instrument de comunicare în ab-
senţa regulii de semnificaţie specifică. Trebuie să reţinem totuşi că pe parcursul istoriei
devenirii sale, adică după de felul în care semnele şi regulile de semnificaţie specifice lor s-au
ivit şi sunt folosite, există două feluri de reguli de semnificaţie între care trebuie să distingem:
3.4. Reguli de semnificaţie implicite sau explicite
Regulile de semnificaţie implicite sunt specifice limbilor naţionale şi ele s-au
sedimentat asemenea tradiţiilor, obiceiurilor, cutumelor comunităţii care foloseşte limba în
cauză ca limbă maternă. Regulile de semnificaţie de acest fel nu sunt însă conştientizate de
fiecare dată când cunoscătorii limbii materne o utilizează pentru a comunica, iar în caz contrar
ele devin clare prin intermediul dicţionarelor explicative specifice acelei limbi. În schimb,
regulile de semnificaţie explicite sunt specifice de regulă limbajelor artificiale şi ele trebuie
neapărat ştiute precis şi chiar conştientizate de fiecare dată când este folosit acel limbaj
artificial.
Prin urmare, prin intermediul substratului material al semnului, cuvântul sau simbolul
este un fenomen perceptibil, produs de o persoană în calitate de construcţie lingvistică. În ace-
ste condiţii, substratul material al semnului poartă o informaţie, adică are drept sens un gând
sau o stare afectivă născută sau mimată în mintea cuiva sau trăite de cel care a produs
substratul material sau de cel care a perceput (a sesizat) acel substrat material. Legătura dintre
substratul material (fenomen material perceptibil) şi înţelesul semnului (fenomen subiectiv)
presupune cel puţin o regulă de semnificaţie. Pe baza acestor precizări poate fi construită
următoarea caracterizare a semnului:
Semnul este fenomen perceptibil de care este legat un
înţeles în conformitate cu cel puţin o regulă de semnificaţie

62
 De reţinut că numai întrunind aceste proprietăţi se poate vorbi de limbaj natural ca
instrument de naştere a ideilor şi de comunicare sau exteriorizare a lor sau a vieţii subiective
sau de limbaj artificial utilizat într-un domeniu sau altul al ştiinţei sau al vieţii obişnuite.
Indiferent de forma sa, complex de cuvinte ori semne neverbale. În calitate de element
fundamental al limbajului natural, semnul este alcătuit obligatoriu din dintr-un fenomen fizic
perceptibil la care se adaugă un fenomen de conştiinţă sesizabil numai dacă este cunoscută
regla de semnificaţie a semnului, prin intermediul căreia cel care a emis semnul a legat
înţelesul semnului de substratul material al acestuia. Dincolo de semnele obişnuite, fiecărui
popor îi sunt specifice anumite expresii, care exprimă prin cuvinte sau gesturi anumite idei ori
sentimente.
4. Simptomul stării de fapt şi substratul material al semnului
Substratul material al unui semn şi simptomul unei stări coincid cu expresii lingvistice
care sunt de fapt denumiri pentru fenomene absolut diferite. În această accepţie, simptomul
face parte dintr-o relaţie cauzală, deseori independentă de voinţa umană, iar substratul
material al semnului participă la alcătuirea unui semn, are o anumită intenţionalitate şi face
parte din limbajul uman în calitate de instrument de comunicare. Fenomenele care au statutul
de simptom al unei stări de fapt şi sunt totdeauna exclusiv în ordinea lucrurilor, iar producerea
lor este totdeauna naturală şi de-a dreptul independentă de ideea de comunica ceva, adică
simptomele nu sunt generate de intenţia subiectivă a unei persoane psihic normale sau de
conştiinţa ei, fo-losite pentru a da naştere unui sentiment sau unei idei care ar putea fi
comunicate unui eventual interlocutor. Mai exact, iată câteva exemple de cauze care produc în
calitate de efecte
diferite simptomuri. De pildă, declinul capacităţii de reamintire este efectul unei amenzii,
creşterea temperaturii este efectul unei infecţii, revenirea rândunelelor primăvara este efectul
încălzirii vremii ş. a. m. d.
De aici reiese că în situaţiile în care o persoană a fost implicată în producerea unui
simptom, aceasta nu a făcut-o cu scopul de a comunica o informaţie cuiva, ci doar a produs un
fenomen sesizabil senzorial ca efect al unei cauze. Deseori, asemenea fenomene sunt incorect
numite „semn”, fără ca ele să fie o componentă a limbajului. Simptomul poate să fie de fapt
efectul unei idei sau al unei stări afectivă şi poate fi chiar o cauză care determină absolut
independent de voinţa sau intenţionalitatea noastră un alt fenomen.
5. Accepţiunea simptomului în psihologie şi în medicină
În psihologie, simptomul indică o afecţiunea psihică sesizată de un psiholog şi îi arată
acestuia că pacientul suferă de o anomalie (cauza) care a provocat acea manifestare psihică în
calitate de efect. Ca şi în medicină, simptomul are înţelesul de manifestare sesizabilă direct
sau indirect prin testare a unei maladii somatice sau psihice. În psihologie şi în psihoterapie se
consideră frecvent că manifestările fizice sau psihice ciudate ale pacientului ar fi un simptom
care îl duce pe psiholog să descopere cauza care a provocat comportamentul deficitar al
pacientului său, iar simptomul este gândit ca manifestare individuală.
În practica medicală, prin „simptom” medicul înţelege stările negative de sănătate de
care suferă pacientul său şi ştie că acestea apar când este prezentă cauza (dereglarea fizică ori
psihică) care provoacă acel simptom. Prin urmare, tratamentul prescris de medic urmăreşte
eliminarea cauzei care a provocat apariţia simptomului, adică a dus la starea de sănătate
constatată de el şi pentru a identifica cât mai exact boala (cauza) sau remediul recomandat se
recurge uneori la probe de laborator. În psihologie şi în psihoterapie prin „simptom” se
înţelege în mod obişnuit afecţiunea pacientului şi care este efectul unei cauze ce trebuie
identificată.
Această cauză este oarecum dificil de descoperit pentru că deşi ea este comună mai
multor persoane, efectul ei este în mare parte cu totul diferit de la o persoană la alta, cel puţin
63
ca intensitate. Explicaţia constă în aceea că manifestarea unei afecţiuni este influenţată
frecvent de particularităţile persoanei, de starea fizică şi psihică ori de tipul activităţii sale. În
asemenea condiţii, abordarea psihologică a simptomului nu este străină de practica medicală,
deşi ea are şi particularităţi specifice semnificative.
La nivel general, simptomul nu este înţeles exclusiv ca manifestare umană sau ca
indispensabil legat de “tulburări fizice” sau “psihice” ale unei persoane. El este considerat ca
un fenomen propriu oricărei forme de existenţă, iar descoperirea simptomului sau a cauzei
care l-a provocat şi a condiţiilor implicate în favorizarea producerii lui depind radical de
competenţele noastre, întrucât simptomul numai ne îndreptă atenţia spre fenomenul care l-a
provocat pe baza unor legături cauzale, iar acestea nu depind deloc de voinţa sau intenţiile
fireşti ale per-
soanei care îl trăieşte ori şi-a dat seama de existenţa lui.
Spre deosebire de simptom, substratul material al semnului este totdeauna un fenomen
obiectiv produs intenţionat şi exclusiv de un om printr-un limbaj propriu ori de un aparat care
imită sunetele sau literele umane. Producerea unui semn presupune cu necesitate intenţia celui
care l-a produs, întrucât el este element fundamental al limbajului şi este, înainte de orice, un
instrument de comunicare a unui înţeles. Oricare din aceste particularităţi nu sunt însă
specifice simptomului, deoarece el este specific relaţiilor cauzale independente de voinţa sau
intenţia oricărui om. De exemplu, lătratul câinelui este un simptom, întrucât acest fenomen
este nu-mai efectul produs de o cauză, respectiv, de ceva care l-a făcut pe acel câine să latre,
de pildă, acel animal vede un alt câine ori el latră când vede pe cineva cunoscut, nu doar
atunci când a sesizat prezenţa unui străin, iar schelălăitul câinelui este efectul unei suferinţe,
al unei bătăi sau al faptului că a fost muşcat de alt câine.

Rezumat
1. Gândurile şi simţirile omului se exprimă prin intermediul unei forme de limbaj
interior sau exterior.
2. Limbajul uman este un ansamblu de cuvinte tacite sau rostite şi de semne neverbale,
prin care el îşi exprimă gândurile ori simţirile.
3. În diferitele sale activităţi, omul foloseşte cuvinte şi semne neverbale care reprezintă
vocabularul lui, pe care le combină în conformitate cu regulile gramaticale.
4. Oamenii obişnuiţi şi savanţii se confruntă cu diferite simptomuri, pe care le exprimă
prin construcţii verbale şi nu fac parte din vocabularul lui.

Cuvinte importante
1. Gândirea şi sensibilitatea umană.
2. Cuvinte exprimate.
3. Cuvinte tacite.
4. Vocabular.
5. Gramatică.
6. Semn.
7. Substrat material.
8. Sens (Înţeles).
9. Regulă de semnificaţie.
10. Regulă explicită.
11. Regulă tacită.
12. Simptomul ca efect al cauzei.
13. Semn şi simptom

64
 14. Simptomul în psihologie
15. Simptomul în medicină.

Exemplu
Problemă: Arătaţi care este răspunsul corect la întrebarea: „Care este structura
limbajului?”

Soluţie: Limba este un fenomen exclusiv omenesc alcătuit din cuvinte şi din
semne neverbale
utilizate în intercomunicare, numite în general „semne”. Semnul este compus din trei
elemente:
(1) Substratul material al semnului, care este accesibil unuia din simţurile omului;
(2) Sensul sau înţelesul semnului, care este un fenomen subiectiv ataşat substratului
material al semnului şi este surprins mental;
(3) Regula de semnificaţie prin care sensul este ataşat de substratul material. Exemple
de cuvinte şi expresii sunt redate explicit în dicţionarul explicativ.
Obs. În situaţia nevăzătorilor, substratul material al semnelor este sesizat de ei prin in-
termediul atingerii senzoriale.
Exerciţii şi probleme
I. Explicaţi care este răspunsul corect la următoarele întrebări:
(1). Ciripitul păsărilor este o formă specială de limbaj?
(2). Fumul este un semn al focului?
(3). Oare spusele lui sunt incredibile?
(4). Priveşte, nu-i aşa că apusul Soarelui este încântător?
(5). Există forme de limbaj uman care nu exprimă un gând?
(6). Există un fel limbaj uman care nu exprimă sentimente?
(7). Există diferite feluri de semne neverbale?
(8). Există oare o diferenţă între semn şi simptom?
(9). Creşterea anormală a temperaturii este un semn al gripei?
(10). Prezenţa numărului mare de ciori este un semn că aici s-a întâmplat ceva?
II. Arătaţi dacă următoarele construcţii lingvistice exprimă sau nu propoziţii adevărate:
(1). Febra bolnavului de gripă este un semn că persoana nu se simte bine.
(2). Unor sentimente nu le corespunde o formă lingvistică de exprimare.
(3). Gesturile lui disperate ne semnifică faptul că este în pericol.
(4). Mimica nu are nici un rol în comunicarea de idei abstracte.
(5). Sentimentele sunt trăite dar nu sunt exprimate prin limbaj.
(6). Între gramatica şi vocabularul unei limbi nu există nici un raport.
(7). Orice semn este parte a unei propoziţii autentice.
(8) Există semne ale limbajului lipsite de referent.
(9) Regulile de semnificaţie nu sunt proprii oricărui cuvânt.
(10) Există un sigur fel de reguli de semnificaţie,
(11) Regulile de semnificaţie sunt de mai multe feluri.
(12) Nu există o definiţie a semnului ca parte a limbajului.
(13) Limbajul conţine semne lipsite de înţeles.
(14) În definiţia semnului intră mai multe elemente
III. Precizaţi dacă enunţurile următoare redau un semn sau un simptom?
(1). Sosirea rândunelelor primăvara.
65
 (2). Aplauzele spectatorilor la un spectacol.
(3). Chemarea copilului de afară ca să-şi facă lecţiile.
(4). Expresia feţei sale arată că este îngrijorat.
(6). Indicarea unei cărţi aflată pe rândul de sus.
(7). Strigătul cuiva care s-a tăiat la deget.
(8). Pietrele rotunjite de pe acest versant făcute de un gheţar prin topire şi alunecare.
IV. Analizaţi textele de mai jos şi prezentaţi ideile susţinute în fiecare din ele:
1. Limba este instrumentul prin care ne comunicăm gândurile. Mai mult, este univer-
sal: fiecare societate umană posedă un limbaj şi fiecare fiinţă umană dotată cu inteligenţă
normală învaţă propria limbă maternă pe care o foloseşte fără efort. Dată fiind naturaleţea sa,
se pare că limba nu reclamă nicio explicaţie specială. Nimic nu poate fi însă mai departe de
adevăr. Unii oameni pot citi, alţii nu; unii pot efectua calcule aritmetice, alţii nu; unii pot juca
şah, alţii nu. Cu toate acestea, teoretic vorbind, oricine poate învăţa şi utiliza un sistem
lingvistic de o imensă complexitate. Pe de altă parte, în timp ce până şi cele mai sofisticate
computere întâmpină încă dificultăţi serioase în interpretarea vorbirii, în înţelegerea textelor
scrise sau sub aspectul rostirii eficiente a cu-vintelor, marea majoritate a copiilor normali au
capacitatea de a realiza asemenea sarcini lingvistice fără efort. Cauza pentru care lucrurile
stau astfel este una din enigmele fundamentale ale psihologiei umane. (E. E. Smith, S. Nolen-
Hoeksens, B. L. Fredrickson, G. R. Loftus, Atkinson&Hilgard’s Introduction to Psychology,
Wadsworth, a division of Thomas Learning Inc., Stanford, Connecticut, USA, 2003).
2. În prezent, în circuitul ştiinţific întâlnim trei termeni (comunicare, limbă şi limbaj)
în utilizarea cărora există un anumit echivoc semantic. Acest echivoc rezultă din aceea că atât
în cadrul unor discipline diferite, cât şi în interiorul aceleiaşi discipline, termenii respectivi
sunt folosiţi uneori ca echivalenţi, iar alteori ca desemnând realităţi distincte. Conţinutul lor a
devenit obiect de cercetare multidisciplinară, la preocuparea „tradiţională” a lingviştilor şi
psihologilor adăugându-se şi cea a inginerilor în tehnica inteligenţei artificiale şi a comuni-
caţiei, a logicienilor, matematicienilor, sociologilor etc. S-au constituit discipline noi, ca
semantica şi semiotica, fixându-şi ca obiect nemijlocit de studiu semnele, cu sensurile şi viaţa
lor. Cultura obiectivată, în întregul său, inclusiv arhitectura, se abordează şi se interpretează
ca un ansamblu integrat şi ierarhizat de semne. Semnul şi semnificaţia s-au impus drept
coordonate esenţiale de definire şi orânduire a existenţei umane. (Mihai Golu, Bazele
Psihologiei Generale, Editura Universitară, Bucureşti, 2002)
3. Poţi face o mulţime de lucruri cu ajutorul cuvintelor: poţi formula ipoteze, poţi să-ţi
exprimi părerea, poţi presupune şi propune. Poţi amuza sau poţi interpreta un rol. Poţi încerca
să-i influenţezi pe alţii (chiar pe tine însuţi) cu ceva sau să încerci să-i determini să facă ceva.
Folosim cuvintele pentru a ne ruga, pentru a promite, a pretinde sau a promova ceva; pentru a
minţi, a decepţiona, a insulta şi a umili; pentru a te scuza, pentru a te simţi confortabil sau a
ieşi din discuţie şi tot aşa la infinit. (Uneori, folosim cuvintele fără să ştim ce efect vor avea).
Toate aceste situaţii sunt supuse gândirii critice în ceea ce priveşte succesul, eficienţa,
claritatea, completitudinea, legitimitatea, autenticitatea, originalitatea şi a multor alte calităţi.
(Brook N. Moore, Richard Parker, Critical Thinking, McGraw-Hill, New York, USA, 2004)
4. Un termen ambiguu („echivoc” în limbajul logicii) este acela care are mai mult de
un singur înţeles şi apare într-un context ce nu indică clar care din-tre aceste înţelesuri este cel
intenţionat în situaţia dată. Un semn turistic aflat pe un panou postat la o răscruce de cărări
montane şi pe care scrie: „Atenţie la dreapta” poate fi interpretat în două feluri diferite. Unul
dintre înţelesuri ar fi acela de a-i îndruma pe turişti să meargă spre dreapta şi nu spre stânga.
Să presupunem însă că acela care a amplasat semnul l-a folosit cu sensul opus. El a intenţionat
să-i avertizeze pe turişti să nu meargă pe poteca din dreapta, deoarece riscă să întâlnească în
zonă un urs. Prin urmare, textul folosit de cel care a amplasat semnul turistic a fost lipsit de
grijă şi a lăsat deschisă posibilitatea unor interpretări greşite care ar putea avea consecinţe ne-

66
fericite. Singura modalitate de a evita ambiguitatea este de a formula textul în aşa fel încât lu-
crurile să fie cât mai explicite: „Nu folosiţi cărarea spre dreapta. În zonă există urşi. Mergeţi
spre stânga!” (D. Q. McInerny, Being Logical, Random House, New York, USA, 2005)
V. Specificaţi rolul următoarelor construcţii lingvistice, prezentaţi înţelesul lor şi la ce
anume se referă:
„A ieşit ca undelemnul deasupra apei”, “m-a lăsat mască”, “ieftin la făină, scump la
tărâţe”, “se potriveşte ca nuca-n perete”, “colac peste pupăză”, “câine surd la vânătoare”,
„ploua cu găleata”, „trage barca pe uscat” şi „cine s-a fript cu supa, suflă şi-n iaurt.

67
 VII. GÂNDIREA CRITICĂ DESPRE FORMELE LIMBAJULUI
ŞI ALE VOCABULARULUI

1. Principalele tipuri de limbaj.

1.1. Limbaj verbal sau limbaj neverbal.

1.2. Limbaj obiect sau metalimbaj.

1.3. Limbaj natural sau limbaj artificial.

1.4. Raportul dintre limbajul natural şi limbajul artificial.

1.5. Limbaj natural şi limbaj verbal.

2. Ipostazele limbajului verbal.

3. Tipurile de vocabular.

3.1. Vocabular general şi vocabular individual.

3.2. Vocabular obştesc, special, instrumental, comunitar sau ştiinţific.

3.3. Vocabularul psihologiei.

68
 VII. GÂNDIREA CRITICĂ DESPRE FORMELE LIMBAJULUI
ŞI ALE VOCABULARULUI

În cel de al şaselea capitol, ne vom ocupa în principal de varietatea limbajului şi a vo-

cabularului său, iar legat de acestea vom aborda următoarele aspecte:
1. Feluri de limbaje utilizate de oameni în raport cu activitatea lor.
2. Raportul dintre limbajul natural şi cel verbal.
3. Raportul dintre vocabularul individual şi cel ştiinţific.
4. Împrumuturile de cuvinte şi expresii în vocabularul psihologiei.

Acest capitol îl continuă pe cel anterior cu clasificarea limbajelor şi a vocabula-

relor.

Pe parcurul noului capitol vor explicate următoarele aspecte legate de limbaj (limbă)
şi vocabular, care sunt repartizate pe paragrafele de mai jos.
1. Principalele tipuri de limbaj
Din perspectiva substratul material al semnului, deosebim două tipuri de limbaj, după
cum urmează:
1.1. Limbaj verbal sau limbaj neverbal
Limbaj verbal este principala formă a oricărei limbi naţionale şi este alcătuit din
cuvinte rostite ori scrise, numite în general „semne verbale”, „cuvinte” sau „expresii
lingvistice”, la care se adaugă diferite specificaţii ortografice. Lim-bajul verbal este
caracteristic în principiu unui popor iar cuvintele lui sunt consemnat în dicţionarul explicativ
şi în gramatica corespunzătoare. În situaţia cuvintelor scrise, substratul material al semnelor
coincide cu combinaţii de grafeme, numite şi „litere”, iar în cazul rostirii lor substratul
material constă din sunete dublu articulate, numite „foneme”şi emise cu ajutorul aparatului
fonator sau cu un instrument specializat. Fiecare din aceste sunete luate individual dispune de
o literă care îi corespunde în alfabetul acelei limbi verbale.
Pe de altă parte, prin limbaj neverbal înţelegem tipul de limbaj în care substratul
material al semnelor este îndeplinit de diferite fenomene materiale accesibile senzaţiilor
noastre, cum ar fi şi următoarele exemple:
Sunete produse cu diferite instrumente, culori ori lumini,
uneori colorate, gesturi sau modificări de mimică, poziţionări
sau mişcări de steguleţe, forme grafice amplasate pe panouri
(de pildă, Semnele de Circulaţie) şi altele.
După cum s-a precizat, exemplele de semne neverbale de mai sus nu pot fi unicele po-
sibile, iar multe din ele ţin de o anumită limbă naţională şi de obiceiurile şi tradiţiile poporului
care o foloseşte. De pildă, înclinarea ori clătinarea capului, mişcările mâinilor ori a unui
singur deget nu înseamnă exact acelaşi lu-cru la toate popoarele sau în orice situaţie.
Uneori, semnele neverbale ne trimit la alte semne neverbale (în partiturile muzicale, de
pildă) şi aproape totdeauna la semne verbale (la cuvinte şi chiar la întregi enunţuri) care ar fi
incomod să fie redate pe larg. De aici reiese că limbajul neverbal are o valoare practică
indispensabilă în diferite activităţi şi acţiuni îndeplinite de oameni.
Mai precis, particularităţile limbajului verbal şi a celui neverbal nu sunt mereu ace-

69
leaşi. Astfel, limbajul verbal este alcătuit dintr-un număr mare de cuvinte ori combinaţii de
cuvinte, care au în majoritatea lor multiple sensuri. Elementele limbajului verbal se remarcă
de altfel şi printr-o imensă capacitate de nuanţare şi combinare a cuvintelor cu înţeles parţial
diferit. De pildă, limbajul verbal poate fi utilizat inclusiv în descrierea şi analiza limbajului
neverbal.
Din păcate, diversitatea de înţelesuri şi nuanţări proprii folosirii elementelor limbajului
verbal este, totodată, o sursă de încălcare a restricţiilor principiului identităţii prin ambiguităţi
şi confuzii în cazul comunicării. În privinţa limbajului neverbal utilizat în multe activităţi
practice se poate susţine că el este mai sărac decât cel verbal sub aspectul numărului de semne
pe care le conţine şi al diversităţii de înţelesuri pentru fiecare semn în parte. Cu toate acestea,
limbajul neverbal este indispensabil pentru exprimarea exactă a diferite mesaje sau a unor în-
demnuri speciale, întrucât plasticitatea semnelor neverbale poate fi sporită şi cu ajutorul
cuvintelor, mai ales în situaţia în care se pune problema explicării lor. În aceste condiţii,
limbajul verbal şi cel neverbal formează împreună ceea ce se numeşte limbajul natural şi se
mani-festă, de regulă, sub forma unei limbi naţionale.
1.2. Limbaj obiect sau metalimbaj
După sensul semnelor şi după generalitatea acestuia, semnele aflate în structura unei
limbi naţionale vizează situaţii total diferite şi în consecinţă, distingem şi alte tipuri de limbaj.
Astfel, prin limbaj obiect se înţelege un sistem de semne verbale de redusă generalitate
care corespund în mod obişnuit unor denumiri de obiecte, proprietăţi sau relaţii aflate imediat
sensibile. De exemplu, cuvinte ca „blond”, „student”, sau „fratele meu” contează ca denumiri
pentru persoane ori însuşiri care s-ar afla imediat în afara limbajului şi indică un anumit
denotat. Într-un context strict formal, acest fel de limbaj este numit de „limbaj de ordin 0” şi
se diferenţiază de un limbaj mai general în care se vorbeşte despre limbajul de ordinul 0. În
aceste condiţii, un limbaj imediat mai general cu ajutorul căruia cineva se refe-ră enunţurile
limbajului obiect se va numi „limbaj de ordin 1” sau „metalimbaj”.
În raport cu limbajul obiect, metalimbajul este un limbaj mai general prin care ne
raportăm la limbajul obiect considerat. Metalimbajul este caracteristic şi situaţiilor obişnuite
în care construim uneori fără să ştim declaraţii despre entităţile iniţiale, despre care vorbeşte
limbajul obiect de toate zilele. Astfel, dacă presupunem că cineva spune simplu:
Plouă
raportându-se evident la vremea de afară. Spusele acestei persoane ţin de limbajul obiect. În
aceste condiţii, dacă o altă persoană, care auzit spusele primei persoane şi eventual a privit pe
fereastră, spune la rândul ei:
Este adevărat că plouă
ea nu se mai referă la ploaia de afară, ci declară că ceea a fost spus de prima persoană este
adevărat. Spusele acestei a doua persoane fac parte din meta-limbajul imediat superior, prin
care a doua persoană evaluează ceea ce a enun-ţat prima persoană.
Pe de altă parte, Indistincţia dintre limbajul obiect şi metalimbajul dedicat lui poate
conduce imediat la paradoxuri, ce sunt de regulă semantice. Pentru a clarifica această
aserţiune să reluăm un aspect important discutat încă din antichitatea greacă. În această ordine
de idei să presupunem, de exemplu, că o persoană declară „Eu mint”, iar o altă persoană, care
a auzit declaraţia făcută de prima, se întrebă în mod firesc:
Oare cel care a spus că minte, a spus adevărul sau a minţit?
Dacă această a doua persoană admite o prima variantă de răspuns, adică admite că
prima persoană a spus un adevăr, rezultă indubitabil că ea minte, iar dacă ea conchide că

70
prima persoană a enunţat un fals, va rezulta la fel de necesar că prima persoană a spus un
adevăr,
deci n-a minţit.
Un asemenea paradox semantic este însă aparent dacă respectăm diferenţa de generali-
tate dintre limbajul obiect şi metalimbajul dedicat lui, întrucât enunţul „Eu mint” se referă la
un anumit comportament, deci face parte din limbajul obiect (cel de ordinul 0), iar cel
formulat de a doua persoană se raportează la enunţul primei persoane primei persoane pe care
îl evaluează, deci nu se referă la un comportament al cuiva, ci la un enunţ formulat de acesta,
adică a formulat un enunţ mai general decât primul (de ordin 1), respectiv, a construit un
enunţ la nivelul metalimbajului imediat superior.
Cu alte cuvinte, despre comportamentul unor persoane putem susţine că este bun sau
că este rău, iar aceste enunţuri formulate despre o persoană pot fi adevărate sau false. Dar
dacă altcineva se referă la valoarea de adevăr a acestor enunţuri nu se mai referă la
comportamentul persoanei la care ne-am raportat. În concluzie, trebuie să stabilim cât mai
exact sensul şi referinţa enunţurilor pentru a evita pe cât posibil erorile de înţelegere şi de
intercomunicare, făcând o distincţie clară între enunţurile care se referă la fapte (limbajul
obiect) şi cele care se raportează la alte enunţuri şi nu la fapte (metalimbajul).
Luând în considerare ultimul element din alcătuirea unui semn (cuvânt), adică regula
lui de semnificaţie, diferenţiem şi alte două feluri de limbaj, din care unul este utilizat
obişnuit, iar celălalt este specific investigaţiilor ştiinţifice:
1.3. Limbaj natural sau limbaj artificial
Astfel, limbajul natural caracteristic unui popor s-a format treptat pe par-cursul istoriei
comunităţii umane care foloseşte acel limbaj ca mijloc de intercomunicare între componenţii
săi. Regulile de semnificaţie specifice limbajului natural s-au constituit de-a lungul timpului,
asemănător obiceiurilor, tradiţiilor, cutumelor morale proprii comunităţii şi pe baza legăturilor
ei cu alte popoare. Totodată, limbajul natural există sub forma unei multitudini de limbi
naţionale, iar în alcătuirea lui există, după cum s-a precizat, atât semne verbale (cuvinte), cât
şi semne neverbale (gesturi, mimică etc.). În privinţa originii acestor semne verbale şi
neverbale, regulile lor de semnificaţie se pierd în negura timpurilor, iar folosirea lor în
intercomunicare este tacită.
Pe de altă parte, limbajul artificial este caracteristic doar unor comunităţi de specialişti
din poporul respectiv şi poate depăşi limitele acelui popor, el fiind caracteristic celor care au
preocupări aparte, unele din ele dedicate activităţilor practice, iar altele sunt utilizate exclusiv
de savanţi. Limbajele artificiale au fost special inventate de persoane sau instituţii şi sunt
folosite în scopuri speciale, fiecare simbol are o semnificaţie unică în oricare domeniu şi are o
exactitate exemplară în denotare. Limbajele artificiale cunosc o deosebită diversitate, în
funcţie de domeniul în care sunt utilizate.
Unele din aceste limbaje artificiale sunt proiectate pentru activităţi concrete, de
exemplu, limbajul Morse, limbajul Braille, simbolurile muzicale, semnele de circulaţie şi aşa
mai departe, iar altele sunt dedicate unor activităţi ştiinţifice care acordă un loc important
simbolurilor. Ca exemplu, pot fi considerate simbolurile folosite în matematică, în gândirea
critică din psihologie bazată pe logica argumentării sau cele din chimie etc. Limbajele
artificiale practice sau ştiinţifice sunt indispensabile, întrucât în lipsa lor nu poate fi
reglementată, de pildă, circulaţia pe drumurile publice, iar cunoaşterea ştiinţifică nici n-ar
putea progresa fără aceste limbaje.
După cum s-a precizat, limbajele artificiale ocupă un loc aparte în gândirea critică din
psihologie şi în logica argumentării specifică ei prin folosirea simbolurilor în redarea
schemelor de argumentare şi a formelor logice. La nivel general, limbajul artificial constă din

71
simboluri speciale, cum este cel al ştiinţelor, care include un alfabet special, parţial litere şi
cuvinte împrumutate din limbajul obişnuit, dar care au primit o destinaţie şi o utilizare aparte.
Aceste simboluri care constituie vocabularul unui limbaj artificial sunt absolut
necesare pentru redarea exactă a ideilor ştiinţifice şi pentru lucrul cu ele. În fiecare ştiinţă,
chiar în psihologie, s-a conturat un vocabular special care conţine pe lângă cuvinte scheme
grafice şi două tipuri de simboluri, variabile şi constante, unele din acestea provenind şi din
alte domenii ştiinţifice. Variabilele desemnează diferite concepte şi utilizări în demersurile
ştiinţifice formale sau parţial formale cum este şi noua gândire critică, iar constantele indică
operaţii cu aceste simboluri sau paranteze.
De exemplu, literele A şi B utilizate în prezentarea unor scheme de argumentare au
statut de variabile care pot fi înlocuite cu cuvinte din limba obişnuită, iar literele p şi q din
acelaşi alfabet latin au rolul de „variabile propoziţionale” într-un ipotetic condiţional, de
pildă. În prezentarea schemelor de argumentare am utilizat verbul „este”, dar i-am dat statutul
de constantă logică care desemnează în principiu numai apartenenţa proprietăţii B la obiectul
A. În mod analog, cifrele 1 şi 0 sunt constante care semnifică doar valorile de adevăr posibile
pentru propoziţii, expresii ca „toţi ...sunt...”, „unii ... nu sunt ...” şi altele sunt tot constante,
linia care stă pentru relaţia de conchidere dintr-un raţionament este la rândul ei o constantă,
iar relaţia de succesiune dintre p şi q, care a fost redată prin cuvintele „dacă ..., atunci ...” cu
rol de constantă, va fi exprimată în sectoare mai elaborate ale gândirii critice în psihologie
bazată pe logica argumentării cu ajutorul simbolului „”, care este o constantă inventată.
Să reţinem totuşi că folosirea constantelor este curentă şi în textele ştiinţifice sau în
cele obişnuite, deoarece şi parantezele utilizate deseori au tot statutul de constante. Limbajul
simbolic folosit şi de gândirea critică şi logica argumentării este absolut necesar, întrucât fără
el este imposibilă o tratare exactă a raţionării umane sau a unor maşini special inventate.
Validitatea raţionamentelor deductive, puterea celor inductive sau analiza raporturilor dintre
ter-meni sau propoziţii devine dificilă şi greu de înţeles fără a apela la simboluri şi scheme
grafice. În absenţa unui limbaj simbolic, realizarea şi discutarea unor operaţii metodologice de
primă importanţă într-un domeniu ştiinţific, aşa cum sunt definirea şi clasificarea, devin
greoaie, obositoare şi chiar imposibile.
Pe scurt, studiul şi progresul ştiinţei contemporane impune în mod nece-sar folosirea
limbajului artificial al simbolurilor. Mai mult decât atât, cercetările psihologice actuale au
dovedit că utilizarea limbajelor simbolice şi a regulilor cu ajutorul cărora sunt manipulate
simbolurile sunt inevitabile în cunoaşterea ştiinţifică. Pe de altă parte, simbolismul este
asimilat de timpuriu odată cu abilităţile de a scrie, de a citi şi a rosti cuvinte. Scrierea sau
vorbirea obişnuită este un tip aparte de folosire a simbolurilor, iar învăţarea scrierii dezvoltă
abilitatea redării diverselor manifestări fizice şi intelectuale. Cu alte cuvinte, scrierea, lectura
şi vorbirea contribuie esenţial la progresul capacităţii de gândire şi de exprimare, la
perfecţionarea comportamentului individual şi la integrarea socială a oricărei persoane, mai
ales dacă este psihic-normală.
1.4. Raportul dintre limbaj natural şi limbaj artificial
Spre deosebire de limbajul artificial, cel natural este mult mai bogat ca număr de
semne şi de expresii lingvistice construite din acestea, dar şi ca posibilităţi considerabile de
nuanţare, de flexibilitate şi de sugestibilitate. În această direcţie, semnele verbale (cuvintele)
sunt ajutate substanţial de semnele never-bale proprii limbajului natural (de gesturi, mimica
vorbitorului etc.) şi datorită felului în care s-au constituit, multe cuvinte şi expresii lingvistice
dintr-un limbaj natural pot fi utilizate independent sau dobândesc prin combinaţie cu altele
mai multe înţelesuri, ceea ce poate fi şi un dezavantaj.
Printre aspectele negative ale limbajului natural în literatura specializată sunt de regulă
menţionate multitudinea de înţelesuri pentru un singur cuvânt sau pentru o expresie a
limbajului natural care conduce şi la inexactitate şi chiar la ambiguitate în înţelegere şi în

72
comunicare, la confuzii în exprimare şi pricepere şi poate avea ca urmare încălcarea
restricţiilor impuse de exigenţele logice fundamentale. Tocmai din această situaţie se
consideră că limbajul natural singur nu se bucură de suficientă acurateţe pentru nevoile
cercetării ştiinţifice, ceea ce impune şi folosirea măcar parţială a limbajului artificial.
În acelaşi timp, limbajul natural are însă şi importante calităţi pozitive în sensul că
majoritatea semnelor din vocabularul lui au o capacitate serioasă de a exprima trăiri şi
sentimente, dar şi pe aceea de a nuanţa ideile, de a face comunicarea interumană mai plastică
şi mai influentă prin pronunţarea ori prin scrierea lor. Printre valenţele pozitive ale limbajului
natural, nu le putem neglija deloc pe acelea că toate operele literare semnificative au fost
scrise în limbaj natural cu ajutorul cuvintelor din vocabularului său şi nici pe acela că până şi
lu-crările ştiinţifice riguroase nu pot evita total folosirea limbajului natural.
După cum s-a precizat, limbajul artificial conţine mult mai puţine semne decât
limbajul natural şi totodată este lipsit de nuanţare şi de sugestibilitate, în-să ştiinţa nu este
interesată de asemenea aspecte, întrucât ea exprimă cu deosebită economicitate şi precizie
informaţiile ştiinţifice, iar limbajul ei este adecvat redării gradului înalt de abstractizare
propriu ştiinţelor avansate şi este indispensabil în activităţi speciale şi în rezolvări de
probleme teoretice şi practice.
Relativ la utilitatea deosebită a limbajului simbolurilor, un cunoscut logician, C. I.
Lewis (1883-1964), ne atrăgea atenţia că matematicieni celebri din Grecia antică nu au fost în
stare să formuleze o regulă generală pentru împărţirea numerelor întregi, întrucât erau con-
vinşi că cifra „0” nu este un număr10.
1.5. Limbaj natural şi limbaj verbal
Din păcate, există şi persoane care înţeleg prin sintagma lingvistică „limbaj natural”
limbaj verbal, dar acest lucru nu este corect, întrucât limbajul verbal este doar o parte a
limbajului natural. Prin denumirea de „limbaj verbal” se înţelege limbajul cuvintelor şi al
construcţiilor lingvistice alcătuite din cuvinte, adică acelea care sunt trecute în revistă de
Dicţionarul Explicativ al Limbii Române. Prin urmare, limbajul natural are în componenţa sa
atât limbajul verbal, cât şi pe cel neverbal al gesturilor, al mimicii, al mişcării mâinilor etc.,
dar toate purtând cu ele un anume mesaj. Prin urmare, limbajul caracteristic popoarelor
avansate pe linia civilizației, există de fapt în două forme de limbaj natural:

Limbaj
natural

Limbaj
verbal

Alături de cuvintele unei limbi naţionale care formează limbajul verbal, în sistemul de
comunicare prin viu grai sau în scris oamenii folosesc în mod curent şi diferite gesturi care
sunt semne neverbale şi prin urmare, numitul „limbaj natural” este alcătuit deopotrivă din
cuvinte care sunt semne verbale şi din semne neverbale, care nu sunt aceleaşi la toţi
cunoscătorii aceluiaşi limbaj verbal.
După cum cuvintele care formează limbajul verbal ţin de o anumită lim-bă naţională şi
după cum obiceiurile principale ale unui popor reflectă constitu-irea sa istorică şi tradiţiile
sale, la fel este şi situaţia semnelor neverbale. La români, de exemplu, înclinarea capului
înseamnă de fapt aprobarea a ceva sau un acord, iar clătinarea capului semnifică un dezacord

10
Lewis I. Clarence, Langford H. Cooper, Symbolic Logic, Dover Publications Ltd., New York, USA, 1959
73
sau o îndoială. În schimb, la vorbitorii altor limbi naţionale, chiar destul de apropiaţi ca
teritoriu de români, aceste gesturi au semnificaţii exact inverse.
2. Ipostazele limbajului verbal
După cum rezultă şi din schema de mai sus, limbajul verbal constă din cuvinte sau
expresii idiomatice şi există în calitate de cea mai importantă parte a limbajului natural.
Înainte de toate, trebuie precizat că limbajul verbal există de fapt sub forma unei imense
varietăţi de limbi materne, iar specialiştii susţin că ar exista aproximativ 2000 de limbi
naţionale diferite. Principalele semne ale vocabularului limbilor verbale sunt cuvintele şi
denumirile idiomatice construite din cuvinte. Aceste expresii lingvistice sunt inventariate şi
explicate de dicţionarele explicative proprii fiecărei limbi, iar limbajul verbal al majorităţii
populaţiilor de pe globul terestru cunoaşte două forme de existenţă şi anume, ca limbaj verbal
scris şi ca limbaj verbal rostit.
Cele mai importante particularităţi ale limbajului verbal scris ar fi aceea că el ia forma
unor combinaţii de litere (grafeme) realizate pe un anumit fel de material (hârtie, lemn, piatră
etc.) cu un instrument de scris adecvat, manual ori automat. Această caracteristică este proprie
inclusiv unor forme speciale ale limbajului verbal scris, aşa cum sunt grafemele Braille.
Forma scrisă a limbajului verbal se bucură de o durabilitate mai mare sau mai mică, în funcţie
de instrumentele folosite şi de materialele pe care literele au fost imprimate. Ca atare, limbajul
verbal în formă scrisă deţine calitatea de a fi un mijloc eficient pentru conservarea informaţii-
lor şi pentru redarea lor clară şi precisă.
Evident, din perspectivă individuală, această ultimă particularitate a limbajului verbal
scris este o realitate atât timp cât persoana implicată ştie să scrie şi să citească. Comparativ,
principalele însuşiri ale limbajului verbal vorbit ar fi acelea că în situaţii normale, substratul
material al cuvintelor este produs cu ajutorul aparatului fonator al emitorului lor sau cu
ajutorul diferitelor aparate electronice de redare a sunetelor. Această formă de redare a
sunetelor este pe-risabilă cu excepţia înregistrărilor şi este sesizabilă cu ajutorul simţului
auditiv, se înţelege cu excepţia persoanelor lipsite de acest simţ. Nu trebuie însă neglijat totuşi
că limbajul verbal rostit este sprijinit substanţial de semnele neverbale care însoţesc în mod
obişnuit pronunţarea cuvintelor, de gesturile vorbitorului, de mimica lui, de tăria sau intonaţia
pronunţării cuvintelor, care sporesc ra-dical plasticitatea şi sugestibilitatea semnelor neverbale
şi fac limbajul rostit im-presionant şi convingător.
Indiferent însă dacă luăm în considerare forma scrisă sau vorbită a limbajului verbal,
vocabularul acestuia înregistrează continuu schimbări. Cele mai importante modificări ale
lexicului limbajului verbal se datorează contactului cu alte limbi naţionale şi influenţei
reciproce dintre acestea, cu excepţia gramaticii lor, care rămâne relativ stabilă. Principalele
schimbări în vocabularul unei limbi naţionale se realizează mai ales pe fondul limbajului
ştiinţific şi sunt deopotrivă ascendente sau descendente, cu prioritatea celor ascendente, dar
ambele modificări vizează atât cuvintele, cât şi înţelesul unora din ele. În limba română a
intrat relativ recent expresia telefon mobil sau arbore de decizie, dar au dispă-rut din limbajul
comun o mulţime de alte cuvinte, cum ar fi cel de calpuzan, ca-re însemna „falsificator” de
bani sau documente şi despre care se presupune că ar proveni în română din limba turcă.
Să reţinem însă că acordarea de sensuri noi cuvintelor sau împrumutul lor din alte
limbi naţionale nu este totdeauna justificat, mai ales când împrumutul acestor înţelesuri nu se
justifică datorită faptului că persoana care l-a preluat nu cunoaşte bine nici limba română şi
nici limba din care a fost împrumutat. Un exemplu de epatare ar fi preluarea verbului
englezesc „to apply” spunând „că aplică” când „face o cerere” sau „solicită ceva”, deşi în
limba ro-mână expresia „a aplica” provine din latină sau din franceză şi înseamnă „a pune
ceva peste altceva” sau „a fixa ceva peste altceva” (vezi Dicţionarul Explicativ al Limbii
Române, Editura Univers Enciclopedic „Gold”, Bucureşti, 2009).

74
 Legat de schimbările ascendente sau descendente referitoare la cuvinte sau la
înţelesurile acestora nu trebuie omise nici precizările privind denumiri ce au fost introduse în
limba română datorită legăturilor cu alte state sau descoperirilor ştiinţifice de ultimă oră. Un
exemplu ar fi expresia „sound blaster” importată din limba engleză şi folosită de români
pentru a indica placa de sunet dintr-un calculator. Un alt exemplu ar fi prescurtările, cum ar fi
metoda MRI de scanare a creierului şi a reţelei nervoase, fără consecinţe nocive pentru
organism, dar importantă în înlăturarea psihoterapeutică a alcoolismului şi chiar a unor forme
de schizofrenie, a cărei prescurtare provine tot din limba engleză.
În aceiaşi ordine de idei, este menţionată denumirea de „substanţe psihoactive”
aplicabilă în cazul unor produse halucinogene, iar cuvântul „substanţe” din cadrul acestei
denumiri a dobândit aici un înţeles cel puţin diferit de cel pe care îl are în limba română
obişnuită, despre care se spune însă în Dicţionarul Explicativ al Limbii Române că prin
substanţă se înţelege un corp solid constituit din atomi şi molecule, că substanţa este baza
existenţei sau că ea reprezintă miezul unei discuţii.
În ceea ce priveşte modificările în timp ale vocabularului (lexicului) oricărei limbi
naţionale, se va reţine că el este un ansamblu în continuă mişcare. Ca atare, modificările
ascendente ale lexicului au o prioritate absolută în raport cu cele descendente, ceea ce
conduce inevitabil la o amplificare continuă a vocabularului mai ales în direcţia
compartimentelor ştiinţifice şi tehnice ale acestuia şi a dezvoltării relaţiilor internaţionale,
unele dintre acestea fiind legate de practicarea diferitelor activităţii zilnice.
Trebuie totuşi să reţinem că paralel cu asemenea schimbări au loc apari-ţia de noi ter-
meni ori de noi înţelesuri pentru termenii deja existenţi are loc o amplificare a vocabularului,
inclusiv pe fondul ieşirii din uzul curent al unor cuvinte sau a unor sensuri cu care erau
anterior folosite acestea. Avem prin aceste modificări un exemplu de progres al fiecărei limbi
naţionale. Oricum, schimbările ascendente şi cele descendente ale vocabularului individual,
depind însă hotărâtor de cultura personală, de profesiunea şi de profesiunea practicată de
fiecare individ, inclusiv de preocupările sale, de vârsta şi de sănătatea lui mentală. Prin
urmare, indiferent cum este privit, vocabularul general al fiecărei lim-bi naţionale, dar şi cel
individual, este un ansamblu de cuvinte şi expresii dinamic care, în principiu se dezvoltă
continuu.
3. Tipurile de vocabular
În conformitate cu alcătuirea lui, fiecare limbă naţională ori maternă conţine mai multe
feluri de vocabular, care se modifică însă din timp în timp şi între care există un transfer
permanent de cuvinte şi de înţelesuri, chiar dacă nu total. Astfel, oricare limbă naturală
include, în principiu desigur, următoarele feluri de vocabular:
3.1. Vocabular general şi vocabular individual
De pildă, vocabularul general este caracteristic oricărei limbi naţionale şi el cunoaşte
o permanentă amplificare datorită contactului cu alte limbi naţionale şi a transferului din alte
compartimente ale vocabularului. Acest tip de vocabular este inventariat permanent de
specialişti şi nu este cunoscut în amănunt de toţi utilizatorii acelei limbi materne.
Pe de altă parte, vocabularul individual este propriu fiecărei persoane ce cunoaşte şi
utilizează în comunicarea sa cu alţi indivizi respectiva limbă naţională. La rândul său,
vocabularul individual se diferenţiază în funcţie de utilizatorul lui şi de pregătirea acestuia şi
ca atare el are mai multe compartimente.
3.2. Vocabular obştesc, special, instrumental, comunitar sau ştiinţific
Astfel, vocabularul obştesc coincide în mare parte cu ansamblul cuvintelor folosite de
persoanele ce deţin doar o cultură generală obţinută prin şcoală şi prin experienţa lor
cotidiană. În schimb, vocabularul special, este caracteristic persoanelor implicate în
75
practicarea unor profesiuni obişnuite sau al unei ac-tivităţi de profil şi prin urmare,
vocabularul special presupune o distincţie între vocabularul profesional sau instrumental, şi
cel caracteristic unei comunităţi, ce este numit şi convenţional.
3.3. Vocabularul psihologiei
În contextul de faţă, un rol deosebit revine limbajului ştiinţific al psihologiei care,
conform specialiştilor, ţine de cultura în domeniu şi de care ne vom ocupa pe scurt în cele ce
urmează. Astfel, în raport cu cele deja menţionate, în vocabularul psihologilor intră şi o serie
de cuvinte şi expresii parţial importate şi în alte domenii ştiinţifice. Mai exact, circa 100 de
termeni ai vocabularului psihologilor sunt proveniţi din vocabularul logicii sau al matematicii,
aşa cum ar fi analogie, clasificare, deducţie, definiţie, sofism (eroare logică), propoziţie,
funcţie, identitate, întrebări, inducţie, inferenţă, raţionament, silogism, argument ipotetic,
operatori logici, cuantori, relaţii de echivalenţă, relaţii de ordine ş.a. Pe acesta vocabularul
psihologilor conţine un compartiment uzual alcătuit de circa 3000 de cuvinte şi expresii
repartizate în trei compartimente (nucleu, vocabular colocvial şi general). În componenţa
acestor compartimente apar cuvinte sau denumiri împrumutate din alte domenii, dar cu un
sens cel puţin parţial specific sau termeni inventaţi ca adevăr, agitaţie, analiză, apetit,
atitudine, agresivitate, aversiune, condiţionare, considerare, criteriu, deprimare, disconfort,
discuţie, dreptate, egoism, explicaţie, fals, fantezie, grav, idee, iluzie, informaţie, interes,
irascibil, învăţare, lunatic, major, megaloman, melancolie, minor, moral, memorare,
motivaţie, nivel, plauzibil, reabilitare, recuperare, timiditate, verosimil, voinţă de putere etc.
Acestor cuvinte li se adaugă un vocabular ştiinţific de profil care conţine, la rândul
său, aproape 4000 de termeni şi denumiri, provenite din vocabularul ştiinţific general şi din
discipline conexe, precum psihiatria, neurologia, statistică şi informatică etc. O notă aparte a
vocabularului ştiinţific al psihologilor este că din el fac parte şi o serie de cuvinte şi denumiri
cu sens tehnic cum ar fi arhetip, cleptomanie, depresie, disfuncţie, instinct, proces mental,
memorie, percepţie, personalitate, raţionalitate, stres şi multe altele, dar o parte din aceste
expresii au trecut şi în vocabularul obişnuit, parţial cu un înţeles schimbat.
Compartimentele limbajului psihologiei prezentate mai sus nu sunt sigurele posibile11,
pentru că, adoptând alte criterii ajungem la alte varietăţi de vocabularului. În concluzie, între
compartimentele menţionate ale vocabularului psihologilor ori preluate nu există graniţe
rigide. Aceasta face ca diferiţi termeni sau denumiri să circule dintr-un vocabular în altul, în
funcţie de preferinţele şi competențele psihologului, iar acest fapt nu este caracteristic
exclusiv numai limbajului de specialitate al psihologilor.

Rezumat

1. Limbajul uman cunoaşte mai multe grade de generalitate

2. Limbajului uman are o diversitatea deosebită, în funcţie de situaţie.
3. Ca parte esenţială a limbii, vocabularul cunoaşte o mare diversitate şi se dezvoltă
continuu.
4. Vocabularul ştiinţelor a preluat şi a modificat sensul unor cuvinte din limbajul
natural obişnuit, iar în stadii mai avansate foloseşte multe simboluri.

Cuvinte importante
1. Limbaj verbal
2. Limbaj neverbal.

11
Moles Abraham, Sociodynamique de la Culture, Mouton, Paris, France, 1973
76
 3. Limbaj obiect
4. Metalimbaj
5. Limbaj artificial
6. Limbaj formal.
7. Limbaj natural
8. Limbaj verbal.
5. Vocabular general.
6. Vocabular individual.
7. Vocabular obştesc.
8. Vocabular special.
9. Vocabular instrumental.
10. Vocabular comunitar.
11. Vocabular ştiinţific.
12. Vocabularul psihologiei.
13. Secţiunile vocabularului psihologiei.

Exemplu:
Examinaţi înţelesul următoarei aserţiuni:
Simbolurile nu fac parte din niciun vocabular

Răspuns: Afirmaţia este greşită şi, ca atare, neglijează motivele care urmează:
(a). există numeroase ştiinţe care folosesc, cel puţin parţial, o serie mai mare sau mai
mică de simboluri, iar printre acestea sunt gândirea critică în psihologie şi chiar psihologia
generală actuală;
(b). pe de altă parte, simbolurile sunt folosite şi în cazuri destul de concrete, aşa cum
ar fi partiturile muzicale sau semnele de circulaţie, care includ şi desene ori scheme grafice,
sau socotirea banilor la cumpărături.
Exerciţii şi probleme
I. Analizaţi valoarea de adevăr a următoarelor susţineri:
1. În interiorul limbajului natural nu există nici un fel de diferenţă între
limbaj verbal şi limbaj neverbal.
2. Limbajul neverbal este un limbaj artificial.
3. Există şi limbaje cu nivel de generalitate diferit.
4. Limbajul verbal este de mai multe feluri.
5. Ştiinţele se mulţumesc cu un limbaj artificial propriu.
6. Simbolurile sunt semne abstracte şi nu au reguli de semnificaţie.
7. În ştiinţele formale se folosesc simboluri care nu au înţeles.
8. Nu există tipuri diferite de vocabular.
9. Limbajul simbolic este o formă de limbă naturală.
10. Parantezele sunt fireşti în exprimarea cotidiană.
11. Vocabularul obişnuit conţine o mulţime de variabile.
12. Vocabularul psihologiei este integral specific ei.
13. Ştiinţele formale nu folosesc deloc cuvinte obişnuite.
14. Între expresiile folosite de psihologi distincţi nu există deloc diferenţe de sens.
II. Oferiţi explicaţii propoziţiilor exprimate de următoarele enunţuri:
1. Disciplinele ştiinţifice folosesc masiv scheme abstracte şi simboluri.
77
 2. Raportul real dintre limbajul natural şi limbajul verbal.
3. Diferenţa între limbaj general şi limbaj individual.
4. Diferenţa dintre vocabularul obştesc şi cel special.
5. Raportul dintre vocabular obştesc şi vocabular special.
6. Distincţia dintre vocabular obştesc şi vocabular instrumental.
7. Raportul dintre vocabular obştesc şi vocabular comunitar.
8. Disciplinele ştiinţifice folosesc cuvinte din vocabularul general, dar le schimbă sen-
sul.
9. Vocabularul psihologiei împrumută cuvinte sau expresii din alte domenii
sistematice ori nesistematice.
10. Vocabularul psihologiei conţine multe denumiri proprii.
11. În vocabularul psihologiei întâlnim cuvinte folosite şi în cel al altor ştiinţe.
12. După folosirea lor, semnele fac parte din mai multe feluri de vocabular.
III. Precizaţi care sunt ideile exprimate de următoarele texte:
1. Limbajul natural are la bază alfabetul elaborat şi instituit social-istoric. Fiecare
limbă îşi are propriul alfabet, ale cărui elemente constitutive diferă atât ca număr, cât şi ca
formă. Astfel, se cunosc alfabetul latin, alfabetul chirilic, alfabetul arab, alfabetul chinezesc
etc., care se deosebesc după forma literelor şi numărul de sunete pe care le reprezintă aceste
litere. […] Limbajul natural posedă o diversitate suficientă şi un spaţiu combinatoriu întins
pentru a asigura acoperirea unui registru teoretic infinit al variaţiei stărilor unei surse, care s-
ar constitui în mesaje informaţionale. Se ştie, de pildă, că în urma descoperirilor ştiinţifice se
apelează la formarea şi introducerea unor noi cuvinte pentru desemnarea noilor însuşiri şi
fenomene. (Mihai Golu, Bazele Psihologiei Generale, Editura Universitară, Bucureşti, 2002)
2. Faptul că trebuie să recurgem la asociaţii de cuvinte sau chiar la propoziţii şi fraze
pentru a putea determina înţelesul unor noţiuni dovedeşte că noţiunile sunt mult mai
numeroase decât cuvintele luate izolat, că nu există în limbă suficienţi termeni adecvaţi pentru
orice noţiune. Rămânerea în urmă a vocabularului este explicabilă. Este adevărat că, pe
măsură ce se creează noţiuni noi, se făuresc şi termeni noi. Fizica atomică, cibernetica,
astrofizica, medicina modernă ş.a. au îmbogăţit sub ochii noştri vocabularul ştiinţei cu
numeroşi termeni noi. S-ar părea că vocabularul ţine pasul cu progresul ştiinţelor. (Petre
Botezatu, Introducere în Logică 2, Editura Graphix, Iaşi, 1994)
3. În limbajul curent sau în cel ştiinţific întâlnim mai multe feluri de vocabular: (1)
Vocabularul general coincide cu totalitatea cuvintelor unei limbi şi de mai numeşte „lexic”:
feluritele influenţe sub care s-au dezvoltat şi sub care s-au transformat vocabularul şi
gramatica (Odobescu); (2) Vocabularul activ este o totalitate de cuvinte pe care un vorbitor le
foloseşte în exprimare şi care va-riază de la o categorie de vorbitori la alta; (3) Vocabularul
pasiv este o totalitate de cuvinte pe care vorbitorul le înţelege, dar el nu le foloseşte decât
foarte rar; (4) Vocabularul de bază (fundamental) este acea totalitate de cuvinte care
reprezintă fondul principal de cuvinte al unei limbi; (5) Vocabularul special este totalitatea de
cuvinte care sunt specifice unui anumit domeniu de activitate, cum ar fi un anumit stil al
limbii sau a celor care sunt proprii unui scriitor, unui vorbitor sau unui grup de vorbitori
specializaţi într-un domeniu. (Text adaptat după: Noul Dicţionar Universal al Limbii Române,
Litera Internaţional, Bu-cureşti, Chişinău, 2006)
4. Unele cuvinte cu rezonanţă arhaică sau (şi) regională au căpătat o foarte mare răs-
pândire. Astfel, de exemplu, tălmăcire e aproape general preferat lui traducere, aducând în
trena sa pe a tălmăci şi, e drept, mai rar, pe tălmăcitor (?).
Astfel, de exemplu, în Talentul … cunoaşterea perfectă a limbii … înţelegerea în
adâncime a … operei de tălmăcit, iată numai câţiva factori … care contribuie la realizarea
unor traduceri cum sunt acelea de care avem nevoie. RL 1971, nr. 8203, p.2/3, tălmăcit e fo-

78
losit în locul lui tradus (foarte probabil pentru a evita repetiţia – ceva mai jos apare
substantivul traduceri.
Arhaicul tălmăcire este întrebuinţat şi ca echivalent al lui interpretare (înţelegere). Cu
acest sens, a apărut într-un interviu: Care este tălmăcirea d-voastră a dăruirii …? TV 23 VII
1969. (Şi utilizarea lui dăruire are un efect uşor arhaizant.). A tălmăci avea în limba veche
ambele sensuri. De altfel, chiar dacă nu avem în vedere semantica arhaică a termenului, o tra-
ducere presupune în mod necesar şi interpretare, deci de la tălmăcire „interpretare”.
Frecvente sunt, de asemenea, a făuri şi făuritor, împlinire, (ne)asemuit, temei, a vădi
şi multe altele.
A asemui se întrebuinţează frecvent în locul neologicului a compara – cf. În planul li-
teraturii acest proces poate fi asemuit cu tendinţele abstracte în plastică. RL 1971, nr. 8241,
p. 2/2 (deşi a asemui e sinonim mai curând cu a asemăna, şi nu cu a compara). (V. Guţu-Ro-
malo, Corectitudine şi Greşeală, Humanitas, Bucureşti, 2008)
5. Studiul felului în care cuvintele îşi schimbă sensul este fascinant. Pe parcursul
următorului capitol vom avea ocazia să punem în evidenţă unele dintre confuziile produse în
filosofia matematicii, generate tocmai de aceea că aceste modificări de înţeles au fost trecute
cu vederea.
Una dintre aceste modalităţi a fost numită „generalizare”. Acelaşi simbol poate să
denote o clasă mai extinsă de obiecte, astfel încât, el nu mai denotă cu aceeaşi acurateţe
obiectele mai speciale pe care le-a simbolizat cândva. În acest fel, cuvântul englezesc „paper”
denota în trecut papirus; ulterior, el a fost folosit pentru a denota un material pe care se scria
şi care era fabricat din articole textile; astăzi el continuă să simbolizeze un astfel de material
produs din textile, dar mai ales unul obţinut dintr-un material lemnos cu ajutorul tratării
chimice. Istoria cuvântului „număr” ilustrează la fel de bine acest proces progresiv de
generalizare. Cândva el denota doar „întregi”, gradual a ajuns să includă printre denotaţii săi
fracţii, numere raţionale, transcendentale, de pildă pe π, şi chiar determinanţi. Acelaşi lucru s-
a întâmplat şi cu alte cuvinte, cum ar fi „forţă”, „energie”, „geometrie” sau „egalitate”.
„Specializarea” este un al doilea mod în care sunt alterate înţelesurile di-feritelor
cuvinte. Acelaşi cuvânt poate deveni mai restrictiv sub aspectul sensului său, întrucât el
ajunge să se aplice la o clasă de obiecte mai mică, să denote particularităţi mai concrete decât
o făcea anterior. Astfel, englezescul „surge-on” denota odată pe indiferent oricine lucra cu
propriile mâini, dar astăzi el şi-a îngustat denotaţia la doar aceia care au o pregătire medicală
specială. Există şi alte cuvinte care ilustrează procesul de specializare al înţelesurilor pe care
le poartă, cum ar fi „ministru”, „internist” şi „artist”. O fertilă şi interesantă sursă de
schimbare a sensurilor unor cuvinte se iveşte în momentul în care aplicaţia lor este lărgită
datorită extensiunii metaforice a înţelesurilor care le sunt proprii. La începuturi, englezescul
„governor” însemna cârmaciul unei ambarcaţiuni, „spirit” însemna suflare, astăzi „cot”
înseamnă îndoitura unei conducte, iar cele două piese care se leagă formând un tot sunt
numite „tată” şi „mamă” şi aşa mai departe. (Morris R. Cohen, Ernst Nagel, An Introduction
to Logic and Scientific Method, Routledge&Kegan Paul, London, 1964)

79
 VIII. GÂNDIREA CRITICĂ ÎN PSIHOLOGIE ŞI
FUNCŢIILE PRINCIPALE ALE LIMBAJULUI UMAN

1. Dezbateri legate de funcţiile limbajului.

2. Funcţiile semantice ale limbajului.

2.1. Funcţia informativă a limbajului.
2.2. Funcţia de comunicare a limbajului.

3. Funcţiile pragmatice ale limbajului.

3.1. Funcţia sugeratoare.
3.2. Funcţia expresivă.
3.3. Funcţia protocolară.
3.4. Funcţia performativă.

4. Funcţii principale şi funcţii secundare ale limbii.

5. Trăsăturile de bază ale limbajului.

80
 VIII. GÂNDIREA CRITICĂ ÎN PSIHOLOGIE ŞI
FUNCŢIILE PRINCIPALE ALE LIMBAJULUI UMAN

Pe parcursul acestui capitol, vor fi prezentate următoarele aspecte:

1. Utilizarea limbajului pentru a exprima şi comunica idei sau sentimente.
2. Scopuri practice pentru construcţiile lingvistice.

Acest capitol încheie discuţia despre limbaj (limbă) şi le presupune pe cele ante-
rioare.

Pe parcursul acestui capitol, vor fi dezoltate paragrafele care în care discutăm rolul
limbajului.
1. Dezbateri legate de funcţiile limbajului
Desigur, discuţia despre rolul limbii presupune în contextul de faţă limbajul natural, în
special cel verbal, şi poate fi transferată asupra celorlalte forme ale limbajului. Trebuie însă să
ţinem seama de faptul că transferul reciproc de cuvinte şi expresii dintre limbajul comun şi cel
utilizat de ştiinţe a propulsat funcţiile limbajului. În acelaşi timp, discutarea raportului dintre
gândire şi limbaj şi a relaţiilor acestora cu afectivitatea şi raţiunea umană este întregită de
analiza funcţiilor limbajului, iar dezvoltarea limbii naturale şi a diferitelor forme de vocabular
a fost influenţată de diferitele funcţii ale limbajelor şi a condus la apariţia de noi cuvinte şi
expresii în vocabularul fiecărei limbi naţionale.
Specialiştii care au discutat despre limbaj şi despre raporturile sale cu ra-ţiunea şi
afectivitatea umană au venit din cele mai diferite domenii de investigaţii (logică şi filosofie,
psihologie, lingvistică sau chiar matematică) şi, în strictă dependenţă de interesul şi
specialitatea fiecăruia, au menţionat mai puţine sau mai multe funcţii ale limbajului. Unii
dintre ei au comasat unele dintre aceste funcţii ale limbajului uman sau au neglijat altele. De
pildă, lingviştii Michael Halle şi Roman Jakobson au propus nu mai puţin de opt funcţii
diferite ale limbajului, Nicholas Rescher a enumerat doar trei funcţii ale limbajului, logicianul
Irving M. Copi a indicat şi analizat cinci funcţii ale limbajului, iar recent într-o altă carte
scrisă împreună cu Carl Cohen a tratat doar trei funcţii ale limbajului, prin comasarea unora
din ele12.
Unele din funcţiile enumerate de autorii menţionaţi pot fi desigur comasate, dar pare
total nejustificată confuzia dintre funcţia de informare a limbajului şi calitatea limbii de a fi
unul din cele mai importante instrumente de legătură interumană (Mihai Golu, Bazele
Psihologiei Generale, Editura Universitară, Bucureşti, 2002). În accepţiunea de faţă, vom
considera doar două clase distincte de funcţii ale limbii naturale, evidente mai ales în situaţia
limbajului verbal. În prima categorie vom include funcţiile semantice ale limbajului, prin
intermediul cărora vom avea în vedere acele funcţii care ţin de înţelesul termenilor şi cel al
expresiilor lingvistice, de mesajul transmis prin intermediul lor. În a doua clasă vom include
numai funcţiile pragmatice ale limbajului, pe baza cărora cu-vintele şi expresiile sunt dedicate
unui anumit scop sau sunt legate exclusiv de utilizarea limbajului pentru a determina un

12
Halle Michael, Jakobson Roman, Fundamentals of Language, Mouton, The Hague, Holland,1956, Rescher
Nicholas, An Introduction to Logic, St. Martin’s Press, New York, USA,1964, Copi M. Irving, Introduction to
Logic, IVth Edition, MacMillan Publishers, London, UK, 1972, Copi M. Irving, Cohen Carl, Introduction to
Logic, Prentice Hall, Upper Saddle River, New Jersey, USA, 2002
81
comportament sau o acţiune a celui căruia i se adresează mesajul. Astfel, pe linia înţelesului
cuvintelor vom distinge funcţiile semantice diferite ale limbajului privitoare la sensul lui şi
chiar la întrebuinţarea lui, după care vom trece la funcţiile stric practice. Pentru început, vom
explica:
2. Funcţiile semantice ale limbajului
Prima funcţie semantică a limbajului are rolul de a exprima cu ajutorul cuvintelor şi a
enunţurilor construite diverse trăsături sau cauze ale obiectelor, fenomenelor ori ale relaţiilor
materiale sau ideale şi eventual de a arăta modul în care ele se produc. Acestor construcţii
lingvistice le este specifică:
2.1. Funcţia informativă a limbajului
Un astfel de fapt este realizabil doar prin intermediul enunţurilor declarative care
exprimă propoziţii adevărate sau false. Întrucât informaţiile oferite de acele propoziţii despre
însuşiri sau sentimente se mai numesc şi „cunoştinţe”, propoziţiile în cauză se mai numesc
uneori „propoziţii cognitive”. De reţinut totodată că funcţia informativă a limbii este proprie
şi unor construcţii neverbale, iar analiza lor din punct de vedere psihologic este un deziderat
de bază al psihologiei cognitive.
2.2. Funcţia de comunicare a limbajului
Pe de altă parte, comunicarea este o a doua funcţie semantică a limbajului, iar ea se
concretizează prin aceea că limba naturală este un instrument principal de transmitere a
înţelesului unui cuvânt sau expresii lingvistice (gând sau stare afectivă) al cuiva către
altcineva. Din acest motiv, comunicarea verbală ori scrisă între două persoane A şi B, în care
A este emitorul mesajului iar B este receptorul acestuia, ia forma unuia din următoarele
rezultate.
Mesaj complet, parţial sau nul
Într-o primă situaţie, receptorul B a înţeles total cele spuse ori scrise de A, ceea ce
înseamnă că procesul de comunicare dintre ei a avut un succes deplin. Din păcate, această
primă situaţie este extrem de rară, iar în cea mai mare parte este inexistentă. Într-o a doua
situaţie, rezultatul comunicării dintre cei doi a fost parţial şi cel puţin unul din partenerii
implicaţi în comunicare a înţeles doar o parte din sensul cuvintelor utilizate. În sfârşit, în cea
de a treia situaţie, B nu a înţeles nimic din cele spuse sau scrise de A şi deci, comunicarea
dintre A şi B nu a avut de fapt nici un rezultat.
Din cele trei situaţii prezentate reiese că procesul de comunicare dintre minim două
persoane are frecvent fie un rezultat parţial, fie că ea n-a avut niciun succes. Deseori, în
comunicarea între două persoane se ajunge la rezultate cel puţin parţial neplăcute, iar cauza
acestui fapt poate fi neatenţia unui din partenerii la discuţie ori cunoaşterea greşită a sensului
unor cuvinte sau pur şi simplu totala necunoaştere a sensului cuvintelor folosite. Prin urmare,
motivul înţelegerii eronate ar putea fi în asemenea condiţii:
Fie este ignoranţa a cel puţin a unuia din parteneri,
fie înţelegerea greşită a sensului cuvintelor folosite
În cazul ignoranţei a cel puţin unuia din parteneri, a priceperii greşite ori a
neînţelegerii exacte a cuvintelor sau semnelor neverbale utilizate de celălalt, rezultă că fie
emitorul mesajului sau receptorul lui a dat un alt înţeles unora din cuvintele sau semnele
neverbale folosite în intercomunicare, dar situaţia cea mai gravă este aceea în care receptorul
nu a înţeles nimic din spusele emitorului mesajului.
În legătură cu aceste posibilităţi cu rezultat negativ în comunicarea dintre minim două
persoane, este semnificativ să menţionăm că aceste situaţii sunt frecvent întâlnite în

82
comunicarea obişnuită şi ele conduc la ambiguităţi sau la confuzii, ceea ce reprezentă o
violare a exigenţelor logice fundamentale. Greşita identificare a înţelesului unor cuvinte sau
semne neverbale poate conduce deseori la afectarea negativă a atitudinilor şi a acţiunilor
întreprinse de
persoanele implicate în discuţie.
De aici rezultă că într-o comunicare dintre două sau mai multe persoane este deosebit
de important ca participanţii la discuţie să cunoască cât mai bine înţelesul şi regulile de
semnificaţie proprii cuvintelor şi semnelor neverbale utilizate de ei în procesul de comunicare
sau ca emitentul discursului să precizeze cât mai exact sensul cuvintelor şi al semnelor
neverbale utilizate de el, mai ales dacă ele sunt îndoielnice sau provin dintr-o altă limbă, ceea
ce este de-a dreptul vital dacă înţelesul acestora este neclar pentru ceilalţi participanţi.
În ceea ce priveşte funcţiile pragmatice ale limbii şi ale discursului trebuie să reţinem,
mai întâi, că ele sunt de patru feluri.
3. Funcţiile pragmatice ale limbajului
Funcţiile pragmatice ale limbajului sunt legate de utilizarea lui cu un anume scop sau
pentru a determina un anume comportament fizic sau intelectual al adresantului. Prima funcţie
pragmatică a limbajului este:
3.1. Funcţia sugeratoare
care constă în aceea că adeseori limbajul este folosit pentru a ne atrage atenţia asupra unui
eveniment fizic sau psihic sau ne avertizează că un anume fenomen urmează să se petreacă şi
trebuie să adoptăm un anume comportament. Această însuşire este proprie „enunţurilor deon-
tice” care sunt construite cu ajutorul unor expresii particulare, cum ar fi „trebuie să ...”, „este
permis să ...”, „este interzis să ...” etc. numite „moduri deontice” şi care ne obligă sau ne
direcţionează atenţia ori acţiunea spre diferite evenimente sau ne avertizează că trebuie să
avem un comportament ori să facem ceva. În mod obişnuit, enunţurile care au prioritar
această funcţie introduc diferite instrucţiuni, avertismente, norme morale sau juridice, reguli
de joc ori recomandări, exprimă ordine (comenzi), decizii sau hotărâri ale unei autorităţi şi au
în structura lor enunţuri imperative ca: „deschide uşa!”, „scrie următoarele ...”, „să iei numai
note bune!”, „nu cumpăra acest fel de aparat” şi altele de acelaşi fel.
Alte construcţii lingvistice au cu totul alt rol şi anume, lor le aparţine:
3.2. Funcţia expresivă
care este tot de natură pragmatică. Funcţia expresivă a limbii este caracteristică acelor
construcţii lingvistice care exprimă convingeri personale ori trăiri subiective provocate de
evenimente care ne-au impresionat. În situaţia intenţiilor bune, enunţurile expresive sunt cele
care redau convingeri raţionale sau trăiri subiective conform cărora lucrurile vor sta exact aşa
după cum se spune. În situaţia că cineva ar declara că lucrurile vor sta într-un anumit fel şi ne
ascunde convingerea lui că lucrurile vor sta altfel decât a spus, înseamnă că acea persoană a
minţit, iar minciuna este un fals intenţionat şi a fost determinată de o motivaţie specială pentru
a proteja sau a înşela.
De reţinut că trăirile subiective resimţite instantaneu, generează o construcţie
lingvistică cu funcţie expresivă şi că ele sunt frecvent determinate de diferite acţiuni greşite
neintenţionate. Printre altele, într-o astfel de situaţie se poate cita atingerea întâmplătoare a
unui obiect fierbinte ori ascuţit, o durere subită sau emoţia provocată de o surpriză ieşită din
comun. Enunţurile expresive de acest fel sunt redate de obicei prin exclamaţii sau interjecţii,
printr-o reacţie lingvistică specială, prin strigăte ori prin gesturi sau alte semne neverbale cum
ar fi o grimasă sau mişcarea intempestivă a mâinii ori a corpului şi altele care au de regulă
statutul de simptom, respectiv, sunt efectul unei anumite cauze. Prin urmare, reacţiile fizice
sesizabile sunt simptomul unei stări de fapt care poate fi de natură psihică, iar dacă ele sunt

83
neîntemeiate impun un diagnostic serios, cu scopul de a stabili ce a provocat-o şi a determina
cât mai exact măsurile ce ar trebui luate ori tratamentul care trebuie prescris.
O altă funcţie pragmatică a limbajului este cea care aparţine enunţurilor care se
remarcă prin rolul deosebit al construcţiilor lingvistice în situaţii speciale pentru a conserva
respectul participanţilor faţă de anume evenimente oficiale, aşa cum ar fi:
3. 3. Funcţia protocolară
La rândul său, funcţia protocolară a limbajului este tot de natură pragmatică şi este
proprie acelor enunţuri speciale produse în situaţia celebrării unor evenimente aparte care ţin
de valorificarea socială a limbajului şi au rolul de sublinia sau omagia acele evenimente. Mai
precis, enunţurile cu funcţia protocolară au o alcătuire specială stabilită prin lege, prin
regulamente sau prin tradiţie şi se dovedesc enunţuri-tip, fiind totdeauna pronunţate numai cu
ocazia evenimentelor cărora le-au fost dedicate şi au mereu doar o anumită alcătuire.
Asemenea enunţuri fac parte din protocolul de inaugurare ori de derulare al di-feritelor
evenimente particulare, ca de pildă, acordarea de denumiri unor străzi ori nave maritime sau
fluviale, cu prilejul unor căsătorii, inaugurări, decernări de medalii, decoraţii sau premii etc.
De reţinut că, în derularea protocolului res-pectiv nu sunt admise niciun fel de modificări în
alcătuirea sau pronunţarea enunţurilor protocolare ori a protocolului în cauză, iar rostul
acestor enunţuri este exclusiv acela de a cultiva solemnitatea evenimentelor care au loc şi
respectul participanţilor faţă de aceste evenimente.
3. 4. Funcţia performativă
Ultima funcţie pragmatică a limbii este cea performativă şi aparţine unor construcţii
lingvistice prin care emitorul lor se obligă să realizeze sau să atingă un anumit obiectiv ori să
aibă un anumit comportament. Enunţurile de acest fel, exprimă de asemenea angajamentul
cuiva de a face ceva sau de a merge undeva, de a obţine un anumit lucru şi în mod obişnuit
enunţurile performative au şi alte funcţii, aşa cum ar fi cea expresivă, cea sugeratoare şi chiar
funcţia de informare sau cea de comunicare. Enunţurile protocolare exprimă de regulă o
dorinţă, o promisiune sau un angajament şi conţin în alcătuirea lor aşa numitele „verbe per-
formative”, cum ar fi accept, cer, doresc, ofer, promit, recomand, sugerez etc. În mod
frecvent, construcţiile lingvistice protocolare sunt evaluate ca justificate ori nejustificate, ca
întemeiate sau absurde, ca autentice sau neautentice şi numai în acest sens se spune că ar fi
adevă-
rate ori false.
4. Funcţii principale şi funcţii secundare ale limbii
În concluzie, funcţiile limbajului nu sunt deloc izolate unele de altele şi nu se exclud
între ele, ceea ce are drept consecinţă imediată faptul că la aceiaşi construcţie lingvistică
regăsim mai multe funcţii ale limbajului. Într-o situaţie de acest fel, trebuie precizat că doar
una singură din funcţii este principală, iar celelalte sunt secundare. În strictă dependenţă de
situaţia în care este formulată şi de felul în care este considerată şi interpretată o construcţie
lingvistică, una din funcţiile secundare ale construcţiei lingvistice poate trece în rolul de
funcţie principală, indiferent dacă este vorba de funcţii semantice ori de cele pragmatice.
Tocmai de aceea, pentru a interpreta corect rolul unei anumite construcţii lingvistice într-un
discurs, este deseori necesar să stabilim exact rolul ocupat de fiecare funcţie a limbajului în
alcătuirea respectivului enunţ. Un aspect important de acest fel impune ca el să ne permită
evitarea efectelor negative pe care le-ar avea eventualele confuzii şi ambiguităţi în înţelegerea
şi interpretarea unui discurs şi chiar a consecinţelor acestora.
5. Trăsăturile de bază ale limbajului (limbii)

84
 Ca urmare a funcţiilor sale şi a combinării lor în acelaşi enunţ se poate susţine, în
concluzie desigur, că ele conferă limbajului uman principalele lui particularităţi, care ar fi
următoarele:
(1). Limbajul este un fenomen uman: orice componentă a lui (cuvânt sau semn
neverbal) este produsul omului cu educaţie suficientă şi dispune de grai.
(2). Limbajul are materialitatea specifică: componenta lui obiectivă poate fi percepută
cu ajutorul unuia din simţurile noastre.
(3). Limbajul are şi o idealitate proprie: sensul semnului este fapt de conştiinţă, iar el
este accesibil numai intelectului ori sensibilităţii omeneşti.
(4). Limbajul dispune şi de intenţionalitate: oricărui cuvânt îi este specifică o regulă de
semnificaţie.
(5). Limbajului îi corespunde un rol deosebit: el este instrument de exteriorizare sau de
mascare a gândurilor sau a sentimentelor noastre.
(6). Limbajului are totodată rolul de a fi convenţional şi prescriptiv: regula
de semnificaţie intră în componenţa oricărui semn.
(7). Limbajul dispune de asemeni de un caracter social: este un fenomen social şi
funcţiile sale semantice au avut un rol esenţial în evoluţia omului şi în progresul comunităţilor
umane.
(8). În sfârşit, limbajul este instrument stimulator al progresului şi se manifestă prin
faptul că orice persoană normală are capacitatea de a abstractiza şi a generaliza, iar progresul
ştiinţific ori practic presupune obligatoriu utilizarea unei forme de limbaj.
(9). Limba este instrumentul cunoaşterii din ce în ce mai profundă a mediului de
existenţă al omului şi i-a permis acestuia să facă noi descoperiri şi invenţii şi i-a permis
omului o dezvoltare teoretică şi senzorială în raport cu alte fiinţe terestre, fiind instrumentul
esenţial al permanentei sale perfecţionări şi a mediului său de viaţă.

Rezumat
1. Concepţii diferite despre funcţiile limbajului.
2. Funcţii semantice ale limbajului şi importanţa lor.
3. Funcţii pragmatice ale limbajului şi rolul lor.
4. Principalele particularităţi ale limbajului.

Cuvinte importante
1. Rolul informativ al limbii.
2. Comunicarea corectă.
3. Comunicare incorectă.
4. Cauzele incorectitudinii.
3. Sugestivitate.
4. Protocolară.
5. Performanţă.

Analizaţi autenticitatea următoarei afirmaţii:

„Limbajului nu-i aparţine rolul informativ şi numai acela de a comunica”

Răspunsul corect este următorul:

85
 Dacă limba nu are funcţie informativă, altfel spus, cuvintele nu au nici un fel de
înţeles, atunci ele nu pot comunica nimic şi nici nu pot fi înţelese nici măcar de un expert.
Exerciţii şi probleme
I. Analizaţi valoarea de adevăr a următoarelor propoziţii:
1. Funcţia unui enunţ depinde de intenţia celui care l-a folosit.
2. Există enunţuri care redau propoziţii cu mai multe funcţii.
3. Funcţiile principale ale limbajului şi cele secundare nu-şi schimbă niciodată rolul
între ele.
4. Funcţiile semantice ale limbajului sunt proprii oricărui enunţ, indiferent de cine l-a
formulat.
5. Enunţurile care exprimă propoziţii cognitive au funcţie de informare şi de
comunicare.
6. Enunţurile numai gândite nu au niciuna din funcţii.
7. Funcţia protocolară a limbajului are exclusiv un rol informativ.
8. Funcţia informativă a limbajului se combină cu funcţia lui de comunicare.
9. Funcţia protocolară a limbii se modifică foarte greu.
10. Funcţiile pragmatice sunt specifice oricărui enunţ cu sens, indiferent de situaţia în
care a fost pronunţat sau scris.
11. Funcţiile semantice ale limbii au mai multe variante.
12. Neatenţia este singura cauză a recepţionării parţiale a unui mesaj.
13. Ignoranţa este cauza transmiterii greşite a unui mesaj.
14. Oamenii obişnuiţi nu cunosc sensul exact al multor cuvinte.
II. Răspundeţi la următoarele întrebări:
1. Care sunt principalele cauze ale nereceptării corecte a unui mesaj?
2. Care este raportul dintre convingere şi minciună?
3. Priceperea parţială a textului este cauza neînţelegerii unui mesaj?
4. Ce raport există între funcţiile semantice şi cele pragmatice?
III. Desprindeţi ideile la care se referă autorii textelor de mai jos:
1. Intenţia multor discursuri este de a servi dintr-o dată două sau mai multe funcţii ale
limbajului. În asemenea cazuri, fiecare aspect ori funcţie a textului dat depinde de propriile
sale particularităţi. Un fragment de text care are funcţie informativă posedă posibil un aspect
ce urmează a fi evaluat ca adevărat ori fals. Acelaşi text poate servi şi funcţiei direcţionare,
caz în care el va conţine aspecte evaluabile ca proprii sau improprii, ca drepte sau nedrepte.
Dacă însă acel fragment de text serveşte şi funcţiei expresive, respectiva componentă poate fi
evaluată ca sinceră sau nesinceră, ca demnă de a fi luată în seamă sau altfel. Pentru a evalua
corect un paragraf sau un fragment de text se impune cu necesitate cunoaşterea funcţiei sau a
funcţiilor limbajului pe care el este menit să le servească. (Irving M. Copi, Carl Cohen,
Introduction to Logic, 11th Edition, Pearson Education Inc., Upper Saddle River, New Jersey,
USA, 2002)
2. Funcţia de comunicare este bazală şi primordială, ea izvorând din natura intrinsecă a
omului de a relaţiona şi de a realiza schimburi energetico-informaţionale cu mediul extern.
[…] Funcţia de comunicare se concretizează în schimbul de informaţii între două persoane,
între o persoană şi un grup, între două grupuri, între om şi maşină, între om şi animal. Prin
limbajul verbal, omul îşi lărgeşte sfera de relaţionare comunicaţională şi se impune ca
sistemul cu cel mai înalt grad de organizare. Comunicarea îndeplineşte, totodată, rolul de
liant, de factor de articulare şi coeziune în viaţa socială a omului şi maşinii în cadrul activităţii
de muncă. […] Trebuinţa internă de a ne exterioriza trăirile, dorinţele, vrerile, gândurile,
opiniile etc. reclamă în mod imperios prezenţa unui alter şi raportarea la el.

86
 În forma sa expresivă, limbajul poate fi definit ca ansamblul răspunsurilor verbale la
acţiunea diverşilor stimul externi. Acest gen de răspunsuri constituie materialul faptic cel mai
relevant, pe baza căruia obţinem acces şi expli-căm modul organizării vieţii psihice interne,
subiective, ideale. În tabloul comportamental cuvântul apare atât ca „ieşire”, cât şi ca
„intrare”, ca stimul (semnal) declanşând şi generând modificări în „profilul de stare internă”
al personalităţii. (Mihai Golu, Bazele Psihologiei Generale, Editura Universitară, Bucureşti,
2002)
3. Ideea acestui capitol nu trebuie luată în sensul că singurul lucru important pe care îl
putem face cu ajutorul cuvintelor este acela de a emite pretenţii ori de a lua poziţie în legătură
cu diferite aspecte. Cu ajutorul cuvintelor poţi face o mulţime de alte lucruri: poţi exprima
ipoteze, conjecturi, presupuneri şi propuneri. Poţi amuza sau conversa. Poţi încerca să-i
influenţezi pe alţii (sau pe tine însuţi) în legătură cu ceva sau poţi încerca să-i aduci în situaţia
de a face ceva. Folosim cuvintele pentru a ne ruga, a promite, a lăuda, a ne exprima admiraţia
şi a face publicitate, pentru a minţi, pentru a decepţiona, pentru a insulta ori pentru a umili;
pentru a formula scuze, pentru a ne simţi confortabil, pentru a declanşa un curent de opinii sau
o acţiune. Toate aceste aspecte sunt supuse gândirii critice pentru a stabili dacă au sau nu
succes, eficienţă, integralitate, legitimitate, autenticitate, originalitate şi multe alte calităţi.
Oricum, ne vom concentra mai întâi asupra funcţiilor limbajului de a reda pretenţii, susţineri
şi argumente, iar pe scurt asupra funcţiilor limbajului de a construi ipoteze şi conjecturi.
(Brook N. Moore, Richard Parker, Critical Thinking, McGraw Hill Inc. New York, USA,
2004)
4. În ce priveşte cuvintele, erorile posibile în comunicare pot fi reprezentate printr-un
triunghi:
A

B C
unde A poate însemna eu (sau noi), B – tu (sau voi) şi C – el (sau ei, adică o co-lectivitate).
Frecvent se confundă ceea ce înţelege A cu ceea ce înţelege B printr-un termen sau ceea ce
înţelege C. Dacă cred că ceea ce înţeleg eu prin „X” (cuvânt) înţelegi şi tu prin el, există
probabilitatea ca să nu fie adevărat şi deci să confund termenul meu cu termenul tău sau
termenul lui. Voltaire spunea „înainte de a discuta cu mine defineşte-ţi termenii”. Dacă noi
folosim aceleaşi cuvinte, dar noţiuni diferite, termenii sunt diferiţi şi nu ne putem înţelege sau
nu putem cădea de acord. Şi noi, ca şi grecii antici, folosim cuvântul „atom”, dar ei aveau o
altă noţiune – înţelegeau prin „atom” particula absolută indivizibilă, în timp ce noi înţelegem
prin „atom” doar ceea ce este indivizibil (în mod relativ) în raport cu proprietăţile chimice.
(Ghe-orghe Enescu, Tratat de Logică, Editura Lider, Bucureşti, 1997)
5. Uniformitatea care ne uneşte în comunicare şi în păreri este o uniformitate de
rezultante ale unor structuri ce acoperă diversitatea subiectivă a legăturilor dintre cuvinte şi
experienţă. Uniformitatea apare acolo unde ea contează social; ca atare, ea apare mai degrabă
din perspectiva circumstanţelor inter-subiective izbitoare ale exprimării, decât din cea a celor
private, care sar în ochi. Pentru o ilustrare specială a acestui punct de vedere, să luăm în
considerare doi oameni dintre care unul dispune de o viziune normală asupra culorilor, iar
celălalt este coloristic-orb în a distinge între roşu şi verde. Cu ajutorul metodei prezentate
anterior, societatea i-a antrenat pe ambii: a premiat apariţia declaraţiei „roşu” când s-a
observat că vorbitorul a indicat ceva care era roşu şi l-a penalizat în cazul opus. Mai mult
decât atât, în mare, competenţele socialmente observabile ale ambilor sunt aproximativ
aceleaşi: ambii oameni sunt destul de performanţi în a atribui calitatea de „roşu” numai
lucrurilor roşii. Cu toate acestea, mecanismele prin care fiecare dintre ei a achiziţionat aceste

87
competenţe asemănătoare sunt foarte diferite. Unul dintre ei a învăţat „roşu” pe baza efectului
fotochimic obişnuit. Celălalt a parcurs un drum mai dificil, respectiv, a învăţat „roşu” în
compania în care lucrează cu lumini de variate lungimi de undă şi cu ajutorul unor
particularităţi suplimentare cum ar fi cele legate de intensitate, de saturaţie, de formă şi
dispunere, de calcule etc., a învăţat să admită ca roşii anume nuanţe ale focului şi ale apusului
şi să excludă iarba, a învăţat să admită ca roşii diferite flori, dar nu şi frunzele lor, a învăţat să
admită că racii sunt roşii numai după ce au fost fierţi.
Persoane diferite crescute în aceeaşi limbă sunt educate să procedeze ca şi cum ar
potrivi, ca şi cum s-ar învârti împrejur, pentru a realiza forma unor elefanţi identici. Detaliile
anatomice legate de înfăţişarea lor şi de alcătuirea formei de elefant au fost achiziţionate în
mod diferit, din aproximare în aproximare, dar rezultatele acestora vor fi asemănătoare.
(Willard V. Orman Quine, Words and Objects, The M.I.T Press, Cambridge, Massachusetts,
USA, 1969)
6. Întocmai după cum ritualul vieţii sociale reclamă o anumită croială a hainelor,
anumiţi paşi şi anumite gesturi, exagerări de convenienţă, el solicită de asemenea expresii
acreditate indiferent de adevărul lor. Astfel, la chinezi şi la alte popoare regulile de curtoazie
impun totdeauna gazdei să spună că propria casă este „sărăcăcioasă”, că oaspetele său este
„distins” şi că acesta îi oferă „o onoare deosebită” şi aşa în continuare. Chiar şi aceia care nu
dau acestor expresii sensul lor autentic ar fi neplăcut impresionaţi dacă ele s-ar îndepărta de
convenţiile sociale. Rolul expresiilor ceremoniale în forma lor de creatoare de convingeri este
important în viaţa socială, în jocurile copiilor ca şi în situaţia comunităţilor primitive. Viaţa
socială dintr-o comunitate rurală din Anglia poate fi văzută ca un joc care, printre altele
impune localnicilor să vorbească despre tezaurul, flota şi Armata Majestăţii Sale (cu toate că
ei ar trebui să se raporteze la „naţiune”), iar actualilor lideri ai guvernului britanic le impune
să declare că ei „o sfătuiesc” pe regină, în condiţiile în care respectivii lideri nu sunt supuşii
casei regale. În mod similar, este o modă în Statele Unite a vorbi despre democraţie şi despre
faptul că legea este făcută de reprezentanţii cetăţenilor sau că ea exprimă voinţa acestora, cu
toate că sunt destul de puţini aceia care ştiu ce legi sunt construite în acel moment ori aceia
care deţin un control mai mare asupra celor ce produc legile.
În situaţiile în care cuvintele nu sunt intenţionate pentru a înşela, ci pentru a exprima
eufemistic adevărul, expresiile ceremoniale sunt adesea atacate sub pretextul că ar fi numai
minciuni convenţionale. (Morris R. Cohen, Ernst Nagel, An Introduction to Logic and Scien-
tific Method, Routledge&Kegan Paul, London, UK, 1964).

88
 IX. GÂNDIREA CRITICĂ ÎN PSIHOLOGIE DESPRE
STATUTUL TERMENILOR

1. Termenii ca formă logică elememtară.

2. Intensiunea şi conotaţia termenilor.

3. Extensiunea şi denotaţia termenilor.

4. Cei mai importanţi termeni după extensiune.
4.1. Termeni vizi şi termeni nevizi.
4.2. Termeni individuali sau Termeni generali.
4.3. Termen precis sau Termen vag.
4.4. Termeni divizivi sau Termeni nedivizivi.

5. Cei mai importanţi termeni după intensiune.

5.1. Termeni concreţi sau Termeni abstracţi.
5.2. Termeni absoluţi sau Termeni relativi.
5.3. Termeni independenţi sau Termeni corelativi.
5.4. Termeni pozitivi sau Termeni negativi.

6. Raporturi extensionale între termeni.

6.1. Raport de identitate.
6.2. Raportul de subordonare extensională.
6.3. Raportul de intersecţie extensională.

7. Raporturi de opoziţie între termeni.

7.1. Raportul de contrarietate.
7.2. Raportul de contradicţie între doi termeni.

89
 IX. GÂNDIREA CRITCĂ ÎN PSIHOLOGIE DESPRE
STATUTUL TERMENILOR

În capitolul opt, pe ale cărui idei ne vom baza ulterior, vom dezbate temele:
1. Termenii în calitate de formă logică, model mental sau structură lingvistică.
2. Intensiunea şi extensiunea termenilor.
3. Varietăţi de termeni.
4. Raporturi specifice termenilor.

Ca urmare a temelor specificate mai sus, în continuare vom analiza următoarele

aspecte privitoare la termeni şi la raporturile dintre ei.

Prin urmare, vom discuta despre termeni în paragrafele de mai jos cu scopul de a
sistematiza informaţiile şi a altor operaţii metodologice importante.
1. Termenii ca formă logică de maximă simplitate
Denumirea de „termen” se aplică celei mai simple forme logice care, iar datorită
acestui fapt termenii au existenţă prin alte forme logice şi se exprimă prin construcţii
lingvistice listate într-un dicţionar explicativ sau sunt folosiţi în diverse operaţii metodologice,
cum ar fi definiţia şi clasificare. De pildă, datorită maximei lor simplităţi, termenii apar în
mod obişnuit ca elemente fundamentale în structura propoziţiilor categorice, cum ar fi, să
spunem, următoarea expresie:
Toţi A sunt B
în care literele A şi B sunt simboluri corespunzătoare pentru cei doi termeni care apar în stru-
ctura propoziţiei categorice redată de această formulă.
Mai mult decât atât, se poate spune că fiecărui obiect ori fenomen considerat ca izolat
de oricare altele, fiecărei proprietăţi a acestuia şi fiecărei relaţii dintre acest fel între obiecte
sau însuşiri îi corespunde în planul activităţii noastre teoretice cel puţin un termen, care în
logica tradiţională era numit „noţiune”, iar la nivel general sau în filosofie i se mai spune şi
„idee”, „categorie” ori „concept”. Deci, termenii sunt abstracţii ideale şi reprezintă achiziţii
ale minţii umane la care s-a ajuns printr-un efort de cunoaştere. Sub aspect cognitiv, termenul
este un construct ideal produs în mintea umană în calitate de reproducere ideală a unui obiect,
a unei însuşiri sau relaţii ce a devenit o achiziţie a noastră şi la care am ajuns prin efortul de
cunoaştere, cu alte cuvinte o imagine ideală despre acestea.
Denumirea de „termen” dată acestei forme logice, atât de simplă încât în activitatea
teoretică simplă şi chiar în cea elevată nu apare în mod izolat, cu excepţia dicţionarelor, vine
din limba latină de la cuvântul „terminus”, prin care se înţelegea un hotar ori o limită dincolo
de care, aşa cum s-a precizat, nu există alte elemente sau forme logice mai simple13. De
precizat însă că noi vom folosi ideea de termen pentru a indica faptul că un obiect material ori
ideal sau o proprietate oarecare a acestora a intrat în conştiinţa noastră şi care este numită prin
intermediul limbajului printr-un cuvânt izolat sau printr-o construcţie lingvistică aparte căreia
îi revine de cele mai multe ori fie funcţia gramaticală de denumire printr-un substantiv, fie
prin cea de adjectiv al unui enunţ declarativ.

13
Pentru detalii, a se vedea: Guţu, Gheorghe. Dicţionar Latin-Român, 1983, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti
90
 În loc de noţiune sau termen, o anumită concepţie din psihologia cognitivă foloseşte
denumirea de „model mental”, care în contextul cunoaşterii obişnuite corespunde obiectul
ideal care pe plan mintal exprimă obiectul ori calitatea la care se referă mintea umană, în
principiu parţial. În accepţiunea gândirii critice din psihologie şi a logicii argumentării pe care
se bazează, vom discuta despre termeni prin care înţelegem un obiect ideal, respectiv o formă
logică simplă, exprimată explicit printr-o construcţie lingvistică de care este greu de separat.
În aceste condiţii, termenul sau modelul mental sunt „fapte” ideale, în timp ce denumirea care
îi corespunde şi îl pune în evidenţă nu este decât un construct lingvistic, adică un fapt material
perceptibil prin care sunt comunicate printr-o construcţie lingvistică unui ipotetic interlocutor.
De pildă, să considerăm un enunţ declarativ care exprimă o propoziţie categorică din cele mai
simple, reprezentată de altfel prin formula anterioară:
(1). Pisica este animal domestic
în care cuvântul „pisica” şi denumirea lingvistică „animal domestic” exprimă din acest punct
de vedere termenii aflaţi în alcătuirea acestei propoziţiei categorice. Ca atare, propoziţia
categorică exprimată de acest enunţ declarativ poate fi redată şi prin formula:
(2). A este B
în care litera A substituite cuvântul „pisica”, iar simbolul B denumirea de „animal domestic”.
În aceste condiţii, literele A şi B exprimă totodată termenii din propoziţia categorică redată de
enunţul (1), iar cuantorul „Toţi” a fost acum subînţeles.
2. Intensiunea şi conotaţia termenilor
În calitatea sa de formă logică de maximă simplitate, termenul este alcătuit totuşi din
două elemente constitutive şi numai pe baza acestora el participă la un discurs sau la un
raţionament oarecare. Deseori intensiunea unui termen este numită „conţinut al noţiunii” şi ea
cuprinde însuşiri, numite la rândul lor „note”, pe care le poate pune în evidenţă utilizatorul
când i se cere să explice înţelesul cuvântului (expresiei lingvistice) folosite de el pentru a-l
indica sau a-l explica. Aceste note sau însuşiri sunt importante pentru constructul mental al
individului, care apelează la ele pentru a produce definiţii, clasificări, explicaţii, sau
raţionamente. De exemplu, un specialist ne-ar putea spune că intensiunea termenului pisică
este alcătuită din însuşiri precum: vertebrat, mamifer carnivor, felină, cap rotund, bot scurt,
corp acoperit cu blană, maxilare puternice, gheare retractile etc.
Intensiunea unui termen trebuie considerată ca fiind cu totul altceva decât conotaţia
respectivului termen, deşi în principiu conotaţia unui termen este legată de intensiunea lui.
Mai exact, prin „conotaţia unui termen” se înţelege în mod obişnuit doar calitatea acelui
termen de a trimite sau de a sugera numai anumite note (însuşiri) din intensiunea acelui
termen. Prin urmare, se susţine că intensiunea unui termen este cunoscută integral de
specialiştii în domeniu, iar conotaţia lui este ştiută de un individ obişnuit în funcţie de nivelul
lui de cunoaştere.
În această situaţie, conotaţia unui termen depinde de personalitatea, de competenţa şi
chiar de subiectivitatea individului care foloseşte termenul doar cu însuşirile obiectului
cunoscute de el. De pildă, doi indivizi diferiţi pot folosi exact acelaşi termen cu conotaţii
diferite, ceea ce înseamnă că intensiunea unui termen coincide cu conotaţia dată de fiecare
individ termenului. Ca atare, distingem între cel puţin trei feluri de conotaţie, pentru exact
acelaşi ter-men.
Conotaţie de bază, conotaţie specială şi conotaţie subiectivă
Astfel, conotaţia de bază a termenului este un reper relativ unic pentru folosirea lui
într-un discurs general şi este mai mult sau mai puţin apropiată de intensiunea lui precizată în
dicţionarul explicativ al fiecărei limbi naţionale apărut la un moment dat. În schimb, conotaţia
specială a aceluiaşi termen coincide cu înţelesul dat lui într-un domeniu ştiinţific aparte şi de-
91
pinde deseori de competenţa savantului care îl foloseşte, mai ales dacă acest termen este
exprimat printr-un cuvânt împrumutat dintr-un vocabular special ori din dicţionarul vreunei
alte limbi naţionale. De pildă, termenul identitate este folosit în gândirea critică din psihologie
şi în logica argumentării cu înţelesul de exigenţă logică fundamentală, însă el a fost
împrumutat de anumiţi psihologi care i-au dat o conotaţie specială. În acest fel a procedat pe
fondul unei anumite interpretări psihanalitice, citată anterior, de Erik H. Erikson (1902-1994),
într-una din lucrările sale14.
Pe de altă parte, conotaţia subiectivă a unui termen ţine de faptul că deseori, mai ales
la oamenii obişnuiţi, constatăm că folosirea unui termen are o puternică încărcătură subiectivă
în mintea utilizatorului. De multe ori însă, vorbim de conotaţie subiectivă în accepţiunea că ea
depinde de personalitatea, de pregătirea sau de preferinţele persoanei şi tocmai aşa se explică
de ce un iubitor de animale utilizează termenul pisică cu o încărcătură subiectivă pozitivă, în
timp ce una care urăşte animalele va folosi acest termen cu reţinere ori cu un sentiment
negativ. Dacă totuşi se dovedeşte că această deviere de la înţelesul de baza al cuvântului este
datorată unei boli psihice, ea trebuie luată în considerare de către un psihoterapeut.
3. Extensiunea şi denotaţia termenilor
În logica tradiţională este preferat numele de „sferă” pentru clasa obiectelor care
posedă însuşirile aflate în intensiunea unui termen, iar gândirea critică din psihologie bazată
pe logica argumentării foloseşte în acelaşi scop denumirea de „extensiune”. Vom spune de
asemenea că extensiune termenului coincide totalitatea de obiecte despre care crede un
individ că ar avea însuşirile din intensiunea acelui termen, altfel spus, care corespund
modelului mental propriu lui.
Cu alte cuvinte, pentru un individ oarecare, clasa obiectelor care au însuşirile
considerate de el reprezintă denotaţia termenului. La nivelul cunoaşterii în general,
extensiunea oricărui termen coincide cu totalitatea obiectelor din clasa ideală existentă la
nivel ştiinţific, dar la nivelul cunoaşterii comune extensiunea aceluiaşi termen coincide cu
denotaţia termenului fo-losit de individ şi coincide cu modelul său mental. De exemplu, dintr-
o perspectivă ştiinţifică extensiunea termenului pisică, menţionat anterior, vizează totalitatea
felinelor de un anumit fel, iar în cunoaşterea comună, în sfera aceluiaşi termen intră numai
acele animale domestice cu blană care au însuşirile reţinute de individ în funcţie de
subiectivitatea sa.
Ca şi derivatele sale, cuvântul „denotat” provine în română din limba latină, de la
„denotare”, cum ne spune Noul Dicţionar Universal al Limbii Române, Litera Internaţional,
Bucureşti, 2006, iar filologii pun în evidenţă folosirea lui diferită. Astfel, prin „denotat” se
înţelege deseori „denumit” sau „semnificat”, iar uneori denumirea unui obiect trimite la un
concept. Pe de altă parte, prin „denotaţie” se înţelege şi sensul stabil al unui cuvânt considerat
în afara contextului lingvistic din care el face parte. Oricum, există şi unii care consideră că
prin „denotaţie” se înţelege totalitatea indivizilor la care se aplică un cuvânt şi nu mai disting
între sfera şi conţinutul lui (Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, 2009). Faptul esenţial
este că intensiunea şi denotaţia termenilor sunt confuze ori nu au încărcătura acordată lor de
gândirea critică din psihologie.
Dincolo de toate acestea, se consideră că intensiunea termenului îi determină
extensiunea lui, dar aceste două componente constitutive ale oricărui termen se influenţează
reciproc, întrucât ele sunt elemente duale, ceea ce devine evident din compararea
următoarelor definiţii:
Extensiune: totalitate de Intensiune: totalitate de
obiecte cu însuşirile însuşiri ale obiectelor

14
Erikson, Erik H., Youth and Conflict, 1968, W.W. Norton & Company, New York, USA
92
 care formează intensiunea care formează extensiunea
termenului. termenului.
Este uşor de observat că schimbând reciproc între termenii duali, respectiv
„intensiune” cu „extensiune” şi respectiv, „obiecte” cu „însuşiri”, din oricare caracterizare din
cele do-uă oferite mai sus, respectiv a extensiunii şi a intensiunii termenilor, poate fi obţinută
automat cealaltă caracterizare. Acest fapt ne demonstrează că între componentele unui termen
există un raport de dualitate, iar perechile intensiune – extensiune şi obiecte – însuşiri, cupluri
luate fiecare separat, constituie cazuri de simetrie specială, iar în gândirea critică din
psihologie ele sunt perechi de elemente duale. Cu acest prilej facem precizarea că raportul de
dualitate nu se confundă cu cel de simetrie geometrică 15.
4. Cei mai importanţi termeni după extensiune
Pentru a identifica cele mai importante feluri de termeni, vom lua în con-siderare, pe
rând, componentele duale din alcătuirea fiecărui termen de bază, respectiv, extensiunea şi apoi
intensiunea fiecărui termen. În consecinţă, mai întâi după extensiunea lor, vom diferenţia
următoarele perechi de termeni:
4.1. Termeni vizi şi termeni nevizi
De reţinut că termenii vizi, mai sunt numiţi şi „nereferenţiali”, iar termenii vizi nu au
în extensiunea lor niciun fel de individ, motiv pentru care filologii îi şi numesc „termeni
nereferenţiali”. De reţinut, că unii termenii vizi s-au născut în urma unor deficienţe de
cunoaştere. De pildă, termenul perpetuum mobile. Alţii au luat naştere ca o consecinţă a
nerespectării exigenţelor logice. Dacă este vorba de încălcarea restricţiilor impuse de
principiile necontrarie-tăţii sau de cele ale terţului exclus, se spune că s-a produs o
„contradicţie logică”, iar asemenea exemple ar fi termenul pătrat rotund ori termenul bolnav
sănătos. Există însă şi termeni vizi care se justifică prin prezentarea explicită a unor şiruri
infinite, cum ar fi enunţul conform căruia cel mai mare număr nu există. De notat însă, că
termenii nevizi, sau „referenţiali” cum îi numesc filologii, au în alcătuirea extensiunii (sferei)
lor cel puţin un obiect sau, cu alte cuvinte, numele lor denotează cel puţin un individ. În
aceste condiţii, termenii nevizi sunt de mai multe feluri.
O altă clasificare a termenilor ar fi aceea în
4.2. Termeni individuali sau Termeni generali
De precizat că în extensiunea unui termen individual se află doar un singur obiect, aşa
cum ar fi cazul şi cu termenul satelitul natural al Pământului, iar comparativ cu termenii
individuali, în extensiunea unui termen general se află cel puţin două elemente individuale, de
exemplu termenul redat de cuvântul „student”.
4.3. Termen precis sau Termen vag
Să notăm totodată că despre un termen oarecare se susţine că este precis numai dacă
extensiunea lui este exact şi clar delimitată sau el este astfel folosit.
Prin urmare, în cazul termenilor precişi se spune cu deplină exactitate dacă un obiect
oarecare face sau nu face parte din extensiunea lui, iar astfel de termeni sunt utilizaţi frecvent
în cunoaşterea exactă, cum este şi termenul număr natural din matematică. În schimb, un
termen care nu îndeplineşte această condiţie, indiferent dacă este folosit în ştiinţă sau în
cunoaşterea comună, este considerat termen vag sau imprecis. Tocmai aşa stau lucrurile cu
termeni ca tânăr ori major în cunoaşterea comună, iar cunoaşterea ştiinţifică sau nevoile
practice o impun, termenii tânăr sau major sunt transformaţi artificial din termeni vagi în
termeni precişi.

15
Bieltz, Petre, Principiul Dualităţii în Logica Formală, 1974, Editura Ştiinţifică, Bucureşti
93
 La nivel general, raporturile dintre termeni sunt exprimate prin cercuri, formă grafică
inventată de Leonhard Euler (1707-1783), iar extensiunea unui termen imprecis ar putea fi
exprimată explicit în felul următor:

Nucleu

După cum se observă din această schemă grafică euleriană, extensiunea termenului
imprecis este alcătuită din două părţi. Cercul exterior redat print-o linie întrerupă, reprezintă
aşa numita „margine” unde lucrurile sunt greu de decis, iar cea indicată aici de cercul interior
coincide cu zona „precisă” sau cu „nucleul” extensiunii termenului vag. Mai precis, în zona
din margine există incertitudine cu privire la faptul dacă, de exemplu, o persoană ce a trecut
relativ recent de vârsta de 30 de ani mai poate fi considerată ca vârstă o persoană tânără, mai
ales dacă luăm în calcul şi activitatea, starea de sănătate ori comportamentul ei. Pe de altă
parte, nu avem nici un fel de ezitare pentru a încadra în zona precisă a extensiunii unui termen
vag pe cel care a împlinit 23 de ani, chiar dacă acest fapt s-a petrecut cu ceva timp în urmă.
Există discipline, socio-umaniste, psihologia ar fi una din ele, care operează frecvent
cu termeni imprecişi, dar nu fac excepţie nici multe ştiinţe ale naturii. De fiecare dată când se
operează cu asemenea termeni vagi este necesară conservarea restricţiilor logice în special în-
tr-o întreprindere ştiinţifică, iar pentru moment termeni vagi sunt trataţi ca şi cum ei ar fi
precişi. Aşa procedează psihologia dezvoltării, de exemplu, când studiază etapele de vârstă.
La fel, legislaţia juridică din fiecare ţară introduce prin lege limite de vârstă pentru o persoană
normală sub aspectul discernământului ei, pentru beneficia de anumite drepturi legale.
O altă clasificare a termenilor ar fi aceea între:
4.4. Termeni divizivi sau Termeni nedivizivi
Distincția între termeni divizivi de termeni nedivizivi, numiţi uneori „termeni
colectivi”, este mai dificilă datorită faptului că limbajul prin care sunt redaţi termenii generali
ori cei individuali nu ţine seama explicit de felul în care se formează extensiunea unui termen
nevid şi nici de denotaţia sa ori de faptul că această clasificare a termenilor antrenează şi
intensiunea lor. Dar, înainte de toate, să lămurim sensul cuvintelor „diviziv” şi „colectiv”.
Explicaţia este aceea că există termeni generali care sunt folosiţi predominant diviziv, iar un
exemplu de acest fel ar fi termenul general student. Există şi termeni utilizaţi frecvent doar ca
termeni nedivizivi, cum ar fi şi cel redat prin cuvintele „grupă de studenţi”. Această situaţie se
explică prin aceea că în mod firesc pronunţarea sau citirea cuvântului „student” ne obligă să
aplicăm însuşirile din intensiunea acestui termen fiecărui student individual în parte, dar când
ne gândim la însuşirile termenului grupă de studenţi, acestea nu pot fi aplicate decât întregu-
lui ca totalitate şi nu fiecărui individ care face parte dintr-o grupă de studenţi.
Să luăm acum ca exemplu termenul pădure care poate fi utilizat în două contexte
lingvistice total diferite din perspectiva gândirii critice din psihologie şi al logicii
argumentării, iar confuzia dintre aceste utilizări diferite se poate solda cu erori de raţionare
deosebit de grave, datorate în special neglijării distincţiei dintre gândire şi limbaj. Deseori se
întâmplă ca o expresie lingvistică să introducă un termen diviziv, iar alteori aceiaşi construcţie
lingvistică exprimă de fapt un termen nediviziv, întrucât de această dată vizează o colectivitate
numai ca întreg. Astfel, în enunţul declarativ:
Insectele sunt hexapode
se vorbeşte despre fiecare insectă, întrucât fiece insectă are şase picioare şi deci, acum
cuvântul „insectele” exprimă un termen diviziv.

94
 Explicaţia este aceea că enunţul declarativ „Insectele sunt hexapode” ne spune că în
intensiunea termenului diviziv insecte se află şi însuşirea de a avea şase picioare, care aparţine
fiecărui exemplar individual de insectă. În schimb, prin următorul enunţ declarativ:
Insectele reprezintă 4/5 din vieţuitoarele Terrei
ni se spune că însuşirea de a fi 4/5 din vieţuitoare nu aparţine fiecărei insecte, ci unei întregi
colectivităţi, adică numai insectelor considerate exclusiv ca specie de vieţuitoare. Prin urmare,
termenul insectă din acest al doilea enunţ a fost utilizat pentru o clasă de vieţuitoare ca
totalitate, ceea ce înseamnă că în acest enunţ termenul insectă este folosit ca termen nediviziv.
Distincţia dintre termenii divizivi şi termeni colectivi (nedivizivi) se referă la termenii
generali, dar şi la termenii individuali corespunzători, desigur în dependenţă de contextul
lingvistic în care ei sunt folosiţi. De exemplu, în construcţia lingvistică „pădurea Băneasa”
cuvântul „pădure” poate fi înţeles ca redând un termen individual în raport cu termenul
general pădure care ar fi diviziv, dar înţelegând prin pădure o denumire a unui ansamblu de
copaci, cuvântul „pădure” redă un termen nediviziv (colectiv).
Tocmai de aceea, analiza raportului dintre gândire şi limbaj devine deosebit de
importantă, tocmai pentru a evita confuzia între folosirea extensiunii şi a denotaţiei aceluiaşi
termen în accepţiune divizivă versus în accepţiune colectivă (nedivizivă) în cadrul unui
anumit enunţ sau a mai multora. Această confuzie este destul de frecventă la nivelul simţului
comun lipsit de cunoştinţe în domeniul gândirii critice şi al logică argumentării, pentru că ea
este o sursă sigură de erori logice (sofisme formale ori neformale), chiar în cazul oamenilor
sănătoşi psihic, dar lipsiţi de suficientă educaţie logică.
5. Cei mai importanţi termeni după intensiune
Luând acum în considerare intensiunea termenilor, adică cel de al doilea element din
structura lor, vom diferenţia alte patru perechi de termeni care le completează pe cele
desprinse din perspectiva extensiunii lor. Fiecare din aceste noi perechi de termeni are o
importanţă specială în folosirea termenilor în alcătuirea propoziţiilor categorice şi în raţionare
cu scopul de a evita pe cât posibil încălcarea exigenţelor logice fundamentale. Prin urmare,
deosebim între:
5.1. Termeni concreţi sau Termeni abstracţi
Din punctul de vedere al gândirii critice în psihologie bazată pe logica argumentării,
între aceşti termeni există o deosebire importantă. În situaţia neglijării acestei distincţii
termenii folosiţi primesc adesea o interpretare total greşită la nivelul unei educaţii deficitare.
A pretinde corect că un termen este concret, înseamnă a susţine că se consideră că însuşirile
din in-tensiunea lui aparţin unui anumit individ ori unei relaţii, indiferent dacă acestea sunt
reale sau ideale. De exemplu, în situaţia enunţului declarativ de mai jos:
Atenţia celor prezenţi este remarcabilă
subiectul logic al propoziţiei exprimate de el şi anume, termenul atenţia este un termen
concret. În cadrul acestei propoziţii, atenţia este un termen concret, întrucât însuşirea de a fi
remarcabilă este atribuită indivizilor prezenţi. Cu alte cuvinte, atenţia este o calitate aparte a
unor anumite persoane individuale.
Cu totul altfel stau lucrurile în cazul propoziţiei exprimată de următorul enunţ
declarativ aflat, de pildă, într-o carte de psihologie:
Atenţia este concentrare focalizată
în care acelaşi cuvânt „atenţia” este folosit acum pentru a reda un termen abstract întrucât de
această dată se vorbeşte despre o calitate a atenţiei în general, deci este vorba acum despre

95
conceptul abstract de atenţie şi, ca atare, nu se discută despre o proprietate concretă care ar
aparţine cuiva sau unor anumiţi indivizi.
La nivel comun, calităţile de a fi termen concret sau termen abstract sunt gândite cu
totul altfel. Se consideră, de pildă, că un termen oarecare ar fi concret numai dacă el este
priceput de cel căruia îi este adresat, iar dacă el nu este accesibil persoanei în cauză se
apreciază că acel termen este abstract. Astfel, persoanele lipsite cu educaţie minimă nu pricep
distincţia reală dintre termenii concreţi şi cei abstracţi şi apreciază ca termeni concreţi numai
pe aceia care ei i-au înţeles sau au impresia că i-au înţeles. De exemplu, conform exigenţelor
promovate de gândirea critică în psihologie şi de logica argumentării, termenul matematic
număr iraţional este termen concret, dar la nivelul simţului comun el este un termen abstract.
5.2. Termeni absoluţi sau Termeni relativi
Orice termen este absolut numai în situaţia în care el corespunde unor însuşiri de
indivizi sau colecţii de obiecte, considerate ca independente faţă de oricare altele. În această
situaţie se află termeni ca psiholog sau fruct, ale căror însuşiri transformă aceste concepte în
termeni absoluţi, ceea ce înseamnă că aceşti termeni pot fi folosiţi într-un discurs ca fiind total
independenţi de alţii.
Dimpotrivă, orice termen va fi apreciat ca relativ, doar dacă el trimite explicit sau tacit
la un alt obiect decât acela pe care îl reprezintă direct, astfel încât el nici nu poate fi înţeles
complet fără a lua în considerare legătura lui cu aceste alte obiecte. De exemplu, termeni ca
prieten, căsătorit sau sinonim şi mulţi alţii, sunt de fapt termeni relativi. A spune, de pildă, că
un om „este prieten” constituie un nonsens fără a preciza cu cine este el prieten. În această si-
tuaţie, distincţia dintre termeni absoluţi şi termeni relativi este esenţială în gândirea critică din
psihologie, iar logica argumentării pe care ea se bazează are în vedere această distincţie
tocmai pentru a evita încălcări grave ale exigenţelor logice fundamentale, începând cu
principiul identităţii şi continuând, probabil, cu nerespectarea celor care vizează opoziţia.
Explicaţia acestui fapt este următoarea: când se întâmplă să neglijăm diferenţa dintre
termenii absoluţi şi termeni relativi şi când un termen relativ este tratat ca termen absolut,
comitem automat şi o eroare gramaticală în cazul declinării substantivelor şi chiar al
interpretării lor. De pildă, în enunţul lingvistic „cartea mea” cazul genitiv introduce
proprietatea economică sau juridică a cuiva asupra cărţii în cauză, însă în sintagma „mama
mea”, construită cam în acelaşi fel din punct de vedere gramatical, utilizarea pronumelui
„mea”, se introduce în situaţia dată o relaţie de rudenie.
5.3. Termeni independenţi sau Termeni corelativi
Mai precis, intensiunea a doi termeni independenţi este de o asemenea natură încât
însuşirile unuia nu atrag după sine niciuna din proprietăţile celuilalt. Altfel spus, pe linia
intensiunii lor, relaţia dintre doi termeni independenţi este de aşa natură încât ei satisfac
următoarele două condiţii:
(a) înţelesul oricăruia din cei doi termeni nu depinde sub niciun fel de înţelesul
celuilalt termen;
(b) fie afirmarea, fie negarea unuia din cei doi termeni nu atrage după sine nici
afirmarea şi nici negarea celuilalt termen.
Conform acestor două condiţii, cuvinte precum „astenie”, „memorie” sau „senzaţie”,
introduc termeni independenţi, întrucât fiecare dintre ei poate fi definit, explicat ori înţeles
separat de oricare celălalt. Pe de altă parte, grupurile formate din două cuvinte „absolut-re-
lativ”, „cauză-efect” sau „bun-rău” exprimă, fiecare în parte, perechi de termeni corelativi. A
neglija legătura dintre termenii reciproc corelativi, înseamnă obligatoriu producerea de
definiţii sau explicaţii circulare care violează exigenţele logice fundamentale. De pildă, nu
putem susţine separat despre „cauză” că ea este fenomenul care produce cel puţin un „efect”,
pentru că am fi obligaţi apoi să definim sau să explicăm „efectul” ca fenomenul produs de o
96
„cauză”, iar astfel am comite o circularitate, care ne arată că aceste două fenomene se
presupun reciproc. Ultima distincţie de care trebuie să ţinem seama în utilizarea termenilor
este aceea dintre alte două categorii de termeni şi anume:
5.4. Termeni pozitivi sau Termeni negativi
În discursul obişnuit apelăm la cuvinte din vocabularul limbajului verbal şi folosim
adesea cuvinte care exprimă pe plan lingvistic însuşiri ce aparţin unor obiecte, iar ca urmare,
înţelesul lor este nemijlocit pozitiv. De pildă, în principiu vorbind, cuvinte ca „alb”, „demn”
sau „sensibil” exprimă prin excelenţă termeni pozitivi, în timp ce cuvintele „amnezie”,
„insensibil” ori „neatent” redau în mod obişnuit termeni negativi.
Trebuie însă să recunoaştem că în situaţia cuvintelor din vocabularul limbajului verbal
obişnuit, folosirea incorectă sau neatentă a cuvintelor, mai ales a acelora ce sunt utilizate în
enunţuri lingvistice autonome, face oarecum imposibilă separarea între termeni pozitivi şi cei
negativi în condiţiile în care nu cunoaştem bine înţelesul cuvintelor sau contextul în care ele
sunt utilizate. Tocmai de aceea în dicţionar se folosesc şi exemple de situaţii în care termenii
respectivi sunt folosiţi. Există, după cum s-a văzut termeni negativi ca formă lingvistică,
întrucât cuvintele prin care sunt ei redaţi conţin la începutul lor un prefix privativ, cum ar fi
„a”, „i”, „in”, „ne”, „anti” etc., dar din păcate este dificil să ne dăm seama totdeauna precis
doar după construcţia lor lingvistică, dacă asemenea cuvinte exprimă totuşi un termen pozitiv
sau un termen negativ.
Dificultatea menţionată este generată de faptul că deşi multe cuvinte conţin lingvistic
un prefix privativ, ele exprimă dintr-un punct de vedere sau altul totuşi un termen de-a dreptul
pozitiv şi tocmai acesta este cazul unor cuvinte ca „anticorp”, „antimaterie” sau „nebun”. Se
ştie că „anticorp” este folosit de biologi şi de medici pentru a indica o componentă a
organismului care previne îmbolnăvirea, că prin „antimaterie” astrofizicienii se referă la
planete alcătuite dintr-o substanţă materială diferită faţă de cea obişnuită şi că deseori „nebun”
este o denumire utilizată pentru a spune că cineva a spus ceva aberant sau că suferă de o
afecţiune psihică relativ incurabilă.
Din exemplele invocate aici rezultă destul de clar că folosirea terminologiei de
„termeni pozitivi” şi aceea de „termeni negativi” la nivelul gândirii critice în psihologie, nu
coincide perfect cu cea utilizată în viaţa de toate zilele. De altfel, din cele de mai sus reiese că
în exprimarea curentă un prefix care este folosit obişnuit pentru a reda un termen negativ
poate introduce în alte contexte un termen pozitiv, măcar dintr-un anumit punct de vedere, dar
şi un cuvânt lipsit de un prefix privativ, care avansează în mod obişnuit un termen negativ,
introduce într-un context diferit un termen pozitiv. Astfel, cuvântul „orb” poate fi considerat
că exprimă în principiu un termen negativ, dar în enunţul declarativ „orb în faţa unor pretenţii
dubioase” cuvântul „orb” exprimă un termen pozitiv, iar în alt enunţ declarativ, de exemplu,
în enunţul „prin orb se înţelege un nevăzător”, acelaşi cuvânt redă un termen negativ. Acest
exemplu confirmă destul de clar diferenţa dintre relativa independenţă a limbajului faţă de
gândire, dar ne arată totodată că nu toate cuvintele care exprimă termeni negativi au în
alcătuirea lor un prefix negativ.
Decalajul dintre gândire şi limbaj şi mai ales folosirea limbii obişnuite de toţi
vorbitorii ei, indiferent de competenţele lor, are ca efect nu doar polisemia cuvintelor, ci şi
folosirea aceluiaşi cuvânt pentru a reda termeni total diferiţi, fapt care probează decalajul
relativ al limbajului faţă de gândire. În medicină şi în psihopatologie prin „afagie” avem un
termen negativ prin intensiunea căruia se înţelege deteriorarea regiunii hipotalamice din creier
care conduce la absenţa nevoii de hrană. În cazul educaţiei precare, cuvântul „afagia”
corespunde unui termen pozitiv prin intensiunea căruia se înţelege că este benefic să fi cât mai
slab posibil.
6. Raporturi extensionale între termeni

97
 În cele ce urmează, ne vom ocupa de raporturile dintre termeni care vor fi tratate din
perspectiva extensiunii şi a denotaţiei termenilor luaţi în considerare, fără a neglija total
intensiunea şi conotaţia acestor termeni. În această ordine de idei, este însă necesar să facem
câteva precizări. Astfel, fiecare raport dintre termeni pe linia extensiunii lor va fi alcătuit
numai din doi termeni notaţi cu simbolurile A şi B, iar prezentarea raporturilor dintre ei se va
face sub forma cercurilor euleriene, cu menţiunea că în aceste raporturi vom detecta
exigenţele logice tratate anterior. Să mai reţinem că raporturile dintre extensiunile termenilor
se vor dovedi importante pentru analiza alcătuirii propoziţiilor categorice şi pentru raporturile
dintre ele. În această situaţie, se va spune că un raport de concordanţă între A şi B înseamnă
că în extensiunile lor există o suprapunere şi ele conţin cel puţin un obiect comun ambelor
extensiuni. Raporturile de concordanţă dintre termeni presupun însă că A şi B nu sunt termeni
vizi. Cu aceste precizări să notăm că între extensiunile termenilor A şi B ar putea exista, mai
întâi, o relaţie de felul următor:
6.1. Raportul de identitate extensională
Dacă între extensiunile termenilor A şi B există un raport de identitate, vom susţine că
în extensiunile lui A şi B găsim exact aceiaşi indivizi. Prin urmare, orice obiect individual
care aparţine lui A se regăseşte aidoma în extensiunea lui B, după cum orice individ din
extensiunea lui B se află în acelaşi timp şi în extensiunea lui A, ceea ce înseamnă că din acest
punct de vedere extensiunile ambilor termeni pot fi exprimate grafic printr-un singur cerc:

A, B

Pentru a avea un exemplu, să presupunem că litera A corespunde termenului auto-

hipnoză, iar B stă aici ca simbol pentru termenul hipnoză autoindusă şi, ca atare, această
schemă grafică poate fi tradusă sub forma unei propoziţii, după cum urmează:
Autohipnoza este hipnoză autoindusă
care seamănă întrucâtva cu situaţia (3) de la discuţia despre principiul identităţii (în care
Tudor Arghezi era comparat cu Ion N. Theodorescu), cel puţin pentru că ne spune că
extensiunii lui A îi corespunde perfect extensiunea lui B şi invers, iar în acest fel raportul de
identitate dintre termeni are valoare informativă. Cu toate acestea ar fi o simplă banalitate ca
pe baza schemei grafice de mai sus să susţinem adevărul propoziţiei:
Autohipnoza este autohipnoză
pentru că deşi este sigur adevărată, simpla repetare a aceluiaşi despre acelaşi este o identitate
banală, care nu ne oferă niciun fel de informaţie şi ne reaminteşte de banalitatea prin care s-ar
spune că „Tudor Arghezi este Tudor Arghezi”.
6.2. Raportul de subordonare extensională
Dacă între extensiunile lui A şi B ar fi un raport de subordonare, atunci o parte ai
indivizilor lui A se includ integral în extensiunea lui B, adică a lui B, dar în extensiunea lui B
există cel puţin un element care nu aparţine şi lui A. Cu alte cuvinte, după cum se arată prin
schema grafică de mai jos, raportul de subordonare a lui A faţă de B poate fi redat prin
diagrame Euler astfel:
B

98
După cum reiese din această reprezentare euleriană, toţi indivizii care aparţin extensiunii lui A
fac parte, fără nici un fel de excepţie şi din extensiunea lui B, dar în extensiunea lui B există şi
indivizi care nu provin din extensiunea lui A şi aparţin exclusiv extensiunii lui B.
În conformitate cu schema grafică de mai sus, la nivel general, se spune că termenul
subordonat lui B este un gen al lui A sau că A este una din speciile lui B. De exemplu, dacă A
este un simbol pentru agorafobie, această afecţiune psihică este specie a genului tulburarea
anxioasă reprezentată aici prin simbolul B, care însă conţine, pe lângă A, şi alte specii, de pil-
dă, diferitele tipuri de tulburare anxioasă, dintre care putem exclude stresul, panica, obsesia
etc. (pentru amănunte, a se consulta Andrew M. Colman, Oxford Dictionary of Psychology,
Oxford University Press, UK, 2003).
Pe de altă parte, raportul gen-specie dintre doi termeni este tot un raport de dualitate,
ca o consecinţă a celui dintre extensiunea şi intensiunea unui termen, iar pentru a ne convinge
să luăm în considerare definiţiile lor:
Genul este termenul a cărui Specia este termenul a cărui
extensiune include extensiunea intensiune include intensiunea
speciei, iar intensiunea genului genului, iar extensiunea speciei
este inclusă în cea a speciei este inclusă în cea a genului
Oricare din aceste definiţii este duala celeilalte şi ea se transformă în cealaltă prin
substituţia reciprocă a elementelor duale din construcţia ei. Raportul dintre gen şi specie şi
dintre extensiune şi intensiune este diferit de acela din simetria clasică şi de cel dintre întreg
şi parte şi corespunde posibilităţii minţii umane de a generaliza şi determina în funcţie de
necesităţile şi de posibilităţile de moment. În fiecare epocă a umanităţii există limite relative
ale generalizării şi determinării din ştiinţe, adică există praguri până la care se întinde
cunoaşterea omenească. Raportul termenilor gen şi specie se înscrie pe un plan ascendent şi
reflectă progresul cunoaşterii umane, iar acest raport complex poate fi redat printr-o schemă,
care exprimă totodată anumite limite caracteristice cunoaşterii umane:
E

D
C
B

După cum se vede, raportul de dualitate dintre genul şi specia cunoscute la un moment
dat, poate fi exprimat printr-o schemă grafică în care termenilor le corespund cercuri în care,
ca şi până acum, cercul fiecărui termen mai puţin general este subordonat unuia mai general
decât el, desigur în anumite limite, care de fapt sunt graniţele cunoaşterii umane la momentul
respectiv. Schema grafică de mai sus care exprimă această succedare de termeni sub forma
unei serii de termeni din ce în ce mai generali, exprimă lapidar nivelul atins de cunoaşterea
umană la un moment dat. De precizat că operaţia mentală prin care se trece de la A spre E se
numeşte în gândirea critică generalizare, iar cea inversă prin care se coboară de la E spre A
poartă numele de determinare a termenilor, dar aceste două operaţii sunt diferite în ştiinţă faţă
de nivelul atins de oamenii lipsiţi de educaţie.
6.3. Raportul de intersecţie extensională

99
 Cu alte cuvinte, se mai spune că între extensiunile lui A şi B există un raport de
încrucişare extensională sau de intersecţie extensională, care poate fi redat cu ajutorul
cercurilor euleriene în felul următor:

A B

După cum rezultă şi din această schemă grafică, raportul de intersectare extensională a
doi termeni, fiecare din aceşti termeni conţine câte două zone, una prin care cei doi termeni se
suprapun în sensul că ei au exact aceleaşi elemente şi o altă zonă specifică numai unuia din ei
prin care termenul respectiv se diferenţiază de celălalt. De exemplu, dacă în locul simbolului
A am avea termenul obsesie, iar în locul lui B am considera că se află termenul fobie, aceste
două afecţiuni psihice au ca element comun teama, dar fiecare din ei conţine şi elemente prin
care nu se confundă cu celălalt. De reţinut că în cazul raportului de încrucişare între
extensiunile a doi termeni, în cele trei zone menţionate în schema euleriană trebuie să existe
cel puţin un element.
În situaţia exemplului invocat, de pildă, în extensiunea lui A se află persistenţa
bolnăvicioasă a gândurilor nedorite, care nu intră şi în extensiunea lui B, iar în extensiunea
lui B apare evitarea maladivă a spaţiilor publice, care nu apare şi în extensiunea lui A, dar
teama este elementul comun al ambilor termeni şi este un fel de gen logic al acestora.
7. Raporturi de opoziţie între termeni
Între doi termeni nu sunt posibile decât două feluri de raporturi de opoziţie care, într-
un anumit fel, antrenează deopotrivă extensiunea şi intensiunea respectivilor termeni. Primul
dintre raporturi de opoziţie este oarecum mai slab decât cel de al doilea şi, prin aceste urmare,
el este un:
7.1. Raport de contrarietate
Acest raport de opoziţie contrară dintre extensiunea termenilor A şi B admite obliga-
toriu şi cel puţin un al treilea termen opus contrar celor doi termeni specificaţi, iar el poate fi
redat explicit printr-o schemă grafică, în care au fost prezentaţi clar numai termenii A şi B şi a
fost indicată o zonă în care s-ar afla termenul sau termenii nespecificaţi:

A B

După cum reiese din această schemă grafică, A şi B sunt termeni contrari, iar termenul
suplimentar cu simbol neprecizat se află însă la exact acelaşi nivel de generalitate cu A şi B.
Prin intensiunea lui termenul nespecificat, se înrudeşte cu A şi B şi face parte din aceiaşi
extensiune mai largă. De reţinut totuşi că termenul neprecizat este contrar ambilor termeni A
şi B. În aceste condiţii, raportul de opoziţie contrară dintre termenii A, B şi cel nespecificat
este reglementat de principiul necontrarietăţii.
Ca atare, rezultă şi din schema dată mai sus, niciun obiect din extensiunea lui A nu
face parte din extensiunea lui B şi invers, niciun element al extensiunii lui B nu aparţine şi lui
A, dar acest obiect poate face parte numai din aria termenului neprecizat. Cu alte cuvinte,
există obiecte individuale care lipsesc atât din extensiunea lui A, cât şi din cea a lui B, pentru
că se află în extensiunea termenului nespecificat. Un exemplu elocvent de acest fel ar fi şi
următoarele reacţii emoţionale, respectiv, a fi vesel şi a fi furios, caz în care zona
nespecificată a schemei grafice de mai sus ar putea corespunde stării psihice de a fi reţinut sau
calm faţă de evenimentele avute în vedere. Ca atare, în situaţia termenilor contrari A şi B din
100
această schemă grafică, există cel puţin o variantă de interpretare pentru regiunea încă
nespecificată din cercul eulerian de mai sus.
Ultimul raport de opoziţie între A şi B este maximă şi el este:
7.2. Raportul de contradicţie între doi termeni
Dintru început, se va reţine că raportul de opoziţie contradictorie dintre termeni
presupune efectiv numai doi termeni A şi A, astfel încât primul din termeni este unul pe care
îl notăm cu A, iar cel de al doilea, adică A sau B, cuprinde în extensiunea lui absolut orice
nu aparţine extensiunii primului termen. Drept urmare, raportul de opoziţie contradictorie
dintre A şi complementarul său A, ar putea fi redat prin următoarea schemă grafică, în care
A este absolut orice termen care nu este A:

A A

De multe ori, raportul de contradicţie dintre doi termeni există într-un domeniu strict
determinat, să spunem specific celui al fiinţelor vii, de pildă, cum era considerat de biologi
raportul dintre vertebrate şi nevertebrate. Acest fel de raport de contradicţie include în
categoria vieţuitoarelor atât un anumit ter-men A, cât şi pe contradictoriul său A, ceea ce
înseamnă că raportul de contradicţie dintre cei doi termeni poate fi redat şi printr-o variantă a
schemei grafice de mai sus:

A A

caz în care s-ar putea spune că A coincide cu B, iar această nouă schemă grafică reprezintă
un câmp aparte de investigaţii ştiinţifice sau de abordări comune, dar de această dată A ori B
va fi complementarul lui A.
Raportul de contradicţie dintre doi termeni este guvernat de principiul terţului exclus
şi, prin urmare, niciun individ din extensiunea lui A nu se află în extensiunea
complementarului său, iar dacă descoperim un obiect care nu face parte din extensiunea lui A,
atunci este ab-solut sigur că el aparţine extensiunii complementarului lui, adică face parte din
extensiunea lui A. Un exemplu de doi termeni opuşi în mod contradictoriu într-un domeniu
determinat ar fi om sănătos psihic comparativ cu cel de om bolnav psihic sau termenii de
individ alfabetizat şi individ analfabet, fiind absolut clar că între perechile de termeni
contradictorii nu există de fapt niciun fel de intermediar.
Cu alte cuvinte, termenii aflaţi în opoziţie contradictorie împart universul de discurs în
două părţi diametral opuse. În situaţia că A ar fi un termen vag, raportul de opoziţie maximă
dintre el şi complementarul lui se manifestă numai la nivelul nucleului termenilor imprecişi.

Rezumat
1. Termenul ca formă logică şi ca o construcţie mentală.
2. Ca forme logice, termenii există doar ca elemente componente simple ale
propoziţiilor categorice ori în definiţii sau clasificări.
3. Extensiunea termenilor şi intensiunea lor şi preluarea unor termeni în alte domenii.
4. Raportul dintre intensiunea şi conotaţia termenilor şi cel dintre extensiunea şi
denotaţia lor are importanţă în definirea şi folosirea lor.
5. Structura duală a termenilor şi importanţa sa psihologică.
101
 6. Raporturile dintre termeni după intensiunea şi după extensiunea lor.

Cuvinte importante
1. Conotaţie.
2. Contradicţia termenilor.
3. Contrarietatea termenilor.
4. Denotaţie.
5. Extensiune.
6. Gen
7. Intensiune.
8. Model mental.
9. Specie
10. Termeni absoluţi sau relativi.
11. Termeni concreţi sau abstracţi.
12. Termeni divizivi sau nedivizivi (colectivi)
13. Termeni independenţi sau corelativi.
14. Termeni individuali sau generali.
15. Termeni pozitivi sau negativi.
16. Termeni precişi sau vagi.
17. Termeni vizi sau nevizi.

Ilustrări de soluţionări:
Exemplul 1: Să se stabilească diferenţa dintre termen ca formă logică şi exprimarea lui
pe planul limbii naturale.

Rezolvare:
(i) termenul este o formă logică de minimă complexitate care apare sub forma
componentelor unei propoziţii categorice şi îi corespunde o construcţie lingvistică listată în
dicţionarul explicativ al limbii naturale sau când sunt invocate exemple de obiecte, însuşiri ori
relaţii;
(ii) prin intermediul cuvântului (expresiei lingvistice) care îi corespunde pe planul lim-
bii verbale, poate fi înţeles şi recepţionat de altcineva;
(iii) orice termen poate fi doar gândit şi „exprimat” lapidar prin limbajul intern al unui
individ normal;
(iv) datorită independenţei relative a limbii faţă de gândire, construcţia lingvistică are
o anumită autonomie faţă de termen, ceea ce se soldează cu faptul că întâlnim construcţii ling-
vistice care nu redau niciun fel de formă logică şi, ca atare, ele sunt lipsite de sens.
Exemplul 2: Arătaţi dacă următoarea susţinere este adevărată sau falsă:
Între denumirile „termen” şi „denumire lingvistică”
nu există nicio deosebire importantă

Rezolvare: În manualele vechi nu există deosebiri importante între aceste

denumiri sau între termen şi cuvânt, oricare din ele putând să-l substituie pe celălalt. Din
punctul de vedere al gândirii critice în psihologie bazată pe logica argumentării, cele două
denumiri nu sunt deloc echivalente:
102
 (a) „denumire lingvistică” sau „cuvânt” indică o formă de limbaj şi ea poate să se
concretizeze de regulă printr-un singur enunţ declarativ care poate exprima un termen;
(b) „termen” este însă şi un cuvânt de specialitate al gândirii critice în psihologie prin
care este specificată o formă logică de maximă complexitate;
(c) pentru detalii suplimentare, a se vedea paragraful despre raportul dintre gândire şi
limbaj.
Exerciţii şi probleme
I. Oferiţi soluţia corectă a următoarelor cerinţe:
1. Explicaţi care din următoarele construcţii lingvistice exprimă termeni şi care din ele
nu exprimă această formă logică de minimă complexitate:
(a) carte de psihologie; (b) roman psihologic; (c) desigur; (d) înainte mergător; (e)
misiune; (f) încercare; (g) întrucât; (h) introducere; (i) pronume; (j) pentru că; (k)
omniprezenţă; (l) după; (m) câteva; (n) lucrare literară; (o) disimulare; (p) afecţiune psihică.
2. Explicaţi pe larg raportul dintre un termen şi o construcţie lingvistică.
3. Precizaţi ce se înţelege prin termen în gândirea critică din psihologie şi idee simplă.
4. Oferiţi exemple de termeni şi arătaţi cu ajutorul lor care este diferenţa dintre
extensiunea termenului şi denotaţia lui.
5. Luaţi un exemplu de termen şi arătaţi câte feluri de conotaţie îi sunt proprii.
6. Precizaţi de câte feluri pot fi termenii vizi şi explicaţi care sunt cauzele ce conduc la
apariţia termenilor vizi.
7. Arătaţi dacă există vreo diferenţă între perspectiva gândirii critice în psihologie şi
cea strict psihologică în privinţa împărţirii termenilor în concreţi şi abstracţi sau a distribuirii
lor în clasele termeni individuali sau termeni generali.
8. Precizaţi ce diferenţă există între termen şi model mental.
9. Oferiţi exemple de termeni şi arătaţi cu ajutorul lor care este diferenţa între
extensiunea termenului şi denotaţia lui.
10. Oferiţi exemple de termeni şi arătaţi cu ajutorul lor care este diferenţa între intensi-
unea şi conotaţia termenului.
11. Arătaţi ce se înţelege prin conotaţia subiectivă a termenului.
12. Precizaţi de câte feluri poate fi conotaţia unui termen.
13. Explicaţi de câte feluri sunt termenii vizi.
14. Explicaţi cauzele apariţiei termenilor vizi.
II. Precizaţi dacă următoarele enunţuri declarative redau propoziţii adevărate sau false:
(1) Există o importanţă aparte a termenilor vizi;
(2) Uneori intensiunea unui termen ne arată dacă ele este sau nu termen vid;
(3) Termenii individuali nu pot fi colectivi;
(4) Orice termen general poate fi concret sau abstract;
(5) Toţi termenii colectivi sunt generali;
(6) Între calitatea unui termen de a fi absolut sau relativ şi aceea de a fi autonom sau
corelativ nu există nicio diferenţă;
(7) Există termeni abstracţi care nu sunt absoluţi;
(8) Termenii relativi sunt termeni singulari;
(9) Oricărui termen îi corespunde un alt termen care este complementarul lui;
(10) Între termenii aflaţi în raport de opoziţie contrară şi cei aflaţi în raport de
contradicţie nu există niciun fel de diferenţă.
(11) Există o importanţă aparte a termenilor vizi;
(12) Uneori intensiunea unui termen ne arată dacă el este sau nu termen vid;
(13) Termenii individuali nu pot fi colectivi;
(14) Orice termen general poate fi concret sau abstract;
(15) Toţi termenii colectivi sunt generali;
103
 (16) Între calitatea unui termen de a fi absolut ori relativ şi aceea de a fi au-tonom sau
corelativ nu există nicio diferenţă;
(17) Există termeni abstracţi care nu sunt absoluţi;
(18) Termenii relativi sunt termeni singulari;
(19) Oricărui termen îi corespunde un alt termen care este complementarul lui;
(20) Între termenii aflaţi în raport de opoziţie contrară şi cei aflaţi în raport de
contradicţie nu există niciun fel de diferenţă.
III. Arătaţi dacă există vreo diferenţă între perspectiva gândirii critice în psihologie şi
cea psihologică în privinţa împărţirii termenilor în concreţi şi abstracţi sau între individuali şi
generali.
IV. Analizaţi textele de mai jos şi precizaţi ideile dezvoltate de autorul sau autorii lor
şi specificaţi fond psihologic calitatea termenilor cuprinşi în acest texte:
1. Obiectele similare sunt, de regulă, grupate în aceeaşi categorie. Această similaritate
poate fi fizică sau funcţională. De pildă, diverse tipuri de mere sunt grupate sub una şi aceeaşi
categorie, deoarece ele au caracteristici fizice sau perceptive asemănătoare: mărimea,
greutatea, culoarea sâmburilor, lungimea cozii etc. Elementele clasei „tacâmuri” nu sunt
asemănătoare sub aspect fizic, cât mai ales funcţional: îndeplinesc funcţii similare – de a ne
ajuta la servirea mesei. Ponderea pe care cele două tipuri de proprietăţi – fizice sau
funcţionale – o au în realizarea categorizării obiectelor este variabilă. În condiţiile în care
subiectul uman nu este presat de rezolvarea rapidă a unei probleme sau de realizarea unor
scopuri precise, cate-gorizarea pe baza similarităţii fizice are întâietate asupra categorizării
funcţionale. De pildă, mergem în excursie, admirăm „copacii”, „florile”, „păsările”, grupând,
aşadar, obiectele din mediu pe baza caracteristicilor perceptive comune. Dacă
comportamentul uman are o intenţio-nalitate precisă şi imediată, dacă vizează satisfacerea
unor nevoi, rezolvarea unor probleme, caracteristicile funcţionale, similaritatea funcţională
devine principalul criteriu de categori-zare. Reluând exemplul anterior, dacă în excursie ne
propunem să stabilim numărul de berze sau de iepuri dintr-o anumită zonă ori identificarea
unei plante medicinale, operăm cu alte ti-puri de categorii decât cele menţionate anterior.
Mediul este acelaşi, dar categoriile pe care noi le stabilim sunt diferite. (Mircea Miclea,
Psihologie Cognitivă, 2003, Polirom, Iaşi)
2. În logica tradiţională se distinge între două feluri de termeni: relativi şi absoluţi. Ca-
racteristica unui termen relativ este aceea că el descrie doar lucruri ca fiind legate de alte
lucruri care, la rândul lor, sunt de asemenea specificate. În acest fel, „tată”, ca în „tatăl lui
Isac” şi „nord” ca în „la nord de Boston”, este un termen relativ. Cei discutaţi în §12 sunt însă
termeni absoluţi. În mod obişnuit, cuvintele capabile să se comporte ca termeni relativi pot fi
tot-odată folosite ca termeni absoluţi, prin intermediul a ceea ce ar fi în context o cuantificare
existenţială tacită; astfel, se poate spune în mod absolut că Abraham este tată, înţelegând tacit
că există cineva în raport cu care Abraham este tată.
În limba engleză, pentru a marca convenabil folosirea înţelesului relativ al unui termen
este adăugată particula „of” (prepoziţie genitivală precum „lui”, „al lui”, „a” „ale”, n.n.), sau se
recurge la un pronume posesiv al cărui sens nu este acela de deţinere în proprietate. Astfel,
„tatăl lui Isac” sau „tată al lui Isac” n-au nimic de a face cu faptul că Isac ar fi deţinut în
proprietate ceva, ci semnifică numai faptul că „Isac este element al unei relaţii”. Trebuie să
luăm în considerare distincţia dintre „al meu” posesiv şi „al meu” relativ, amintindu-ne ce i-a
spus Dio-nysodorus lui Chrisippos în legătură cu câinele ultimului: „… câinele este tată şi este
al tău; prin urmare, câinele este tatăl tău” (Platon, Euthidemos).
Asemănător unui termen absolut, termenul relativ poate să apară indiferent ca
substantiv, adjectiv sau verb. În „x oferă ajutor lui y” folosim un substantiv, în „ajutor dat lui y”
sau putem folosi un adjectiv eventual substantivizat, iar în „x ajută pe y” folosim un verb; din

104
punct de vedere logic, nu este nevoie să facem vreo distincţie între aceste expresii. Ceea ce este
important din punct de vedere logic cu privire la termenii relativi este faptul că ei sunt adevăraţi
despre perechi de elemente. În timp ce „om” este adevărat despre Cezar, Socrate etc.,
consideraţi unul câte unul, termenul relativ „ajută” este adevărat despre Iisus şi Lazăr ca o
pereche (sau, este adevărat despre Iisus prin raportare la Lazăr). (Willard V. Orman Quine,
Methods of Logic, Routledge & Kegan Paul, London, UK, 1970)
3. Deosebirea dintre concret şi abstract câştigă un sens precis, dacă suntem de acord să o
suprapunem pe deosebirea dintre lucruri şi proprietăţi. Cercetând deosebirea dintre noţiunile de
lucruri şi noţiunile de proprietăţi am constatat că procesul de abstractizare este mai intens,
conţinând o treaptă mai mult, în cazul noţiunilor-proprietăţi. Proprietatea trebuie mai întâi
detaşată de lucrul căruia îi aparţine pentru a o putea constitui ca noţiune. Iar la noţiunile de
relaţii intervine o a treia treaptă de abstractizare. Se poate deci conveni că noţiunile de lucruri
sunt concrete, iar noţiunile de proprietăţi şi relaţii sunt abstracte.
Acest punct de vedere se loveşte însă de rezistenţa simţului comun care invocă existenţa
unor obiecte abstracte, cum sunt entităţile matematice, şi a diferite proprietăţi concrete, cum
sunt calităţile senzoriale. Ne este greu să admitem că, de exemplu, noţiunile de albastru, de rece
sau de aspru sunt abstracte, pe când noţiunile de grup, de latice, de ecuaţie ar fi concrete.
Cu toate aceste dificultăţi în determinarea unui criteriu clar distinctiv, deosebirea dintre
concret şi abstract se perpetuează datorită importanţei sale teoretice şi practice. Dar ea
transcende domeniul logicii formale, aparţinând de fapt psihologiei şi teoriei cunoaşterii. (Petre
Botezatu, Introducere în Logică 2, Editura Graphix, Iaşi, 1994)
4. Cazul opoziţiei este cel mai interesant. Aşa cum s-a arătat mai sus, există două feluri
de opoziţie: contrarietatea şi contradicţia. În cazul contrarietăţii, noţiunile nu pot fi aplicate
simultan şi sub acelaşi raport unui lucru. Exemple: „alb” şi „negru”, „forţă centrifugă” şi „forţă
centripetă”, „atracţie” şi „respingere”. Fiecare dintre ele este într-un anumit sens inversul
celeilalte: „albul” şi „negru” se definesc în raport cu absorbţia sau respingerea tuturor
lungimilor de undă. Corpul alb respinge tot spectrul, iar cel negru absoarbe tot spectrul.
Noţiunile contrarii au intermediari, ele fiind extremele unui şir de noţiuni. Între „alb” şi
„negru” se află toate culorile, de ex. cele notate mnemotehnic cu ROGVAIV.
Noţiunile contradictorii sunt astfel că ele nici nu pot fi aplicate simultan nici nu pot fi
respinse simultan. Ele se subordonează raportului dintre pozitiv şi negativ (A şi non-A), una
fiind determinată în mod negativ de cealaltă. Acest raport are loc numai în condiţiile în care,
dacă universul este limitat, presupunem că el există sau în condiţia în care universul lui non-A
este considerat nelimitat. Noţiunile „adevăr” şi „fals” au sens numai în universul propoziţiilor
cognitive, „falsul” definindu-se negativ în raport cu adevărul, adică propoziţie care nu
corespunde realităţii. Faptul că „neadevărul” este numit „fals” ne face să credem că avem
noţiuni contrarii, ceea ce nu e cazul. Prin definiţie, orice propoziţie corespunde realităţii sau nu
corespunde. În logica modernă, această dihotomie (împărţire în două) este considerată ca un caz
limită, căci în mod real există grade de corespondenţă (propoziţia poate să corespundă în mod
aproximativ). Necesitatea introducerii gradelor de corespondenţă se simte în special în cazul
propoziţiilor de măsură, unde adevărul ar corespunde cu noţiunea absolut exact, iar falsul cu
noţiunea total inexact. Totuşi, dacă „falsul” este luat pur şi simplu ca „neadevărat” (ca absenţă a
corespondenţei totale), atunci dihotomia revine şi avem simplă contradicţie între adevăr şi fals.
La fel stau lucrurile şi cu noţiunile imprecise (vagi), „tânăr”, „grămadă”, „cârd”. (Gheorghe
Enescu, Tratat de Logică, Editura Lider, Bucureşti, 1997)
5. Putem gândi despre specificitate, despre obiecte particulare sau despre grupuri de
obiecte. Grupurile de obiecte mai sunt numite clase. Putem compara două taxiuri anumite.
Putem gândi însă despre taxiuri în general. Cineva, de pildă, ar putea întreba: „Toate taxiurile
sunt galbene?” sau „Toate taxiurile au un panou de separare între şofer şi pasageri?” Dacă
deţineţi ceva experienţă în legătură cu taxiurile, puteţi răspunde la asemenea întrebări prin
intermediul unor generalizări: „Da, în acest oraş toate taxiurile sunt galbene” sau „Nu, am văzut
105
şi taxiuri fără un panou de separare între şofer şi pasageri”. Aceste enunţuri nu sunt despre un
anumit taxi, ci despre întreaga clasă a taxiurilor.
Totdeauna vorbim despre grupuri: „Majoritatea elevilor din şcoala noastră doresc să
acceadă într-o facultate”, „Vitele au preţ mai mare decât puii de găină”, „Balenele respiră
oxigen ca şi noi”. Generalizările sunt esenţiale în orice domeniu al vieţii, întrucât nu putem trata
fiecare obiect individual ca şi cum el ar fi unic şi n-ar face parte dintr-un grup. (Phil Washburn,
The Vocabulary of Critical Thinking, Oxford University Press, New York, USA, Oxford, UK,
2010)
6. Raporturile dintre sferele noţiunilor sunt raporturi de incluziune. Spre deosebire de te-
oria mulţimilor unde prin incluziune se înţelege totdeauna cuprinderea tuturor elementelor unei
mulţimi date într-o altă mulţime, în logică se face deosebirea între incluziunea totală şi
incluziunea parţială.
Se numeşte incluziune totală cuprinderea în sfera unei noţiuni a întregii sfere a altei
noţiuni.
Se numeşte incluziune parţială cuprinderea în sfera unei noţiuni numai a unei părţi din
sfera altei noţiuni. […]
Genul include total specia, pe când două genuri sau specii diferite pot cel mult să se
includă parţial. Număr întreg include total şi număr par şi număr pozitiv. Dar număr par şi
număr pozitiv se includ parţial.
Cele două feluri de relaţii de incluziune au proprietăţi diferite. În timp ce incluziunea to-
tală este – aşa cum s-a arătat – reflexivă, antisimetrică şi tranzitivă, incluziunea parţială este ne-
reflexivă, simetrică şi netranzitivă. (Petre Botezatu, Introducere în Logică 2, Editura Graphix,
Iaşi, 1994)
7. Fiecare termen are un termen complementar, sau pe scurt, are un complementar. Alt-
fel spus, complementarul este în principiu un termen general care cuprinde orice la care nu se
aplică însuşi termenul iniţial. Complementarul termenului „carte” este prin urmare „alte obiecte
care nu sunt cărţi”, complementarul lui „artefact” este „obiect natural”, iar cel al termenului
„Statuia Libertăţii” este „obiecte diferite de Statuia Libertăţii”.
O modalitate sistematică de a reprezenta complementarul unui termen este admisă prin
convenţia de a prefixa „non” termenului dat. În aceste condiţii, complementarul lui „om” este
„non-om”, iar cel al termenului „Benjamin Franklin” este „non-Benjamin Franklin”. […] Dacă
T este un termen oarecare, atunci T sau non-T se aplică cu necesitate la orice obiect particular.
Despre doi termeni se spune că sunt termeni contradictorii, sau simplu că sunt
contradictorii, dacă oricare dintre ei este complementarul celuilalt. Ca atare, contradictoriul lui
„accesibil” este „inaccesibil”, cel al termenului „prezent” este „absent”. Alte perechi de termeni
contradictorii sunt „om” şi „non-om”, „simplu” şi „compus” sau „posibil” şi „imposibil”. În
mod necesar, termenii contradictorii sunt în aşa fel încât aplicabilitatea unuia impune
inaplicabilitatea celuilalt, iar inaplicabilitatea unuia impune aplicabilitatea celuilalt.
Multe perechi de termeni opuşi, cum ar fi „sclipitor” – „prostănac”, „tânăr – „bătrân”,
„dulce” – „acru”, nu sunt perechi de termeni contradictorii. Aceşti termeni opuşi nu epuizează
posibilităţile existente între ei: de exemplu, ceva care nu este dulce nu este obligatoriu acru, iar
contradictoriul lui „bătrân” include cu necesitate nu doar pe cei tineri, ci şi pe cei de vârstă
mijlocie.
Asemenea perechi de termeni opuşi ne conduc la exemple de ceea ce nu-mim termeni
contrari sau contrarietăţi: aplicarea unuia dintre termeni exclude aplicarea celuilalt. În acest fel,
„neghiob” şi „înţelept” sunt termeni contrari. În ceea ce priveşte termenii contrari (spre
deosebire de cei contradictorii) inaplicabilitatea unuia dintre ei nu impune deloc aplicabilitatea
celuilalt. (Nicholas Rescher, Introduction to Logic, St. Martin Press, New York, USA, 1964)

106
 X. GÂNDIREA CRITICĂ ŞI
SISTEMATIZAREA INFORMAŢIILOR
În capitolul zece, vor fi explicate următoarele probleme:

1. Operaţiile de sistematizare a unui ansamblu de informaţii.

2. Structura definiţiei.
3. Principalele tipuri de definiţie după obiectul definiţiei.
3.1. Definiţii reale sau Definiţii nominale.
3.2. Definiţii lexicale sau Definiţii stipulative.
4. Diversitatea definiţiilor stipulative
5. Cele mai importante definiţii după definitor.
5.1. Definiţii prin gen proxim şi diferenţă specifică.
5.2. Definiţii operaţionale.
5.3. Definiţii genetice.
5.4. Definiţii enumerative complete.
5.5. Definiţii enumerative parţiale.
5.6. Definiţii prin sinonimie.
6. Definiţii bune şi definiţii greşite.
6.1. Definitorul corespunde exclusiv definitului.
6.2. Definiţia spune ce este obiectul definiţiei şi nu ceea ce nu este el.
6.3. Definiţia corectă evită circularitatea.
6.4. Orice definiţie este exactă şi precisă.
6.5. Definiţia evită metaforele şi figurile de stil.
7. Operaţia de clasificare.
8. Structura clasificării.
9. Tipurile de clasificare.
9.1. Clasificări naturale sau pragmatice.
9.2. Clasificări dihotomice sau politomice.
9.3. Clasificare ascendentă sau descendentă.
10. Regulile clasificării.
10.1. Regula unicităţii şi exactităţii criteriului de clasificare.
10.2. Regula reuniunii rezultatelor clasificării.
10.3. Raportul de opoziţie logică dintre rezultatele clasificării.
10.4. Regula omogenităţii intensionale a termenilor-rezultat.
11. Erorile de clasificare.

107
 X. GÂNDIREA CRITICĂ ŞI
SISTEMATIZAREA INFORMAŢIILOR

Prezentul capitol are un caracter metodologic şi va analiza teme legate de următoarele

subiecte:
1. Operaţiile metodologice de sistematizare a informaţiilor.
2. Importanţa definiţiilor şi erorile de definire.
3. Clasificarea informaţiilor şi regulile de clasificare corectă.
4. Tipuri de clasificare şi rolul lor metodologic.

Pentru a clarifica temele anunţate mai sus, în cele ce urmează vor fi prezentate
ideile cuprinse în paragrafele de mai jos.
1. Operaţiile de sistematizare a unui ansamblu de termeni
Cele mai importante operaţii de sistematizare a informaţiilor pot fi analizate pe fondul
termenilor implicaţi în orice demers ştiinţific ori obişnuit şi poartă numele de „definiţii” şi pe
cel de „clasificare a termenilor”, dar ele sunt caracteristice şi organizării unor informaţii mai
complicate. Asemenea operaţii au un caracter profund metodologic, întrucât ele conferă
organizarea exemplară a cunoştinţelor din orice domeniu ştiinţific, dar şi a celor în viaţa de
toate zilele, deşi aceste operaţii metodologice sunt folosite extrem de rar. Definiţia şi
clasificarea termenilor sunt folosite însă frecvent în activitatea didactică, ele oferind un
mijloc eficient de surprindere a intensiunii sau a extensiunii termenilor şi a informaţiilor mai
complexe cu care se lucrează în această activitate de instruire. Utilizarea sistematică a
definiţiilor şi a clasificărilor se face eficient pe baza gândirii critice din psihologie şi logicii
argumentării pe care ea se fundamentează şi facilitează înţelegerea corectă a ideilor expuse ori
citite, expuneri precise şi clare, reprezintă o dovadă de maturitate şi de cunoaştere
profesională a informaţiilor avansate sau prezentate. Printre savanţi şi chiar printre oamenii
autentici de cultură circulă ideea că atât cât şti despre ce este vorba şi când reuşeşti să
raţionezi corect, deţii posibilitatea de a defini şi de a clasifica ideile şi cuvintele pe care le
foloseşti ori le întâlneşti.
De pildă, unul din vechii oameni de cultură, Voltaire (1694-1778), susţinea că înainte
de a începe o discuţie trebuie să ne definim şi să ne clasificăm termenii, probabil măcar în
gând, iar pentru aceasta avem nevoie înainte de toate de precizarea extensiunii sau a
intensiunii termenilor folosiţi şi de organizarea lor.
2. Structura definiţiei
Prima operaţie metodologică pe care o vom lua în considerare este defi-niţia
termenilor, iar ea vizează intensiunea unui termen sau la extensiune termenului definit. În
alcătuirea oricărei definiţii eficiente întâlnim obligatoriu trei elemente:
Obiectul definiţiei, Definitorul şi
Relaţia de definire
Obiectul definiţiei este numit tehnic definit, iar în limba latină i se spune „definien-
dum”. Precizăm că în cele ce urmează, definitul sau obiectul definiţiei va fi indicat prin
simbolul A. Pe de altă parte, definitorul, pe care logicienii medievali de limbă latină îl
numeau „definiens” şi pe care în cele ce urmează îl putem numi „definitor”, coincide cu un
text şi va fi exprimat în continuare cu ajutorul simbolului B. În sfârşit, relaţia de definire, care

108
va apare ca o legătură între definit şi definitor, va fi redată cu ajutorul simbolurilor „=df”, dar
adesea este
redată în situaţiile obişnuite prin verbul „este”.
Drept urmare a denumirilor introduse, în gândirea critică din psihologie bazată pe
logica argumentării, în care nu se face excepţie de la notarea obişnuită din logică, oricărei
definiţii, în calitatea ei operaţie de sistematizare a informaţiilor, îi va corespunde formula:
A =df B
iar ca un prim exemplu pentru această formulă să luăm în considerare următorul text în care
verbul „este” a luat locul simbolului „=df” din formula de mai sus, percepţia este definitul,
simbolizat în formula de mai sus prin A, iar textul „proces complex de cunoaştere senzorială a
unor însuşiri fizice ale obiectelor, printr-un contact direct al organelor de simţ cu acestea” re-
dă definitorul simbolizat în formula de mai sus prin litera B. Acest exemplu poate fi
considerat un prim tip de definiţie.
Percepţia este proces complex de cunoaștere senzorială a unor însușiri fizice
ale obiectelor, printr-un contact direct al organelor de simț cu acestea
Relaţia de definire („=df”) este prezentă în orice definiţie, indiferent dacă este
exprimată sau nu şi prin ce este exprimată, însă ea vizează, deopotrivă, intensiunea sau
extensiunea definitului. Această relaţie este o particularizare a principiului identităţii, iar
pentru a o deosebi de alte relaţii cu care ea ar putea fi confundată, să considerăm următorul
tabel:
Proprietăţile
relaţiilor Echivalenţa Identitatea Definirea
Reflexivitate Da Da Nu
Simetrie Da Nu Nu
Tranzitivitate Da Nu Da
din care reiese că relaţia de definire, în sens algoritmic, este o relaţie de ordine în sensul strict
al unei mulţimi de termeni. În acelaşi timp, trebuie precizat că definitul şi definitorul unei de-
finiţii, ca şi intensiunea sau extensiunea lor, sunt considerate în fond principalele criterii pen-
tru descoperirea şi clasificarea celor mai importante feluri de definire corectă.
3. Principalele tipuri de definiţii după obiectul definit
În această ordine de idei, după obiectul definiţiei, care altfel spus este un model mental
al oricărui obiect ideal sau fizic de care este preocupată persoana care operează operaţia de
definire, trebuie să distingem exact, înainte de toate, dacă urmează a fi definit chiar obiectul în
cauză ori numai denumirea lui lingvistică. Astfel avem înainte de toate:
3.1. Definiţiile reale sau Definiţiile nominale
De pildă, următoarea definiţie a afaziei este o definiţie reală
Afazie =df deteriorare sau pierdere a abilităţii de a
pronunţa sau înţelege cuvintele
pentru că ea are în vedere o afecţiune psihică şi nu felul în care această maladie este numită în
tratatele de psihologie sau în cele de psihoterapie. Ca atare, definiţiile reale sunt rezultatul
standardului atins în cunoaşterea obiectului definiţiei şi exprimă în mod lapidar ce se ştie
despre acesta, iar ca autentice propoziţii cognitive ele pot fi evaluate ca adevărate sau false. Pe
de altă parte, definiţia nominală:
„Afazie” înseamnă (=df) disfuncţie psihică ce se manifestă ca
109
 incapacitate de rostire şi înţelegere a cuvintelor
din care se observă că spre deosebire de cele reale, definiţiile nominale se raportează la
denumirea lingvistică a unui obiect ideal sau fizic şi explică înţelesul acestei construcţii
lingvistice. Dar, aşa cum rezultă şi din definiţia de mai sus, spre deosebire de definiţiile reale
cele nominale vizează numele dat unei disfuncţii psihice. La o analiză mai atentă, se observă
că această a doua definiţie nominală se referă indirect la acelaşi obiect al definiţiei ca şi cea
anterioară, deşi ea se referă de fapt explicit la denumirea lingvistică a afecţiunii psihice care a
fost obiectul primei definiţii. Din acest motiv, această a doua definiţie are ca obiect
indiscutabil un nume sau o componentă a limbajului şi de aceea obiectul ei, adică cuvântul
„afazie”, este pus în ghilimele, iar ea se vizează direct la înţelesul cuvântului „afazie” în
neuropsihologie şi în psihologie. S-ar putea deci spune că a doua definiţie nu mai vorbeşte
despre o afecţiune psihică
care reprezintă o disfuncţie de limbaj, ci vizează direct denumirea ei.
Oricum trebuie reţinut, după cu se va vedea şi din cele care urmează, că definiţiile
nominale sunt de mai multe feluri, în strictă dependenţă de finalitatea şi de alcătuirea lor.
Astfel de definiţii nominale, pot fi şi de două feluri:
3.2. Definiţii lexicale sau Definiţii stipulative
Definiţiile nominale caracterizate ca definiţii lexicale sunt cele în care definitorul trece
în revistă toate înţelesurile dintr-o limbă naţională ce revin la un moment dat unei denumiri şi
sunt incluse în dicţionarul explicativ al limbii respective, aşa cum ar fi şi definiţia:
„Percepere” =df (1) sesizarea unui aspect cu ajutorul simţurilor sau al
gândirii; (2) a înţelege, a pricepe înţelesul unui cuvânt ori a unui
semn; (3) încasarea unei taxe, a unui impozit sau a unei datorii
Dacă se va considera că o limbă naturală constituie un fel aparte de realitate, definiţiile
lexicale pot fi interpretate ca un caz special al definiţiilor reale, iar cele mai bune exemple de
definiţii lexicale sunt cele din dicţionarul explicativ al respectivei limbi naţionale şi care pot fi
traduse într-o altă limbă naţională. Prin urmare, definiţiile lexicale determină folosirea
autentică au unui cuvânt, iar ele sunt interpretate ca adevărate sau false sau se consideră că
utilizarea unui cuvânt a fost corectă sau incorectă, prin raportate la sensurile enumerate în
dicţionarul general sau într-un dicţionar ştiinţific în care sunt trecute în revistă toate
înţelesurile unei expresii în orice domeniu al cunoaşterii teoretice.
4. Diversitatea definiţiilor stipulative
Ca un fel cu totul aparte al definiţiilor nominale, definiţiile stipulative cunosc mai
multe feluri în funcţie de situaţia care le impune şi ele sunt exprimate în dicţionarul explicativ
prin intermediul unor exemple de folosire. Deseori, definiţiile stipulative propun numele unei
noi descoperiri, pentru care ele introduc o denumire inedită, aşa cum ar fi următorul exemplu:
„Arie Broca” =df zonă din emisfera cerebrală stânga
implicată în controlul vorbirii (rostirii cuvintelor)
Această denumire a fost introdusă în psihiatrie şi în psihologie în memoria lui Paul
Broca (1824-1880), reputat chirurg şi antropolog francez, care a descoperit în anul 1860 rolul
acestei zone din creierul uman în producerea vorbirii şi a cărei deteriorare este o cauză a
afaziei. Putem vorbi însă de mai multe feluri de definiţii stipulative şi distingem în continuare
un altfel de definiţii stipulative specializate în introducerea unui nume parţial nou, utilizat fie
în-tr-o anume ştiinţă, fie într-o activitate practică, aşa cum este şi definiţia de mai jos, care
probabil a schimbat cel puţin parţial înţelesul unei denumiri preluată din alt context, eventual
din-tr-o ramură a fizicii, cum ar fi optica:

110
 „Proiecţie” (în psihologie) =df proces prin care se atribuie altuia
(persoană sau obiect) propriile gânduri, dorinţe, emoţii
Legat de acest fapt, pe de altă parte, există o serie de definiţii stipulative ce selectează,
din mai multe înţelesuri ale unei construcţii lingvistice, un anumit înţeles cu care obiectul
definiţiei va fi folosit într-un domeniu aparte, eventual chiar precizând acest fapt:
„Sensibilitate” (în artă) =df capacitatea de a provoca emoţii artistice
cu pondere semnificativă de emotivitate şi afectivitate
Alte definiţii stipulative propun autentice abrevieri pentru denumiri provenite dintr-o
limbă străină şi propun o decodificare a lor pentru limba română. Desigur, că există
numeroase prescurtări care contează ca denumiri pentru anumite substanţe sau metode
utilizate de specialişti, care în discuţiile dintre ei şi chiar în teste de profil sunt tratate ca atare.
Un exemplu de acest fel, este şi definiţia:
„LSD” =df substanţă psihoactivă sintetică foarte puternică, capabilă să
producă alterări extreme ale conştiinţei, halucinaţii, deformări de
percepţie şi oscilaţii imprevizibile ale dispoziţiei psihice
Mai precis, prescurtarea „LSD” provine de la „lysergic acid dietihylamide” din limba
engleză şi corespunde unui drog folosit mai ales în anii 60 ai secolului XX, care era un
compus chimic sintetic. Asemenea definiţii abreviative sunt folosite frecvent în ştiinţa
contemporană, inclusiv în diferite ramuri ale psihologiei contemporane şi deseori sunt
transferate în limbajul comun. Acest fapt indiscutabil implică analiza definiţiilor şi în gândirea
critică din psihologie, realizată până în prezent după obiectul definiţiei.
5. Cele mai importante definiţii după definitor
Pe primul loc, dat fiind rolul lor deosebit în diferitele domenii în care sunt posibile,
luăm în considerare mai întâi:
5.1. Definiţiile prin gen proxim şi diferenţă specifică
care sunt cunoscute ca având o mare valoare de cunoaştere şi chiar practică. Aceste definiţii
sunt folosite în viaţa de toate zilele, în manuale şi relativ frecvent în ştiinţă, iar următorul
exemplu este edificator:
Hipocamp =df structură cerebrală situată sub cortexul
cerebral, implicată în consolidarea amintirilor
După cum se vede, definiţiile de acest fel introduc prin definitorul lor genul proxim al
definitului, redat aici de expresia „structură cerebrală” care corespunde unui termen imediat
supraordonat definitului. În al doilea rând, în structura definitorului, imediat după genul
proxim, apare şi diferenţa specifică alcătuită din expresia „situată sub cortexul cerebral
implicată în consolidarea amintirilor”. Genul proxim şi diferenţa specifică prezintă însuşiri
esenţiale din intensiunea termenului definit, importante pentru identificarea precisă a
obiectului definit.
În condiţii cu totul speciale, poate fi însă utilizat în locul genului proxim al definitului,
un termen mai îndepărtat de acesta pe linia generalizării, aşa cum ar fi cazul şi cu următoarea
definiţie:
Omul =df animal inteligent dotat cu vorbire articulată
În această definiţie, termenul animal, folosit aici ca gen proxim, este destul de depărtat
pe linia generalizării termenilor de scopul definiţiei, însă diferenţa specifică exprimată de
cuvintele „inteligent dotat cu vorbire articulată” pare totuşi suficientă, cel puţin pentru
moment, pentru a identifica precis obiectul definit. Această diferenţă specifică pare suficientă,
în primul rând pentru că se apreciază că inteligenţa naturală şi vorbirea articulată sunt însuşiri
111
de excepţie ale fiinţei umane şi permit identificarea relativ precisă a obiectului definit. Din
păcate însă, definiţiile corecte prin gen proxim şi diferenţă specifică nu pot fi utilizate în toate
situaţiile în care avem nevoie de definiţii, iar în acest caz putem recurge la:
5.2. Definiţii operaţionale
care sunt un al doilea fel de definiţii prin care dezvăluim diverse experimente, probe,
simptomuri, condiţii etc., ce sunt îndeplinite numai de exemplarele individuale din
extensiunea definitului şi sunt considerate suficiente pentru identificarea obiectului definiţiei
sau cel puţin a unor exemplare edificatoare ale acestuia. Astfel, definiţia:
Anxietate =df maladie psihică în care cel afectat este torturat de ideea
că este lipsit de succes în tot ce face ori este dominat de disconfort
şi de faptul că are dificultăţi imposibil de depăşit în tot ce face
sau trăieşte intens teama că este mereu expus unui pericol grav.
După cum se observă din acest exemplu de definiţie operaţională, aceste definiţii sunt
legate de investigaţiile experimentale din psihologie sau de cele din viaţa cotidiană. Definiţiile
operaţionale se folosesc în psihologie şi în medicină şi trec în revistă simptome caracteristice
maladiei despre care vorbeşte obiectul definiţiei. În psihologie şi în alte ştiinţe, ele se
dovedesc extrem de folositoare pentru a explica şi chiar pentru a trata diferite afecţiuni
psihice. Acest fel de definiţii fac parte în principiu din categoria definiţiilor intensionale, dar
deschid posibilitatea unor definiţii prin excelenţă extensionale. De reţinut pentru moment că
definiţiile extensionale trec în revistă elemente semnificative strict concrete proprii unor
indivizi din al-cătuirea clasei definitului, dar nu reuşesc să epuizeze totalitatea acestor
indivizi.
În al treilea rând, menţionăm şi un alt fel de definiţii, oarecum înrudite cu cele
operaţionale şi anume:
5.3. Definiţiile genetice
care fac parte din cele mai importante definiţii extensionale. Definitorul lor tinde să treacă în
revistă totalitatea căilor, operaţiilor, proceselor etc. prin care au luat naştere indivizii din
extensiunea nevidă a definitului. Un exemplu de acest fel, pot fi definiţiile din tratatele sau
manualele de statistică, cum ar fi şi următoarea definiţie:
Medie aritmetică =df valoare statistică obţinută astfel: mai
întâi se face suma scorurilor înregistrate, iar apoi se împarte
rezultatul adunării la numărul scorurilor înregistrate
La nivel general, definiţiile genetice epuizează indivizii din definit şi vizează oarecum
indirect proprietăţi ale acestora, deşi explicit ne dezvăluie doar posibilitatea de a le genera. O
altă categorie de definiţii extensionale se apropie cumva cele operaţionale, ar următoarele:
5.4. Definiţiile enumerative complete
care încearcă să treacă în revistă toţi indivizii din extensiunea definitului, fără a ne relata
nimic despre felul în care aceştia s-au născut sau despre proprietăţile lor, aşa cum procedează
şi definiţia:
Disfuncţie obsesiv-compulsivă =df tulburare de anxietate în care se
constată idei deranjante şi nedorite ce apar periodic ca „obsesii” ori
idei repetitive de a realiza diferite acte stereotipe sau rituale, numite
„compulsii”, iar în stare gravă ambele feluri de afecţiuni psihice.
Aceste definiţii enumerative nu relatează nimic, după cum s-a spus, despre proprietăţile
definitului, dar permit în cazul unui specialist să sesizeze la ce anume se referă obiectul
definiţiei, dar sunt posibile în cazul în care numărul indivizilor este limitat.
112
 Evident, cele mai slabe definiţii extensionale sunt acelea care nici nu enumeră toţi
indivizii din extensiunea definitului, aşa cum este şi următorul tip:
5.5. Definiţii enumerative parţiale
Asemenea definiţii enumerative parţiale se produc în special în situaţia în care, dintr-un motiv
sau altul, este imposibil de trecut în revistă absolut toţi indivizii care aparţin extensiunii
definitului şi, în consecinţă, sunt citaţi numai câţiva indivizi consideraţi reprezentativi sau
edificatori pentru a înţelege ce este obiectului definiţiei:
Psihanalist =df psiholog sau psihiatru precum S. Freud,
K. G. Jung, Alf. Adler, M. Klein sau J. Lacane.
Este clar că aici avem de a face cu o definiţie extensională, dar eficienţa ei depinde
vital de cunoştinţele celui care o citeşte sau îi este adresată. Valoarea de cunoaştere redusă a
acestei definiţii este explicabilă şi datorită faptului că ea mai mult îi sugerează potenţialului
utilizator cam care ar putea fi elementele individuale din extensiunea definitului şi nu se
referă la niciun fel de însuşiri ale acestora. Mai mult decât atât, asemenea definiţii sunt de
regulă produse în situaţii precare de cunoaştere a obiectului definiţiei, ele fiind mai degrabă o
simplă aproximare a extensiunii acestuia.
Probabil că definiţiile care se mulţumesc să ofere nişte exemple care nu sunt cunoscute
oricui au o valoare de cunoaştere şi mai slabă. Într-o astfel de situaţie se apelează la sinonime
motiv pentru care ele sunt:
5.6. Definiţii prin sinonimie
Acest fel de definiţii sunt cunoscute ca definiţii enumerative prin folosirea de sinonime
şi au o valoare de cunoaştere extrem de redusă. În fond, persoana care introduce definitorul
citează câteva sinonime ale cuvântului care îndeplineşte rolul de obiect al definiţiei, despre
care presupune că eventualul său interlocutor ştie câte ceva despre accepţiunea lor, cum ar fi
şi următoarea definiţie:
Fortuit =df neprevăzut, întâmplător
Valoarea de cunoaştere a acestor definiţii este extrem de redusă şi ele se bazează pe
ipoteza că interlocutorul ştie despre ce este vorba sau că el cunoaşte relativ bine înţelesul
vreunui cuvânt folosit în alcătuirea definitorului. În ace-laşi timp trebuie reţinut că definiţiile
prin sinonimie vizează în principiu cuvinte sau construcţii lingvistice.
6. Definiţii bune şi definiţii greşite
Calitatea şi eficienţa definiţiilor rezultă ca urmare a respectării exigenţelor logice
fundamentale concretizate în acest caz prin anumite restricţii speciale privind operaţia
metodologică de definire şi cunoscute sub numele general de „reguli de definire”. În această
situaţie, prima restricţie de care depinde corectitudinea şi eficienţa unei definiţiei este
următoarea:
6.1. Definitorul corespunde exclusiv obiectului definiţiei
În această situaţie, următoarea definiţie:
Psihologia =df disciplină ştiinţifică socio-umanistă
este total greşită, cu toate că în general vorbind, ea este o propoziţie adevărată şi permite o
încadrare a definitului într-un domeniu, dar este total eronată pentru că domeniul este prea
larg şi permite confuzia între psihologie şi alte ştiinţe, cum ar fi istoria, etica, estetica,
sociologia şi multe altele.
Pe de altă parte, următoarea definiţie, propusă de un presupus psiholog:
Senzaţia =df perceperea luminii şi a sunetului cu ajutorul simţurilor
113
este şi ea greşită, dar pentru motiva parţial diferite. Definiţia dată senzaţiei este prea restrânsă
psihologic şi biologic, întrucât ea încalcă principiul raţiunii suficiente şi este prea îngustă în
sensul că definitorul nu acoperă întreg definitul. Mai precis, definitorul ei nu acoperă toate
elementele aflate în extensiunea obiectului definit, întrucât sensibilitatea umană conţine şi alte
simţuri în situaţia unei persoane normale, iar definitorul a omis, de pildă, simţul mirosului la
care face apel un celebru personaj literar creat de François Rabelais (1494-1553).
6.2. Definiţia spune ce este obiectul definiţiei şi nu ceea ce el nu este
Cu alte cuvinte, definiţia trebuie să fie afirmativă. În situaţii speciale sau din neatenţie
ori grabă se oferă o definiţie deficitară tocmai pentru că această regulă este încălcată. De
pildă, se recurge la definiţia:
Senzaţia =df nu este o formă de cunoaştere abstractă
Considerat din perspectivă psihologică ori didactică, acest enunţ despre percepţie este
perfect adevărat, dar el nu poate fi considerat o definiţie a cărei principală menire este să ne
spună ce este obiectul definiţiei şi nu să ne spună ceea ce el nu este. Mai mult decât atât, din
moment ce există o infinitate de obiecte ideale sau materiale, această definiţie este total
inutilă, este de-a dreptul ineficientă şi ea poate genera confuzii. O altă regulă de definire este
următoarea:
6.3. Definiţia corectă evită total circularitatea
Astfel, să presupunem că litera A ar fi un simbol pentru obiectul definiţiei, acest
simbol nu reprezintă totodată definitorul. Prin urmare, orice obiect material sau ideal nu va
putea fi definit prin el însuşi. Sub aspect simbolic, într-o definiţie corectă şi eficientă nu avem
niciodată A =df A. Ca atare, următoare definiţie este greşită şi ineficientă:
Psihologia =df disciplină care studiază aspectele şi procesele psihice
cu toate că este o propoziţie adevărată. În fond, această definiţie greşită nu este decât un caz
banal de identitate circulară de tipul repetării aceluiaşi despre acelaşi (vezi exemplul cu Tudor
Arghezi de la analiza principiul identităţii). Faptul cel mai important este însă că definiţia care
încalcă regula 6.3 de mai sus nu ne permite să aflăm exact ce este definitul.
De fapt, într-o definiţie corectă obiectul definiţiei nu devine propriul lui definitor.
Încălcarea acestei restricţii se produce, de regulă, în situaţia în care încercăm să definim
separat unul termenii corelativi, cum ar fi cauză-efect. Prin urmare, niciunul din termenii
corelativi nu poate fi definit corect dacă el ar fi separat de celălalt, ceea ce înseamnă că
următoarele două definiţii sunt ambele incorecte şi încalcă tocmai regula 6.3:
Cauza =df fenomenul ce produce un efect
Efectul =df fenomenul produs de o cauză
Menţionăm că acest aspect a fost precizat cu prilejul discuţiei despre tipurile de termeni.
Chiar dacă aceste două definiţii pot fi considerate cu o oarecare îngăduinţă ca propozi-
ţii adevărate, niciuna din ele nu este o definiţie autentică, întrucât considerate împreună ele
produc o circularitate inacceptabilă. Înainte de toate, din aceste două definiţii nu aflăm exact
nici ce este cauza şi nici ce este efectul. Cauza şi efectul sunt termeni care pot fi definiţi doar
împreună, definiţia acestor termeni corelativi vizând în fond relaţia (legătura) dintre cauză şi
efect. Pe de altă parte, în definire trebuie respectată şi următoarea regulă:
6.4. Orice definiţie este exactă şi precisă
Prin urmare, definitorul trebuie alcătuit numai din termeni precişi, capabili să exprime
exact ce este obiectul definit. În această situaţie următoarea definiţie este inacceptabilă, mai
ales că ea se află într-un manual sau într-un dicţionar de psihologie generală:
Hipnoza =df este starea psihică indusă artificial asemănătoare
114
 somnului, produsă prin intermediul sugestiei sau pe alte căi
Această definiţie conţine în alcătuirea definitorului său două expresii total nefericite
prin caracterul lor vag. Termenii redaţi de construcţiile lingvistice „asemănătoare somnului”
şi „pe alte căi” nu sunt precişi şi din aceste expresii nu aflăm exact ce sunt aceşti termeni sau
care este sensul precis al acestor expresii. Cu alte cuvinte, expresia „asemănătoare somnului”
este imprecisă, mai ales într-o lucrare ştiinţifică, pentru că starea asemănătoare somnului
poate fi obţinută şi prin anestezie sau prin administrarea unor somnifere, iar sintagma „pe alte
căi” este atât de imprecisă încât nu se ştie dacă aici „cale” înseamnă „fel” sau „drum”. În
sfârşit, trebuie respectată şi următoarea regulă:
6.5. Definiţia evită metaforele şi figurile de stil
Dacă definiţia anterioară este total inacceptabilă, gândirea critică în psihologie care se
fundamentează pe logica argumentării subliniază că enunţurile strict retorice nu reprezintă
nici pe departe definiţii autentice, chiar dacă cineva ar susţine contrariul. Construcţii precum
cea de mai jos:
Admiraţia este un copil al ignoranţei
sau următoarea:
Sculptura este muzică încremenită
Deşi s-ar spune că simbolul „=df” din alcătuirea lor a fost înlocuit cu verbul „este”, aceste
construcţii lingvistice impresionante sau retorice nu sunt definiţii. Cu toate că enunţurile
retorice au capacitatea de a produce o impresie subiectivă plăcută sau dezagreabilă, ele nu
deţin calitatea de operaţie metodologică într-o întreprindere ştiinţifică, care oricum nu sunt un
text pur poetic sau retoric nici măcar în situaţia popularizării.
Trebuie menţionat orice definiţie corectă şi eficientă care respectă integral cele cinci
reguli trecute în revistă este teoretic relativă. În primul rând, multe din definiţiile propuse la
un moment dat de ştiinţe se pot modifica ulterior în urma unor noi descoperiri, iar ipotezele
ştiinţifice nu pot fi considerate definiţii autentice. În al doilea rând, în niciuna din limbile
naţionale vorbite pe glob nu pot fi definite toate expresiile lingvistice aflate în dicţionarul
explicativ propriu ei. În acest fel ar fi încălcată regula circularităţii în definire, care stipulează
că o definiţie ar fi adevărată, dar ineficientă şi de-a dreptul banală, iar orice limbă naţională
este în continuă dezvoltare. În sfârşit, în al treilea rând, se va reţine totuşi că folosirea de
metafore în ştiinţă nu este total exclusă, deşi o regula de definire interzice folosirea de
expresii imprecise în alcătuirea definitorului. Totodată, în situaţia unor informaţii incomplete
de care dispunem pentru moment, putem accepta şi definiţii ori explicaţii provizorii, sub
rezerva completării lor ulterioare, dar ele nu intră în structura definiţiilor şi a explicaţiilor
ştiinţifice ferme şi sigure.
7. Operaţia metodologică de clasificare
Cea de a doua operaţie metodologică folosită frecvent în ştiinţă ori în viaţa cotidiană,
dar prezentă în majoritatea manualelor, are denumirea de „clasificare” şi ia forma amplasării
obiectelor individuale sau mai puţin generale, după anumite criterii, în extensiunile unor
termeni din ce în ce mai generali. Această operaţie metodologică are o mare importanţă în
ştiinţă, iar în anumite domenii este numită uneori “taxonomie”, înţelegând însă prin această
denumire ştiinţa regulilor după care se realizează ordonarea sau clasificarea obiectelor
specifice unui domeniu ştiinţific. În biologie, de exemplu, prin „taxonomie” se înţelege de
fapt clasificarea lor, iar denumirea acestei operaţii este împrumutată din limba greacă de la
taxis (aranjare) şi de la nomos (lege). Pe scurt, taxonomia înseamnă „ordonare” prin
repartizarea obiectelor individuale în clase de obiecte. Deci, cu alte cuvinte, taxonomia este
tot o clasificare, cuvânt care provine din limba franceză de la classifier (DEX sau Noul
Dicţionar Universal al Limbii Române).
115
 8. Structura clasificării
În realizarea clasificării conform exigenţelor promovate de gândirea critică în
psihologie şi de logica argumentării ireproşabile sunt implicate următoarele trei componente
ale cla-sificării:
Obiectul, Criteriul, Rezultatul
În condiţiile date, obiectul clasificării coincide cu elementele date pentru a fi
clasificate, al căror ansamblu este numit „domeniu al clasificării”. Criteriul clasificării
reprezintă pun-ctul de vedere din perspectiva căruia se face clasificarea, pentru a organiza
elementele aflate în extensiunea obiectului clasificării, care pot fi materiale ori ideale, dar este
unic pe aceiaşi treaptă a clasificării. În aceste condiţii, rezultatul clasificării constă din clasele
mai generale sau mai particulare obţinute în urma clasificării.
Din descrierea şi denumirile componentelor unei clasificări oarecare, rezultă că această
operaţie metodologică, cunoaşte diferite variante corecte. În situaţia în care presupune o
sigură treaptă, clasificarea este simplă şi are un singur criteriu de clasificare sau este multiplă
dacă are mai multe trepte succesive şi foloseşte criterii diferite pe fiecare din ele. Iată un
exemplu de clasificare cu o singură treaptă:
Teorii psihologice
contemporane

Comportamentală Cognitivistă Biologică Psihanaliză Fenomenologică

Exemplul de clasificare simplă prezentat era numit tradiţional „diviziune”, dar este im-
portant faptul că el conţine o singură treaptă de clasificare, iar exigenţele logice fundamentale
impun unei clasificări corecte şi eficiente, unicitatea criteriului de clasificare pe fiecare treaptă
a ei. Să luăm deci o altă clasificare, cea a sistemului nervos uman:
Sistem nervos
Central Periferic

Creier Măduva spinării Somatic Autonom

care presupune două trepte, iar criteriile de clasificare sunt diferite pe fiecare din cele două
trepte.
Astfel, în cazul primei trepte a acestei clasificări, principalul criteriu folosit a fost
locaţia şi alcătuirea tipurilor de sistem nervos uman. Pe a doua treaptă a clasificării am apelat
la două criterii, în aşa fel încât diferenţierea între creier şi măduva spinării a apelat la criteriul
sistemului osos care le protejează, iar în cazul distincţiei dintre formele sistemului nervos pe-
riferic am apelat la criteriul că ele au un rol şi un mod diferit în asigurarea integrării şi
reglării funcţiilor fizice şi psihice ale organismului. Mai precis, sistemul somatic gestionează
controlul voluntar al mişcărilor şi al muşchilor scheletici, iar sistemul nervos autonom, numit
şi „vegetativ”, asigură inconştient respiraţia şi bătăile inimii.
9. Tipuri de clasificare
Ca şi definiţia, clasificarea este o operaţie metodologică deosebit de utilă şi se
diferenţiază într-o varietate de tipuri şi de destinaţii, unele pur teoretice şi legate nemijlocit de
cercetare, altele sunt implicate direct în trebuinţe practice şi sunt diferenţiate, la rândul lor,
după criterii diferite.

116
 Mai întâi, după natura criteriului folosit în organizarea unui ansamblu de informaţii,
deosebim două feluri de clasificare:
9.1. Clasificări naturale sau pragmatice
În situaţia unei clasificări naturale, criteriul de clasificare coincide cu proprietăţi de
fond al elementelor din domeniul şi care au efect asupra celor care alcătuiesc rezultatele clasi-
ficării. Astfel, criteriul de clasificare naturală constă din informaţii de fond asupra
proprietăţilor elementelor din domeniul de clasificare. În această ordine de idei, clasificările
naturale au valoare de cunoaştere şi conduc în mod firesc la o înţelegere mai explicită a
indivizilor din domeniul clasificării şi chiar a varietăţii acestora. Cele două exemple de
clasificare oferite anterior, cea referitoare la teoriile psihologice şi cea despre varietăţile
sistemului nervos, sunt exemple de clasificări naturale.
În schimb, clasificările pragmatice se deosebesc de cele naturale, în primul rând, prin
faptul că apelează la un criteriu de clasificare ce este ales în funcţie de un anumit scop, fără a
coincide neapărat cu proprietăţi de fond ale indi-vizilor din domeniul sau rezultatul
clasificării. Prin urmare, criteriul de clasificare are valoare practică de moment şi permite
sistematizarea unui domeniu în vederea explicitării şi înţelegerii cât se poate de clar a
elementelor din domeniul clasificării respective. În acest fel, clasificarea pragmatică
facilitează o prezentare de idei şi o acţiune organizată sau în funcţie de sarcinile actuale.
Clasificările pragmatice nu sunt definitive şi nu oferă, decât cel mult indirect şi
fragmentar, informaţii despre intensiunea obiectelor implicate în clasificare. De exemplu,
clasificarea după alfabet a cuvintelor în dicţionare, a elevilor în cataloage etc. sunt exemple de
clasificări pragmatice prin care este facilitată o anume activitate practică. Tocmai din acest
motiv, clasificările pragmatice cu-nosc o mare varietate inclusiv după scopul urmărit pentru
valorificarea lor. De pildă, clasificarea absolvenţilor după ponderea mediilor finale în
categorii diferite după notele obţinute pe parcursul şcolarizării este tot o clasificare
pragmatică, iar ele pot avea valoare orientativă în diferite faze ale cercetărilor inductive, în
stabilirea eşantioanelor (grupuri ţintă, de control etc.), în proiectarea testelor ori a
experimentelor psihologice etc. sau în sistematizarea datelor culese prin intermediul lor.
În al doilea rând, după rezultatul obţinut prin aplicarea criteriilor de clasificare,
deosebim şi alte tipuri ale acestei operaţii metodologice.
9.2. Clasificări dihotomice sau politomice
Într-o clasificare dihotomică avem un criteriu pe baza căruia ajunge în final la doi
termeni-rezultat, iar termenii obţinuţi sunt într-un raport de opoziţie logică contrară sau
contradictorie. Pe prima treaptă a clasificării sistemului nervos, avem o clasificare
dihotomică, întrucât termenii sistem nervos central şi sistem nervos periferic se află în raport
de opoziţie.
Clasificările politomice ating uneori un grad ridicat de complexitate, de exemplu,
următoarea clasificare a drogurilor aflate în atenţia medicilor, a psihoterapeuţilor şi a poliţiei:
Sedative Barbiturice Nebutal
Scorbital
Alcool Etanol
Narcotice Opiu Codeina
Derivaţi ai opiului Heroina
Metadona Morfina
Substanţe Stimulente Amfetamine Benzedrina
psihoactive Cocaina Dexetrina
Cofeina Metadona
Nicotina
Halucinogene LSD
117
 Fenicilina (PCP)
Mescalina
Psihociblina
Canabis Marijuana
Haşiş
Din perspectiva operaţiilor de generalizare şi determinare ale termenilor, putem des-
prinde şi alte feluri de clasificare, iar unele din ele cum au fost şi cele invocate erau tratate în
vechea logică formală ca un exemplu de diviziune. La nivelul gândirii critice în psihologie şi
în logica modernă se discută însă despre următoarele două feluri de clasificare:
9.3. Clasificarea ascendentă sau descendentă
Prin clasificare ascendentă se înţelege că fiecare obiect este repartizat într-o clasă de
elemente asemănătoare lui, dar mai generală. De exemplu, psihoterapeuţii încadrează amnezia
cronică în clasa superioară a afecţiunilor psihice. Comparativ cu clasificarea ascendentă, în
gândirea critică din psihologie se vorbeşte despre clasificarea descendentă, conform căreia
indivizii aflaţi într-o clasă generală sunt repartizaţi în subclase din ce în ce mai particulare. De
pildă, durerile produse de leziunile celulare pot fi de două feluri: cele fazice care sunt de
scurtă durată şi se diminuează rapid şi cele tonice care sunt constante şi de durată.
Aceste două tipuri de clasificare sunt corelative. Privite de sus în jos pe linia determi-
nării termenilor, exemplul de clasificare descendentă invocat, poate fi privit invers pe linia
generalizării termenilor ca o clasificare ascendentă. Să ne reamintim totodată că în cărţile şi
manualele tradiţionale de logică, clasificarea descendentă era numită „diviziune”.
10. Reguli de clasificare
În conformitate cu exigenţele logice fundamentale valoarea şi eficienţa unei clasificări,
indiferent de felul ei, presupune respectarea regulilor logice dedicate clasificării, iar în această
ordine de idei, distingem mai întâi:
10.1. Regula unicităţii şi exactităţii criteriului de clasificare
conform căreia pe fiecare din treptele clasificării, se utilizează numai un criteriu exact. Deci,
criteriul de clasificare nu trebuie să fie vag sau evaziv şi trebuie să conţină proprietăţi
compatibile precise şi relativ uşor de identificat.
În acelaşi timp, distingem o a doua exigenţă a clasificării corecte şi eficiente:
10.2. Regula reuniunii rezultatelor clasificări
care ne obligă ca pe fiecare din treaptă a clasificării, reuniunea termenilor-re-zultat să fie
extensional identică cu domeniul din care ei au fost derivaţi.
Conform gândirii critice în general, cea de a treia regulă a unei clasificări corecte este
următoarea:
10.3. Clasele-rezultat de pe aceeaşi treaptă sunt în raport de opoziţie logică
care ne cere ca pe fiecare treaptă a clasificării, clasele-rezultat să se afle în raport de opoziţie
contrară, iar dacă ar fi doar două, atunci sunt contradictorii (a se vedea principiul contrarietăţii
şi cel al terţului exclus).
În sfârşit, calitatea unei clasificări depinde vital de respectarea celei de a patra reguli
care impune:
10.4. Regula omogenităţii intensionale a termenilor-rezultat
Această ultimă regulă ne spune că, pe fiecare treaptă a unei clasificări corecte, elementele af-
late în fiecare extensiune a termenilor-rezultat trebuie să se afle exclusiv obiecte care au

118
aceleaşi proprietăţi sau asertează că între elementele fiecărui termen-rezultat nu trebuie să
existe diferenţe substanţiale.
11. Erorile de clasificare
Aceste patru reguli de clasificare se presupun reciproc, iar nerespectarea unora din ele
atrage în mod obişnuit violarea altora. De pildă, o clasificare corectă a populaţiei dintr-o
localitate după cetăţenie şi în acelaşi timp după sex este deficitară pentru că ea ar încălca
următoa-
rele reguli de mai sus:
(a) În primul rând, este nerespectată regula unicităţii criteriului de clasificare, întrucât
pe aceeaşi treaptă a clasificării ar fi folosite simultan două criterii diferite (cetăţenia şi sexul),
iar primul din ele nici nu este suficient de precis.
(b) Pe de altă parte, această clasificare ar încălca prevederile regulii referitoare la
opoziţia dintre termenii-rezultat, întrucât clasele derivate nu pot fi nici măcar reciproc
contrare. Automat, într-o asemenea situaţie ar exista elemente care aparţin extensiunilor a cel
puţin doi termeni-rezultat. De pildă, cei care au dublă cetăţenie sau acelaşi sex ar fi regăsiţi în
cel puţin doi termeni-rezultat;
(c) În sfârşit, acest fel de clasificare populaţiei ar încălca şi regula omogenităţii inten-
sionale a fiecărui termen-rezultat. Explicaţia acestui fapt nedorit ar fi aceea că dacă după
criteriul cetăţeniei extensiunea unui termen-rezultat ar fi omogenă, ea va fi neomogenă după
criteriul sexului, întrucât ar include, deopotrivă, şi bărbaţi şi femei.
Pe de altă parte, clasificarea populaţiei după criteriul relaţiilor interpersonale poate
încălca regula reuniunii termenilor-rezultat, adică ar fi o clasificare incompletă, întrucât s-ar
putea limita la doar doi termeni-rezultat: persoane care se atrag şi persoane care se resping,
dar în acest caz, ea nu ar specifica şi un al termen-rezultat, care ar include persoane reciproc
indiferente. Mai exact, în situaţia dată, această clasificare ar fi greşită pentru că aceste
persoane care sunt reciproc indiferente, ar fi neglijate, deşi ele fac parte domeniului
clasificării.
Trebuie însă să remarcăm că unele clasificări sunt incomplete datorită lacunelor de
cunoaştere. De exemplu, clasificarea elementelor chimice în Tabloul lui Mendeleev a fost la
început incompletă. Tabelul elementelor chimice conţinea iniţial o serie de “căsuţe libere”, ca-
re au fost completate ulterior. În acelaşi sens, psihologia dezvoltării clasifică persoanele după
vârstă în copii, preadolescenţi, adolescenţi etc. şi nu exclude posibilitatea eludării regulii
raportului de reuniune între extensiunile termenilor-rezultat, deoarece ar face ca doi termeni-
rezultat aflaţi pe aceiaşi treaptă să conţină ambele cel puţin un element comun. Cu acest prilej,
să ne reamintim că diferitele categorii de vârstă cu care operează nu doar psihologii sunt
termeni vagi, iar fără anumite precizări speciale, vârsta oamenilor este un criteriu imprecis.
O clasificare care respectă integral regulile de clasificare este însă, sub un aspect
practic o clasificare ideală. Explicaţia ar fi aceea că o clasificare introduce un prag care, în
multe cazuri, este dificil de atins dacă nu sunt luaţi în considerare şi alţi factori sau alte criterii
de clasificare. Pe de altă parte, desconsiderarea abaterilor de la regulile de clasificare
generează confuzii care pot afecta grav concluziile desprinse pe baza unor clasificări
deficitare. În legătură cu această chestiune trebuie să ne reamintim că exigenţele logice
fundamentale semnificative pentru gândirea critică din psihologie impun obligatoriu
cunoaşterea felurilor şi a regulilor clasificării şi evaluarea clasificărilor efectuate pe baza lor.
Exigenţele logice fundamentale şi regulile clasificării sunt indispensabile pentru stabilirea
exactă a defectelor unei clasificări sau a felului în care ea poate fi valorificată ori amendată.

Rezumat

119
 1. Importanţa operaţiilor metodologice de sistematizare a informaţiilor în ştiinţă şi în
viaţă.
2. Structura definiţiei şi a clasificării în calitatea lor de sistematizare a termenilor sau a
informaţiilor mai complexe.
3. Principalele criterii de definire şi de clasificare şi diversitatea definiţiilor şi
clasificărilor.
4. Rolul definiţiilor şi al clasificărilor corecte şi a celor greşite în ştiinţă şi în viaţă.

Cuvinte importante
1. Sistematizare.
2. Termeni.
3. Informaţii.
4. Metodologie.
5. Proprietăţi.
6. Definiţie.
7. Relaţie de definire.
8. Definit.
9. Definitor.
10. Lexical.
11. Stipulativ.
12. Gen proxim.
13. Diferenţă specifică.
14. Operaţional.
15. Genetic.
16. Enumerativ.
17. Erori metodologice.
18. Obiect.
13. Criteriu.
20. Clasificare.
21. Natural
22. Pragmatic.
23. Protocolar.
24. Dihotomic.
25. Politomic.
26. Ascendent.
27. Descendent.

Ilustrări de rezolvare
Exemplul 1: Se pune următoarea întrebare:
„Pot fi definiţi toţi termenii dintr-o limbă naturală?”

Răspuns: Acest lucru nu este posibil, deoarece se va ajunge la cel puţin o

definiţie circulară, ceea ce înseamnă încălcarea unei reguli de definire eficientă (pentru
exemple de încălcare a acestei reguli, a se vedea Dicţionarul Explicativ al Limbii Române)
Exemplul 2: Următoarea definiţie este corectă sau nu este corectă?

120
 Psihologia judiciară este o ramură a psihologiei care cercetează
implicaţiile psihologice ale activităţii judiciare.

Răspuns: Această definiţie este inacceptabilă, deoarece conţine în definitor:

(i). De două ori cuvântul „psihologie”, care face parte şi din obiectul definiţiei;
(ii). În alcătuirea definitorului se mai află totodată şi cuvântul „judiciar”, care este şi el
prezent în construcţia obiectului definit.
Prin urmare, definiţia psihologiei judiciare de mai sus încalcă regula circularităţii în
definire.
Exemplul 3: Stabiliţi dacă propoziţia următoare este adevărată sau falsă:
Clasificările corecte sunt imuabile

Răspuns: La nivel general, această propoziţie este evaluabilă în raport cu

competenţele celui care face această aserţiune. Nu este exclus ca o clasificare corectă la un
moment dat, să fie modificată ulterior.
Exerciţii şi Probleme
I. Soluţionaţi corect următoarele probleme:
1. Răspundeţi corect la întrebarea: Pot fi definiţi eficient în interiorul aceleiaşi limbi
toţi termenii din vocabularul ei?
2. Precizaţi care este raportul dintre adevărul şi eficienţa unei definiţii.
3. Precizaţi dacă există vreo diferenţă între definiţiile reale şi cele nominale.
4. Arătaţi dacă următoarele definiţii sunt corecte, iar dacă ele nu sunt corecte,
specificaţi regula pe care o încalcă:
(a) Psihologia socială studiază rolul şi locul omului în societate;
(b) Psihologia nu se ocupă cu studiul fenomenelor naturale;
(c) Psihologia este ştiinţa care studiază psihicul uman;
(d) Hipnoza este starea similară somnului provocată prin sugestie sau pe alte căi;
(e) În psihologie, percepţia este capacitatea noastră de a percepe ceva cu ajutorul
simţurilor;
(f) Prin „amnezie” se înţelege pierderea totală sau parţială a capacităţii
de a-ţi aminti diferite aspecte, pe fondul oboselii intense sau a deteriorării sistemului nervos;
(g) Astenia este o afecţiune psihică şi este caracterizată de o intensă şi prelungită lipsă
de energie şi entuziasm, incapacitate de efort intelectual, oboseală cronică imposibil de
diminuat prin repaus;
(h) Prin „astenic” se înţelege o persoană care suferă de astenie;
(i) Câinele este animal domestic din familia canidelor care este cel mai bun prieten al
omului;
(j) Repetiţia este mama învăţării;
(k) Vertebratele sunt animale care au un schelet osos intern şi corpul împărţit în cap,
trunchi şi coadă.
(l) Legea şi instanţele juridice sunt prietenul celui slab;
(m) Orice profesiune bine făcută este brăţară de aur;
(n) O scriere epică este asemănătoare Odisseii şi Iliadei scrise de Homer;
(o) Ziua este intervalul de timp dintre răsăritul şi apusul Soarelui;
(p) Raţionamentele deductive sunt inferenţe cu propoziţii categorice.
II. Analizaţi propoziţiile de mai jos şi stabiliţi dacă ele dispun de o justificare:
1. Clasificare are o importanţă metodologică majoră.
121
 2. Între calificarea pragmatică şi clasificarea artificială nu există diferenţe.
3. Între clasificare şi diviziune nu există diferenţe de principiu.
4. Între clasificare naturală şi clasificare pragmatică există diferenţe.
5. Memorarea ideilor şi reţinerea mecanică este clasificarea corectă a metodelor de în-
văţare.
6. Erorile de clasificare pot fi remediate.
III. Analizaţi clasificarea de mai jos şi dacă nu este corectă specificaţi erorile comise şi
încercaţi să o remediaţi:
Studenţii anului întâi sunt de următoarele feluri: femei, bărbaţi, absolvenţi ai altor
facultăţi, absolvenţi de liceu, persoane tinere sau mai în vârstă, persoane care fac prima
facultate, persoane care au serviciu, persoane care fac a doua facultate şi persoane care mai
fac o facultate, persoane care doresc să se angajeze, persoane care doresc să-şi câştige noi
competenţe şi alţii.
IV. Desprindeţi ideile la care se referă autorii textelor de mai jos:
1. Conceptul unei categorii se exprimă printr-o definiţie ce cuprinde toate
caracteristicile necesare şi suficiente ale clasei respective. Pe baza acestor caracteristici se
poate stabili fără echivoc apartenenţa sau neapartenenţa unui item la clasa respectivă. De
exemplu, clasa triunghiurilor este reprezentată mental prin conceptul de triunghi: o figură
geometrică închisă cu trei laturi şi trei unghiuri a căror sumă este de 1800 grade. Orice figură
geometrică ce satisface aceste caracteristici, în mod necesar şi suficient, va fi considerată un
membru al clasei triunghi. Similar stau lucrurile cu alte figuri geometrice: pătrat, cerc, trunchi
de piramidă etc., dar şi cu alte categorii din realitatea cotidiană. De pildă, unchi este orice
bărbat care este fratele unuia dintre părinţi; o mare parte dintre categoriile juridice
(moştenitor, tutore, procură, infracţiune etc.) sunt reprezentate mintal prin conceptul
corespunzător. Cu alte cuvinte, operarea cu aceste categorii e mediată de operarea asupra
conceptelor corespunzătoare. Instituirea categoriei este determinată de corectitudinea
conceptului aferent dobândit de subiect. Dacă su-biectul are o definiție eronată a conceptului
de tutore, categoria de elemente care satisface proprietăţile tutorelui nu este cea corectă. O
definiţie incorectă sau in-completă – conceptul fiind for-ma contrasă a unei definiţii – implică
o clasificare nevalidă, un decupaj incorect al mediului în care trăim. Operarea asupra
conceptelor mediază înţelegerea ca-tegoriilor corespondente.
Dacă stabilirea trăsăturilor necesare şi suficiente pentru definirea unei categorii ar fi o
treabă uşoară, probabil că povestea noastră s-ar opri aici. Din păcate, această sarcină este
extrem de dificilă, în mare majoritate a cazurilor. Chiar în domeniul lor de expertiză oamenii
nu pot da definiții incontestabile ale conceptelor cu care operează zilnic. Cu cât este mai
complexă o categorie, cu atât mai dezarmantă este mulţimea definiţiilor care i se dau. (Mircea
Miclea, Psihologie Cognitivă, Polirom, Iaşi, 2003)
2. Calea cea mai eficientă de evitare a vaguităţii şi a ambiguităţii din discursul logic este
de a defini termenii folosiţi. Vorbim de definirea termenilor, dar de fapt ceea ce definim sunt
obiectele la care se referă termenii sau cuvintele. Procesul definirii, mecanismul său este felul
în care legăm un obiect particular (obiectul ce urmează a fi definit) de alte obiecte şi prin
aceasta îi oferim o „localizare” precisă. În definirea unui termen sau a unui cuvânt îl legăm pe
acesta cât mai precis cu putinţă de obiectele la care el se referă. Există două beneficii practice
imediate ale definirii cu grijă a termenilor. Propriile noastre idei sunt clarificate şi, ca rezultat,
le putem comunica mai eficient altora. Termeni precum „justiţie”, „frumuseţe” şi
„înţelepciune”, care
tind spre vaguitate, au nevoie stringentă de definiţie.
Definiţia logică a termenilor este un proces în doi paşi. Primul pas: plasăm termenul de
definit în propriul său „gen proxim”. Pasul al doilea: identificăm „diferenţa specifică” a
termenului.

122
 Genul proxim este acea clasă de obiecte mai extinsă căreia îi aparţine obiectul pe care
dorim să-l definim, întrucât el împarte cu ceilalţi membri ai acestei clase aceeaşi natură.
Definiţia clasică dată de Aristotel omului este de a fi „animal raţional”. În această definiţie,
„animal” este genul proxim: cea mai apropiată clasă căreia îi aparţine „omul”. De ce? Deoarece
omul împarte natura sa cu ceilalţi membri ai acestei clase. Aristotel nu a ales o clasă precum
„organism viu”, „substanţă fizică” sau „lucru”, întrucât acestea ar fi prea extinse. „Omul” pe
care el a dorit să-l definească ar fi fost grupat alături de o totalitate de obiecte cu care nu
împărţea o natură comună.
Să luăm în considerare un sortiment de jucării dintr-o cutie mare amplasată într-o came-
ră dintr-o casă aflată în oraşul Lansing din statul Iowa. Am putea spune că jucăriile se află în
cutie, în cameră, în casă sau în oraşul Lansing din statul Iowa. Toate aceste enunţuri ar fi
adevărate. Jucăriile ar trebui însă să fie comparate cu genul lor proxim. Există diferite feluri de
jucării, dar întrucât acestea sunt totalitatea jucăriilor, jucăriile din cutie se află printre ele.
Aceasta este „clasa” proprie lor.
Diferenţa specifică este caracteristica (sau caracteristicile) care fixează obi-ectul pe care
dorim să-l definim, ca separat de celelalte obiecte din genul său. În definiţia dată de Aristotel
omului este citată o singură caracteristică, raţionalitatea, ca diferenţiindu-l de toate celelalte
animale. Diferenţa specifică literalmente specifică; aceasta înseamnă că identifică speciile
particulare şi le fixează ca separate de celelalte specii din genul său. Când definim ceva,
încercăm simplu să-l identificăm cât mai precis – mai întâi, grupând-ul cu alte obiecte care sunt
în general similare lui, şi apoi, notând ceea ce este unic pentru el (diferenţa sa specifică) în
comparaţie ce celelalte obiecte din grup. (D. Q. McInerny, Being Logical, Random House
Trade Paper-backs, New York, USA, 2005)
3. Ultimul tip de raţionare este mai puţin obişnuit, dar este la fel de important. După
cum s-a văzut, unele enunţuri prin care susţinem ceva stabilesc definiţia unui cuvânt sau a unei
expresii. Deseori, trebuie să oferim justificări definiţiilor noastre, fie pentru că există o îndoială
larg răspândită referitoare la ele, fie că încercăm să-i stabilim o semnificaţie particulară într-un
context dat. Iată un exemplu: „Într-o democraţie autentică, toată puterea politică se
fundamentează pe oameni, dar constituţional vorbind, în situaţia unei monarhii, ceva din
puterea politică se bazează măcar în mod teoretic pe hotărârea monarhului. Ca atare, o
monarhie nu este democratică”.
Acum, în general vorbind, multe monarhii (cum ar fi şi aceea din Australia) sunt
democratice; argumentul dat stabileşte însă, în conformitate cu consti-tuţionalitatea şi dincolo
de acest caz particular, că monarhiile se definesc ca ne-democratice. În timp ce această
definiţie ar putea să pară neobişnuită şi chiar irelevantă pentru viaţa cotidiană din ţări ca
Australia, ea are realmente utilitate în interiorul unui context particular bine delimitat. Suntem
tentaţi a spune că, prin natura sa, raţionarea definiţională este un fel de raţionare deductivă.
(Allen Matthew, Smart Thinking, Oxford University Press, New York, USA, London, UK,
Melbourne, AUS, 2006)
4. Clasificarea, după cum este în general înţeleasă, nu implică doar o singură repartizare
a obiectelor în grupuri separate, ci şi diviziuni ulterioare ale fiecărui grup în subgrupuri sau
subclase ş.a.m.d. Această schemă este familiară celor mai mulţi dintre noi, dacă nu din studiile
şcolare, atunci probabil din angajarea noastră în vechiul joc „Animale, Plante sau Minerale”,
mult mai frecvent numit „Cele Douăzeci de Întrebări”. Clasificarea este o trebuinţă universală.
Popoarele primitive erau obligate să clasifice rădăcinile şi seminţele ca fiind consumabile sau
otrăvitoare, animalele ca periculoase sau blânde şi celelalte triburi ca amici sau inamici. Toţi
oamenii tind să facă distincţii care sunt de importanţă practică pentru ei şi să le nege pe acelea
care nu joacă imediat un rol important în preocupările lor. Un fermier va clasifica grânele şi
legumele cu grijă şi cu amănunţime, dar el s-ar putea să califice florile drept „complicaţii
inutile”, în timp ce florarii care le comercializează le clasifică cu cea mai mare grijă, dar sunt
tentaţi să aşeze toate recoltele fermierului în categoria „produse”.
123
 Există două motive de bază care ne conduc la clasificarea lucrurilor. Unul este practic,
celălalt teoretic. Având numai trei sau patru cărţi, cel în cauză le-ar cunoaşte pe toate dintr-o
privire, astfel încât n-ar fi nevoie să le clasifice. În schimb, într-o bibliotecă în care sunt mii de
volume situaţia este diferită. Dacă aici cărţile n-ar fi clasificate, bibliotecarul s-ar putea să nu le
găsească pe cele de care ai nevoie, iar din punct de vedere practic colecţia bibliotecii ar fi
inutilă. Cu cât este mai mare numărul obiectelor, cu atât este mai mare nevoia de a le clasifica.
Aceasta iese în evidenţă cu deosebire în cazul bibliotecilor, muzeelor, caselor de discuri muzi-
cale de un fel sau altul.
Când luăm în considerare dezideratul teoretic al clasificării, este necesar să realizăm că
adoptarea unei anume clasificări sau a unei scheme alternative de clasificare nu este o chestiune
de felul adevărat sau fals. Obiectele pot fi descrise în moduri diferite, din diferite puncte de
vedere. Schema de clasificare adoptată depinde de scopurile sau interesele clasificatorului.
Cărţile, de exemplu, vor fi clasificate diferit de bibliotecar, de legătorul de cărţi şi de către un
bibliofil. Bibliotecarul le va clasifica în conformitate cu conţinutul sau subiectul lor, legătorul
de cărţi în raport cu felul în care sunt legate, iar bibliofilul în raport cu data tipăririi sau cu
raritatea lor. Prin urmare, posibilităţile de clasificare nu sunt limitate, desigur: cel care
împachetează căr-ţile le va împărţi în conformitate cu forma şi dimensiunea lor, iar persoanele
animate de alte in-terese le vor clasifica diferit, în raport cu interesele lor. (Irving M. Copi, Carl
Cohen, Introdu-ction to Logic, 11th ed., Pearson Education Inc., New Jersey, USA, 2002)
5. Clasificarea nu este prin ea însăşi o finalitate a cunoaşterii, ea este mai degrabă un in-
strument menit să ne ofere mai multe informaţii. Rezultatele clasificării trebuie să fie alese
având totdeauna în vedere faptul că sunt bine selectate doar în măsura în care ele sunt apte să ne
ofere un punct de plecare spre informaţii aflate dincolo de cele deja deţinute. A clasifica
cuvântul englezesc „probity” ca substantiv este informativ în ceea ce priveşte rolul său
lingvistic, dar calificându-l drept cuvânt alcătuit din şapte litere nu ne oferă nici o informaţie
suplimentară. O clasificare realizată astfel încât, prin gruparea pe care o face, rezultatele ei nu
reuşesc să ne ofere informaţii suplimentare va fi cu necesitate acuzată ca nespecifică, chiar dacă
ea este proiectată bine din toate celelalte privinţe. (Nicholas Rescher, Introduction to Logic, St.
Martin Press, New York, USA, 1964)
6. În pofida faptului că temperamentul a fost cea dintâi componentă a personalităţii care
s-a impus atenţiei, observaţiei şi evaluării, identificarea şi clasificarea tipurilor temperamentale
s-a dovedit a fi o problemă complicată şi controversată. Disputele au fost generate de
înţelegerea diferită, atât a naturii criteriilor de clasificare, cât şi a numărului de dimensiuni după
care trebuie făcută descrierea calitativă, modală a temperamentelor.
În ceea ce priveşte criteriile care, în decursul timpurilor, au stat la baza schemelor de
clasificare, ele pot fi împărţite în trei categorii: (a) criterii morfo-logice şi bioconstituţionale; (b)
criterii fiziologice; (c) criterii psihologice. La rândul său, criteriul legat de numărul
dimensiunilor după care se delimitează şi se identifică tipurile temperamentale, permite două
genuri de clasificări: (a) multi-dimensionale, care operează cu un număr mai mare de două
dimensiuni şi (b) binare sau dihotomice, care se limitează la doar două dimensiuni, de regulă,
polare sau antagonice. (Mihai Golu, Bazele Psihologiei Generale, Editura Universitară,
Bucureşti, 2002).
7. Obiectele similare sunt, de regulă, grupate în aceeaşi categorie. Această similaritate
poate fi fizică sau funcţională. De pildă, diverse tipuri de mere sunt grupate sub una şi aceeaşi
categorie, deoarece ele au caracteristici fizice sau perceptive asemănătoare: mărimea,
greutatea, culoarea sâmburilor, lungimea cozii etc. Elementele clasei „tacâmuri” nu sunt
asemănătoare sub aspect fizic, cât mai ales funcţional: îndeplinesc funcţii similare – de a ne
ajuta la servirea mesei. Ponderea pe care cele două tipuri de proprietăţi – fizice sau
funcţionale – o au în realizarea categorizării obiectelor este variabilă. În condiţiile în care
subiectul uman nu este presat de rezolvarea rapidă a unei probleme sau de realizarea unor
scopuri precise, categorizarea pe baza similarităţii fizice are întâietate asupra categorizării
124
funcţionale. De pildă, mergem în excursie, admirăm „copacii”, „florile”, „păsările”, grupând,
aşadar, obiectele din mediu pe baza caracteristicilor perceptive comune. Dacă
comportamentul uman are o intenţionalitate precisă şi imediată, dacă vizează satisfacerea unor
nevoi, rezolvarea unor probleme, caracteristicile funcţionale, similaritatea funcţională devine
principalul criteriu de categorizare. Reluând exemplul anterior, dacă în excursie ne propunem
să stabilim numărul de berze sau de iepuri dintr-o anumită zonă ori identificarea unei plante
medicinale, operăm cu alte tipuri de categorii decât cele menţionate anterior. Mediul este
acelaşi, dar categoriile pe care noi le stabilim sunt diferite. […] Orice categorie este inclusă
într-o reţea complexă, ierarhizată de categorii, cu categorii subordonate sau supraordonate. Să
presupunem că ne aflăm într-un loc aglomerat cu ochii închişi. Îi deschidem şi, brusc,
recunoaştem o mulţime de femei şi bărbaţi. Stimulii vizuali respectiv pot fi categorizaţi la fel
de corect ca fiind „oameni”, „bipezi”, „fiinţe”, „entităţi materiale” – dacă i-am include în
categorii supraordonate. Ei pot fi incluşi şi în categorii subordonate: ruşi sau români, femei
tinere sau bărbaţi tineri, elevi sau eleve de la o anumită şcoală, dintr-o anumită clasă, cu un
nume propriu etc. Din mulţimea de categorii, sub- şi supraordonate corespunzătoare unui
stimul, tindem să activăm numai categoriile cu un anumit nivel de generalitate, pentru a
realiza recunoaşterea sau memorarea. (Mircea Miclea, Psihologie Cognitivă, Polirom, Iaşi,
2003)

125
 XI. GÂNDIREA CRITICĂ ŞI PROPOZIŢIILE CATEGORICE

1. Istoria utilizării propoziţiilor categorice implicate în inferenţele imediate.

2. Principalele tipuri de propoziţii categorice.

3. Cuantorii propoziţiilor categorice şi varietatea lor.

4. Cuantori speciali şi cuantori standard.

4.1. Cuantori plurativi.
4.2. Cuantori restrictivi.
4.3. Cuantori standard.

5. Raporturi între valoarea de adevăr a propoziţiile categorice.

5.1. Raport de contrarietate.
5.2. Raport de subcontrarietate.
5.3. Raport de contradicţie.
5.4. Raport de subalternare.

6. Statutul extensional al termenilor din propoziţiile categorice.

126
 XI. GÂNDIREA CRITICĂ ŞI PROPOZIŢIILE CATEGORICE

Prezentarea raţionamentelor deductive directe cu propoziţii categorice presupune

discutarea următoarelor subiecte:
1. Propoziţiile categorice şi alcătuirea lor.
2. Problema cuantorilor din propoziţiile categorice
3. Raporturi logice între propoziţiile categorice.
4. Extensiunea termenilor din propoziţiile categorice.

Pentru a pricepe aceste idei de mai sus este necesară o cunoaştere temeinică a
informaţiilor conţinute în capitolele anterioare.

Rezolvarea şi explicarea temelor prezentate reclamă parcurgerea atentă şi înţelegerea

adecvată a paragrafelor aflate în acest capitol.
1. Istoria utilizării propoziţiilor categorice implicate în deducţii imediate
Propoziţiile categorice fac parte din raţionamentele deductive şi ele au fost descoperite
acum mai bine de 2000 de ani de către Aristotel (384-322 î.Hr.), considerat fondatorul logicii
ca teorie a argumentării. Cum s-a menţionat anterior, el a analizat aceste propoziţii şi şi-a
consemnat realizările sale într-o masivă lucrare numită de continuatorii săi „Organon” care
însemnă „instrument”. Propoziţiile categorice şi inferenţele imediate cu acest fel de propoziţii
au fost folosite de Aristotel pentru a verifica validitatea argumentelor deductive mediate,
numite „silogisme”.
Logicienii din Evul Mediu, care în marea lor majoritate se considerau aristotelicieni,
au propus patru formule şi patru vocale pentru propoziţiile categorice care îndeplinesc rolul de
premisă şi de concluzie într-o inferenţă deductivă imediată cu astfel de propoziţii, iar vocalele
şi formulele prin care ei au numit aceste propoziţii au făcut o veritabilă carieră. Mai ales vo-
calele aflate între subiectul şi predicatul logic al propoziţiilor categorice, ne spun care este ca-
litatea şi cantitatea fiecărei propoziţii categorice implicată în orice fel de inferenţă deductivă,
dar şi care este extensiunea fiecărui termen. Tocmai pe acest fond şi cu notaţiile respective, în
cele ce urmează ne vom opri asupra alcătuirii propoziţiilor categorice şi a raporturilor dintre
ele sub aspectul influenţării valorii de adevăr proprie unei propoziţii de către valoarea de
adevăr a altei propoziţii care are acelaşi subiect şi predicat logic.
2. Principalele tipuri de propoziţii categorice
În gândirea critică din psihologie şi în general în logica argumentării sunt acceptate
patru feluri standard de propoziţii categorice, mai exact, cele redate în următorul tabel în care
sunt înscrise, în coloane separate, numele fiecărei propoziţii categorice, structura şi formula
ei, ca şi simbolul fiecărei propoziţii categorice, toate consacrate încă de logica medievală16:
Denumirea Alcătuirea Formula Simbol
Universal afirmativă Toţi A sunt B AaB a
Particular afirmativă Unii A sunt B AiB i
Universal negativă Niciun A nu este B AeB e
Particular negativă Unii A nu sunt B AoB o

16
Se pare că logicienii medievali au folosit primele vocale din cuvintele latine „affirmo” şi „nego” pentru a
indica simbolic propoziţiile categorice.
127
 Menţionăm că formulele acestor propoziţii categorice şi simbolurile lor, prezentate în
ultimele două coloane ale tabelul, vor fi utilizate în continuare pentru exprimarea clară şi exa-
ctă a inferenţelor deductive imediate şi mediate cu propoziţii categorice, ca şi a raporturilor
dintre valorile acestor propoziţii. Înainte de aceasta, ne concentrăm însă asupra cuantorilor
diferiţi care apar direct ori indirect în alcătuirea oricărei propoziţii categorice.
3. Cuantorii propoziţiilor categorice şi varietatea lor
Apelând deseori formulele propoziţiilor categorice, precizăm că simbolurile din aceste
formule şi alte componente ale acestor propoziţii au dobândit încă din logica tradiţională
denumirile precizate în prima coloană a tabelului de mai, dar propoziţiile categorice
reprezentate de aceste expresii şi formule sunt standard, iar formulele, simbolurile şi
denumirile din tabel au fost preluate şi de gândirea critică în psihologie.
Astfel se spune că simbolul A din formulele aflate în coloana doi, indică subiectul
logic al unei propoziţii categorice, în timp ce B îndeplineşte rolul de predicat logic al
respectivei propoziţii. Exemplele de propoziţii categorice vor fi exprimate prin diferite
enunțuri declarative specifice limbii române. Pe lângă aceşti doi termeni, propoziţiile
categorice conţin obligatoriu şi operaţii logice, respectiv, afirmaţia corespunzătoare
apartenenţei însuşirilor din in-tensiunea predicatului logic la indivizii din extensiunea
subiectului logic sau negaţia care exprimă neapartenenţa respectivelor însuşiri la aceste
elemente individuale.
În plus, propoziţiile categorice standard mai conţin cuantorii, operaţii logice care apar
de regulă în faţa subiectului logic şi indică câţi indivizi din extensiunea lui A posedă sau nu
posedă însuşirea redată prin B. Astfel, cuantorii plasaţi în faţa subiectului logic şi ne spun da-
că afirmaţia sau negaţia predicatului logic vizează toţi indivizii aflaţi în extensiunea
subiectului logic ori numai o parte din ei. În cazul cuantorilor standard din tabelul de mai sus,
trebuie precizat că prezenţa cuantorului „unii” în propoziţiile categorice particulare, nu
înseamnă că ar exclude eventualitatea ca:
Toţi A să fie B sau aceea ca Nici un A nu este B
Cuantorul universal care prefaţează subiectul logic al propoziţiei categorice este redat
în manieră standard prin expresii lingvistice de felul „toţi”, „orice”, „fiecare” etc. în cazul
afirmativelor şi de „niciunul”, „niciuna” în cele negative. În schimb, cuantorul-standard din
propoziţiile particulare nu este redat în mod obişnuit prin „unii”, „unele” (după genul
gramatical al cuvântului care exprimă subiectul logic), ci prin expresia „există cel puţin un/o”,
atât în afirmative, cât şi în negative.
4. Cuantorii speciali şi cuantorii standard
Să reţinem totuşi că în formulările uzuale, se întâmplă des ca în structura unei
propoziţii categorice universale să nu apară niciunul din cuantorii-standard sau ca în faţa
subiectului logic al propoziţiei categorice particulare să apară un cuantor special cum ar fi:
4.1. Cuantorul plurativ, care este redat prin cuvinte ca „aproape toţi”, „aproape
niciunul”, „cei prezenţi/absenţi”, „mulţi”, „puţini” ş.a.
Asemenea cuantori speciali sunt oarecum fireşti în exprimarea obişnuită. Astfel,
printre o serie de cuantori nonstandard ar fi:
4.2. Cuantorii restrictivi, care sunt de felul numai unii sau de felul numai, amplasaţi de
regulă în faţa subiectului logic Întâlnim de pildă propoziţii categorice enunţate printr-o
construcţie lingvistică de forma
Numai unii A sunt B/Numai unii A nu sunt B

128
şi este clar că într-o formă specială au fost formulate propoziţii categorice particulare, care
pretind că propoziţiile categorice particulare şi spun că particulara opusă este falsă. În schimb,
dacă în faţa lui A apare doar „Numai”, enunţul respectiv admite automat două şi numai două
interpretări, respectiv:
Numai A este B
se transformă automat într-o propoziţie categorică universal afirmativă, dar în care termenii A
şi B şi-au schimbat reciproc rolul şi locul, ceea ce înseamnă că devine:
Toţi B sunt A
iar dacă enunţul este negativ, respectiv, el este de forma:
Numai A nu este B
atunci va exprima o propoziţie categorică universal negativă, cu rolul firesc pentru A şi B,
adică va corespunde unei propoziţii categorice universal negativă de forma:
Niciun A nu este B
De reţinut că în situaţia în care în exprimarea obişnuită a unei propoziţii universale nu
apare niciun fel de cuantor, subiectul ei logic este exprimat printr-un substantiv articulat. În
concluzie, din punctul de vedere al gândirii critice în psihologie fundamentată pe logica
argumentării, cuantorii plurativi şi cei restrictivi sunt reductibili la cei standard.
4.3. Cuantorii standard sunt reprezentaţi în coloanele tabelului propoziţiilor categorice
de bază ale căror denumiri sunt menţionate în tabelul din primul paragraf al acestui capitol. La
aceşti cuantori se reduc de fapt cuantorii plurativi sau cei restrictivi utilizaţi prioritar în
gândirea obişnuită. În acest fel, cuantorii-standard stau la baza analizei raporturilor logice
dintre propoziţiile categorice şi în analiza inferenţelor deductive în care sunt implicate
exclusiv asemenea propoziţii, indiferent dacă sunt menţionaţi sau nu. Mai precis, gândirea
critică în psihologie arată că cel care foloseşte în explicare sau în argumentare propoziţii
categorice exprimă propoziţiile categorice construite tacit cu un cuantor standard şi nu cu unul
special, iar analiza explicaţiei sau a argumentării sale presupune tacit o propoziţie categorică
obişnuită.
5. Raporturi între valoarea de adevăr a propoziţiilor categorice
Între propoziţiile categorice universale şi particulare există în general vorbind două
feluri de raporturi logice, care ne permit ca din valoarea de adevăr a unei propoziţii să inferăm
valoarea de adevăr a alteia. Astfel, între propoziţiile menţionate în tabel există, mai întâi, trei
feluri de raporturi de opoziţie.
5.1. Raportul de contrarietate
care există între propoziţiile categorice universale de calitate diferită, adică între AaB şi AeB,
şi este reglementat de principiul necontrarietăţii. Acest raport de opoziţie contrară permite să
deducem falsitatea unei propoziţii universale din adevărul celeilalte propoziţii categorice
universale, dar el nu exclude posibilitatea ca ambele propoziţii categorice universale să fie
false. Prin urmare, raportul de contrarietate dintre AaB şi AeB este un raport de opoziţie supus
explicit restricţiilor promovate de principiul necontrarietăţii.
5.2. Raportul de subcontrarietate
este supus indirect principiului necontrarietăţii, ca un fel de dual al acestuia. Raportul de
subcontrarietate există între propoziţiile categorice particulare AiB şi AoB, altfel spus, între
propoziţiile categorice particulare de calitate diferită. Acest raport de opoziţie ne permite să
susţinem că ambele particulare pot fi adevărate, dar ne interzice să susţinem că ele nu pot fi
ambele false. Prin urmare, propoziţiile particulare de calitate diferită sunt subcontrare şi acest
129
fapt ne permite să pretindem că cel puţin una din aceste propoziţii categorice este adevărată.
Cu alte cuvinte, raportul de opoziţie dintre propoziţiile categorice particulare ne permite să
susţinem că din falsitatea unei propoziţii categorice particulare nu este exclus să deducem
adevărul celeilalte particulare de calitate diferită.
5.3. Raportul de contradicţie
există între două perechi de propoziţii categorice, care formează un cuplu dintr-o propoziţie
categorică universală şi una particulară, care sunt de calitate diferită. Mai exact, raportul de
contradicţie dintre propoziţiile categorice există între AaB şi AoB, iar pe de altă parte, între
propoziţiile AeB şi AiB. Pentru fiecare pereche de propoziţii categorice de acest fel, raportul
de contradicţie permite două inferenţe sigure: din adevărul uneia din ele decurge automat
falsitatea celeilalte, iar din falsitatea uneia din ele decurge obligatoriu adevărul celeilalte.
Această situaţie se explică pe scurt prin faptul că raportul de contradicţie dintre propoziţiile
categorice menţionate este reglementat de restricţiile logice impuse de principiul terţului
exclus.
În sfârşit, între valorile de adevăr ale propoziţiilor categorice există şi un altfel de
raport logic care nu este un raport de opoziţie între propoziţiile categorice şi anume:
5.4. Raportul de subalternare
Acest raport există între propoziţiile categorice universale şi cele particulare de aceeași
calitate, adică între perechile formate din propoziţii categorice afirmative sau de cele negative
de cantitate diferită, adică formate dintr-o universală şi particulara corespunzătoare ei, cu
condiţia ca subiectul lor logic, respectiv A, să fie un termen nevid.
Prin urmare, raportul de subalternare ne permite două inferenţe deductive sigure
pentru fiecare pereche de propoziţii categorice: din adevărul universalei rezultă cert adevărul
particularei de aceeaşi calitate cu ea şi totodată, din falsitatea particularei rezultă cert falsitatea
propoziţiei universale de aceiaşi calitate cu ea. Pe scurt, cele patru raporturi dintre propoziţiile
categorice standard pot fi exprimate, în condiţiile specificate, printr-o schemă geometrică de
forma celei de mai jos, în care subalternarea este marcată printr-o săgeată.
Contrarietate
AaB AeB

Contradicţie

AiB AoB
Subcontrarietate
Schema grafică de mai sus, este cunoscută sub denumirea de „Pătrat Logic” şi a fost
inventată de Severinus Boethius (c.475-525), astfel încât se mai numeşte şi „pătratul lui
Boethius”. În această schemă sunt prezente toate felurile de raporturi logice dintre valoarea de
ade-văr a propoziţiilor categorice. Specificul acestor raporturi dintre cele patru tipuri standard
de propoziţii categorice constă în aceea că din valoarea de adevăr a unora din ele poate fi
stabilită cu certitudine valoarea de adevăr a altei propoziţii categorice sau a altor propoziţii
categorice, care au acelaşi subiect logic şi acelaşi predicat logic.
130
 Inferenţele deductive de acest fel nu sunt însă sigurele pentru orice fel de propoziţii
categorice. De pildă, din adevărul propoziţiei categorice particulare putem deriva cu
necesitate falsitatea propoziţiei categorice universale de calitate opusă şi invers, dar pe baza
adevărului propoziţiei particulare, după cum s-a precizat, nu putem stabili dacă propoziţia
categorică universală de aceeaşi calitate cu ea este tot adevărată ori este falsă.
Pe de altă parte, dintr-o anume propoziţie categorică utilizată ca premisă putem deriva
deductiv direct sau indirect o altă propoziţie categorică, iar pentru a opera corect o astfel de
inferenţă deductivă cu propoziţii categorice şi nu cu doar cu valoarea lor de adevăr este
obligatoriu să ţinem seama de extensiunea subiectului logic şi a predicatului logic din toate
felurile de propoziţii categorice.
6. Statul extensional al termenilor din propoziţiile categorice
Operaţiile logice din alcătuirea propoziţiilor categorice (cuantorii, afirmaţia şi negaţia)
influenţează extensiunea celor doi termeni care se află în alcătuirea propoziţiilor categorice. În
aceste condiţii, atât logica formală, cât şi gândirea critică în psihologie, când operează
deductiv doar cu propoziţii categorice sau cu valoarea lor de adevăr, trebuie să ţină seama de
problema extensiunii lor cunoscută ca prolema „distribuirii termenilor”. Extensiunea
termenilor propoziţiei categorice depinde de cuantorii şi de legătura dintre ei, adică de
afirmaţia sau negaţia prin care predicatul logic B se raportează la subiectul logic A şi de
cuantorul care vizea-ză extensiunea lui A.
Această restricţie este cunoscută încă din vremea lui Aristotel şi ea a fost prezentată
explicit şi de logicienii evului mediu. Astfel, cuantorii care apar în faţa subiectului logic
determină cantitatea propoziţiilor categorice, în timp ce calitatea unei propoziţii categorice
este determinată de afirmaţia sau negaţia prin care predicatul logic este legat sau despărţit de
subiectul logic al propoziţiei categorice. De altfel, orice fel de inferenţă deductivă cu
propoziţii categorice este obligată să ţină seama de extensiunea termenilor din premise pentru
a deduce corect concluzia sau, cu alte cuvinte, inferenţele deductive cu propoziţii categorice
ţin seama de distribuirea lui A şi B. Astfel, distribuirea subiectului logic ţine seama de
cuantorul care îl afectează după următoarele două reguli:
(1). Cuantorul universal face ca subiectul logic din propoziţia
categorică să fie termen distribuit
in schimb
(2). Cuantorul particular face ca subiectul logic din propoziţia
categorică să fie termen nedistribuit
Operaţiile logice de afirmare şi de negare, caracteristice şi ele oricărei propoziţii
categorice, vizează în schimb extensiunea predicatului ei logic:
(3). Predicatul logic al propoziţiei categorice afirmative
este termen nedistribuit
în timp ce:
(4). Predicatul logic al propoziţiilor categorice negative
este termen distribuit
Pe această bază, orice raţionament deductiv simplu sau complex cu propoziţii
categorice, trebuie să respecte următoarea restricţie, cunoscută drept regula distribuirii
termenilor, care se enunţă astfel:
Orice termen nedistribuit în premise nu este distribuit în concluzie
Această lege de raţionare decurge direct din principiul identităţii şi principiul raţiunii
suficiente şi se aplică în orice fel de inferenţă deductivă cu propoziţii categorice, cu excepţia
131
celor din pătratul logic unde deducţia vizează doar valoarea de adevăr a propoziţiilor
categorice.
Pentru a respecta distribuirea termenilor care are valoare numai în cazul conversiunii
şi în alte inferenţe deductive cu propoziţii categorice, cum ar fi silogismele, iată un tabel
explicativ legat de acest aspect al distribuirii termenilor, în care „+” spune că termenul este
dis-tribuit, iar „-” corespunde unui termen nedistribuit:
Tipul propoziţiei Formula Distribuirea termenilor
categorice propoziţiei Subiectul Predicatul
categorice
Universal afirmativă AaB + -
Particular afirmativă AiB - -
Universal negativă AeB + +
Particular negativă AoB - +
După cum se desprinde din acest tabel şi după cum s-a asertat (a se vedea regulile de
la (1) la (4) de imediat de mai sus), subiectul logic este termen distribuit doar în propoziţiile
categorice universale şi este termen nedistribuit în propoziţiile categorice particulare, iar
predicatul logic este termen distribuit exclusiv în propoziţiile categorice negative şi este
termen nedistribuit în propoziţiile categorice afirmative. În concluzie subliniem încă odată că
validi-tatea oricărei inferenţe deductive cu propoziţii categorice depinde vital de respectarea
regulii distribuirii termenilor, enunţată anterior.

Rezumat
1. Începuturile antice ale analizei propoziţiilor categorice şi amendamente aduse de lo-
gicienii evului mediu la tratarea lor în spirit aristotelic.
2. Cuantorii, afirmaţia şi negaţia ca operaţii logice în structura propoziţiilor categorice.
3. Cuantorii speciali în gândirea obişnuită şi reducerea lor la cuantorii obişnuiţi.
4. Dependenţa valorii de adevăr a anumitor propoziţii categorice de valoarea de adevăr
a altor propoziţii categorice.
5. Regula extensiunii subiectului şi a predicatului logic (a distribuirii termenilor) în
inferenţele deductive imediate cu propoziţii categorice.

Cuvinte importate
1. Afirmaţia.
2. Contradicţia propoziţiilor categorice.
3. Contrarietatea propoziţiilor categorice.
4. Cuantori plurativi.
5. Cuantori restrictivi.
6. Cuantori standard.
7. Formule ale propoziţiilor categorice.
8. Inferenţe imediate.
9. Logicieni medievali.
10. Legea distribuirii termenilor.
11. Negaţia.
12. Pătratul logic.
13. Propoziţii categorice afirmative.
14. Propoziţii categorice negative.
15. Propoziţii categorice particulare.

132
 16. Propoziţii particulare universale.
17. Predicat logic distribuit.
18. Predicat logic nedistribuit.
19. Simboluri.
20. Subalternă.
21. Subcontrară.
22. Subiect logic distribuit.
23. Subiect logic nedistribuit.

Ilustrări
Exemplul 1: Analizaţi tipul de propoziţie categorică redat de enunţul:
Mulţi tineri sunt angajaţi în diferite servicii permanente

Răspuns: Cuantorul „mulţi” aflat în alcătuirea acestui enunţ declarativ este de

fapt un cuantor plurativ, iar acest enunţ exprimă de fapt o propoziţie categorică particular
afirmativă de forma:
Unii tineri sunt angajaţi în servicii permanente
Exemplul 2: Să presupunem că propoziţia categorică redată de construcția lingvistică
Majoritatea plantelor nu sunt carnivore
este adevărată şi se pune problema ce anume rezultă din adevărul ei.

Răspuns: Propoziţia dată este de forma Unii A nu sunt B (AoB), întrucât

„majoritatea” nu înseamnă „toţi”, ci „unii”. Conform raporturilor de adevăr consemnate în
pătratul logic (al lui Boethius), din adevărul acestei propoziţii decurg următoarele:
(1). Propoziţia Toate plantele sunt carnivore, care este de forma AaB, este
neîndoielnic falsă;
(2). Valoarea de adevăr a propoziţiei Nicio plantă nu este carnivoră, care este de
forma AeB şi a propoziţiei Unele plante sunt carnivore, care este de forma AiB, este nesigură,
iar valoarea lor de adevăr nu poate fi stabilită sigur doar pe această bază.
Exemplul 3: Fie propoziţia categorică exprimată de enunţul declarativ:
Medicii psihiatrii tratează o mulţime de afecţiuni psihice.
Arătaţi care sunt termenii din propoziţia categorică exprimată de acest enunţ, care este
cuantorul prezent în această propoziţie şi apoi, dacă termenii respectivi sunt distribuiţi sau ne-
distribuiţi şi de ce fel este această propoziţie categorică

Răspuns:
(1). Termenii din alcătuirea acestei propoziţii sunt: A = medici psihiatrii şi B =
(specialişti care) tratează multe afecţiuni psihice;
(2). Cuantorul prezent aici tacit este cel universal, iar propoziţia dată este forma AaB;
(3). Termenul medici psihiatrii este distribuit (considerat în toată extensiunea sa), iar
termenul (specialişti care) tratează multe afecţiuni psihice este interpretat ca nedistribuit.

133
 Exerciţii şi probleme
I. Răspundeţi corect la următoarele întrebări:
(1). Ce raport există între o propoziţie categorică şi un enunţ declarativ?
(2). Care este autentic adevărată sau falsă, propoziţia categorică sau enunţul declarativ
prin care este exprimată?
(3). Care sunt propoziţiile categorice a căror valoare de adevăr se stabileşte exact dacă
se consideră că ar fi adevărată propoziţia Cărţile bune sunt cele mai citite, respectiv, dacă ea
ar fi falsă ?
(4). Există vreo diferenţă între contrarietatea şi contradicţia propoziţiilor categorice?
II. Fiind date următoarele exerciţii, căutaţi soluţia lor corectă.
1. Arătaţi care sunt propoziţiile categorice redate de mai jos, care este cuantorul aflat
în construcţia lor şi reformulaţi aceste propoziţii într-o formă standard:
(1). Numai metalele conduc electricitatea;
(2). Se întâmplă des ca eforturile noastre să fie zadarnice;
(3). Singur omul are capacitatea de a se îndoi de sine;
(4). Cei de faţă nu sunt studenţi;
(5). Calitatea de psiholog nu aparţine oricui;
(6). Numai proştii sunt lăudăroşi;
(7). Tinereţea este plină de speranţe;
(8). Câţiva psihologi sunt şahişti de performanţă;
(9). Doar unii psihologi au câte două facultăţi absolvite;
(19). Exclusiv cei bravi sunt echitabili;
(11). Mulţi oameni sunt neîndemânatici.
(12). După cum se ştie, doar oamenii sensibili sunt muzicali.
(13). Cine seamănă vânt, culege furtună.
(14). Nu toate adevărurile sunt evidente pentru oricine.
2. Fiind date enunţurile de mai jos, pentru fiecare propoziţie categorică exprimată de
ele, stabiliţi, după caz, subalterna, contradictoria, contrara şi subcontrara:
(1). Tuturor le plac desenele animate, nu doar copiilor.
(2). Există o seamă de actori capabili să interpreteze cu succes orice rol.
(3). Cine fuge după doi iepuri, nu prinde niciunul.
(4). Printre pictorii geniali din secolul al XV-lea, au existat sculptori remarcabili.
3. Arătaţi care din cuvintele sau expresiile din următoarele construcţii lingvistice
exprimă termeni ai următoarelor propoziţii categorice, funcţia logică a acelui termen şi dacă el
este un termen distribuit sau un termen nedistribuit:
(1). Cei care deţin funcţii executive sunt oameni inteligenţi.
(2). Nicio persoană aflată într-o funcţie executivă nu este inteligentă.
(3). Mulţi sportivi sunt persoane inteligente.
(4). Animalele cornute nu sunt carnivore.
(5). Diferite sortimente de uraniu nu sunt izotopi ai altui element radioactiv.
(6). O mulţime de naţiuni nu sunt războinice.
(7). Există o serie de martiri care nu sunt sfinţi.
(8). Printre cei care se retrag la bătrâneţe, există mulţi care au fost cascadori.
4. Indicaţi calitatea şi cantitatea următoarelor propoziţii categorice şi stabiliţi dacă
subiectul sau predicatul lor logic este termen distribuit sau nedistribuit:
(1). Unii candidaţi la alegerile prezidenţiale nu sunt agreaţi de alegători.
(2). Nu toţi care au murit în lagărele naziste erau vinovaţi de antinazism.
(3). Nicio militantă a mişcării feministe nu este om de afaceri.
(4). Mulţi din noii angajaţi refuză să devină lideri de sindicat.
(5). O parte importantă din recentele reglementări au o motivaţie politică.
134
 (6). Nu toţi recent angajaţii în complexele industrial-militare sunt persoane violente.
(7) Destule pesticide agricole inventate ad-hoc de persoane obişnuite nu servesc nevoii
de hrană sănătoasă.
(8). Elementele chimice instabile n-au fost descoperite accidental.
III. Stabiliţi ideile redate de autorii lor în fragmentele de mai jos:
1. Rezumăm aceste observaţii asupra distribuirii termenilor după cum urmează: în
propoziţiile categorice universale, indiferent dacă sunt afirmative sau negative, termenul ce
îndeplineşte rolul de subiect logic este distribuit, în timp ce propoziţiile particulare,
deopotrivă cele afirmative şi cele negative, conţin ca subiect logic un termen nedistribuit. În
acest fel, cantitatea oricărei propoziţii categorice standard determină starea subiectului logic
de a fi distribuit sau nedistribuit. În propoziţiile categorice afirmative, indiferent dacă sunt
universale sau particulare, termenul care are rolul de predicat logic este nedistribuit, în timp
ce în propoziţiile categorice negative, atât în cele universale, cât şi în cele particulare,
predicatul logic este distribuit. În aceste condiţii, calitatea propoziţiilor categorice standard
este acea care determină distribuirea sau nedistribuirea predicatului lor logic. Următoarea
diagramă rezumă această informaţie şi ea poate fi folositoare în a ajuta pe cineva să-şi
amintească în ce fel de propoziţii există termeni distribuiţi sau nu:
Subiect distribuit

Predicat A: Toţi S sunt P E: Nici un S nu este P Predicat

nedistribuit distribuit
I: Unii S sunt P O: Unii S nu sunt P
Subiect nedistribuit
(Acest text şi schema distribuirii subiectului şi a predicatului logic din propoziţiile categorice
este preluat din: Irving M. Copi, Carl Cohen, Introduction to Logic, 11th. Edition, Pearson
Education Inc., 2002, New Jersey USA).
2. Cele dintâi relaţii inter-propoziţionale care au atras atenţia au fost relaţiile de
opoziţie analizate de însuşi Aristotel şi apoi sistematizate în antichitate de Apuleius (125-180)
şi în evul mediu de Boethius (480-524) sub forma renumitului pătrat logic al opoziţiei
propoziţiilor (sau Pătratul lui Boethius). […] Propoziţiile A faţă de O şi E faţă de I sunt în
raport de contradicţie: ele nu pot fi adevărate şi nici false în acelaşi timp. Propoziţiile A şi E
stau în raport de con-trarietate: ele nu pot fi adevărate în acelaşi timp, dar pot fi false
simultan. Pro-poziţiile I şi O se află în raport de subcontrarietate: ele nu pot fi false conco-
mitent, dar pot fi adevărate în acelaşi timp. Propoziţiile A faţă de I şi E faţă de O sunt în
raport de subalternare: nu se poate ca universale (A sau E) să fie adevărată şi particulara (I
ori O) să fie falsă şi totodată, nu se poate ca particulara să fie falsă şi universala să fie
adevărată în acelaşi timp. (Petre Botezatu, Introducere în Logică, I, 1994, Graphix, Iaşi)
3. Termenii care apar în propoziţiile categorice sunt sau distribuiţi sau nedistribuiţi.
Astfel, sau propoziţia spune ceva despre fiecare membru al clasei desemnată de termen sau nu
spune. Două din formele standard ale propoziţiilor categorice conţin un singur termen
distribuit, iar una din ele are doi termeni distribuiţi. Conform figurii 15, în propoziţia
categorică de tip A este distribuit subiectul logic, în propoziţia categorică de tip O este
distribuit predicatul, în propoziţia de tip E sunt distribuiţi ambii termeni, iar în propoziţia
categorică de tip I nu este distribuit niciunul din termeni. (Brook N. Moore, Richard Parker,
Critical Thinking, McGraw Hill Inc. New York, 2004).
4. Cele patru feluri în care propoziţiile categorice sunt „opuse” – drept contradictorii,
contrare, subcontrare şi ca sub- sau supra-alterne – sunt repre-zentate printr-o diagramă
importantă şi larg folosită, numită „Pătratul Opoziţiilor”. Despre relaţiile diagramate în acest
pătrat se consideră că ele oferă o bază logică pentru validarea anumitor forme elementare de
135
argumentare. Acest aspect poate fi de îndată înţeles, dacă vom diferenţia, în mod uzual, între
inferenţe imediate şi inferenţe mediate.
Orice inferenţă reprezintă derivarea unei concluzii din una sau mai multe premise. În
situaţiile în care concluzia este derivată dintr-o singură premisă, în derivare nu există nici un
fel de mediere, iar despre o inferenţa în cauză se spune că este imediată. Un important număr
de inferenţe imediate extrem de folositoare sunt gata a fi obţinute pe baza informaţiilor
conţinute de Pătratul Opoziţiilor.
Iată câteva exemple. Dacă este luată ca premisă o propoziţie categorică de tip A,
atunci, în conformitate cu Pătratul Opoziţiilor, putem infera valid că propoziţia O este falsă
(asta înseamnă că O are exact acelaşi subiect şi acelaşi predicat logic ca propoziţia A).
Suplimentar, din aceeaşi premisă se poate infera imediat că propoziţia categorică I
corespunzătoare este adevărată. Desigur, din adevărul propoziţiei I nu decurge valid adevărul
propoziţiei A corespunzătoare ei, dar decurge într-adevăr falsitatea contradictoriei sale,
respectiv falsitatea lui E. Tradiţionalul Pătrat al Opoziţiilor oferă o bază pentru un număr
considerabil de astfel de inferenţe imediate. Fiind dat adevărul sau falsitatea oricăreia din
propoziţiile categorice standard, poate fi imediat inferat adevărul sau falsitatea altora. (Irving
M. Copi, Carl Cohen, Introduction to Logic, 11th ed., Pearson Education, Inc., New Jersey,
USA, 2002)

136
 XII. GÂNDIREA CRITICĂ DESPRE INFERENŢELE DEDUCTIVE
IMEDIATE CU PROPOZIŢII CATEGORICE

1. Conversiunea propoziţiilor categorice.

1.1. Conversiune prin accident.

1.2. Conversiunea simplă.

1.3. Propoziţii categorice neconvertibile.

2. Obversiunea propoziţiilor categorice.

3. Folosirea succesivă a conversiunii şi obversiunii.

4. Concluzii asupra inferenţelor imediate.

137
 XI. GÂNDIREA CRITICĂ DESPRE INFERENŢELE DEDUCTIVE
IMEDIATE CU PROPOZIŢII CATEGORICE

În prezentul capitol, vom analiza prioritar următoarele idei:

1. Specificul inferenţelor deductive imediate.
2. Principalele tipuri de argumente imediate şi rolul lor în raţionare.
3. Tipuri de raţionamente deductive imediate.
4. Folosirea combinată a inferenţelor deductive imediate.

Pentru a expune aceste idei şi pentru înţelegerea lor corectă este necesară o
cunoaştere temeinică a informaţiilor conţinute în capitolul anterior, în special problema
distribuirii termenilor.

Teoria aferentă acestui capitol este repartizată în paragrafe distincte, care trebuie citite
şi înţelese în ordinea prezentării lor.
1. Conversiunea propoziţiilor categorice
Conversiunea propoziţiilor categorice este inferenţa deductivă imediată care schimbă
între ei rolul logic al lui A şi B din premisă, pentru a deriva concluzia. Corectitudinea logică
(validitatea) a acestui argument deductiv simplu depinde vital de extensiunea termenilor,
aspect de care gândirea critică din psihologie ţine seama în evaluarea inferenţelor deductive
prin conversiune. Deci, trebuie reţinut că într-o conversiune corectă adevărul premisei impune
ade-vărul concluziei doar dacă subiectul şi predicatul ei logic nu au depăşit extensiunea avută
de aceşti termeni în premisa conversiunii.
Cu alte cuvinte, conversiunea propoziţiilor categorice presupune ca dintr-o premisă de
forma A – B să fie derivată deductiv o concluzie de forma B – A, iar corectitudinea ei logică
depinde de faptul că termenii concluziei nu au o extensiune mai mare decât au avut-o în
premisă. În consecinţă, în cazul propoziţiilor categorice considerate în totalitatea lor există
doar două feluri de conversiune simplă sau prin accident. Astfel că propoziţiile universal
afirmative produc prin conversiune numai o concluzie particular afirmativă, iar convertirea lor
este corectă din punctul de vedere al gândirii critice în psihologie doar dacă este:
1.1. Conversiune prin accident
Ca atare, dacă premisa ar fi o propoziţie categorică universal afirmativă de tipul AaB,
prin conversiune, concluzia este exclusiv propoziţie categorică particular afirmativă de forma
BiA sau cu alte cuvinte, AaB se converteşte prin accident într-o propoziţie de forma BiA.
Acest fapt se explică în felul următor: în premisă, ca predicat de afirmativă, B a fost termen
nedistribuit şi, ca atare, el nu poate deveni termen distribuit, ca subiect logic în concluzia con-
versiunii, conform legii deductive a distribuirii termenilor.
Pe de altă parte, premisele care sunt propoziţii categorice universal negative produc
prin conversiune tot o propoziţie universal negativă şi deci, folosind formule consacrate, orice
propoziţie AeB se converteşte într-o propoziţie categorică universală de forma BeA. Prin
urmare, în situaţia că premisa este universal negativă în cazul ei este posibilă o
1.2. Conversiune simplă
Explicaţia este simplă: deoarece în premisă ambii termeni sunt distribuiţi ei pot fi şi în
concluzia conversiunii tot termeni distribuiţi. Regula distribuirii termenilor este respectată şi

138
în situaţia conversiunii propoziţiei categorice particular afirmative unde ambii termeni sunt
nedistribuiţi, iar propoziţiile particular afirmative de forma AiB se convertesc tot simplu în
propoziţii BiA, întrucât nici în cazul lor nu poate fi vorba de vreo extensiune nepermisă a
termenilor. Acestea sunt singurele feluri de conversiune acceptate fără echivoc de gândirea
critică în psihologie care se bazează pe noua logică a argumentării umane.
Să reţinem totuşi că în cazul anumitor propoziţii categorice universal afirmative, în
care A şi B ar fi termeni identici intensional şi extensional, există posibilitatea convertirii lor
tot în universal afirmative, dar acest fapt se bazează pe interpretarea concretă a termenilor şi
nu pe structura acestor propoziţii categorice. Desigur, uneori două propoziţiile categorice
universal afirmative au termeni identici, dar conversiunea lor nu este realizată pe baza regulii
ex-tensiunii termenilor, ci pe fondul conţinutului expresiilor din premisă ce corespund
termenilor care au rolul de subiect şi de predicat logic. De pildă, dacă premisa este o
propoziţie categorică în care termenii ei sunt în raport de identitate, ca în următoarea
propoziţie categorică:
Reprezentarea conceptuală este reprezentare categorială
în care A = „reprezentare conceptuală”, iar B = „reprezentare categorială”, ea poate produce
prin conversiune o concluzie în care spune că:
Reprezentarea categorială este reprezentare conceptuală
pentru că A şi B sunt consideraţi termeni cu extensiuni şi intensiuni identice. Cuvintele
„conceptual” şi „categorial” sunt folosite însă şi în alte domenii cu înţelesuri diferite de cel dat
lor de psihologi, în care termenii redaţi de aceste cuvinte s-ar putea să nu fie identici.
Faptul că propoziţiile categorice particular negative nu pot fi convertite în nici un fel
se explică relativ simplu tot prin distribuirea termenilor. Eventuala conversiune a acestor
propoziţii categorice ar încălca regula obligatorie pentru orice fel de argument deductiv corect
cu propoziţii categorice, adică ar face ca subiectul logic nedistribuit în premisă să devină în
concluzie predicat distribuit. Se va susţine, prin urmare, că propoziţiile de forma AoB ar
încălca prin conversiune regula distribuirii termenilor în inferenţele deductive cu propoziţii
categorice. Deci, putem susţine că există propoziţii categorice negative sunt:
1.3. Propoziţii categorice neconvertibile
Într-adevăr, propoziţiile particular negative care sunt de forma AoB nu se convertesc,
întrucât eventuala lor conversiune ar încălca legea extensiunii termenilor. Un aspect legat de
conversiunea eronată a propoziţiilor categorice particular negative este pus în lumină de gân-
direa critică în psihologie, pe baza diferenţei dintre o raţionare spontană şi una în cunoştinţă
de cauză cu astfel de inferenţe deductive imediate. Într-adevăr, din propoziţia categorică
particular negativă adevărată:
Unii tineri nu poartă cămaşă albastră
unii desprind ideea că se poate infera propoziţia adevărată
Unii purtători de cămaşă albastră nu sunt tineri
dar ea este independentă de propoziţia anterioară, chiar dacă conţine în mare aceleaşi cuvinte.
Mai precis, nu se poate pretinde că a doua propoziţie particula negativă a fost derivată
prin conversiune din propoziţia categorică anterioară ei şi de aceea ea este adevărată.
Raţionarea obişnuită greşeşte fundamental pentru că termenul tineri din presupusa premisă
este nedistribuit ca subiect logic de particulară, dar a devenit în pretinsa concluzie termen
distribuit, în calitate de predicat de negativă. Nu negăm totuşi faptul că ambele propoziţii
categorice sunt adevărate, ci acela că niciuna din ele nu poate fi derivată din cealaltă prin
conversiune, iar la o analiză mai atentă se poate spune că premisa şi concluzia conversiunii se

139
referă la situaţii diferite. În concluzie, conversiunea de orice fel a particularei negative este
total greşită.
2. Obversiunea propoziţiilor categorice
Cea de a doua inferenţă imediată cu propoziţii categorice se realizează prin efectuarea
a două transformări simultane asupra premisei din care este derivată deductiv concluzia, fără a
modifica funcţia şi locul subiectului şi a predicatului logic din premisă. Mai exact, cele două
transformări aplicate simultan asupra premisei fac ca ea să fie absolut identică ca înţeles cu
concluzia obversiunii. Astfel, mai întâi, este inversată calitatea premisei, adică o propoziţie
categorică afirmativă va fi transformată într-o negativă sau o propoziţie negativă va fi
transformată într-o propoziţie afirmativă, iar apoi, deci în al doilea rând, predicatul logic al
premisei este înlocuit în concluzie de opus lui, considerat negaţia lui.
De reţinut că obversiunea nu afectează sub niciun aspect ordinea lui A şi B sau funcţia
lor logică din propoziţia categorică folosită ca premisă. Drept urmare, aplicarea obversiunii se
va face după următorul model, în care din premisa adevărată
Efectul cinetic este impresia mişcării unui punct fix
poate fi derivată valid prin obversiune concluzia tot adevărată:
Efectul cinetic nu este impresia mişcării unui punct mobil
În exemplul de obversiune considerat, premisa a fost afirmativă, iar predicatul ei logic
a fost redat prin termenul impresia mişcării unui punct fix. În aceste condiţii, prin obversiune
s-a derivat concluzia care este de fapt o propoziţie categorică negativă şi are ca predicat logic
opusul predicatului premisei: impresia mişcării unui punct mobil. Se poate deci observa, că
această concluzie negativă ne spune într-o manieră oarecum diferită tocmai ceea ce ne-a spus
premisa categorică afirmativă din care ea a fost derivată.
Prin urmare, obversiunea propoziţiilor categorice nu modifică extensiunea termenilor
propoziţiei categorice, iar concluzia conservă înţelesul premisei din care a fost derivată, dar îl
exprimă printr-o altă construcţie lingvistică sau logică. Ca atare, oricare din cele patru tipuri
fundamentale de propoziţii categorice poate fi supusă obversiunii. În consecinţă, pentru a
exprima cât mai simplu şi mai precis această a doua inferenţă imediată cu propoziţii
categorice, să ne reamintim că prin semnul „” am indicat negaţia logică (a se vedea
principiul terţului exclus). În această situaţie, sunt posibile patru feluri de obversiune a
propoziţiilor categorice.
2.1. Propoziţiile de forma AaB produc o concluzie de forma AeB.
deci, propoziţiile categorice universal afirmative produc prin obversiune o propoziţie
categorică universal negativă.
La rândul lor, propoziţiilor categorice particular afirmative produc prin obversiune o
concluzie de forma unei particular negative sau:
2.2. Propoziţiile categorice AiB, duc concluzii de forma AoB.
Propoziţiile categorice universal negative produc prin obversiune, la rândul lor, o
propoziţie universal afirmativă cu predicatul logic schimbat, respectiv,
2.3. Dintr-o premisă AeB este derivată o concluzie AaB.
În sfârşit, propoziţiile categorice particular negative produc prin obversiune o
concluzie particular afirmativă cu predicat logic opus, adică:
2.4. Premisele de forma AoB, produc concluzii de forma AiB
Dacă luăm în considerare înţelesul concluziei obversiunii, ea este o propoziţie
categorică în care se spune exact cu alte cuvinte ceea ce spunea premisa din care a fost
140
derivată. Faptul cel mai interesant este acela că deseori în argumentarea umană aceste două
inferenţe imediate, conversiunea şi obversiunea propoziţiilor categorice, se combină de multe
ori ducând astfel la concluzii despre care este uneori greu de stabilit premisa iniţială din care a
fost derivată ultima concluzie. În acelaşi timp, după cum s-a susţinut, chiar Aristotel a iniţiat
folosirea conversiunii şi a obversiunii, uneori combinate cu demonstraţia prin reducere la
absurd, pentru a dovedi validitatea argumentelor silogistice, iar logicienii medievali
preocupaţi de acelaşi aspect au arătat că aceste inferenţe deductive simple pot fi combinate
una cu cealaltă şi încă în mod repetat, astfel încât, pentru un om nespecializat în gândirea
critică şi nici măcar în logica uzuală este de-a dreptul dificil să priceapă că s-a ajuns în final la
o propoziţie categorică care a fost derivată dintr-o altă propoziţie categorică iniţială.
3. Folosirea succesivă a conversiunii şi a obversiunii
Deseori, în susţinerea de idei, cei care le promovează nu le formulează direct, ci într-o
formă specială a ideii iniţiale, la care s-a ajuns prin repetări alternative de obversiunii şi
conversiunii a acesteia. Această manieră de a raţiona nu este determinată exclusiv de dorinţa
de s prezenta în alt fel propoziţiile respective, ci şi de faptul că, aşa cum am văzut, anumite
propoziţii categorice nu pot fi convertite în nici un fel. Am avut un exemplu edificator în
următoa-
rea propoziţie categorică:
Unii tineri nu poartă cămaşă albastră
invocat anterior. Am precizat atunci că propoziţiile categorice particular negative nu pot fi
convertite, întrucât aparenta lor conversă este independentă de propoziţia iniţială din care ar fi
fost derivată.
Am constat ulterior că orice propoziţie particulară negativă poate fi în schimb obver-
tită şi deci, din această propoziţie particular negativă considerată ca premisă, poate fi derivată
concluzia de forma:
Unii tineri poartă cămăşi nealbastre
care este propoziţie particula afirmativă în care predicatul logic iniţial redat de termenul
cămașă albastră a fost înlocuit de termenul cămaşă nealbatră, dar subiectul logic a rămas
acelaşi în ambele propoziţii. Între termenii corespunzători predicatelor logice din ultimele
două propoziţii categorice – cămaşă albastră şi cămaşă nealbastră – există cel puţin un raport
de contrarietate şi, ca atare, afirmarea unuia dintre ei presupune cu necesitate negarea
celuilalt. Drept urmare, rezultă că termenul cămaşă nealbastră este negaţia termenului
cămaşă albastră. Cu toate acestea, aşa cum de altfel s-a susţinut, ultimele două propoziţii au
acelaşi înţeles.
Pe de altă parte, cea de a doua propoziţie, este particular afirmativă şi deci, ea suportă
o conversiune simplă, ceea ce înseamnă că din ea poate fi dedusă cu deplină necesitate urmă-
toarea propoziţie particula afirmativă:
Unii purtători de cămăşi nealbastre sunt tineri
Astfel, dacă redăm deducţia prin obversiune a celei de a doua propoziţii categorice din prima
şi deducţia prin conversiune simplă a celei de a treia din a doua putem utiliza în acest lanţ de-
ductiv formulele acestor propoziţii categorice particulare, fapt practicat şi de gândirea critică
în genere, nu doar de cea din psihologie.
Prin urmare, putem pretinde că din formula AoB, care corespunde primei propoziţii de
aici (Unii tineri nu poartă cămaşă albastră), rezultă prin obversiune expresia A i B, iar din
aceasta obţinem prin conversiune simplă formula B i A, dar mai putem face încă un singur
pas deductiv şi putem deriva printr-o nouă obversiune formula B o A, care ne spune că:
Unele persoane care nu poartă cămăşi albastre nu sunt netinere
141
Să notăm că toate aceste propoziţii derivate prin obversiuni şi conversiuni repetate din pro-
poziţia categorică particular negativă iniţială sunt echivalente cu propoziţia iniţială, în
accepţia că toate propoziţiile categorice spun exact acelaşi lucru, dar în mod diferit.
Ceea ce este interesant de reţinut, este că gândirea critică în general, nu numai în cea
din psihologie, fapt preluat din logica aristotelică şi tratat pe larg de logicienii medievali, este
acela că această succesiune de obversiuni şi conversiuni repetate nu poate fi folosită în cazul
oricărei propoziţii categorice în ordinea folosită mai sus. De pildă, dacă propoziţia iniţială ar
fi de forma:
Unii tineri poartă cămaşă albastră
care este o particula afirmativă, iar ei îi aplicăm mai întâi o obversiune, din ea deducem
imediat propoziţia particulară:
Unii tineri nu poartă cămăşi nealbastre
care este o particular negativă ce ar trebui în continuare convertită, însă propoziţiile categorice
particular negative nu pot fi convertite, fapt arătat anterior.
Prin urmare, adoptăm o altă ordine şi mai întâi convertim propoziţia particular
afirmativă dată. Ca atare, obţinem pentru început propoziţia:
Unii purtători de cămaşă albastră sunt tineri
iar din ea, prin obversiune, obţinem concluzia deductivă:
Unii purtători de cămaşă albastră nu sunt netineri
care este o propoziţie particular negativă care ar trebui în continuare convertită, dar ştim din
cele anterioare că propoziţiile particular negative nu pot fi convertite, datorită faptului că în
orice inferenţă deductivă cu propoziţii categorice trebuie să respectăm restricţiile impuse de
legea distribuirii termenilor, ceea ce înseamnă că deducţia imediată se blochează aici.
Această situaţie este în mare parte diferită în cazul în care premisa iniţială este o
propoziţie categorică universală. De exemplu, să presupunem că premisa iniţială ar fi
următoarea propoziţie universal afirmativă:
Toţi tinerii poartă cămăşi albastre
Prin obversiune, din această premisă obţinem o concluzie de forma unei universal negative de
forma:
Niciun tânăr nu poartă cămaşă nealbastră
din care se obţine printr-o conversiune simplă tot o propoziţie universal negativă, dar de
forma:
Niciun purtător de cămaşă nealbastră nu este tânăr
iar din ea, deducem imediat tot printr-o nouă obversiune propoziţia universal afirmativă:
Toţi purtătorii de cămaşă nealbastră sunt netineri
Să reţinem că toate propoziţiile universale derivate până acum sunt identice ca înţeles
cu premisa iniţială de la care s-a pornit, dar dacă continuăm cu o nouă conversiune vom
obţine corect numai o concluzie particular afirmativă şi anume:
Unii netineri sunt putători de cămaşă nealbastră
care nu mai poate fi identică ca înţeles cu niciuna din propoziţiile categorice universale ante-
rioare ei.
Desigur, şirul inferenţelor deductive imediate cu propoziţii categorice universale poate
fi şi altul numai dacă premisa de la care se porneşte este o universal negativă şi inversăm
ordinea obversiunii şi a conversiunii, dar şirul acestor inferenţe deductive imediate şi al

142
echiva-lenţelor dintre premise şi concluzii se va bloca în clipa în care ajungem la o concluzie
care es-te propoziţie categorică particulară.
4. Concluzii asupra inferenţelor imediate
După cum s-a văzut din combinarea repetată a conversiunii cu obversiunea propoziţii
lor categorice, există o diferenţă importantă între premisa şi concluzia acestor inferenţe
deductive imediate. Acest fapt are o importanţă deosebită pentru raţionare, în special legată de
folo-sirea independentă sau împreună cu obversiunea, a conversiunii prin accident a
propoziţiilor categorice. Mai exact, din premisa conversiunii prin accident rezultă pe deplin
valid (logic co-rect) din concluzia ei, dar relaţia inversă nu mai poate fi susţinută, deoarece
concluzia conversiunii prin accident nu rezultă corect din premisa din care ea a fost obţinută.
În privinţa conversiunii simple aplicată propoziţiilor categorice particular afirmative şi
a celor universal negative, premisa şi concluzia acestui fel de conversiune pot fi derivate una
din cealaltă şi se poate spune că premisa şi concluzia conversiunii simple spun cu cuvinte
diferite exact acelaşi lucru. Spre deosebire de conversiunea propoziţiilor categorice în general,
obversiunea lor se aplică la toate tipurile de propoziţii categorice, iar în situaţia obversiunii
există totdeauna un raport de identitate de înţeles, nu însă şi de formă, între premisa şi
concluzia obversiunii, ca de altfel şi în cazul conversiunii simple. În această situaţie, premisa
şi concluzia unei inferenţe imediate cu propoziţii categorice nu spune decât cu alte cuvinte
ceea ce a spus cealaltă. Acest lucru, după cum s-a văzut, se aplică aidoma şi în şirul de
conversiuni şi obversiuni prezentate în paragraful anterior. Cu alte cuvinte, atunci când în
şirul acestor inferenţe imediate urmează o conversiune prin accident, concluzia şi premisa nu
mai sunt propoziţii categorice care spun exact acelaşi lucru cu expresii lingvistice diferite.
Drept urmare, în utilizarea acestor inferenţe deductive imediate pentru probarea validităţii
silogismelor este obligatoriu să ţinem seama de aceste deosebiri între convertirea propoziţiilor
categorice.

Rezumat
1.După raportul dintre premisă şi concluzie, conversiunea propoziţiilor categorice este
de două feluri.
2. Excepţii de la regula conversiunii propoziţie universale bazate pe conţinutul
propoziţiilor categorice implicate în conversiune.
3. Inconvertibilitatea propoziţiilor particular negative şi legea distribuirii termenilor.
4. Obversiunea propoziţiilor categoric şi schimbarea statului termenilor din
componenţa premisei.
5. Alternanţa şi repetarea conversiunii şi a obversiunii unor propoziţii categorice.

Cuvinte importante
1. Conversiune prin accident.
2. Conversiune simplă.
3. Neconvertibilitate.
4. Obversiune.
5. Inferenţelor imediate combinate.
6. Premisa şi concluzia inferenţelor imediate.

Ilustrări

143
 Exemplu 1: Poate fi convertită simplu propoziţia categorică exprimată prin enunţul:
„Triunghiurile echilaterale au toate laturile egale”

Rezolvare: Acest enunţ redă o propoziţie categorică universal afirmativă, în

care termenii triunghiuri echilaterale şi triunghiuri cu toate laturile egale sunt în geometria
clasică termei identici ca extensiune şi parţial ca intensiune. Deci, conversiunea simplă a
acestei propoziţii este realizată pe baza interpretării termenilor triunghiuri echilaterale şi
triunghiuri cu toate laturile egale şi nu pe fondul proprietăţilor conversiunii propoziţiilor
categorice universal afirmative, care formal este o conversiune prin accident.
Exemplul 2: Indicaţi răspunsul corect la întrebarea: „Bacteriile sunt animale sau
plante?”

Răspuns: Bacteriile sunt organisme microscopice vegetale, iar „bacterie” este

un cuvânt care provine în română din limba franceză (Conf. Dicţionarului Explicativ al
Limbii Române). Prin urmare, bacteriile sunt plante microscopice, dar nu se poate susţine că
toate plantele microscopice sunt bacterii.
Exerciţii şi probleme
I. Analizaţi Inferenţele deductive imediate cu propoziţii categorice de mai jos:
1. Stabiliţi care este valoarea de adevăr a propoziţiilor care derivă prin conversiune şi
obversiune din propoziţia Cărţile bune sunt cele mai citite.
2. Fiind date următoarele propoziţii categorice, stabiliţi pentru fiecare în parte, după
caz, ce rezultă din ele printr-o singură conversiune sau obversiune:
(1). Tuturor le plac, nu numai copiilor, desenele animate.
(2). Actorii interpretează multe roluri diferite în piesele de teatru.
(3). Cine fuge după doi iepuri, nu prinde niciunul.
(4). Printre mulţi sculptori renumiţi au existat pictori de geniu.
(5). Numai metalele conduc electricitatea;
(6). Se întâmplă des ca eforturile noastre să fie zadarnice;
(7). Singur omul are capacitatea de a se îndoi de sine;
(8). Cei de faţă nu sunt studenţi;
(9). Calitatea de psiholog nu aparţine oricui;
(10). Numai proştii sunt lăudăroşi;
(11). Tinereţea este plină de speranţe;
(12). Câţiva psihologi sunt şahişti de performanţă;
(13). Doar unii psihologi au câte două facultăţi absolvite;
(14). Exclusiv cei bravi sunt echitabili;
(15). Mulţi oameni sunt neîndemânatici.
3. Formaţi toate perechile posibile din propoziţiile de mai jos şi stabiliţi raporturile
logice dintre ele, iar apoi, verificaţi dacă vreuna din ele poate fi dedusă direct din cealaltă:
(1). Orice acţiune inumană este nejustificabilă;
(2). Orice acţiune nejustificabilă este inumană;
(3). Unele acţiuni nejustificabile nu sunt inumane;
(4). Nicio acţiune justificabilă nu este inumană;
(5). Unele acţiuni inumane nu sunt nejustificabile;
(6). Acţiunile care nu sunt inumane nu sunt justificabile;
(7). Există acţiuni justificabile care sunt inumane.
4. Să presupunem că propoziţia categorică Nimeni nu se naşte învăţat este adevărată.
Determinaţi ce decurge din ele prin conversiune şi obversiune repetată.
144
 5. Fiind date următoarele propoziţii categorice, stabiliţi pentru fiecare în parte, după
caz, ce rezultă din ele printr-o singură conversiune sau obversiune:
(1). Tuturor le plac, nu numai copiilor, desenele animate.
(2). Actorii interpretează multe roluri diferite în piesele de teatru.
(3). Cine fuge după doi iepuri, nu prinde niciunul.
(4). Printre mulţi sculptori renumiţi au existat pictori de geniu.
6. Examinaţi validitatea (corectitudinea logică) următoarelor inferenţe deductive
imediate:
(1). Dacă o hotărâre nedreaptă intră în contradicţie cu principiile morale, atunci o
hotărâre dreaptă concordă cu aceste principii;
(2). Dacă toţi oamenii bogaţi sunt generoşi, reiese că oamenii săraci sunt zgârciţi;
(3). Din moment ce dilatarea metalelor este urmarea încălzirii lor, se poa-te spune că o
consecinţă a răcirii lor este contragerea metalelor.
7. Explicaţi ce anume spun enunţurile de mai jos şi dacă din propoziţiile redate de ele
pot fi deduse prin inferenţe imediate alte propoziţii:
(1). Numai numerele pare sunt divizibile cu 2;
(2). Propoziţiile particular negative nu sunt convertibile;
(3). Doar oamenii sensibili sunt muzicali;
(4). Cine seamănă vânt, culege furtună;
(5). Nu toate adevărurile sunt evidente.
II. Prezentaţi cu detaliile de rigoare ideile la care se referă autorii textelor de mai jos:
1. Conversa unei propoziţii categorice standard se obţine prin inversarea termenilor cu
rolul de subiect şi de predicat. Propoziţiile categorice E şi I, dar nu şi propoziţiile categorice
A şi O, conţin exact aceeaşi informaţie ca şi conversele lor; aceasta înseamnă că:
Orice propoziţie categorică de tip E sau de tip I este
echivalentă cu conversa ei simplă, dar propoziţiile de tip A
nu au conversa simplă, iar cele de tip O nu au nicio conversă.
Fiecare membru al următoarelor perechi este conversa celuilalt membru al
aceleiaşi perechi:
E: Nici un norvegian nu este slav
Nici un slav nu este norvegian
I: Unele capitale sunt mari oraşe
Unele mari oraşe sunt capitale
Cu ajutorul acestor precizări putem acum merge mai departe. Pentru a descoperi
obversa unei propoziţii categorice sunt necesare două modificări: (a) mai întâi, schimbăm o
afirmativă în negativă şi viceversa (propoziţia categorică A devine o propoziţie categorică E,
propoziţia categorică I devine o propoziţie categorică O şi aşa mai departe); (b) în al doilea
rând, se înlocuieşte predicatul logic din propoziţia iniţială cu complementarul său.
Toate propoziţiile categorice de oricare dintre tipuri – A, E, I sau O – sunt logic
echivalente cu obversele lor. Iată aici câteva exemple; fiecare propoziţie categorică este
obversa celeilalte din aceeaşi pereche de propoziţii categorice:
A: Toţi luteranii sunt creştini
Nici un luteran nu este necreştin
E: Nici un peşte nu este mamifer
Toţi peştii sunt non-mamifere
I: Unii cetăţeni sunt votanţi
Unii cetăţeni nu sunt non-votanţi

145
 O: Unii contestatari nu sunt câştigători
Unii contestatari sunt necâştigători
Pentru a găsi contrapoziţia unei anumite propoziţii categorice se operează asupra
propoziţiei date, mai întâi, făcând o conversiune a ei şi apoi, înlocuind ambii săi termeni cu
termenii complementari. (Brook N. Moore, Richard Parker, Critical Thinking, McGraw Hill
Inc. New York, USA, 2004)
5. Primul fel de inferenţă imediată, numită conversiune, procedează simplu, prin aceea
că termenul subiect şi termenul predicat din propoziţia categorică dată îşi schimbă reciproc
locul. Conversiunea propoziţiilor categorice E şi I este perfect validă. În mod clar, enunţând
„Nici un om nu este înger”, spunem exact acelaşi lucru şi sub forma „Nici un înger nu este
om”, iar oricare dintre aceste două propoziţii categorice poate fi inferată valid din cealaltă cu
ajutorul unei inferenţe imediate numită conversiune. Exact în acelaşi fel, propoziţiile „Unii
scriitori sunt femei” şi „Unele femei sunt scriitori” sunt logic echivalente, astfel încât, oricare
dintre ele poate fi valid inferată din cealaltă. Despre oricare propoziţie categorică standard se
spune că este conversa alteia, numai dacă ea este obţinută ca simplu rezultat al interschimbării
locului ocupat în cealaltă de termenii subiect şi predicat logic. Astfel, „Nici un idealist nu este
politician” este conversa propoziţiei categorice „Nici un politician nu este idealist” şi oricare
dintre ele poate fi valid derivată din cealaltă. Termenul de convertendă este folosit pentru a ne
raporta la premisa unei inferenţe imediate prin conversiune, în timp ce concluzia unei
inferenţe de acest fel se numeşte conversă.
De reţinut că, la nivel general, conversiunea unei propoziţii categorice de tipul A nu
urmează în mod valid dintr-o altă propoziţie categorică de tip A. În aceste condiţii, dacă
propoziţia iniţială este de forma „Toţi câinii sunt animale”, conversa sa „Toate animalele sunt
câini” nu urmează sub nici un aspect din pri-ma propoziţie, convertenda fiind adevărată iar
conversa falsă. Logica tradiţiona-lă recunoaşte acest fapt, desigur, dar asertează că ceva care
este asemănător conversiunii poate fi o inferenţă validă şi în cazul propoziţiilor categorice de
tip A. Dintr-o premisă de tip A (Toţi S sunt P) poate fi derivată valid subalterna sa (Unii S
sunt P), pe baza tradiţionalului Pătrat Logic al Opoziţiilor. Propoziţia A spune ceva despre
toate elementele din S, iar I face o afirmaţie mai limitată, doar despre unele elemente din S.
Am constatat însă că o conversiune a propoziţiilor de tip I este validă.
Ca atare, dată fiind o propoziţie categorică de tip A (Toţi S sunt P), din ea putem infera
valid prin subalternare propria ei subalternă (Unii S sunt P), din care, printr-o conversiune
validă, putem deriva conversa subalternei (Unii P sunt S). Prin urmare, printr-o combinare
între subalternare şi conversiune din Toţi S sunt P poate fi valid inferată drept concluzie
propoziţia Unii P sunt S. Acest tip de inferenţă este numit conversiune prin accident (per
accidens) şi ea procedează prin interschimbare între subiect şi predicat, schimbând totodată
cantitatea propoziţiilor, din universală (convertenda) în particulară (conversa). În acest fel,
logica tradiţională susţine că din premisa „Toţi câinii sunt animale”poate fi valid inferată
concluzia „Unele animale sunt câini”, iar această inferenţă este numită conversiune prin
restrângere.
Se poate observa că în situaţia acestui ultim tip de conversiune, rezultatul conversiunii
nu este echivalent cu propoziţia A din care a fost derivat. Justifica-rea acestei conversiuni
impune o schimbare a cantităţii, de la universală la particulară. Propoziţia care a rezultat dintr-
o propoziţie de tip A prin intermediul unei conversiuni prin accident este o propoziţie de tip I;
ea nu poate avea exact acelaşi înţeles precum convertenda sa şi, ca atare, nu poate fi
echivalentă cu aceasta. În schimb, conversa unei propoziţii E este tot o propoziţie de tip E, iar
conversa unei propoziţii de tip I este tot o propoziţie I. În aceste cazuri, con-vertenda şi
conversa au aceeaşi cantitate şi sunt logic echivalente.
În final, să reţinem că orice fel de conversiune a propoziţiilor de tip O nu este în
principiu validă. Propoziţia O „Unele animale nu sunt câini” este indubitabil adevărată;

146
conversa sa ar fi propoziţia „Unii câini nu sunt animale”, o propoziţie de tip O care este fără
nici o îndoială falsă. La nivel general, propoziţia de tipul O şi pretinsa sa conversă nu sunt
propoziţii echivalente. (Irving M. Copi, Carl Cohen, Introduction to Logic, 11th ed., Pearson
Education Inc., New Jersey, USA, 2002)

XIII. GÂNDIREA CRITICĂ ŞI RAŢIONAREA SILOGISTICĂ

1. Istoria raţionării cu silogisme.

2. Figuri şi moduri silogistice.

3. Legile de raţionare silogistică.

4. Reformulări de premise sau concluzii silogistice.

147
5. Verificarea silogismelor.

6. Psihologia raţionării silogistice.

148
 XIII. GÂNDIREA CRITICĂ ŞI RAŢIONAREA SILOGISTICĂ

Pe parcursul prezentării raţionării deductive umane cu silogisme vor fi expuse

următoarele idei:
1. Date despre analiza silogismelor.
2. Scheme formale de argumentare silogistică.
3. Exigenţele logice fundamentale şi argumentarea silogistică
4. Silogisme eronate sau corecte.
5. Teorii psihologice cognitiviste despre silogisme.

Se presupune că acela care doreşte să ştie temeinic raţionarea umană cu

silogisme cunoaşte deja bine chestiunile legate de termeni şi cele care au urmat acestora.

Cunoştinţele elementare despre silogisme sunt redate pe parcursul următoarelor

paragrafe.
1. Istoria raţionării silogistice
Argumentele silogistice sunt proprii raţionării umane deductive şi sunt inferenţe
mediate cu propoziţii categorice. Mai exact, silogismele, ca şi inferenţele deductive imediate,
au fost descoperite şi analizate abia de Aristotel (384-322 î.Hr.), considerat pentru acest motiv
ca fondator al logicii argumentării. Pentru acest motiv, filosoful german Immanuel Kant
(1724-1804) a susţinut că logica a ieşit perfectă din capul lui Aristotel aşa cum pretindea
vechea mitologie greacă că s-ar fi născut Pallas Athena din capul lui Zeus. Denumirea de
„silogism” dată acestor inferenţe deductive provine din greaca veche şi ţine de folosirea
exclusivă a propoziţiilor categorice în calitate de premise şi de concluzie.
Deşi silogistica aristotelică este folosită frecvent şi în psihologie, ea nu a cunoscut ul-
terior lui Aristotel modificări substanţiale şi importante, dar ea a înregistrat câteva
sistematizări şi introducerea de denumiri speciale pentru propoziţiile categorice din silogisme.
Cele mai importante modificări ale abordării silogisticii aristotelice, care au ajuns intacte până
în zilele noastre, au fost cele aduse de logicienii evului mediu şi de cei moderni, dar raţionarea
deductivă, inclusiv silogistica, a cunoscut spre sfârşitul secolului al XIX-lea o tratare în
spiritul logicii algoritmice, pentru a fi utilizată în analiza raţionării din matematica vremii.
Trecând dincolo de toate acestea, iată o ilustrare de inferenţă silogistică, utilizată deseori în
raţionarea umană obişnuită sau în cea ştiinţifică, la care am apelat anterior:
Întrucât româna este limbă romanică şi toate limbile romanice
sunt de origine latină, rezultă că limba română este de origine latină
Acest exemplu de raţionament deductiv, arată clar că propoziţiile categorice ce
compun un silogism simplu au un rol diferit. Astfel, propoziţia categorică
Româna este limbă romanică
împreună cu propoziţia categorică
Toate limbile romanice sunt de origine latină
au rolul de premise ale inferenţei silogistice citate, iar cel de concluzie este îndeplinit de
propoziţia categorică:
Limba română este de origine latină
149
 În principiu, deşi fac parte din categoria inferenţelor deductive mediate, în accepţiunea
conform căreia concluzia unui silogism reclamă două premise, argumentele silogistice sunt
frecvent utilizate în viaţa cotidiană de persoane care nu cunosc prea bine structura lor şi nici
exigenţele logice pe care se bazează corectitudinea şi eficienţa raţionării silogistice. Mai
exact, premisele silogismului sunt propoziţii categorice ca şi concluzia lui, ceea ce face ca
aceste inferenţe deductive mediate să fie uşor de folosit în susţinerea părerilor, fapt ce poate fi
ilustrat şi cu ajutorul unui exemplu:
Ideea câştigului la loterie este o convingere subiectivă, iar
orice convingere subiectivă este o iluzie. Prin urmare,
ideea câştigului la loterie este o iluzie
În acest exemplu de raţionament silogistic, care a trezit un interes major în gândirea
critică din psihologie, premisele şi concluzia sunt exclusiv propoziţii categorice universal afir-
mative.
Orice argument uman, deci şi acest silogism concret, poate fi redat, după cum se ştie,
printr-o schemă grafică de raţionare, care se va dovedi utilă pentru stabilirea corectitudinii ar-
gumentului deductiv. De exemplu, raţionamentului silogistic de mai sus îi putem asocia una
din următoarele două scheme de conchidere, pe baza căreia îi vom verifica corectitudinea (va-
liditatea), adică faptul conform căruia acest silogism este apt să producă din premise
adevărate o concluzie sigur adevărată, care a fost menţionat deja:
Toţi A sunt C AaC
Toţi C sunt B CaB
Toţi A sunt B AaB
De reţinut că în aceste scheme formale de argumentare silogistică, simbolul A
corespunde cuvintelor „ideea câştigului la loterie”, simbolul B a înlocuit cuvântul „iluzie”, iar
prin C am substituit expresia „convingere subiectivă”. Redarea simbolică a premiselor şi a
concluziei dintr-un silogism se va dovedi utilă pentru verificarea rapidă a validităţii acelui
raţionament, dar şi pentru stabilirea rolului şi a denumirilor preluate inclusiv de gândirea
critică în psihologie termenilor din premisele şi concluzia silogismului.
2. Figuri şi moduri silogistice
Astfel, prin litera C din schemele formale de mai sus este redat termenul mediu al
silogismului. Acest termen important în raţionarea silogistică apare exclusiv în premise şi el
face legătura dintre A şi B, consideraţi termenii extremi ai silogismului. Această legătură
dintre A şi B va fi redată explicit şi în mod direct de concluzia silogismului.
În funcţie de ordinea termenilor în premisele silogismului, în argumentarea silogistică
sunt implicate patru figuri silogistice, denumire preluată din logica tradiţională a argumentării
şi de gândirea critică în psihologie, a căror corectitudine este dependentă de anumite exigenţe
logice. Cele patru figuri silogistice pot fi prezentate sub forma a patru scheme de raţionare
deductivă:
Figura 1 Figura 2 Figura 3 Figura 4
A-C A-C C-A C-A
C-B B-C C-B B-C
A-B A-B A-B A-B
Figurile silogistice sunt considerate structuri fundamentale de argumentare deductivă
care în această prezentare generală au aceiaşi concluzie, dar se deosebesc după poziţia
termenului mediu aflat în premise, aici C, dar şi după scopul urmărit de argumentator. Cele
patru figuri silogistice au rolul unui ghid general, întrucât aceste scheme de argumentare se
concretizează prin intermediul modurilor silogistice în calitatea lor de trecere de la scheme de

150
propoziţii categorice la propoziţii concrete şi deci, spre raţionamente concrete. Figurile
silogistice sunt scheme abstracte de argumentare silogistică, iar modurile silogistice pot fi
identificate prin simpla specificare a propoziţiilor categorice care au rolul de premise şi de
concluzie în
fiecare din cele patru figuri silogistice.
Dacă am proceda strict algoritmic, am ajunge la un număr fabulos de moduri
silogistice, întrucât în fiecare figură silogistică am descoperi 64 de argumente silogistice
distincte şi deci am ajunge la un total de 256 de moduri de raţionare silogistică concretă în
cele patru figuri silogistice. Multe din aceste moduri silogistice violează însă exigenţele logice
fundamentale şi restricţiile impuse de ele acestui tip de raţionare deductivă, aşa cum ar fi şi
aceea legată de distribuirea termenilor. Drept urmare, din toate modurile silogistice posibile,
numai 24 din ele sunt corecte-logic (valide) în toate cele patru figuri silogistice. Gândirea
critică în psihologie fundamentată pe logica raţionării apreciază că din cele 24 moduri
silogistice corecte, numai 19 ar fi principale, iar alte 5 scheme de raţionare silogistică corectă,
care pot fi deduse din cele principale ar fi moduri subalterne. De reţinut că logicienii
medievali le-au dat nume speciale tuturor modurilor silogistice indiferent de statutul lor.
Pentru a separa modurile silogistice principale valide şi cele derivate din ele tot
corecte de cele incorecte (nevalide), gândirea critică în psihologie ia în considerare exigenţele
logice de argumentare silogistică şi nu recurge la încercări succesive. Să reţinem totuşi că
exigenţele speciale pe care se bazează argumentarea silogistică ireproşabilă sunt o reflectare a
celor patru exigenţe logice fundamentale şi în această ordine de idei legile silogistice se
diferenţiază în două mari categorii: cele referitoare la termeni silogismului şi cele care privesc
premisele ori concluzia silogismului.
3. Legile de raţionare silogistică
Gândirea critică în psihologie, dar şi logica formală a argumentării presupune că
raţionarea silogistică se derulează într-un mod valid numai dacă în argumentare sunt
satisfăcute anumite restricţii, care asigură nu numai corectitudinea inferării, ci şi eficienţa ei.
Pentru verificarea acestor calităţi a oricărui argument silogistic cu propoziţii categorice, sunt
introduse anumite condiţii logice, dovedite ca indispensabile pentru evaluarea precisă a unui
silogism, iar pe baza lor este verificat dacă concluzia despre care se pretinde că a derivat
realmente din premise sau a fost implicată cu necesitate de acestea. În această situaţie,
inspirându-se din lo-gica tradiţională, gândirea critică în psihologie stipulează următoarele
legi speciale pentru ra-ţionarea silogistică:
(1) În cel puţin una premise, termenul mediu apare în toată extensiunea sa (este
distribuit);
(2) Nici unul dintre termenii concluziei nu are o extensiune mai mare de-
cât în premisa din care provine;
(3) Cel puţin una dintre premise este afirmativă;
(4) Totdeauna când o premisă este negativă şi concluzia derivată din pre-mise este
negativă (concluzia nu poate fi afirmativă);
(5) Când ambele premise sunt afirmative, concluzia derivată din ele este tot afirmativă
(concluzia nu poate fi negativă);
(6) Cel puţin una dintre premisele silogismului este o propoziţie categorică universală;
(7) Totdeauna când una din premise este propoziţie particulară, concluzia dedusă din
premise este obligatoriu propoziţie categorică particulară (ea nu va fi propoziţie categorică
universală). Aceste restricţii sunt cunoscute şi ca „legi speciale de raţionare silogistică”.
4. Reformulări de premise şi concluzii silogistice

151
 Desigur, în situaţia raţionării curente, în argumentele silogistice valide ori nevalide,
premisele sau concluziile lor apar deseori în forme particulare. De pildă, cuantorii aflaţi în
alcătuirea premiselor sau a concluziei nu apar totdeauna într-o formă standard şi se spune de
exemplu:
Ideea câştigului la loterie este o iluzie
dar nu se spune în mod obişnuit:
Toate câştigurile la loterie sunt o iluzie
La fel, în loc de a susţine că:
Unii medici sunt psihologi
deseori se spune:
Printre medici găsim mulţi psihologi
Aşa cum s-a afirmat, frecvent, în locul unui argument complet este formulată o
entimemă şi de pildă este formulată explicit doar concluzia argumentului:
Ideea câştigului la loterie este o iluzie
sau numai premisele lui şi în plus, nu în ordinea lor standard:
Convingerea subiectivă este o iluzie, iar ideea
câştigului la loterie este o convingere subiectivă
Desigur există şi alte forme de entimeme în cazul silogismelor, de pildă, se exprimă numai
una din premise şi concluzia argumentului, adică se spune:
Ideea câştigului la loterie este o iluzie, pentru că
orice convingere subiectivă este o iluzie
fără a exclude situaţia ca raţionamentele silogistice formulate deseori de cineva să fie de-a
dreptul incorecte.
5. Verificarea silogismelor
În mod obişnuit, argumentele incorecte apar în discuţii, în controverse, în dezbateri, în
discursuri publice sau în materiale de presă etc., dar se datorează deseori fie lipsei de
informaţii fie grabei sau chiar unor intenţii dubioase. Să luăm în considerare următorul text şi
să ne întrebăm dacă el exprimă un raţionament silogistic care este corect sau incorect:
Guvernele demne de respect permit cetăţenilor să nu fie de
acord cu politicile lor, dar nici un guvern demn de respect
nu lasă minorităţile neprotejate. Ca atare, guvernul care
protejează minorităţile permite critica politicii sale
Pentru a analiza corectitudinea (validitatea) unui silogism este recomandabil să
începem evaluarea lui pornind de la identificarea concluziei sale. Astfel, în cazul silogismului
de mai sus, indicatorul de concluzie „Ca atare,” ne permite să stabilim că propoziţia
categorică:
Orice guvern care protejează minorităţile permite critica politicii sale
are rolul de concluzie a argumentul silogistic de mai sus.
Din moment ce concluzia este o propoziţie categorică universal afirmativă al cărui su-
biect logic, notat cu A, coincide expresiei lingvistice „guvern care protejează minorităţile”, iar
al cărui predicat logic, simbolizat cu B, este redat în raţionamentul de mai sus de construcţia
lingvistică „(guvern care) permite critica politicilor lui”, înseamnă că formula:
(i). AaB

152
exprimă în mod adecvat concluzia acestui silogism. Ca verificare a acestei aserţiuni,
simbolurile A şi B trebuie să se regăsească printre termenii premiselor din acest silogism.
Constatăm că într-una din premisele silogismului întâlnim expresia lingvistică „lasă
minorităţile neprotejate”, care ar exprima un termen al uneia din premise, coincide cu
propoziţia:
Nici un guvern demn de respect nu lasă minorităţile neprotejate
Această propoziţie poate fi transformată prin obversiune într-una echivalentă care ar fi de cea
felul:
Orice guvern demn de respect protejează minorităţile
Ca atare, această premisă a silogismului analizat poate fi redată simbolic prin formula:
(ii). CaA
Simbolul C din formula (ii) nu poate exprima decât termenul mediu al silogismului care
corespunde expresiei lingvistice „guvern demn de respect”, întrucât A este subiect logic al
concluziei, iar B îndeplineşte rolul de predicat logic al concluziei. De acest fapt ne convingem
din formula (i) de mai sus şi întrucât termenul „guvern demn de respect” apare şi în cealaltă
premisă a silogismului analizat, care ne spune că:
Guvernele demne de respect permit cetăţenilor
să nu fie de acord cu politicile lor
şi în care termenul „a nu fi de acord” este de fapt echivalent ca înţeles în acest context cu
termenul „a permite să critici”, ceea ce înseamnă că a doua premisă poate fi redată prin
formula:
(iii). CaB
Prin urmare, schimbând ordinea în care au fost numerotate propoziţiile categorice, re-
iese că silogismul iniţial este construit după următoarea schemă de inferenţă corespunzătoare
celei de a treia figuri silogistice şi anume:
CaA
CaB
AaB
Pe baza acestei scheme de raţionare realizăm că argumentul silogistic dat iniţial este
logic-incorect sau nevalid, întrucât el încalcă cea de a doua lege de raţionare silogistică din
cele enumerate mai sus. Într-adevăr, restricţia de raţionare privind distribuirea termenilor,
valabilă şi în cazul inferenţelor deductive imediate, este nerespectată, pentru că A, în calitate
de subiect logic al concluziei, apare ca termen distribuit, dar A provine din prima premisă în
care el a fost termen nedistribuit. În concluzie, putem susţine că silogismul analizat este logic-
incorect ori nevalid, iar aceasta înseamnă că deşi nu este exclus ca premisele lui să fie
adevărate din ele a fost dedusă o concluzie care nu este implicată cu necesitate de aceste
premise, iar această concluzie nu este exclus să fie chiar o propoziţie falsă.
Desigur, concluzia de forma AaB de aici ar putea fi dovedită cu ajutorul altor premise,
într-o altă figură silogistică, dar acum, în această figură silogistică, ea n-ar putea fi decât o
concluzie de forma AiB, adică o propoziţie categorică particular afirmativă de următorul fel:
Unele guverne care protejează minorităţile permit critica politicii lor
6. Psihologia raţionării silogistice umane
Începând din ultimele decenii ale secolului XX, psihologia cognitivă a oferit o atenţie
sporită raţionării umane, dar a tratat aproape exclusiv argumentele silogistice, în care
premisele şi concluzia sunt numai propoziţii categorice. Începând din aceeaşi perioadă,
153
psihologia raţionării umane şi-a perfecţionat continuu metodele de investigaţie şi a început să
analizeze din perspectivă psihologică şi alte feluri de raţionamente deductive mai sofisticate
ca structură şi ca tipuri de propoziţii cu rol de premise şi de concluzii, cum ar fi şi următoarea
inferenţă deductivă:
Din moment ce toate cercurile sunt figuri geometrice, rezultă că
acela care desenează cercuri, desenează automat figuri geometrice
care însă nu mai este absolut clar de tip silogistic, din moment ce verbul „desenează” propune
o legătură între desenator şi ceea ce el desenează, deci este termen relativ. Această inferenţă
este un argument deductiv complex prin care dintr-o singură premisă, care este propoziţie ca-
tegorică universal afirmativă, este derivată în mod necesar o concluzie care este însă o
propoziţie complexă. Cu alte cuvinte, concluzia conţine un termen relativ care exprimă o
legătură între două lucruri diferite şi poate fi analizată pe deplin într-o logică a argumentării
specială.
Să remarcăm că aici apar şi doi cuantori, unul universal, relativ la persoana care
desenează şi altul existenţial sau particular, care se referă la obiectul desenat. Discutate de
mult de logica formală a predicatelor, aceste raţionamente deductive complexe au devenit
relativ recent o preocupare a psihologiei cognitive (Keith Frankish, William M. Ramsey, The
Cambridge Handbook of Cognitive Science, Cambridge University Press, Cambridge, UK,
2012)
Iniţial, psihologia cognitivă preocupată de raţionarea umană a studiat numai
argumentarea silogistică şi în această direcţie s-au înscris, printre alţii, Lance J. Rips în cartea
sa The Psychology of Proof, publicată în 1994 la MIT, în Massachusetts, USA sau Martin D.
S. Brai-ne (1926-1998) care a publicat un studiu remarcabil intitulat The Natural Logic
Approach to Reasoning, ori cartea editată de Willis F. Overton, Reasoning, Necessity and
Logic: Develop-mental Perspective, apărută la editura Laurence Erlbaum Associates,
Hillsdale, New Jersey, USA, în 1990.
Teoria psihologică a raţionării dezvoltată de aceşti autori, în mod deosebit de Martin
D. S. Braine, se numeşte „teoria logicii mentale” şi susţine că raţionarea silogistică se bazează
pe reguli de inferenţă care sunt proprii minţii umane. Astfel, pe baza acestor reguli, fiind date
premisele:
Unele spaime sunt afecţiuni psihice, iar orice
afecţiune psihică este o tulburare mentală
poate fi derivată concluzia:
Unele spaime sunt tulburări mentale
În ceea ce priveşte corectitudinea raţionării silogistice, mintea umană ar putea fi
influenţată de prejudecăţile, opiniile şi credinţele raţionatorului, astfel încât conţinutul
acestora poate afecta înţelegerea premiselor şi pot acţiona ca un cenzor al sensului concluziei
într-atât încât, dacă concluzia ofensează părerile raţionatorului, el poate chiar să o refuze. În
fond, arată gândirea critică în psihologie, părerile raţionatorului nu pot afecta exigenţele şi
structurile logice proprii minţii umane, deoarece ele sunt inerente minţii umane sănătoase, iar
regulile de inferenţă nu pot fi influenţate de credinţele şi convingerile raţionatorului. În
schimb, interesele incorecte, incultura sau boala psihică de care suferă raţionatorul pot
influenţa raţionarea sa.
Deşi raţionarea umană diferă substanţial de cea algoritmică, acest fapt se explică prin
aceea că regulile şi structurile logice sunt proprii minţii umane. Pe scurt, teoria regulilor de in-
ferenţă presupune că în argumentarea umană de tip silogistic sunt implicate simultan şi într-un
singur pas trei reguli de inferenţă deductivă, după cum urmează:
(a). Iniţial, raţionatorul nu ia în considerare cuantorii premiselor;

154
 (b). Pe această bază, el se bazează pe doar pe raporturile dintre termenii premiselor şi
desprinde din acestea raportul dintre termenii concluziei;
(c). În final, raţionatorul formulează concluzia şi cuantorul ei.
Adepţii teoriei logicii mentale au precizat că, la început, psihologia cognitivă a
raţionării nu a luat în considerare iniţial toate aspectele argumentării umane în absolut toate
figurile silogistice şi nici toate aspectele raţionării umane. Să ne reamintim de exemplu că
prima şi a patra figură silogistică admit explicit tranzitivitatea termenilor de la premise spre
concluzie, în timp ce în figurile a doua şi a treia acest fel de tranzitivitate este mult mai
dificilă. Să ne reamintim cu acest prilej şi faptul că în considerarea raporturilor dintre termenii
silogismului reprezentanţii logicii mentale au în vedere în mod deosebit extensiunea
termenilor din premi-
sele şi concluzia silogismului.
Astfel, în propoziţiile categorice universal afirmative, extensiunea subiectului logic
este total inclusă în extensiunea predicatului logic, iar în situaţia celor universal negative, ex-
tensiunile lui A şi B sunt total separate. În cazul particularelor afirmative extensiunile lui A şi
B coincid prin cel puţin un element, iar în situaţia propoziţiilor categorice particular negative,
în extensiunea lui A există cel puţin un element care lipseşte din extensiunea lui B.
Pe de altă parte, la început, experimentele psihologilor cognitivişti adepţi ai teoriei lo-
gicii mentale, au fost umbrite de câteva erori. De exemplu, subiecţii erau solicitaţi să evalueze
concluzii gata obţinute şi să stabilească dacă acele concluzii sunt derivate cu necesitate din
premise sau nu. Deficienţa acestei proceduri era aceea că nu verifica aptitudinile subiecţilor
de a raţiona efectiv silogistic şi de a construi ei înşişi silogisme valide ale căror concluzii
rezultă cu necesitate din premise.
Ulterior, cercetările psihologiei cognitive asupra argumentării umane s-au perfecţionat
şi au trecut la verificarea posibilităţii intelectuale a subiecţilor de a raţiona silogistic. În acest
fel au fost puse în evidenţă limitele intelectuale ale subiecţilor de a argumenta corect (Philip
Johnson-Laird), în sensul că ei întâmpinau dificultăţi majore mai ales în figurile silogistice doi
şi trei, care nu admit totuşi în mod evident tranzitivitatea. Iată în continuare un tabel edificator
sub acest aspect:

Figuri silogistice şi performanţe

Performanţe
silogistice A–C A–C C–A C-A
C–B B–C C–B B–C
Raţionare validă 51% 35% 34% 48%
Erori de raţionare: 4% 34% 34% 11%
nu rezultă nicio concluzie
Durata răspunsurilor corecte 11,6% 18,7% 22,1% 12,9%
în secunde
Faptul că răspunsurile sunt mai bune în prima şi în ultima figură silogistică şi că în
aceste cazuri durata răspunsurilor corecte este mai mică ţine evident de posibilitatea de a
realiza tranzitivitatea de la premise la concluzie. Relativ la tranzitivitate, fapt menţionat,
trebuie precizat că ea nu este explicită în a doua şi a treia figură silogistică, iar procentele
relativ mai slabe din a patra figură silogistică se pare că se explică prin aceea că unii subiecţi
s-au păcălit şi au derivat o concluzie de forma B-A şi nu una corectă de forma A-B. Oricum,
psihologii cognitivişti au conchis că performanţele mai bune ale subiecţilor în prima şi a patra
figură silogistică îşi află explicaţia în poziţia termenului mediu prin care este sugerată
concluzia, ca urmare a tranzitivităţii.
Teoria modelelor mentale reprezintă o altă variantă psihologică cognitivistă de
explicare a raţionării umane, iar cele mai importante lucrări pe această temă sunt cele datorate

155
cărţilor publicate de Philip N. Johnson-Laird în colaborare cu Ruth M. J. Byrne, Deduction, în
1991, la Lawrence Erlbaum Associates Publishers, Hove & London, UK şi Hillsdale, USA
sau celei editată în 1996, împreună de Jane Oakhill şi Alan Garnham, intitulată Mental Mo-
dels in Cognitive Science, publicată la aceiaşi editură, dar din Sussex, UK.
Ideea de model mental a fost introdusă în psihologie de Philip Nicholas Johnson-La-
ird, prin care el înţelege o imagine ideală fragmentară formată în mintea unui individ în raport
cu realitatea percepută de acesta. Această imagine ideală din mintea individului despre
realitatea percepută de el ar fi total dependentă de competenţele lui, iar modelul mental care
se naşte în mintea acestuia ar fi conform cunoştinţelor şi experienţelor lui de viaţă legate de
fenomenele întâlnite în activitatea zilnică sau în cea de profil. De pildă, următoarele modelele
mentale ar fi caracteristice viziunii individului: imaginea pe care el şi-a format-o despre
Pământ ca planetă a Sistemului Solar, cea despre Cosmos, modelul lui mental al celulei, al
psihicului, al
sufletului sau al temperaturii etc.
Prin urmare, prin model mental se înţelege o apreciere subiectivă şi în genere fragmen-
tară a realităţii care redă în manieră oarecum analogică proprietăţi ori relaţii proprii acesteia.
Această imagine este folosită de individ pentru a-i facilita studiul sau utilizarea ei, iar
imaginea ideală are un caracter flexibil, ea fiind specifică chiar unui câmp destul de restrâns
de cunoştinţe în domeniu. Psihologia cognitivistă avansată de Philip N. Johnson-Laird a
studiat ini-ţial doar raţionarea silogistică, dar a abordat ulterior şi alte tipuri de raţionamente
deductive sau inductive.
Pentru explicarea fenomenelor psihologice de raţionare, teoria modelelor mentale
propusă de el consideră că raţionarea umană, inclusiv cea silogistică, nu se realizează sub
forma derivării formale a concluziilor cu ajutorul schemelor formale şi a regulilor de
inferenţă, chiar în măsura în care acestea ar fi diferite de cele propuse de logica algoritmică.
Atât performanţele, cât şi eşecurile raţionării obişnuite şi nu doar ale ei, se explică prin
utilizarea modelelor semantice cu care operează raţionarea umană şi sunt specifice ei.
Conform teoriei modelelor mentale, în raţionarea silogistică sunt parcurse trei etape.
(1) Prin contactul cu informaţiile din premise, în mintea raţionatorului se produc
anumite modele mentale (imagini ideale) care corespund felului în care raţionatorul pricepe
“lumea” la care se referă premisele argumentului silogistic. Această „lume” este pricepută de
raţionator complet, parţial, incorect ori deloc, în funcţie de competenţele sale, iar ea este
informaţia exprimată de premisele silogismului în raport cu care el şi-a construit un model
mental propriu.
(2) Pe baza modelelor mentale corespunzătoare premiselor, raţionatorul obişnuit
„produce”, mai întâi, modelul mental al concluziei şi apoi, pe baza lui, construieşte concluzia
ce i se pare lui firească. În această situaţie, derivarea concluziei din premisele argumentului
depinde de regulă de capacitatea raţionatorului de a utiliza automat corect sau în cunoştinţă de
cauză regulile de derivare ale inferenţei din informaţiile exprimate de premise.
(3) În mod obişnuit, pentru a exprima explicit concluzia, raţionatorul fără o educaţie
logică specială, caută o serie de contraexemple, adică alte modele mentale care ar infirma mo-
delul mental al concluziei propusă de el pe baza informaţiilor date de premisele inferenţei, iar
în situaţia în care nu sunt găsite nici un fel de contraexemple sau nimic altceva care ar infirma
concluzia, el va aprecia că raţionamentul silogistic este valid (corect) şi va accepta concluzia
produsă de respectivul argument.
Teoria modelelor mentale explică şi analizează cauzele diferitelor erori şi neajunsuri
caracteristice raţionării naive sau demersurilor sistematice în necunoştinţă de gândire critică şi
de logica argumentării, care ar fi următoarele:
(a). Conversiunea greşită a propoziţiilor categorice, caz în care raţionatorul va
proceda după modelul particularelor afirmative şi al universalelor negative care se convertesc
simplu în acelaşi fel de propoziţie categorică. Mai precis, el va considera eronat că universal
156
afirmativele s-ar putea totdeauna converti tot în universal afirmative şi că particularele
negative pot fi şi ele convertite fără probleme, după modelul convertirii eronate a propoziţiei
referitoare la tinerii care poartă cămăşi albastre.
(b). Efectul figurativ (ordonarea termenilor din premisele unei scheme silogistice), ce-
ea ce l-ar face pe raţionator să nu ţină seama de felul propoziţiilor categorice utilizate ca
premise. În această situaţie, raţionatorul lipsit de competenţe de gândire critică în domeniul de
care se ocupă sau cei neatenţi, sunt tentaţi să aplice pur şi simplu mecanic regula
tranzitivității, de exemplu, pentru a obţine concluzii de forma
A-B
din premisele date care erau de tipul
A-C şi C-B
Dacă însă premisele erau de forma
B-C şi C-A
care sunt proprii figurii a patra, ei ar fi tentaţi să obţină concluzii de tipul
B-A
apreciind că aşezarea premiselor şi aceea a termenilor este singura importantă. O abordare de
acest fel presupune că derivarea concluziei n-ar fi decât o aplicare mecanică a tranzitivităţii
legăturilor dintre termeni.
Se ştie însă că din premise de tipul AeC şi CaB se obţine pe cale silogistică doar o
singură concluzie, dacă avem în vedere o raţionare corectă din perspectiva gândirii critice şi a
lo-gicii argumentării, care ar fi de forma BoA. Această concluzie este o propoziţie particular
negativă în care termenii A şi B şi-au schimbat locul, pentru a nu încălca astfel exigenţa
distribuirii termenilor şi pentru a valorifica tranzitivitatea. Să reţinem însă că această
concluzie nu rezultă ca efect absolut clar al tranzitivităţii, aşa că obţinerea ei este în principiu
dificilă. Mai mult, se întâmplă deseori ca premisele să-i sugereze raţionatorului, prin poziţia
termenilor o tranzitivitate, ca în următorul exemplu:
Toţi românii vorbesc limba română, iar
unii vorbitori de română sunt spanioli
în care ambele enunţuri exprimă propoziţii categorice adevărate şi deci se pune problema dacă
ele pot fi folosite ca premise pentru a construi un raţionament silogistic, bazat pe tranzitivitate
şi a cărui concluzie să fie propoziţia redată de enunţul declarativ:
Unii români sunt spanioli
Argumentul bazat pe aceste premise adevărate nu este totuşi logic-apt să producă valid
o concluzie adevărată, întrucât respectivul silogism este nevalid (incorect), aşa cum rezultă
din schema de mai jos în care termenul mediu este fără îndoială un termen nedistribuit în
ambele premise şi anume:
AaC
CiB
AiB
După cum se vede clar din această schemă de inferare, acest silogism încalcă prima
lege de raţionare silogistică, pentru că simbolul C din această schemă corespunde cuvintelor
“vorbitori de limbă română” şi nu este distribuit în niciuna din premise, iar el deţine în
raţionamentul silogistic dat rolul de termen mediu. Prin urmare, schema de inferenţă a acestui
silogism este clar nevalidă şi arată evident că, din moment ce se abate chiar de la prima regulă
de raţionare silogistică, el nu poate produce în mod sigur o concluzie adevărată, chiar dacă
premisele lui ar fi adevărate şi raţionamentul ar sugera o tranzitivitate pe fondul legăturii pe
157
care o face termenului mediu între termenii concluziei. În aceste condiţii, teoria psihologică a
modelelor mentale propune o serie de explicaţii.
(1). Prezenţa cuantorului special „numai” produce neclarități sub două aspecte
importante. Pe de o parte, după cum s-a arătat, este neclară interpretarea corectă a premiselor,
iar pe de altă parte nu avem siguranţa stabilirii concluziei care derivă necesar din premise.
Experimentele făcute de psihologii cognitivişti au pus în evidenţă două aspecte, care viciază
raţionarea corectă:
(a). Dacă ambele premise îl conţin pe “numai”, doar 16% dintre concluzii l-au
conţinut, în timp ce 45% din concluzii au conţinut cuantorul „toţi”;
(b). Dacă una singură din premise conţine cuantorul “numai”, numai 2% din concluzii
l-au preluat.
Prin urmare, aceste aspecte ne dovedesc că raţionarea silogistică uzuală, lipsită de edu-
caţie sau neatentă depinde adesea de conţinutul premiselor şi de felul în care acestea sunt în-
ţelese de un raţionator, mai ales dacă el neglijează restricţiile de raţionare şi nu ţine seama nici
de tipul de cuantori implicaţi în schema de argumentare. Un alt factor perturbator ar fi:
(2). Principiul „economicităţii cognitive” este o altă cauză care afectează frecvent cali-
tatea şi eficienţa argumentării. El este caracteristic, de regulă, raţionării lipsită de grijă a
omului obişnuit sau de atenţie suficientă din partea unui savant şi constă în aceea că
raţionatorul incompetent, însă prudent, tinde spre o concluzie cât mai economică cu putinţă,
chiar dacă premisele date îi permit mai mult. Conform acestui principiu, raţionatorii evită în
mod obişnuit riscul de a comite exagerări nejustificate prin intermediul concluziei şi nu evită
posibilitatea de a exprima o concluzie mai săracă decât cea care de fapt ar putea fi derivată
corect din premisele existente.

Rezumat
1. Istoria tratării raţionării silogistice începând din antichitate şi continuată de
medievali.
2. Structuri generale de argumentare silogistică sub forma figurilor şi modurilor
silogistice.
3. Exigenţele fundamentale de argumentare şi restricţiile privind raţionarea silogistică.
4. Silogisme valide (corecte) şi nevalide (incorecte) şi utilizarea lor în gândirea
obişnuită şi în raţionarea ştiinţifică.
5. Explicaţii psihologice cognitiviste ale raţionării silogistice şi ale eşecurilor
raţionatorului obişnuit.

Cuvinte importante
1. Raţionarea silogistică la începuturi.
2. Evoluţia teoriei silogismului.
3. Silogismele.
4. Figuri şi moduri silogistice.
5. Legi ale termenilor.
6. Legi ale premiselor
7 Legi ale concluziei.
8. Silogisme corecte sau incorecte.
9. Teoria logicii mentale.
10. Teoria modelelor mentale.

158
 Test de autoevaluare
Exemplu: Evaluaţi următorul silogism şi stabiliţi dacă este o inferenţă deductivă
corectă:
Majoritatea germanilor sunt catolici, dar printre ei
se găsesc multe persoane care aderă la luteranism. Prin
urmare, luteranismul este o formă de catolicism.

Rezolvare: Analizând cu atenţie premisele acestui silogism, se constată că

ambele propoziţii care au aici rolul de premise sunt propoziţii particular afirmative, deci una
din premisele silogismului dat începe cu cuvântul „majoritatea”, iar cealaltă premisă
debutează cu cuvântul „multe”, deci ambele premise ale acestui silogism sunt de forma:
Unii germani sunt catolici
Unii germani sunt luterani
şi ele nu au nici un termen distribuit. Ca atare, termenul mediu care apare doar în premise şi
este redat aici de cuvântul „germani” nu este distribuit în niciuna din ele. Drept urmare, silo-
gismul acesta, care ne spune că ar rezulta concluzia luteranismul este o formă de catolicism,
este de fapt incorect şi ajunge la o concluzie falsă din două premise adevărate. De fapt, acest
silogism încalcă pe puţin două legi speciale de raţionare silogistică, legea (1) şi legea (6).
Exerciţii şi probleme
I. Analizaţi următoarele texte şi arătaţi dacă ele redau un silogism, iar dacă răspunsul
este afirmativ, verificaţi dacă silogismul este corect sau nu:
(1). Toate drumurile duc la Roma şi toate autostrăzile sunt drumuri. Prin urmare, unele
autostrăzi duc la Roma.
(2). Nicio persoană decentă nu consumă sandvişuri de la Fast-Food, iar cei care con-
umă asemenea sandvişuri sunt persoane emotive. Deci, rezultă că persoanele decente nu sunt
emotive.
(3). Diferite persoane cu afecţiuni psihice manifestă agorafobie, iar cei ce sunt afectaţi
de agorafobie beneficiază de asistenţă psihologică. Ca atare, multe persoane cu afecţiuni
psihice beneficiază de asistenţă psihologică.
(4). Generozitatea unei persoane se justifică prin aceea că orice persoană care
manifestă umanism în relaţiile lui cu alţii este un om generos.
(5). Numai oamenii sensibili se simt dezavantajaţi când cineva trece cu vederea
părerea lor, dar oamenii sensibili sunt muzicali şi prin urmare conchid că oamenii muzicali se
simt deranjaţi când părerea lor este nesocotită.
(6). Dacă dumneavoastră negaţi că aptitudinile practice ale cuiva sunt in-compatibile
cu inteligenţa, iar eu susţin că ele sunt inseparabile, putem fi ambii de acord că există oameni
inteligenţi care au aptitudini practice.
(7). Nici un fel de afecţiune psihică produsă de mediul de lucru nu este ereditară
întrucât multe afecţiuni psihice sunt dobândite în activitatea cotidiană. Reiese clar că multe
disfuncţii psihice pot fi produse de tipul de activitate.
(8). Cei care au putinţa de a face chiar fac ceva. Cei care nu fac nimic, dau sfaturi. Prin
urmare, cei care dau sfaturi nu fac nimic.
(9). Ori de câte ori creşte rata sinuciderilor înseamnă că viaţa oamenilor s-a înrăutăţit.
Aşa stând lucrurile, deoarece în vremea din urmă s-a diminuat rata sinuciderilor, cred că viaţa
oamenilor a înregistrat un declin.
159
 (10). O căsătorie care este plină de ieşiri nervoase reciproce din partea soţilor este o
căsătorie nefericită şi trebuie căutată o soluţie. Prin urmare, când soţii sunt nefericiţi este mai
mult ca sigur că vor ajunge la divorţ sau la psihoterapeut.
(11). Numai cei sensibili pot fi oameni de artă şi întrucât numai oamenii muzicali sunt
sensibili, am convingerea că oamenii de artă sunt muzicali.
(12). Cei tăcuţi lucrează bine şi cu spor, dar a lucra bine şi cu spor înseamnă să meriţi
laude din partea celor din jur. Prin urmare, cei lăudaţi de cei din jurul lor sunt oameni tăcuţi.
(13). Nici un ipocrit nu este apreciat, deoarece toţi ipocriţii sunt mincinoşi şi nici un
om apreciat nu este mincinos.
(14). Nicio boală produsă de mediu nu este ereditară, iar unele disfuncţii psihice nu
sunt nu sunt ereditare. Reiese că unele disfuncţii psihice sunt produse de mediu.
(15). Toţi oamenii calculaţi sunt mai mult ca sigur interesaţi şi întrucât nu există
oameni calculaţi care să fie generoşi, rezultă că oamenii calculaţi nu sunt generoşi.
(16). Deduceţi printr-un silogism concluzia „Unele inferenţe deductive nu sunt valide”
şi verificaţi apoi corectitudine logică a acelui silogism.
(17). Nicio persoană care preţuieşte adevărul nu este politician pentru că toţi
politicienii promovează interese partizane şi prin urmare, cei ce promovează interese
partizane nu preţuiesc adevărul.
(18). Multe din filmele difuzate la posturile TV nu sunt făcute după opere literare de
real succes. Dar operele literare de real succes sunt valori inconte-stabile de unde reiese clar
că multe din filmele difuzate la TV nu sunt valori in-contestabile.
(19). Toate autostrăzile fac legătura directă între oraşe, dar destule drumuri nu sunt
autostrăzi şi ca atare, multe drumuri nu fac legătura între oraşe.
(20). În preajma alegerilor politicienii sunt angajaţi în campanie electorală, însă cei
angajaţi în campanii electorale sunt doritori de bani mulţi, de unde reiese că politicienii îşi
doresc bani mulţi.
II. Analizaţi spusele autorilor din textele de mai jos şi încercaţi să explicaţi ideile la
care ei se referă:
1. Până în secolul 19, logica a coincis în întregime cu silogistica scolastică, iar până în
ultima parte a celei de a doua jumătăţi a acestui secol psihologia ra-ţionării a urmat-o
îndeaproape. Un silogism conţine două premise, fiecare dintre acestea conţinând câte un
singur
cuantor; de exemplu:
Unii atleţi se ocupă cu pregătirea lor fizică
Toţi cei care se ocupă de pregătire fizică sunt sportivi
Unii atleţi sunt sportivi
Cu toate că s-a făcut o încercare de a caracteriza procesele mentale implicate în
raţionarea silogistică în termenii regulilor formale (Brain şi O’Brien, 1984), majoritatea
teoriilor se bazează pe modele mentale. Principala noastră preocupare pe parcursul acestui
capitol este să decidem între ipotezele aflate în competiţie cu privire la tipurile de modele
mentale care se află în spatele raţio-nării silogistice. […] Studiile timpurii asupra deducţiei
silogistice au fost viciate de erori metodologice. Subiecţii puteau apela doar la o ghicire şi la
diferite alte procese non-inferenţionale, deoarece ei aveau exclusiv sarcina de a evalua
concluzii deja date; nici unul dintre studii nu s-a apropiat măcar de a examina cele 512 forme
de silogism. Totuşi, în anii 1970, unii experimentatori au cerut subiecţilor să genereze
concluzii proprii, iar această procedură a creat posibilitatea de a examina raţionarea în toate
cele 64 de forme de combinare a premiselor (J.L. Huttenlocker, raportat în Johnson-Laird,
1975; J.L. Steedman, 1978). […] În ciuda diferenţelor dintre subiecţi sub aspectul
naţionalităţii (americani, englezi şi italieni) şi sub cel al limbilor naţionale proprii acestora,
160
experimentele au produs un grad ridicat de concordanţă privind ordinul nivelului de
dificultate (coeficient de concordanţă Kendall W = 0,975, p < 0,001). Pentru cele 37 probleme
cu nici o concluzie validă implicate în experiment şi care presupuneau o legătură a termenilor
extremi, deşi rezultatele au fost diferite, ele au produs o concordanţă notabilă (W = 0,84; p <
0,001). Cea mai uşoară dintre problemele conţinute în experiment a avut 89% concluzii
corecte, iar cea mai dificilă dintre problemele date în experiment a avut doar 8% răspunsuri
corecte. Cum ar trebui să explicăm vasta deosebire a gradului diferit de dificultate dintre un
silogism şi altul? (Philip N. Johnson-Laird, Ruth M. J. Byrne, Deduction, Lawrence Erlbaum
Associates Publishers, Hove and London, UK, Hills-dale, USA, 1991).
2. În raţionamentul deductiv nu se pune problema inducerii unor reguli sau structuri –
ca în cazul raţionamentului inductiv – ci, pe baza unor reguli stabilite, se urmăreşte obţinerea
de noi cunoştinţe. Aceste reguli se numesc reguli de deducţie. Aşadar, inferenţa deductivă
constă într-o serie de calcule guvernate de reguli de deducţie, astfel încât, din anumite
premise, o concluzie derivă cu necesitate logică. Studiul raţionamentului la nivel
computaţional (= studiul fun-cţiei dintre premise şi concluzie) este apanajul logicii.
Psihologiei îi rămâne sarcina de a stabili: (a) modul în care premisele şi concluzia sunt
reprezentate în sistemul cognitiv şi procedura efectivă de transformare a inputului (=
premisele) în output (= concluzia), adică analiza la nivel computaţional-algoritmic; (b) analiza
la nivel implementaţional; (c) impactul cunoştinţelor (tacite) asupra pro-cesului deductiv.
Există trei tipuri principale de raţionament deductiv: (1) raţionamentul si-logistic; (2)
raţionamentul ipotetico-deductiv; (3) raţionamentul liniar. Modelele psihologice elaborate
pentru explicarea lor sunt dezvoltate diferenţiat, de aceea ele vor fi prezentate succesiv. Toate
aceste modelări au o caracteristică comună: ele reconsideră statutul erorii în raţionament.
Dacă pentru logică (= analiza computaţională a inferenţei) eroarea este considerată pur şi
simplu ca abatere de la normă, ca un calcul greşit rezultat din încălcarea regulilor de
deducţie, pentru psihologie eroarea este principala „piatră de încercare” a modelelor propuse.
Un model al ra-ţionamentului deductiv care nu poate să explice şi să reproducă erorile de
raţionament întâlnite la subiectul uman este lipsit de validitate psihologică. (Mircea Miclea,
Psihologie Cognitivă, Polirom, Iaşi, 2003).
3. De la început, psihologii care studiază silogismele au fost mai mult sau mai puţin de
acord că trebuie să se oprească la cercetarea mecanismului mental fundamental aflat în spatele
raţionării ce se produce când subiecţii (de regulă, studenţi din primii ani de studii) primesc
spre rezolvare silogisme. Chiar de la început, interesul lor a fost legat de efectul diferitelor
conţinuturi ale raționărilor cu aceeaşi formă, dar majoritatea eforturilor au fost focalizate
asupra reprezentării acestor forme şi asupra felului în care acestea sunt manipulate mental.
Au existat prea puţine investigaţii asupra felului în care oamenii folosesc
reprezentările observabile externe în soluţionarea acestor probleme şi s-a acor-dat o mică
atenţie diferenţelor individuale dintre subiecţi. Există însă deja dovezi care arată că subiecţi
diferiţi abordează în mod diferit problemele (Ford, 1995). Seria reprezentărilor care apar ca
disparate în soluţionarea de silogisme, pe care tocmai le-am trecut în revistă, ar trebui să ne
facă să ne întrebăm de ce ar trebui să existe un sigur sistem sau mecanism intern de
reprezentare fundamental, cu toate că există unul extern; apoi, cum putem (dacă totuşi putem)
să diferenţiem între aceste sisteme de reprezentare de raţionare silogistică (şi între altele),
bazându-ne pe comportamentul subiecţilor care raţionează (adică, asupra concluziei
prezentată de noi ca fiind derivată de ei din premise). Înainte însă vom expune o scurtă istorie
a lucrărilor psihologice dedicate silogismelor.
Una din cele mai timpurii cercetări a raţionării silogistice (Sells, 1936) a observat
efectul de atmosferă: problemele în care există o premisă existenţială (particulară, n.n.) tind să
producă o concluzie existenţială (în situaţia în care există cel puţin o premisă negativă, tind să
producă concluzii negative). Asemenea observaţii erau oferite ca explicaţii ale erorii de
raţionare, pe baza analogiei cu eroarea gramaticală a erorii acordului dintre subiectul
161
gramatical şi verb. Desigur, după cum arată şi rezumatul de mai sus privitor la contribuţia lui
Aristotel şi la principiile indicate de el, această simplă euristică înglobează principii valide de
raţionare şi într-adevăr prevesteşte inferenţe valide de raţionarea silogistică într-o substanţială
proporţie.
Puţin mai târziu, Chapman şi Chapman (1959) a adus în prim plan în laboratoarele de
psihologie literatura logică referitoare la erorile de raţionare, concentrându-se pe
binecunoscutele sofisme cum ar fi „conversiunea ilicită”, adică inferenţa nevalidă de la Toţi A
sunt B (pre-misă), la Toţi B sunt A (concluzie), care era foarte cunoscută ca frecvenţă
covârşitoare printre cei care învaţă logica.
Erickson (1974) a introdus în domeniu cercurile lui Euler, ca model al reprezentărilor
mentale proprii studenţilor pe parcursul soluţionării de silogisme. El a folosit caracterul
concret al diagramelor primitive, fără capcanele datorate abstracţiilor, pentru a explica felul în
care studenţii produc inferenţe ilicite prin exagerarea a ceea ce spun premisele. Modelul său a
evitat în mod simplu dificultatea diagramelor multiple pentru premise şi concluzie, cu ajutorul
alegerii stohastice din pluralitatea variantelor posibile prezentate.
Johnson-Laird şi Steedman (1978) au realizat o ruptură decisivă faţă de predecesorii
lor, reorientându-se de la simpla teorie despre producerea erorilor spre un model de
competenţă al raţionării corecte, combinat cu o teorie psihologică referitoare la felul în care se
produc erorile. Aceasta a fost o importantă inovaţie. Oamenii nu dispun de procese mentale a
căror funcţie ar fi producerea de erori (indiferent de ceea ce i se pare uneori profesorului de
logică în apropierea finalizării instruirii studenţilor). Oamenii dispun de procese şi de
reprezentări mentale cărora le revine funcţia de a produce performanţe corecte (pot exista,
desigur, mecanisme dezvoltate şi pentru alte finalităţi), iar aceste procese sunt pasibile de
erori. O asemenea schemă ştiinţifică este obişnuită în psihologie. Psihologul începe cu o
concentrare pe eroare. Nu va exista însă nici un fel de cercetare asupra silogismelor, dacă
oamenii le-ar rezolva totdeauna deficitar. Eroarea de raţionare este de înţeles numai ca ceva
împotriva particularităţii fundamentale a sistemului, aceea „de a lucra corect”. Aceasta este
inovaţia crucială pe baza căreia se realizează o integrare între perspicacitatea logică şi
psihologie. Logica este sursa modelelor de competenţă din acest domeniu, împreună cu
înţelegerea abstractă a calculabilităţii pe care se bazează modelele cognitive. (Keith Stenning,
Seeing Reason, Oxford University Press, Oxford (UK), New York, USA, 2002)
4. Ideea este că enunţurile sunt în aşa fel legate încât, dacă accepţi unul sau două dintre
ele, va trebui să-l accepţi şi pe al treilea. Desigur, nimeni nu te forţează să-l accepţi şi pe cel
de al treilea. Dar, dacă vrei să fi raţional şi rezonabil, „va trebui” să-l admiţi. Iată un exemplu
de trei enunţuri care sunt astfel legate: „Toţi oamenii sunt muritori”, „Socrate este om”şi prin
urmare, „Socrate este muritor”. Dacă primele două enunţuri sunt adevărate, atunci şi cel de al
treilea trebuie să fie adevărat. Fără îndoială că el nu ar putea fi fals, atât timp cât primele două
sunt adevărate.
Cele menţionate mai sus sunt adevărate. Să presupunem că, în accepţiunea mea,
Socrate nu este muritor deoarece în momentul când el moare, sufletul lui merge în cer. În
acest fel eu nu accept enunţul trei. Dar, dacă aş spune asta, înseamnă că resping primul enunţ:
„Toţi oamenii sunt muritori”. Ideea de aici este că, dacă accepţi că primele două enunţuri sunt
adevărate, atunci este obligatoriu să accepţi cel de al treilea enunţ. Asta nu înseamnă însă că
s-a spus aici că este necesar să accepţi primele două enunţuri. Lucrul esenţial aici este relaţia
dintre aceste trei enunţuri.
A se nota că relaţia dintre enunţuri de felul celei analizate aici este de ti-pul a ceea ce
noi numim „raţionare”. Iată acum un alt exemplu. Să presupunem că accept faptul conform
căruia oricine lucrează temeinic va avea succes în viaţă. S-ar putea ca dvs. să nu credeţi asta,
însă să mai presupunem că eu cred. Acum să admitem că eu îl întâlnesc pe Frank într-un
tribunal. Frank eşuează în toate felurile posibile: financiar, social şi psihologic, că el este un
autentic perdant. Dar Frank îmi spune că totdeauna el s-a străduit temeinic pe parcursul
162
întregii sale vieţi. Ar trebui oare să-l cred? Tot ceea ce ar trebui să fac este să accept două
enunţuri similare celor anterioare: (a) „Oricine lucrează temeinic va avea succes în viaţă” şi
(b) „Frank este un perdant”. În aceste condiţii, pentru (c) am de ales între variantele „Frank a
lucrat temeinic” şi „Frank nu a lucrat temeinic”. Dacă sunt convins de faptul că oricine
lucrează temeinic va avea succes şi văd că Frank n-a avut succes, atunci va trebui să accept
ideea că „Frank n-a lucrat temeinic”, cu toate că el spune că a făcut aşa. (Dacă vreau să
gândesc corect, este obligatoriu).
Există însă posibilitatea să fiu incorect. S-ar putea ca Frank să se fi născut cu un
handicap, să fi crescut într-o familie abuzivă ori orice altceva şi totuşi el să se fi străduit într-
adevăr serios. O astfel de situaţie este reală. Probabil ar trebui să înclin şi să accept pretenţia
lui. În aceste condiţii, mă confrunt cu o problemă de logică. Dacă sunt pe cale să cred spusele
lui Frank, trebuie să renunţ la una din celelalte opinii personale. Accept ideea că el este un
autentic perdant şi n-am nicio îndoiala privitoare la asta. Dacă acum îl cred când spune că s-a
străduit temeinic, atunci trebuie să renunţ la ideea mea că „Oricine se străduieşte temeinic va
avea succes în viaţă”. Frank s-a străduit temeinic, dar el n-a avut succes. Prin urmare, ar trebui
să spun că „Cei mai mulţi oameni care se străduiesc temeinic devin oameni de succes”.
Aceasta însă este o aserţiune cu totul diferită, iar punctul principal (calitatea relaţiei de
inferenţă) se menţine. Aceste aserţiuni sunt legate în aşa fel încât nu este posibil doar să
extragi şi să o alegi pe cea care o crezi. Dacă accepţi două dintre ele, va trebui să o accepţi şi
pe a treia. (Phil Washburn, The Vocabulary of Critical Thinking, Oxford University Press,
New York, USA, Oxford, UK, 2010)

163
 XIV. GÂNDIREA CRITICĂ ŞI RAŢIONAREA DEDUCTIVĂ
CU PROPOZIŢII COMPUSE

1. Locul propoziţiilor compuse în argumentare.

2. Operatori propoziţionali.

3. Interdefinibilitatea operatorilor propoziţionali.

4. Rolul propoziţiilor compuse în deducţie.

5. Argumentarea ipotetico-categorică.

6. Argumente deductive disjunctivo-categorice.

7. Cercetări psihologice asupra raţionării propoziţionale.

8. Teoria logicii mentale.

9. Teoria modelelor mentale.

10. Raportul dintre inteligenţa naturală şi cea artificială (IA).

11. Raţionarea monotonică şi cea nemonotonică.

164
 XIV. GÂNDIREA CRITICĂ ŞI RAŢIONAREA DEDUCTIVĂ
CU PROPOZIŢII COMPUSE

În cadrul raţionării deductive cu propoziţii compuse, vor fi analizate aspectele de mai

jos:
1. Propoziţiile compuse şi operatorii propoziţionali.
2. Reducerea la minimum a tipurilor de propoziţiilor compuse.
3. Raţionamente deductive cu propoziţii compuse.
4. Teorii psihologice asupra raţionării cu propoziţii compuse.
5. Abordarea artificială a raţionării cu propoziţii compuse.

Drept urmare a subiectelor anunţate, acela care doreşte să ştie temeinic

raţionarea cu propoziţii compuse trebuie să ştie bine chestiunile legate de argumentarea
umană deductivă analizate până acum

În consecinţă, în continuare vor fi dezvoltate, în ordine, următoarele paragrafe impor-

tante legate de raţionarea umană cu propoziţii compuse.
1. Locul propoziţiilor compuse în argumentare.
În cazul inteligenţei naturale sunt folosite adesea raţionamente alcătuite din propoziţii
compuse, care sunt alcătuite din propoziţii mai simple decât ele. Valoarea de adevăr a
propoziţiilor compuse rezultă din cea a propoziţiilor mai simple aflate în alcătuirea lor, dar şi
de proprietăţile operatorului propoziţional care le leagă. Primele cercetări asupra acestor
raţionamente au fost datorate învăţaţilor antici, care au trăit aproximativ un secol după
Aristotel şi au constituit şcoala megarico-stoică din Grecia Antică. Cercetările şi rezultatele
obţinute de megarico-stoici au fost uitate iniţial, iar studiul lor a fost reluat independent de ele
abia în plin Ev Mediu şi mai ales mai târziu în secolul al XIX-lea de cei preocupaţi să elimine
anumite dificultăţi din raţionarea deductivă algoritmică a vremii. Asemenea propoziţii
compuse sunt folosite actualmente şi de inteligenţa artificială.
2. Operatorii propoziţionali
Propoziţiile compuse din alte propoziţii care participă la alcătuirea raţionamentelor
studiate de logica propoziţională abordată şi de gândirea critică din psihologie şi presupun
existenţa unor operaţii logice speciale, care transformă adevărul sau falsitatea propoziţiilor
mai simple în valoarea de adevăr a propoziţiilor compuse alcătuite din ele, motiv pentru care
sunt numite „operatori propoziţionali”.
Cel mai simplu operator logic de acest fel, numit „operatorul propoziţional negaţie”,
este specific argumentării obişnuite sau elevate. Ca operator logic global, negaţia are menirea
de a transforma valoarea de adevăr a propoziţiei mai simple la care se aplică în valoarea de
adevăr a propoziţiei compuse pe care o produce. De pildă, dacă avem o propoziţie simplă
falsă, să spunem propoziţia 2+2 = 5, negaţia ei, respectiv:
Nu este adevărat că 2+2 = 5
este evident o propoziţie compusă adevărată în care cuvintele „nu este adevă-rat că …”
exprimă operatorul propoziţional negaţie care a transformat falsitatea propoziţiei simple 2+2
= 5 în adevărul propoziţiei compuse produse de el. Desigur, lucrurile stau cu totul altfel, dacă

165
am pleca de la o propoziţie mai simplă adevărată, de pildă, de la propoziţia 2+2 = 4. În aceste
noi condiţii, acelaşi operator propoziţional ar transforma adevărul acestei propoziţii simple în
falsitatea propoziţiei compuse căreia el i-a dat naştere:
Nu este adevărat că 2+2 = 4
Să reţinem însă că la nivelul logicii propoziţionale studiată inclusiv de gândirea critică
în psihologie bazată pe logica argumentării, negaţia este singurul operator logic monar care
vizează totdeauna propoziţia la care se aplică în calitate de întreg, iar pentru acest motiv ea
este numită „operator logic monar”. În consecinţă, deşi logica formală distinge la nivelul
întregii logici propoziţionale nu mai puţin de 17 operatori propoziţionali, dintre care doar
negaţia este singurul operator monar, studiază doar o parte din ei. Aceşti operatori logici
specifici propoziţiilor compuse sunt prezentaţi în următorul tabel şi ei sunt utilizaţi frecvent
aproape exclusiv de raţionarea obişnuită analizată de psihologi:

Variabile Denumirile operatorilor propoziţionali

propoziţio Disjuncţie
nale Conjun Condiţion Echival
cţie Neexclusi Exclusivă
enţă Negaţia
p şi q al
vă
1, 1 1 1 0 1 1 p p
1, 0 0 1 1 0 0 1 0
0, 1 0 1 1 1 0 0 1
0, 0 0 0 0 1 1
Gândirea critică din psihologie studiază prioritar aceşti şase operatori propoziţionali şi
preia din logica formală simbolurile numerice pentru adevăr şi fals, denumirea de „funcţii de
adevăr” pentru propoziţiile compuse, cel de „variabile” pentru propoziţiile elementare din al-
cătuirea lor şi denumirea de „tabele de adevăr” pentru definiţiile propoziţiilor compuse. În
tabelul de adevăr de mai sus sunt redate definiţiile acestor şase operatori propoziţionali,
despre care gândirea critică în psihologie consideră că sunt implicaţi cel mai adesea în
argumentarea umană obişnuită sau în cea a profesioniştilor în ştiinţe umaniste, dar cu ajutorul
cărora pot fi traduşi oricare din ceilalţi operatori propoziţionali.
Înainte de a trece mai departe precizăm că, aşa cum rezultă şi din acest tabel, cu
excepţia negaţiei care este operator propoziţional de un singur element, toţi ceilalţi operatori
reţinuţi sunt binari, ceea ce înseamnă că ei produc o propoziţie compusă (funcţie de adevăr)
din minim două propoziţii mai simple (din două variabile propoziţionale). Mai mult decât atât,
din tabelul de mai sus reiese că, la nivel general, fie că este vorba de situaţii obişnuite, fie de
cele legate de cunoaşterea ştiinţifică, întâlnim în discuţii sau în texte două feluri de disjuncţie,
neexclusivă şi exclusivă, care au definiţii diferite în tabelul de mai sus. De reţinut însă că în
limbile contemporane, inclusiv în limba română, nu mai există cuvinte ori expresii
corespunzătoare pentru aceste feluri distincte de disjuncţie, iar în română ambele sunt redate
prin expresii ca „sau …, sau …”, „fie …, fie …”, „ori …, ori …, deşi limba latină dispunea de
expresii total diferite: „vel …, vel …” pentru disjuncţia neexclusivă şi „aut …, aut … pentru
cea exclusivă17. În aceste condiţii, pentru a diferenţia între aceste două feluri diferite de
disjuncţie este important să înţelegem exact despre ce este vorba într-un text disjunctiv. De
pildă, în următorul enunţ:
Tulburarea de anxietate este obsesivă sau compulsivă
cuvintele „sau …, sau …” introduc o disjuncţie neexclusivă, întrucât un bolnav de anxietate

17
Pentru detalii a se consulta: Gheorghe Guţu, Dicţionar Latin-Român, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1983
166
poate suferi de ambele maladii simultan. Cu totul altfel stau însă lucrurile cu disjuncţia din
următorul enunţ declarativ:
Acest om este sănătos sau bolnav
în care, aceleaşi cuvinte „sau …, sau …” exprimă o disjuncţie exclusivă, deoarece nici un
individ nu poate fi în acelaşi timp şi sănătos şi bolnav. Este desigur presupus că niciunul din
cuvintele „sau” nu a fost folosit altfel în aceste expresii decât cu înţelesul său fundamental.
3. Interdefinirea operatorilor propoziţionali
Logica formală are totuşi meritul de a fi arătat că disjuncţia exclusivă poate fi tradusă
şi exprimată ca negaţie a unei conjuncţii formată din două disjuncţii neexclusive, în care unul
din termeni negat. Definiţia disjuncţiei exclusive a fost preluată şi de gândirea critică în
psihologie, iar ea arată în felul următor:
(1). (p W q) =df [(p V q) & (p V q)]
Cu acest prilej să menţionăm că echivalenţa poate fi gândită ca o negaţie a disjuncţiei
exclusive, iar în acest sens poate fi utilizată definiţia:
(2). (p  q) =df (p W q)
în care echivalenţa este redată prin semnul „” şi ea poate fi tratată şi ca un condiţional
reciproc:
(3). (p  q) =df [(p  q) & (q  p)]
La rândul său, condiţionalul, poate fi redat fie prin negaţia unei conjuncţie în care
consecventul condiţionalului iniţial este negat:
(4). (p  q) =df (p & q)
fie poate fi exprimat şi prin intermediul unei combinaţii între alţi doi operatori propoziţionali,
adică printr-o negaţiei şi o disjuncţia neexclusivă:
(5). (p  q) =df (p V q)
Din definiţiile de mai sus reiese evident că la nivelul gândirii critice în psihologie şi al
logicii argumentării, discutarea raţionării umane cu propoziţii compuse, poate recurge
frecvent la numai trei operatori propoziţionali, respectiv, la negaţie, conjuncţie şi disjuncţie
neexclusivă, iar referinţele la alţi operatori logici pot fi făcute numai în limita unor nevoi
speciale. Acest fapt este desigur de un real ajutor nu doar pentru logica formală şi pentru
gândirea critică în psihologie, ci şi în cazul unei raţionări nespecializate în domeniu, dar de
care trebuie să ţină seama inclusiv gândirea critică în psihologie. Explicaţia este simplă,
întrucât indiferent dacă el este competent sau nu, orice om normal psihic apelează şi la
raţionamente cu propoziţii compuse, nu doar la silogisme.
4. Rolul propoziţiilor compuse în deducţie
Raţionarea deductivă, dar nici cea inductivă nu face excepţie, apelează adesea la
raţionamente în care una din premise este o propoziţie compusă în care apare un alt operator
propoziţional decât negaţia, conjuncţia ori disjuncţia. Acest alt operator propoziţional poate fi
redus cu ajutorul definiţiilor (1) – (5) numai la aceşti trei operatori propoziţionali negaţie ,
conjuncţie şi disjuncţie neexclusivă, cu precizarea că în formulele rezultate pot apărea diferite
feluri de paranteze, chiar altele decât cele de mai sus.
Trebuie reamintit acum că psihologia cognitivă, care iniţial s-a ocupat numai de
raţionarea silogistică, a trecut chiar mai demult la un studiu al argumentării deductive cu
propoziţii compuse, despre care reputaţi psihologi apreciază că ar fi inevitabilă în cazul

167
oamenilor normali psihic preocupaţi de activităţile lor zilnice simple, dar mai ales în situaţia
celor care se
ocupă de activităţi mai complicate sau ştiinţifice.
Înainte de a ne ocupa de raţionamente deductive cu propoziţii compuse mai
complicate, dilema este unul din acestea, precizăm că cele mai frecvente argumente deductive
au maxim două premise, din care doar una este o propoziţie compusă, iar cealaltă este o
propoziţie categorică. Inferenţele deductive de acest fel sunt relativ simple. Ele sunt folosite în
cele mai diverse cazuri, inclusiv de oamenii obişnuiţi, întrucât ei se află într-o situaţia în care
nici nu pot folosi alte feluri de argumente. De reţinut că există asemenea argumente care sunt
inevitabile şi nu sunt absolut ireproşabile din perspectiva gândirii critice în psihologie. Acesta
este un motiv extrem de serios care impune evaluarea acestor raţionamente deductive cu
propoziţii compuse şi stabilirea pe cât posibil a rolului şi a locului lor în raţionarea umană.
5. Argumentarea ipotetico-categorică
Numite tradiţional „argumente ipotetico-categorice”, aceste raţionamente deductive
relativ simple din categoria inferenţelor cu propoziţii compuse conduc la o concluzie care este
propoziţie categorică din doar două premise. Una din premise este un condiţional de forma
„dacă …, atunci …”, iar cealaltă este o propoziţie categorică desprinsă din acest condiţional.
Aceste argumente deductive cu propoziţii compuse pot fi, de pildă, de felul următor:
Dacă pacientul are accese de panică în spaţii publice, atunci el
suferă de agorafobie. Cum pacientul are accese de panică în
spaţiile publice, se poate considera că el suferă de agorafobie.
După cum se observă, acest argument deductiv ipotetico-categoric conţine o a doua
premisă care este propoziţie categorică afirmativă ca şi concluzia lui. Mai exact, a doua
premisă preia antecedentul condiţionalului din premisa iniţială a inferenţei, în timp ce
concluzia ei susţine de fapt consecventul acestui condiţional. Din punctul de vedere al gândirii
critice în psihologie, dar şi din cel al logicii argumentării, această inferenţă ipotetico-
categorică poate fi exprimată prin următoarea schemă de raţionare:
pq
p
q
Acest tip de argument ipotetico-categoric este folosit frecvent în raţionarea obişnuită,
dar şi în cea de specialitate, iar el a fost numit de logicieni în limba latină raţionament
ipotetico-deductiv „modus-ponens”, adică modul de raţionare afirmativă. Acest argument
ipotetico-categoric este utilizat îndeosebi în situaţiile în care dorim să susţinem ceva, de
regulă, invocând şi motivul a ceea ce susţinem. Drept urmare, acest fel de argument ipotetico-
categoric este studiat pe larg de psihologia cognitivă actuală.
Un alt fel de argument ipotetico-categoric, diferit de acesta, este folosit însă pentru a
respinge o decizie, o soluţie sau o idee, invocând totodată şi motivul acestei respingeri. De
pildă, raţionamentul:
Dacă pacientul ar prezenta accese de panică în spaţiile publice, atunci el
ar fi suspect de agorafobie, dar pacientul nu este suspect de agorafobie
şi deci, conchidem că nu are accese de panică în spaţiile publice
Se poate observa destul de uşor că deşi acest argument ipotetico-categoric este exprimat
lingvistic diferit sub aspectul conţinutului său lui, el are ca primă premisă tot un condiţional
ase-mănător aceluia folosit în primul exemplu de raţionament ipotetico-categoric. Mai precis,
el are o structură formală diferită faţă de primul.

168
 Diferenţa faţă de primul raţionament ipotetico-categoric rezultă evident dacă luăm în
considerare a doua premisă. Premisa în cauză este o propoziţie categorică negativă şi
corespunde respingerii, cu ajutorul negaţiei, a consecventului din condiţionalul anterior ei.
Astfel,
noului argument ipotetico-categoric îi corespunde schema de raţionare de mai jos:
pq
q
p
Insistăm asupra faptului că cea de a doua premisă a acestei inferenţe nu este altceva
decât negaţia afirmaţiei făcută de consecventul condiţionalului iniţial, ceea ce se observă clar
din schema lui de raţionare. Încă din medievală logica era cunoscut acest argument, iar
schema lui de raţionare este numită de atunci „schemă de argumentare ipotetico-categorică
modus tollens”. Raţionamentul modus tollens, în limbajul obişnuit, „modul negativ”, este în
fond o modalitate de respingere a antecedentului condiţionalului iniţial, prin negarea
consecventului care îi urmează.
Aşa cum subliniază gândirea critică în psihologie care se inspiră din logica
argumentării, raţionamentele ipotetice modus tollens sunt frecvent utilizate în dispute sau
controverse de idei, cu scopul respingerii de aserţiuni, ipoteze, opinii ori păreri avansate sau
propuse de un eventual interlocutor. Cercetările de psihologie cognitivă dedicate utilizării
argumentelor ipotetice modus tollens au scos în evidenţă dificultăţile cu care se confruntă
raţionarea umană obişnuită în legătură cu folosirea acestor argumente deductive.
6. Argumentele deductive disjunctivo-categorice
Adesea, argumentarea umană cu propoziţii compuse apelează la raţionamentele
disjunctivo-categorice, iar atunci când se pune problema corectitudinii acestor inferenţe apare
ca deosebit de necesară înţelegerea precisă a diferenţelor esenţiale între o disjuncţie
neexclusivă şi una exclusivă. Pe de altă parte, se va reţine că argumentele disjunctivo-
categorice sunt la fel de simple ca şi cele ipotetico-categorice, de care însă ele se diferenţiază
prin faptul că prima lor premisă este o disjuncţie. De exemplu, textul următor exprimă un
raţionament disjunctivo-categoric:
Pacientul consultat suferă de anxietate. El are sau nevroză obsesivă
sau nevroză compulsivă. Întrucât el suferă de nevroză obsesivă,
se poate conchide că el nu suferă de nevroză compulsivă
Prima premisă a acestui argument este o propoziţie compusă dintr-o disjuncţie între
alte două propoziţii mai simple. Cea de a doua premisă este o propoziţie categorică care
susţine (afirmă) numai una din variantele disjuncte aflate în premisa iniţială. Prin urmare,
concluzia argumentului disjunctivo-categoric analizat ar fi cealaltă propoziţie categorică, dar
negată. Ca atare, acestei inferenţe deductive disjunctivo-categorice îi corespunde schema de
argumentare de mai jos:
pVq
p
q
Din păcate, se probează că această schemă de argumentare disjunctivo-categorică este
nevalidă, dacă prima lui premisă ar fi o disjuncţie neexclusivă. Deci, dacă „sau” din prima
premisă reprezentat aici de simbolul „V” exprimă o disjuncţia neexclusivă, cum a fost folosit
iniţial acest simbol, argumentul deductiv este incorect. Mai mult, în situaţia în care prima pre-
misă a inferenţei deductive ar fi o disjuncţie neexclusivă, ambele variante prezentate în prima

169
premisă ar putea fi adevărate, iar în acest caz n-ar fi deloc exclus ca pacientul suspectat de an-
xietate să sufere de ambele afecţiuni psihice, adică el să sufere şi de obsesie şi de compulsie.
Întrucât în acest fel raţionamentul deductiv ponendo-tollens este nevalid el este în
acelaşi timp periculos pentru cei care nu realizează acest lucru, deoarece dacă aceştia sunt
impresionaţi numai de conţinutul lui, nu este exclus ca inferenţa disjunctivo-categorică de mai
sus să ne conducă de la premise adevărate la o concluzie falsă. Cum se explică nesiguranţa
acestui argument folosit nu numai în raţionarea obişnuită, dar utilizat şi în cea sistematică?
Răspunsul cerut constă în următoarele.
Să presupunem că medicul psihiatru sau psihoterapeutul au stabilit deja că starea
psihică deficitară a pacientului anxios se datorează exclusiv nevrozei obsesive şi că el nu
prezintă absolut niciunul din simptomele specifice nervozităţii complusive. Deci, medicul este
astfel îndreptăţit să formuleze premisa care coincide cu propoziţia categorică Pacientul anxios
nu suferă de compulsie, care însă ne conduce la un alt fel de argument disjunctivo-categoric.
Pe această baza, din prima premisă a raţionamentului de mai sus, care este propoziţie
disjunctivă şi din a doua premisă, care este o propoziţie categorică negativă care respinge una
din variantele disjunctive iniţiale, psihiatrul ori psihoterapeutul este îndreptăţit să recurgă la
un raţionament deductiv tollendo-ponens de felul următor,
pVq
q
p
care deşi porneşte de la o disjuncţie neexclusivă, este fără dubii un argument deductiv valid.
Se va reţine deci că argumentele deductive care debutează cu o premisă care este
disjuncţia neexclusivă sunt nevalide în varianta modus ponendo-tollens („afirmativo-
negativ”), dar sunt valide în situaţia argumentelor disjunctive tollendo-ponens (negativo-
afirmative). În acest fel, gândirea critică din psihologie fundamentată pe logica argumentării
presupune valorificarea unor informaţii suplimentare bine stabilite şi produce chiar o
modificare a calităţii şi a structurii unor schemelor formale de argumentare. De aici, rezultă că
practicarea dezinteresului total faţă de schemele de raţionare concrete prezintă un pericol real
pentru psihologi.
Spre importanţa aceloraşi informaţii suplimentare ne conduce şi dispariţia anunţată a
indistincţiei strict lingvistice dintre particulele lingvistice ce redau o disjuncţie neexclusivă
sau una exclusivă. Această situaţie a limbajului actual implică o înţelegere cât mai exactă a
înţelesului cuvintelor şi al enunţurilor, pentru a stabili exact raportul dintre cuvintele
importante aflate în construcţia strict lingvistică a exprimării variantelor disjunctive. Astfel,
reamintim ideea că disjuncţia exprimată de enunţul următor:
Persoana este sănătoasă sau bolnavă
indică o disjuncţie exclusivă, întrucât cuvintele „sănătos” şi „bolnav” introduc termeni opuşi
cel puţin în mod contrar. Niciun om şi nici un organism viu nu poate fi în exact acelaşi timp şi
din acelaşi punct de vedere şi sănătos şi bolnav.
Pe baza acestei propoziţii, putem formula un raţionament disjunctivo-categoric concret
de următorul fel:
Persoana care s-a prezentat la cabinet este sau sănătoasă sau
bolnavă, dar întrucât ea este sănătoasă, rezultă că nu este bolnavă
Acest argument va fi obligatoriu valid pe baza informaţiei suplimentare conform
căreia sănătos şi bolnav sunt termeni opuşi cel puţin în mod contrar şi deci, că „sau” din
această inferenţă disjunctivo-categorică corespunde în fond unei disjuncţii exclusive. Altfel
spus, argumentului disjunctivo-categoric de aici îi va corespunde schema de inferenţă de mai
jos:
170
 pWq
p
q
în care am folosit intenţionat simbolul „W”, corespunzător disjuncţie exclusive.
Această schemă de raţionare disjunctivo-categorică corespunde indiscutabil
raţionamentului disjunctivo-categoric ponendo-tollens ireproşabil, dar premisa iniţială este o
disjuncţie exclusivă, ceea ce ne obligă să reţinem că şi o asemenea variantă de tollendo-
ponens va fi indubitabil validă în cazul în care premisa iniţială este disjuncţie exclusivă. În
exemplul de mai jos, în care disjuncţia din prima premisă este în mod obişnuit este exprimată
prin „sau”, dar este totuşi o disjuncţie exclusivă:
Persoana care s-a prezentat la cabinet este sau sănătoasă sau
bolnavă, dar întrucât ea nu este bolnavă, rezultă că este sănătoasă
Acestei inferenţe îi va fi proprie următoarea schemă de argumentare:
pWq
q
p
Deşi în acest al doilea caz nu mai are importanţă din punctul de vedere al diferenţierii
între disjuncţia neexclusivă şi cea exclusivă, disjuncţia exprimată de prima premisă a
raţionamentului disjunctivo-categoric de mai sus a fost redată prin semnul „W” prin care am
simbolizat iniţial disjuncţia exclusivă, cu toate că orice fel de inferenţă disjunctivo-categorică
este logic-corectă. Pentru a distinge totuşi dacă prima premisă a inferenţei disjunctivo-
categorice redă o disjuncţie exclusivă ori una neexclusivă, trebuie totuşi să ţinem seama şi de
informaţiile suplimentare disponibile pentru a soluţiona corect problema validităţii oricărui
raţionament disjunctivo-categoric.
Din punctul de vedere al gândirii critice în psihologie bazată pe noua logică a
argumentării, trebuie să luăm în considerare faptul că raţionamentele propoziţionale deductive
va-lide, indiferent de simbolul utilizat, ne pot conduce la concluzii sigur adevărate cu condiţia
să fi pornit de la premise adevărate, dar concluziile acestor inferenţe se pot modifica uneori
radical în urma dobândirii ulterioare şi a unor informaţii suplimentare, care nu schimbă în nici
un fel corectitudinea structurilor logice prin care au fost obţinute concluziile iniţiale. Acest
lucru este perfect valabil indiferent dacă este vorba de raţionarea obişnuită sau de cea savantă
şi in-diferent dacă într-o situaţia sau alta au fost utilizate schemele de raţionare disjunctivo-
catego-rice analizate sau cu totul altele.
7. Argumente deductive complexe
De exemplu, există tipuri de argumente cu premise compuse mai complexe decât cele
analizate, care îşi combină premise de tipul celor anterioare şi sunt folosite într-un domeniu
științific sau obişnuit. Să considerăm o dilemă constructivă simplă căreia îi corespunde
schema următoare:
A sau B
AC
BC
C
şi să cităm şi un exemplu:
Bolnavul suferă de anxietate accentuată sau de compulsie psihică.
Dacă suferă de anxietate accentuată, el trebuie să fie consultat de un
psiholog sau de un psihiatru, iar dacă suferă de compulsii psihice, el
trebuie, de asemenea, să fie consultat de un psiholog sau de un medic.
171
 Prin urmare, bolnavul trebuie consultat de un psiholog sau de un psihiatru
Asemănător acestei dileme, există numeroase alte feluri de raţionamente deductive cu
propoziţii compuse mai simple sau mai complexe, cum ar fi dilemele destructive simple:
AVB
A  C
B  C
C
În viaţa de toate zilele sau în ştiinţă sunt folosite adesea şi dileme mai complicate, dar şi
diferite raţionamente deductive cu propoziţii compuse diferite, cum sunt şi cele două de
următorul fel:
(A & B)  C (A & B)
A  (B  C) A  B
Două lucruri sunt însă importante în legătură cu inferenţele cu propoziţii compuse.
Mai întâi, pe baza definiţiilor date, orice formulă care redă premisele şi concluzia unei
inferenţe cu propoziţii compuse poate fi tradusă, indiferent de operatorii propoziţionali ce le-
ar alcătui, numai prin conjuncţie, disjuncţie neexclusivă şi negaţie. Trebuie să recunoaştem că
meritul acestei reduceri îi aparţine logicii formale. Pe de altă parte, în al doilea rând, analiza
corectitudinii logice făcută până acum de pe poziţiile gândirii critice în psihologie, poate fi
extinsă corespunzător şi pentru analiza validităţii altor raţionamente deductive cu propoziţii
compuse mai sofisticate. Faptul esenţial este însă acela că informaţii noi, unele obţinute pe
neaşteptate, pot schimba concluzia iniţială a unui raţionament deductiv corect, deşi ele nu
modifică validitatea schemei de raţionare.
8. Cercetări psihologice asupra raţionării propoziţionale
În privinţa raţionării propoziţionale în care prima premisă a argumentului ipotetico-
categoric este un condiţional, psihologia cognitivă a dovedit că majoritatea persoanelor, chiar
cele obişnuite şi lipsite de educaţie avansată, nu au în general dificultăţi să raţioneze după
modelul modus ponens (afirmativ), dar au greutăţi majore când sunt obligaţi să utilizeze
raţionamente ipotetico-categorice de tip modus tollens. Cele mai serioase constatări de acest
fel sunt datorate lui Peter Wason, la care ne-am raporta anterior, sau lui Philip N. Johnson-
Laird ori lui Martin D. S. Braine, dar şi psihologului Jonathan St. Evans care a publicat în
1983 un studiu pe această temă.
Printre cele mai importante dificultăţi întâmpinate de subiecţii testaţi în realizarea unor
raţionamente de tip ipotetico-categoric tollens (negativ) au fost cele de început, în care
subiecţilor li s-au oferit numai premisele, ei fiind solicitaţi să indice concluzia ce decurge din
ele. Aproape toţi subiecţii au declarat că din premisele oferite nu rezultă nicio concluzie.
Ulterior, experimentele au evoluat, oferindu-le subiecţilor raţionamente complete, solicitându-
le să sta-bilească dacă acestea sunt sau nu valide.
Problemele legate de raţionarea ipotetico-categorică şi de raţionarea cu argumente dis-
junctivo-categorice erau explicate de pe poziţia psihologiei cognitive de două teorii diferite
despre raţionarea umană care au oferit însă explicaţii parţial distincte şi sunt cunoscute drept
teoria logicii mentale (Martin D. S. Braine) şi teoria modelelor mentale (Philip N. Johnson-
Laird), la ambele explicaţii aderând însă şi alţi psihologi cognitivişti.
9. Teoria logicii mentale
Această explicaţie a raţionării umane este datorată în special lui Martin D. S Braine
încă din 1978, însă la ea au contribuit şi alţi renumiţi psihologi cognitivişti ca Jonathan St. B.
T. Evans (1980), Steve E. Newstead (1980), Lance J. Rips (1983), David P. O’ Brien (1994)

172
sau Ira A. Noveck (1998), iar mulţi dintre ei au încercat modelarea pe calculator a raţionării
umane.
În cazul argumentelor ipotetico-categorice de tipul ponens, mintea ome-nească, ne
spune Martin D. S Braine, dispune chiar prin natura ei de o regulă de raţionare de următorul
fel:
9.1. Dacă A, atunci B şi cum dispunem de A, rezultă B
Mintea omenească nu dispune însă de o regulă de deducţie care să-i permită
raţionatorului să argumenteze conform cu schema de conchidere modus tollens. Din această
cauză, raţionatorul este obligat să realizeze diverse deducţii suplimentare, ceea ce îl determină
să ajungă la concluzie mai târziu. Astfel, con-sideră adepţii teoriei logicii mentale, dacă
raţionatorului i se oferă doar premisele modului tollens şi anume:
9.2. Dacă A, atunci B. Dar B (non-B)
iar raţionatorul nu cunoaşte logica formală şi nici gândirea critică în psihologie, el va parcurge
următorii paşi până va ajunge să descopere concluzia.
(1). Mai întâi, el va raţiona după regula argumentării ipotetico-categorice care se află
în mintea lui şi din moment ce este dat că:
9.3. Dacă A, atunci B
acesta îl va deduce pe B, gândind că A este dat prin ipoteză.
(2). Apoi, din a doua premisă care constă din B (se vedea 8.2), raţionatorul dispune
deci şi de non-B şi deci, în această situaţie ajunge la o contradicţie logică:
9.4. B şi non-B
pe care el nu o poate accepta şi, ca atare, merge mai departe.
(3). Din moment ce a ajuns la această contradicţie logică, argumentatorul va considera
în final că rezultă:
9.5. non-A (A)
care este chiar concluzia raţionamentului ipotetico-categoric tollens.
În cazul argumentelor deductive ipotetico-categorice de tip tollens, după cum se vede
şi din enumerarea paşilor anteriori, procesarea mentală a informaţiilor redate de premise este
mai complicată pentru obţinerea concluziei şi tocmai de aceea raţionarea ipotetico-categorică
de tip tollens este mult mai dificilă decât cea de argumentare ipotetico-categorică ponens, mai
ales când individul nu este familiarizat cu deducţiile autentice.
În această ordine de idei, adepţii teoriei logicii mentale au oferit şi o serie de explicaţii
privitoare la aceste dificultăţi, mai ales dacă în raţionare sunt implicaţi operatori
propoziţionali, ca în propoziţiile condiţionale şi în cele disjunctive. De pildă, reprezentaţii
logicii mentale recunosc că există dificultăţi de raţionare în cazul oamenilor obişnuiţi, care nu
deţin competenţe suficiente pentru manipularea valorilor de adevăr din tabelele prin care sunt
definiţi operatorii propoziţionali. Pe lângă aceasta, specialiştii în logica mentală spun că
raţionatorii obişnuiţi nu reuşesc să distingă între disjuncţie neexclusivă şi disjuncţie exclusivă
şi nici între condiţional şi implicaţie, pe care deseori le şi confundă.
10. Teoria modelelor mentale
Intuită încă din 1943 de Kenneth J. Craik (1914-1945), teoria modelelor mentale
dedicată explicării psihologiei raţionării propoziţionale a fost dezvoltată ulterior de Ned Block
în 1981, Deidre Genter şi Allison L. Stevens în 1983, Teun A. van Dijk tot în 1983, la care s-
au adăugat Philip N. Johnson-Laird (1983), Walter Shaeken (1990), Walter Kinsch (1998),
Ruth M. J. Byrne (2002). Stephanie C. Payne (2003) şi a fost prezentată cu amendamente noi
datorate lui Philip N. Johnson-Laird (2006).

173
 Conform acestei teorii cognitiviste despre capacitatea umană de a argumenta
propoziţional, raţionatorul construieşte în minte anumite modele mentale specifice lumii
„reale” cu care el se confruntă sau despre care este obligat cumva să relateze. Această lume
este descrisă de premisele argumentului său, dar fără a reda prin ele absolut toate informaţiile
pe care le-ar deţine. Astfel, în fiecare situaţie de argumentare, cel care raţionează dă expresie
prin intermediul modelului mental propriu premiselor numai informaţiei pe care o consideră
ca indispensabilă pentru promovarea concluziei, iar restul informaţiilor despre lucrurile la
care se referă premisele rămân tacite în mintea lui.
În aceste condiţii, modelul mental implicat în premisele raţionamentului său este doar
o reprezentare ideală proprie lui şi care este asemănătoare stării reale pe care o are în vedere.
Deşi ea păstrează însuşiri considerate de raţionator ca esenţiale pentru starea de fapt pe care o
caracterizează, conţinutul modelului metal propriu ei este flexibil şi poate integra ulterior noi
informaţii. În acelaşi timp, modelul mental al raţionatorului este specific câmpului său de
cunoştinţe şi poate fi relativ restrâns, întrucât reprezintă opiniile argumentatorului despre
fenomenele materiale sau ideale cu care el intră în contact, iar imaginea lui despre situaţia
vizată de premise poate fi fragmentară în raport cu realitatea. De exemplu, să presupunem că
pe o tablă se află desenate două figuri geometrice, iar dacă raţionatorul nu are cunoştinţe de
geometrie iar în mintea lui apare pe respectiva tablă un model mental care include două figuri
geometrice simultane, adică, de exemplu, un model mental de forma:

Prin urmare, el va realiza că pe tablă se află un cerc şi un triunghi şi, posibil, va formula
propoziţia:
Pe tablă se află un cerc şi un triunghi
care presupune evident o conjuncţie între cerc şi triunghi.
Să presupunem acum că argumentatorul aude sau citeşte undeva că pe respectiva tablă
nu există un cerc, dar există totuşi un triunghi, caz în care modelul lui mental ar arăta astfel:


ceea ce ar însemna că poate emite următoarea propoziţie:

Pe tablă nu există un cerc, dar există un triunghi
care ne-ar spune că pe tablă există o conjuncţie între negaţia unui cerc şi afirmarea unui
triunghi, iar în figura de imediat mai sus simbolul „” prin care am redat anterior negaţia
logică în calitate de operator logic propoziţional, exprimă acum inexistenţa cercului. În
schimb, dacă raţionatorul realizează situaţia redată de propoziţia:
Pe tablă există un cerc sau un triunghi
modelul mental născut în mintea lui va arăta cam în felul următor:

în care, aşezarea figurilor geometrice pe nivele diferite, indică faptul că modelul mental
caracteristic noii situaţii corespunde unei disjuncţii între cele două figuri geometrice.
Prin urmare, raţionarea umană normală preia sub forma modelelor mentale, în multe
cazuri inconştient, trei operatori propoziţionali, respectiv, negaţia, conjuncţia şi disjuncţia,
despre care s-a arătat anterior că au capacitatea să-i traducă pe toţi ceilalţi operatori
propoziţionali puşi în evidenţă de logica bivalentă formală, operatori preluaţi şi de gândirea
174
critică în psihologie. Ca atare, se poate susţine că teoria psihologică a modelelor mentale
acoperă absolut orice fel de raţionare umană indiferent de propoziţiile compuse cu care
operează.
Trebuie însă reţinut că teoria modelelor mentale a făcut şi o serie de precizări
importante referitoare la raţionarea umană, specifice argumentării obişnuite. Se consideră
astfel că:
(1). Procesarea mentală umană este dominată de un principiu fundamental conform că-
ruia se cere
Cât mai puţin efort posibil
şi, drept urmare, în cazul argumentului disjunctiv tollendo-ponens despre care am discutat,
raţionatorul va formula de regulă explicit numai concluzia lui:
Persoana care s-a prezentat la cabinet este sănătoasă
Prin urmare, se susţine şi chiar se pare că raţionatorul va formula explicit în
majoritatea situațiilor numai concluzia argumentului, pentru că el va considera că premisele
din care rezultă această concluzie ar fi înţelese de la sine, deci se raţionează entimematic.
Acest fapt se confirmă prin aceea că în raţionarea uzuală oamenii recurg la entimeme, mai
ales în discuţii, şi nu formulează explicit toate componentele unui raţionament deductiv,
indiferent dacă inferenţa conţine exclusiv propoziţii categorice sau şi propoziţii compuse.
(2). Pe baza acestui fapt, se consideră că în cazul raţionării obişnuite, argumentatorii
nu se bazează pe validitatea (corectitudinea) raţionamentelor deductive şi ţin seama numai de
faptul dacă concluzia derivată din premise este sau nu o propoziţie adevărată după opinia lor.
Cu alte cuvinte, singurul aspect de care va ţine seama raţionatorul ar fi acela că nu poate
descoperi nici un model mental care ar infirma adevărul concluziei derivată de el.
(3). În aceste condiţii, în situaţia argumentului disjunctiv tollendo-ponens la care reve-
nim, se susţine că raţionatorul procedează tacit după schema de inferenţă prezentată anterior.
Prin urmare, dacă obţinerea concluziei nu presupune explicit folosirea unor reguli de
inferenţă, ele sunt totuşi implicit utilizate întrucât aceste reguli sunt inerente minţii umane,
ceea ce dă dreptate partizanilor logicii mentale.
În această situaţie, chiar dacă argumentarea umană procedează entimematic şi
foloseşte numai aparent înţelesul premiselor, consideră că aceasta este suficient pentru a
elimina din discuţie diferite modele mentale care nu se „potrivesc”, iar raţionatorul sănătos
mental şi suficient de educat judecă obligatoriu pe baza regulilor de inferenţă deoarece acestea
sunt proprii minţii umane.
11. Raportul dintre inteligenţa naturală şi cea artificială (IA)
Pe măsura avansului considerabil înregistrat de inteligenţa artificială în construcţia
unor calculatoare şi a unor sisteme de operare tot mai performante, ea a fost interesată încă de
la început de funcţionarea inteligenţei naturale şi a folosit în acest sens analiza psihologică a
propoziţiilor compuse sub forma funcţiilor de adevăr. Astfel, funcţiile de adevăr
propoziţionale, indiferent dacă ele sunt înţelese ca modele mentale sau altcumva, au fost
tratate multă vreme pur algoritmic. În consecinţă, ele au fost echivalate cu simple scheme de
contacte electrice, care pot fi modelate prin componente fizice şi în care fiecare variabilă
propoziţională este imaginată ca un contact electric.
De exemplu, conjuncţia logică dintre două variabilele propoziţionale p şi q concepute
în calitate de contacte electrice, ar fi transpusă simplu sub forma unei scheme electrice în care
cele două contacte ar fi legate în serie:
p q

175
După cum s-a precizat, aici simbolurile p şi q nu mai reprezintă variabile propoziţionale ca
până acum, ci au rolul de contacte electrice prin care trece curentul.
Într-o manieră asemănătoare, o altă schemă de contacte electrice diferită de aceasta,
întrucât acum contactele electrice p şi q sunt legate în paralel, adică disjunctiv, iar ea arată în
felul următor:
p

q
Această nouă schemă electrică va corespunde precis unei disjuncţii logice care din punct de
vedere tehnic este o construcţie prin care curentul electric va circula numai în situaţia în care
trece prin p, dar nu trece şi prin q.
Desigur, într-o maşină de calcul sunt şi alte tipuri de legături electrice sau de altă
natură care sunt însă numeroase şi minimizate. Faptul cel mai important în acest context este
acela că perspectiva algoritmică permite transferarea funcţiilor de adevăr în maşina de calcul,
ca şi cum ar fi trecerea dintr-un sistem de numere în altul. De exemplu, calculatoarele actuale
presupun trecerea de la sistemul de numărare obişnuit bazat pe 10 cifre în care calculăm şi
noi, la unul cu doar 2 cifre, fapt esenţial şi pentru schemele electrice de mai sus.
Să ne reamintim cu acest prilej exemplul lui Peter Wason şi faptul că cifrele obişnuite,
deşi ne par fireşti, reprezintă entităţi abstracte cu un grad de generalitate mai mare decât cel al
lucrurilor nemijlocit accesibile simţurilor şi tocmai în această ordine de idei s-a simţit nevoia
şi s-a constituit o ramură a matematicii algoritmice care se ocupă de sistemele de numere şi de
traducerea unui sistem de numere în altul.
Să considerăm, de pildă, numărul 15 din baza 10 şi să încercăm să-l exprimăm într-un
sistem de numere cu numai două cifre, pe care ni le-am putem imagina ca fiind 1 şi 0, folosite
anterior ca simboluri pentru valorile de adevăr ale unei propoziţii categorice sau compuse
oarecare. Pentru aceasta, presupunem că simbolul N corespunde unui număr din baza 10, iar
simbolul m redă acelaşi număr, dar în baza 2. Ca atare, procedând strict algoritmic, împărţim
pe N la m şi notăm cu a rezultatul acestei împărţiri şi cu r1 restul respectivei împărţiri. Apoi îl
împărţim pe a la m şi notăm cu b rezultatul noii împărţiri şi cu r2 restul noii împărţirii.
Continuăm aceste operaţii aritmetice de împărţire până ob-ţinem un cât d al cărei împărţiri la
m nu mai are ca rezultat un număr întreg. În finalul împărţirilor succesive, vom obţine un
număr de forma:
d, rn, , r1
care constituie traducerea numărului din baza 10 în baza 2. Ca exemplu, dacă aplicăm aceste
împărţiri succesive numărului 15 din baza 10, obţinem următoarea succesiune de operaţii arit-
metice:
15 : 2 = 7, rest 1; 7 : 2 = 3, rest 1; 3 : 2 = 1, rest 1
ceea ce înseamnă că numărul 15 din baza 10 coincide cu numărul:
1, 1, 1, 1
din baza 2 şi astfel se dovedeşte că între diferite sisteme de numere nu există graniţe
insurmontabile. (Gheorghe Enescu, Logica Simbolică, 1971, Editura Ştiinţifică, Bucureşti).
În aceste condiţii, gândirea critică în psihologie bazată şi aici pe logica argumentării,
însă şi inteligenţa artificială din ultima vreme, impun distincţia clară între raţionarea monoto-
nică de tip algoritmic şi raţionarea nemonotonică de tip nealgoritmic, care este specifică
raţionării umane în general.
12. Raţionare monotonică şi nemonotonică

176
 Raţionarea nealgoritmică este mai apropiată de argumentarea umană şi este numită de
specialiştii IT de ultimă oră „raţionare default”. Prin această denumire ei înţeleg că rezultatul
unei decizii sau o concluzie deja obţinută ar putea fi amendată datorită obţinerii de noi
informaţii, fără a modifica însă schema de inferenţă iniţială deductivă care rămâne totuşi
neschimbată. Deşi această raţionare anulabilă nu este specifică doar omului obişnuit, ea este
proprie şi unui savant reputat, întrucât nici el nu judecă totdeauna exclusiv algoritmic şi
ajunge uneori să-şi schimbe părerile anterioare.
Pentru a diferenţia cât mai bine între raţionarea monotonică de tip algoritmic şi
raţionarea nemonotonică de tip nealgoritmic, vom desprinde la început principalele trăsături
ale raţionării monotonice. Să presupunem un raţionament deductiv monotonic valid, din ale
cărui premise adevărate, să le notăm cu P, rezultă de-a dreptul mecanic o concluzie tot
adevărată pe care o semnalăm prin C, astfel încât expresia formală:
PC
este sigur adevărată, iar simbolul „” reprezintă aici deducţia calculatorie. Acum să mai
presupunem că la antecedentul lui , care ar reprezenta un raţionament valid, mai adăugăm
alte idei tot adevărate a căror mulţime o reprezentăm prin S. Din punct de vedere algoritmic se
va spune că şi următoarea formulă exprimă tot o implicaţie formală de felul următor:
(S & P)  C
Aceasta înseamnă că din punct de vedere algoritmic, C este implicată de orice fel de
combinaţii de propoziţii adevărate.
Cu alte cuvinte, în cazul gândirii algoritmice adăugarea la premisele iniţiale de
informaţii noi adevărate nu transformă un argument care anterior s-a dovedit deductiv-valid
într-un raţionament nevalid. Fără a respinge total raţionarea algoritmică, gândirea critică în
psihologie fundamentată pe logica argumentării, pledează prioritar pentru raţionarea
nemonotonică, iar acest fel de raţionare depăşeşte aspectele clasice de tip formal anterioare
ale distincţiei rigide între deducţie şi inducţie, dar fără a neglija diferenţele principiale dintre
aceste două feluri de raţionamente privitoare la validitate.
Mai mult decât atât, gândirea critică în psihologie subliniază că concluziile anterioare
eronate nu infirmă validitatea raţionamentelor deductive. Greşelile de raţionare pot fi
rezultatul firesc al lipsei de competenţe a raţionatorului privind argumentele folosite. În
consecinţă, ea insistă asupra faptului că deseori respingerea autenticităţii unei concluzii ori
înlocuirea ei cu alta poate fi urmarea câştigării ulterioare de informaţii şi nu a faptului că ea n-
ar fi fost derivată valid din premisele iniţiale. În această ordine de idei, gândirea critică în
general nu doar cea din psihologie nu respinge faptul că lipsa unor informaţii suficiente sau în
absenţa unor competenţe, a presiunii exercitată asupra raţionatorului de diferite interese,
neatenţia lui sau diferitele sale afecţiuni psihice etc., pot fi cauza unei raţionări deficitare din
punct de vedere formal sau chiar al gândirii critice în psihologie.
După cum s-a precizat, raţionarea nemonotonică este acum specifică şi unor specialişti
în construcţia de calculatoare şi sisteme de operare inedite. Această construcţie are în zilele
noastre denumiri ca „raţionare firească”, „normală”, „provizorie”, „amendabilă” etc. şi nu este
caracteristică argumentării tradiţionale, adică raţionării deductive strict formale din logica cla-
sică şi din calculul algebric algoritmic.
Raţionarea nemonotonică este specifică argumentelor studiate de gândirea critică din
psihologie şi de noua logică a argumentării. Ea este proprie raţionării naturale şi nu celei
artificiale de până acum, fiind specifică şi cercetătorilor elevaţi din multe alte domenii,
inclusiv persoanelor fără o educaţie superioară. De reţinut însă că gândirea critică indiferent
de domeniul în care este folosită nu infirmă corectitudinea logică a schemelor de inferenţă
studiate, dar ţine seama de progresele ştiinţifice confirmate.

177
 Pentru a clarifica această aserţiune, să luăm ca exemplu, două propoziţii categorice
adevărate care ar fi invocate ca premise ale unui silogism:
(1) Tom este câine
(2) Toţi câinii percep ultrasunete
din care este derivată deductiv, ireproşabil din punct de vedere silogistic, concluzia care este
la rândul ei o propoziţie categorică adevărată pe baza premiselor:
(3) Tom percepe ultrasunete
Raţionamentul deductiv prin care a fost obţinută concluzia (3) este un silogism valid
(absolut corect logic), care satisface integral restricţiile şi exigenţele logice fundamentale
specificate. Logicienii medievali, care au studiat amănunţit raţionarea umană, au conferit
denumiri speciale modurilor silogistice valide şi l-au numit pe acesta Barbara. Să reţinem că
acest silogism este o inferenţă deductivă ireproşabilă logic şi extrem de puternică din prima
figură silogistică, căruia îi este proprie următoarea structură sau schemă de raţionare:
A este C
Toţi C sunt B
A este B

în care A înlocuieşte numele propriu Tom, litera B a luat locul cuvintelor animale care percep
ultrasunete, iar C este un simbol pentru câinele din exemplul de mai sus. Se ştie încă de la
Aristotel că acest silogism este un raţionament deductiv extrem de sigur, ceea ce înseamnă că
în condiţiile în care premisele lui sunt propoziţii adevărate, este indiscutabil că şi concluzia
derivată din ele este tot o propoziţie categorică adevărată.
Din perspectiva gândirii critice în psihologie şi a logicii argumentării transformată de
ea, problema care se pune este dacă nu cumva ar exista informaţii suplimentare relevante
pentru premise sau pentru concluzie care ne-ar obliga să punem la îndoială adevărul vreuneia
din ele, deşi raţionamentul este ireproşabil, iar propoziţiile categorice invocate sunt sigur
adevărate. De exemplu, informaţia suplimentară obţinută ulterior construcţiei acestui
silogism, conform căreia Tom este surd din naştere ne obligă să renunţăm la ideea că Tom
percepe ultrasu-netele, adică ne impune să renunţăm la adevărul propoziţiei categorice
derivată drept concluzie şi să ne îndoim de faptul că absolut Toţi câinii percep ultrasunetele.
Să continuăm şi să mergem mai departe. Să admitem, de pildă, ideea că propoziţia
categorică:
Mamiferele nu zboară
este adevărată. Ulterior aflăm însă că un animal oarecare, să spunem X, este mamifer. Pe baza
acestor două informaţii despre care ştim că sunt adevărate, putem construi următorul silogism
concret:
Deoarece X este mamifer, iar nici un mamifer nu zboară,
întrucât această caracteristică aparţine numai păsărilor
şi multor insecte, rezultă că X nu zboară
Acest raţionament silogistic valid a fost numit de logicienii medievali Celarent şi face
parte tot din prima figură silogistică. El este reductibil la următoarea schemă de raţionare:
A este C
Nici un C nu este B
Nici un A nu este B
Din perspectiva gândirii critice în psihologie, dar şi a logicii argumentării, deşi
premisele lui par a fi propoziţii categorice adevărate, se pune totuşi problema dacă şi
concluzia ace-stui silogism poate fi o propoziţie categorică adevărată. Să presupunem că
178
aflăm ulterior o in-formaţie oferită de un biolog, care ne arată că liliacul (Plecotus aurius sau
Nyclatus noctula, în clasificarea ştiinţifică) este mamifer şi care nu zboară dacă este pui, însă
zboară dacă este un animal matur.
Prin urmare, pe fondul acestor informaţii suplimentare referitoare la vârsta liliacului,
dacă ne raportăm la raţionamentul silogistic de mai sus, atunci deţinem posibilitatea de stabili
în ce condiţii concluzia acestui al doilea argument absolut corect este totuşi adevărată sau fal-
să. Mai precis, dacă liliacul despre care este vorba este pui, atunci el nu zboară şi este
adevărată concluzia din schema de mai sus, iar dacă în silogismul Celarent, care este la fel de
puter-nic, ar fi vorba despre un liliac matur şi perfect sănătos, concluzia acestui silogism este
falsă.
Să reţinem că gândirea critică în psihologie bazată pe logica argumentării ne arată că
validitatea oricărui argument trebuie raportată la situaţia concretă de fapt fără a viola
corectitudinea argumentului. Aceasta nu este o trăsătură necesară numai pentru raţionarea
obişnuită lipsită de o educaţie suficientă, ci este indispensabilă şi în argumentarea ştiinţifică.
De exemplu, ajunşi în actualul stadiu al dezvoltării ştiinţifice, astronomii avansează
actualmente, printre altele, ipoteza expansiunii continue a Universului, dar ei nu avansează
această idee ca o certitudine absolută, iar cei mai reputaţi fizicieni deşi nu au renunţat total la
fizica newtoniană şi nici la fizica relativistă, desfăşoară investigaţii sistematice asupra
proprietăţii unor subpar-ticole ale nucleului atomic şi se pare că ei ar contrazice ipoteza
einsteiniană cu privire la constanţa vitezei luminii.
Pe de altă parte, raţionarea umană promovată de gândirea critică bazată pe logica
argumentării este implicată în hotărârile luate privind viitorul economic sau politic, în
stabilirea deciziilor juridice de anvergură sau într-un caz particular şi este caracteristică în
practicarea meseriei şi a cercetărilor psihologice etc. De spiritul ei nu sunt feriţi nici geometrii
care doar intuiesc cum ar trebui demonstrată o teoremă inedită, iar din discuţie nu excludem
cu siguranţă părerile subiective sau pe cele interesate.
Cercetările actuale de psihologie şi practica în domeniu converg astăzi tot mai mult
spre psihologia cognitivă şi cu toate că vechile îndeletniciri nu au fost neglijate complet,
psihologia actuală trebuie să valorifice aparate tot mai performante, puse la dispoziţia ei de
tehnicile contemporane din medicină sau din neuroştiinţe şi chiar din fizică sau de diverse
tehnologii moderne. În acest fel, cercetarea ştiinţifică şi tratamentele psihologice beneficiază
momentul de faţă de aparate noi numite mai ales prin sigle cum ar fi MRI (Magnetic
Resonance Imagery) ori PET (Positron Emission Tomography), care nu au consecinţe
negative pentru or-ganismul uman, însă au condus la importante descoperiri a cauzelor unor
deficienţe psihice, multe din ele indisponibile în trecutul apropiat.
În concluzie, se poate susţine că ştiinţa sau practica ştiinţifică se dezvoltă continuu şi
ele se bazează pe explicaţii, soluţii şi argumente noi. În această situaţie, rolul raţionamentelor
de tot felul în dezvoltarea cunoaşterii în general este vital în orice întreprindere teoretică, iar
gândirea critică din psihologiei bazată pe noua logică a argumentării nu face excepţie.

Rezumat
(1). Istoria argumentării cu propoziţii compuse şi actualitate ei.
(2). Interdefinirea operatorilor propoziționali.
(2). Tipuri de raţionamentele deductive cu propoziţii compuse.
(3). Teorii psihologice despre raţionarea cu propoziţii compuse.
(4). Raţionarea umană şi cea artificială.
(5). Raţionare algoritmică şi nealgoritmică, cea naturală şi cea artificială.
(6). Efectul informaţiilor suplimentare în raţionarea deductivă.

179
 Cuvinte importante
1. Megarico-stoici
2. Propoziţii compuse.
3. Operatori propoziţionali.
4. Operatori de bază.
5. Funcţii de adevăr.
6. Variabile propoziţionale.
7. Tabele de adevăr.
8. Disjuncţie exclusivă.
9. Disjuncţie neexclusivă.
10. Condiţional.
11. Echivalenţă.
12. Reducerea operatorilor.
13. Validitatea inferenţelor ipotetice.
14. Validitatea inferenţelor disjunctive.
15. Ipotetic sau disjunctiv.
16. Dilema.
17. Dilema constructivă.
18. Dilema destructivă.
19. Logică mentală.
20. Modele mentale.
21. Raţionare monotonică.
22. Raţionare nemonotonică.
23. Algoritmic şi nealgoritmic.
25. Raţionare naturală.
26. Raţionare artificială.

Testare preliminară
Exemplu: Arătaţi care sunt principalele diferenţe între o propoziţie categorică şi o
propoziţie compusă.

Rezolvare: Propoziţiile categorice sunt forme logice de maximă simplitate,

iar cele compuse sunt alcătuite din alte propoziţii cu ajutorul unor operatori propoziționali,
fapt care are următoarele consecinţe:
- adevărul sau falsitatea proprii propoziţiilor categorice se stabileşte pe baza unui
raport cu situaţia la care ele se referă;
- adevărul sau falsitatea propoziţiilor compuse se stabileşte în funcţie:
(a) de adevărul sau falsitatea propoziţiilor din componenţa acelei propoziţii compuse.
(b) de particularităţile operatorului propoziţional prin care a luat naştere propoziţia
compusă.
Exerciţii şi probleme
I. Răspundeţi la următoarele întrebări:
1. Ce este o funcţie de adevăr?
2. Există vreo diferenţă între inferenţă şi condiţional?
3. Care sunt teoriile psihologice care analizează raţionarea umană cu propoziţii com-
puse?
180
 4. Care este raportul dintre raţionare monotonică şi raţionare nemonotonică?
5. Enunţul „Cine pleacă la drum cu certitudini absolute, pe parcurs ajunge să aibă
îndoieli”redă o propoziţie categorică ori o propoziţie compusă?
6. Cum pot fi „eliminaţi” alţi operatori propoziţionali prin conjuncţie, disjuncţie
neexclusivă şi negaţie?
7. Care este distincţia dintre raţionarea mecanică şi raţionarea umană?
II. Precizaţi operatorii propoziţionali aflaţi în alcătuirea următoarelor pro-poziţii
compuse:
1. Dacă petrecem vacanţa la Predeal, la sfârşitul săptămânii vom urca la o cabană.
2. „Cuget, prin urmare exist!”. (aserţiunea îi aparţine lui R. Descartes).
3. Cine n-are rezultate sportive, obţine rezultate bune în alte domenii.
4. Când studiezi temeinic fiecare prelegere şi pui întrebări pentru lucrurile mai puţin
înţelese, şti mai bine în final.
5. „Omul s-a născut liber, dar el este peste tot în lanţuri.” (aserţiunea îi aparţine lui J. J.
Rousseau).
6. Mergem la un spectacol ori ne vizităm prietenii.
7. Ieşim la o plimbare, când ne plictisim în casă.
III. Stabiliţi dacă în textele de mai jos apare sau nu apare un raţionament cu propoziţii
compuse:
1. Explicaţia cosmologică antică susţine că Soarele ar fi apărut abia după ce au trecut
trei zile de la naşterea Universului. Dar se ştie că Soarele este cauza diferenţei dintre zi şi
noapte pentru fiecare perioadă de câte 24 de ore şi a succesiunii zilelor calendaristice. Deci,
primele trei zile calendaristice n-au ezitat în absenţa Soarelui sau explicaţia cosmogonică
antică privind naşterea Soarelui este eronată.
2. Cine susţine că în psihoterapie fiecare regulă are excepţii se contrazice singur,
pentru că în acest caz chiar cea ce susţine această persoane are cel puţin o excepţie şi ca atare,
nu este o regulă, pentru că a fi regulă înseamnă că lucrurile se produc totdeauna după un
canon.
3. Dacă echipa de interviu a plecat de la sediu cu autobuzul societăţii la orele 8,30 sau
cu trenul de 9,30, ea a ajuns la timp şi s-a întâlnit cu persoanele convocate pentru interviu. Se
ştie însă că echipa de psihologi nu a plecat cu au-tobuzul societăţii şi nu a realizat interviul
propus. Prin urmare, echipa de psihologi nu s-a deplasat nici cu trenul de 9,30.
4. Dacă unchiul tău este un reputat psiholog, nu vei ezita să-i ceri sfatul asupra felului
în care trebuie abordat acest dificil pacient, dar întrucât eziţi să-i ceri ajutorul în rezolvarea
acestei probleme, conchid că unchiul tău nu este un bine-cunoscut psiholog.
5. Dacă Sandu şi Mihai promovează proba de psihologie, atunci prestigiul grupei
noastre va fi salvat şi toţi studenţii grupei vor promova în anul următor de studiu şi grupa va fi
lăudată. Prin urmare, dacă cel puţin unul din ei nu promovează, nu ne va lăuda nimeni.
6. Generozitatea şi umanismul sunt trăsături de caracter care fie sunt inseparabile, fie
pot exista separat, dar afecţiunea părinţilor faţă de copiii lor şi umanismul acestor părinţi faţă
de alţii sunt recunoscute. De aici reiese că în această familie, umanismul părinţilor faţă de alţii
poate exista şi dacă ei nu manifestă afecţiune faţă de proprii copii.
7. Tudor a venit de la Timişoara fie prin Craiova, fie prin Piteşti. Dacă însă a venit prin
Piteşti, a făcut o întrerupere şi a vizitat fabrica de autoturisme din Mioveni. Dar el n-a vizitat
fabrica de autoturisme din Mioveni, de unde conchid că a venit de la Timişoara prin Craiova
direct la Bucureşti.
8. Mihai a ajuns acasă după ora 10 seara pentru că a fost la un spectacol muzical,
convins de prietenii săi să meargă, dar n-a avut ce regreta pentru că a ascultat melodiile care îi
plac mult şi a avut ocazia să-l asculte pe unul din cei mai cunoscuţi solişti din Europa.

181
 IV. Analizaţi cu atenţie textele de mai jos şi identificaţi ideile la care se referă autorii
lor:
1. Pe de altă parte, logica propoziţională depinde de propoziţii: de propoziţii care
propun o relaţie între două stări de fapt. Tehnic vorbind, aceste propoziţii ar fi reprezentate ca
enunţuri de forma „dacă …, atunci …”. Natura pro-poziţională a susţinerii de acest fel ar
putea fi redată, în locul exprimării sale ex-plicite, cu ajutorul verbului „a implica”. Dacă grecii
din antichitate au petrecut mult timp filosofând asupra felului în care un obiect specific ar
putea fi pus împreună cu un grup general, dezvoltând pe această bază logica propoziţiilor
categorice până la o artă desăvârşită, filosofii europeni din secolul al XIX-lea au devenit
fascinaţi de logica propoziţională. Enunţurile de tipul dacă/atunci sunt probabil inima
majorităţii raţionărilor noastre, chiar dacă adesea nu ne dăm seama de acest fapt. Aceste
enunţuri leagă două evenimente şi presupun că în condiţiile în care primul se întâmplă (partea
care începe cu „dacă”), atunci îşi va face apariţia altceva. Aceasta este posibil, versiunea
filosofică a celei de a treia legi a termodinamicii datorată lui Newton, conform căreia oricărei
acţiuni îi corespunde o reacţie de forţă egală, ne-o confirmă. Să privim la un exemplu în ca-re
sunt utilizate o serie de propoziţii de forma dacă/atunci, enunţuri menite a dovedi că sănătatea
economiei australiene depind nu de reducerea salariilor, ci de creşterea lor, aşa cum rezultă
din următoarea inferenţă:
Prima premisă: Dacă sunt reduse salariile, oamenii vor dispune de mai puţini bani de
cheltuit
A doua premisă: Dacă oamenii dispun de mai puţini bani de cheltuit, va scădea nivelul
consumului
Premisa trei: Dacă scade consumul, economia va încetini
Premisa patru: Dacă economia încetineşte, vor scădea profiturile din pre-starea de
activităţi.
Concluzie: Prin urmare, dacă doriţi să evitaţi pierderile profitului, este ne-cesar să nu
fie reduse salariile
Puterea şi flexibilitatea logicii propoziţionale este demonstrată de acest exemplu, nu
pentru faptul că premisele garantează adevărul concluziei, ci mai degrabă pentru că el
dezvăluie o legătură între evenimente, care altfel par disparate: nevoia de a evita căderea
profiturilor şi speranţa de a nu fi reduse salariile. Dacă am fi în situaţia de a convinge pe
cineva de această ultimă concluzie, s-ar putea ca, producând lanţul de propoziţii de mai sus, să
descoperim necesitatea de a justifica prin sub-argumente specifice fiecare sub-concluzie din
acest lanţ. Astfel, s-ar putea să considerăm că este întrutotul rezonabil să credem că „Dacă
scade consumul, economia va încetini”, pe baza referinţei la evenimente anterioare, când au
existat astfel de condiţii economice în care reducerea consumului a cauzat într-adevăr
încetinirea economiei. (Allen Matthew, Smart Thinking, Oxford University Press, Oxford,
UK, New York, USA, Melbourne, AUS, 2006)
2. Ne ocupăm acum de inferenţele ipotetice mixte, la care numai prima premisă este o
propoziţie ipotetică, premisa a doua şi concluzia fiind propoziţii categorice. Propoziţia
ipotetică obişnuită exprimă un raport de condiţionare su-ficientă: antecedentul este condiţia
suficientă a secventului.
Inferenţele ipotetice au o mare importanţă practică. Astfel, inferenţa ipotetică mixtă
este foarte utilă în aplicaţii şi în demonstraţii. În aplicaţii, când inferenţa ipotetico-categorică
exprimă un raport predicativ (de atribuire), ea serve-şte pentru a arăta că o lege ştiinţifică se
aplică (modus ponens) sau nu se aplică (modus tollens) într-un caz concret. Exemplu:
Dacă două triunghiuri au laturi egale, atunci ele sunt egale
Aceste triunghiuri au laturi egale
Aceste triunghiuri sunt egale
În demonstraţii rolul lor este foarte important:
182
 (a) Modus ponens serveşte la stabilirea adevărului unei propoziţii. În acest scop,
trebuie să găsim un antecedent demonstrat sau admis al acelei pro-poziţii; dacă antecedentul
este adevărat, atunci şi consecventul este necesar adevărat.
(b) Modus tollens serveşte la stabilirea falsităţii unei propoziţii. În acest scop trebuie
să găsim o consecinţă falsă a propoziţiei date: dacă este fals consecventul şi condiţia
(antecedentul) este falsă în mod necesar. (Petre Botezatu, Introducere în Logică, I, 1994,
Graphix, Iaşi)
3. Imaginaţi-vă, de exemplu, că un prieten vă spune „Dacă câştig la loterie, voi dona
întreaga sumă unei organizaţii de caritate”. Auzind asta, este foarte probabil să nu vă aşteptaţi
ca organizaţiile de caritate favorite prietenului vostru să dispună imediat de banii promişi de
el. Scepticismul vostru s-ar putea baza pe faptul că prin declaraţia prietenului vostru a fost
lansat un foarte mare „dacă”; şansele de a fi întrunită condiţia lui sunt minuscule. Să
presupunem însă că ar fi totuşi este îndeplinită această condiţie. Aceasta însemnă că, în mod
necesar, prietenul vostru ar ceda noua sa avere organizaţiilor de caritate?
Într-un argument condiţional care nu antrenează necesitatea, cu cât este mai puternică
legătura dintre antecedent şi consecvent, cu atât este mai probabil ca să fie adevărat
consecventul. Permiteţi-mi să revin la un exemplu anterior: „Dacă Bulldogs câştigă meciul, ei
se califică în play-off”. Să presupunem că această propoziţie descrie o situaţie bazată pe un
fapt obiectiv. Date fiind performanţele lor actuale, dacă ei câştigă jocul, echipei Bulldogs îi
este asigurat un loc în play-off. Desigur, conexiunea dintre antecedent (câştigarea meciului) şi
consecvent (calificarea în play-off) nu este una necesară. Echipa Bulldogs ar putea câştiga jo-
cul şi, să spunem, s-ar putea să intervină o grevă a jucătorilor, care ar conduce la anularea
competiţiei play-off pentru anul în curs. Dar, de fapt, o grevă pare improbabilă, aşa că, luând
în considerare toate aspectele, legătura dintre antecedent şi consecvent este în mare măsură
puternică. N-ar fi deci imprudent a paria că echipa Bulldogs se va califica în play-off,
presupunând că ea va câştiga meciul.
Forţa argumentului tău condiţional depinde de informaţiile deţinute de-spre cele două
lucruri din care este construit condiţionalul care conduce la argumentul în cauză şi despre
felul în care ele sunt legate. Dacă legătura dintre antecedent şi consecvent este insuficientă, ar
fi o superficialitate să argumentezi că ea ar fi cu totul altfel. Să reţinem că argumentul
condiţional este orientat spre viitor şi, prin urmare, el este potenţial predictiv. Predicţiile
demne de luat în seamă se bazează pe o cunoaştere a structurilor trecutului. Vei spune: „Dacă
unchiul Louis vine în oraş, este posibil să dorească să meargă la restaurantul Schmidty pentru
a servi masa de seară”. Aceasta este o predicţie rezonabilă, întrucât şti că în ultimii
cincisprezece ani de fiecare dată când unchiul Louis a venit în oraş, el a vrut invariabil să
servească masa de seară la restaurantul Schmidty. (D. Q. McInerny, Being Logical, Random
House Trade Paper-backs, New York, USA, 2005).
4. În continuare, să luăm în considerare inferenţele valide care pot fi realizate sub
forma derivării de concluzii dintr-o propoziţie care este disjuncţie neexclusivă, în calitate de
premisă majoră, cu ajutorul unei propoziţii categorice, în calitate de premisă minoră. Astfel de
argumente sunt numite silogisme alternative combinate. Thomas Paine (1737-1809 n.n.) a
discutat specificul Constituţiei Britanice în lucrarea sa Rights of Man, sub forma unei astfel de
inferenţe:
„ … Guvernele apar fie ca impuse de popor, fie ca instituite deasupra poporului.
Guvernul britanic este unul care s-a instituit printr-o luptă şi nu a rezultat din voinţa societăţii
şi, în consecinţă, el s-a instituit deasupra poporului …”
Sub ce condiţii este posibilă derivarea validă a unei concluzii dintr-o pro-poziţie
disjunctiv-neexclusivă, care are calitatea de premisă majoră a unui silogism? Să presupunem
că cititorul consideră că a primit de la compania de telefoane o notă de plată pentru o anume
lună calendaristică supraîncărcată cu di-ferite servicii nesolicitate şi se decide să acţioneze. El
s-ar putea hotărî, fie să se adreseze în scris companiei de telefoane, fie să viziteze personal
183
biroul corespunzător al companiei. Dacă această propoziţie este adevărată, cel puţin una din
variante este necesar să fie adevărată, dar nu este exclusă posibilitatea ca ambele să fie
adevărate. Deci, dacă cititorul şi-ar scrie scrisoarea de protest, nu putem infera valid că el nu
se va duce personal la compania de telefoane; sau, dacă cititorul s-ar deplasa la biroul
corespunzător al companiei, nu putem infera valid că el nu-şi va scrie scrisoarea de protest.
Pornind de la o premisă majoră disjunctiv neexclusivă, raţionăm greşit dacă vom considera că
unul din disjuncţi este fals, întrucât celălalt este adevărat.
Vom reformula acest rezultat pentru a pune în evidenţă relaţia de opoziţie a premiselor
faţă de concluzie. Premisele: Sau voi scrie companiei, sau mă voi duce personal la companie
şi nu voi scrie companiei, dintre care prima este o disjuncţia neexclusivă, implică propoziţia
Mă voi duce personal la companie. Disjuncţia din prima premisă este o supraalternă a
concluziei. Silogismele disjunctive de acest fel sunt frecvent folosite pentru a elimina
explicaţii sau soluţii propuse diferitelor probleme. Care factor din totalitatea celor ambientali
explică variaţiile vremii locale? Ca tentativă de explicare, putem presupune ca factori posibili
distanţa faţă de Soare, durata de expunere la razele solare, variaţiile curenţilor de aer. Dacă
vom elimina una dintre aceste posibilităţi, pe baza su-poziţiei că premisa disjunctivă este
adevărată, va urma că adevărata cauză a va-riaţiilor vremii locale trebuie căutată printre
explicaţiile sugerate rămase. Dar, cititorul trebuie să reţină că nu-i putem elimina pe toţi
ceilalţi factori, dacă variaţiile vremii locale concordă cu comportamentul curenţilor de aer.
Aceasta întrucât fiecare
dintre ceilalţi factori s-ar putea să contribuie cumva la caracteristica vremii locale.
Forma schematică a acestui tip de inferenţă este: Sau A este B sau C este D, dar A nu
este B; prin urmare, C este D. Într-un alt fel: p V q; p; q. Despre această inferenţă se spune
că este modus tollendo ponens, întrucât negând (în premisa minoră), afirmăm (în concluzie).
(Morris R. Cohen, Ernst Nagel, An Introduction to Logic and Scientific Method, Routled-
ge&Kegan Paul, London, 1964).
5. Împreună cu colegii mei am susţinut că unul dintre motivele pentru care a evoluat
logica mentală a fost acela că ea serveşte scopului practic de integrare a informaţiilor care
provin în momente diferite sau din surse diferite, iar pe această bază sunt derivate inferenţe
care merg dincolo de informaţiile integrate iniţial (Braine, 1990; Braine şi O’Brien, 1991). De
exemplu, cineva află că P sau Q, iar dintr-o altă sursă află că non-Q; o fiinţă inteligentă are
nevoie de un oarecare mecanism mental care va integra aceste informaţii şi va infere din ele
P; logica mentală satisface această nevoie. [ …] Întrucât logica mentală serveşte scopurilor
practice, ea este implicată profund în arhitectura pragmatic motivată, iar inferenţele sunt cu
regularitate produse din informaţii care includ cunoştinţe stocate în memoria de lungă durată,
aşa cum ar fi părerile, opiniile, găselniţele, ca şi din variatele feluri de cunoştinţe deja stocate
în această memorie. Inferenţele logice rezidează confortabil sub forma unei linii de raţionare
de felul celei prin analogie, a celei cauzale, pragmatice sau probabilistice (Braine şi O’Brien,
1991). (Martin D.S. Braine, Mental Logic and How to Discover It în J. Macnamara, G. E. Re-
yes (eds), The Logical Foundation of Cognition, Oxford University Press, Oxford, UK, New
York, USA, 1994)
6. IA a progresat în trei direcţii legate de controversele dintre inneitate din cadrul
psihologiei şi lingvisticii. Două dintre ele sunt uşor de enunţat.
Prima tinde să reducă ansamblul de structuri considerate ca fiind înnăscute, arătând
cum pot fi dobândite prin funcţionarea unor mecanisme de dezvoltare mai puternice.
A doua merge într-o direcţie opusă; în mod paradoxal, prin conceperea unor
mecanisme de dezvoltare foarte puternice se poate vedea cum anumite structuri, a căror
existenţă este total necunoscută de psihologia tradiţională, ar putea, dacă ar fi prezente în mod
înnăscut, să joace rolul de germeni de dezvoltare a funcţionării mintale. […] Contribuţia pe
care AI o aduce în această direcţie este de a arăta cum structurile calculatorii primitive sunt
indispensabile tuturor funcţiilor mintale: prin considerarea „organelor mintale” drept procese
184
calculatorii suntem înclinaţi să le vedem mai puţin fundamental diferite unul de altul decât
sunt inima şi ficatul.
Savoarea foarte metaforică a acestor ultime remarci ne duce la cea de a treia tendinţă,
mai subtilă, a inteligenţei artificiale: ea curăţă limbajul psihologic de metaforele preştiinţifice,
prin elaborarea unei terminologii şi a unui cadru conceptual mai precise; adică, ea stabileşte
un nou ansamblu de „metafore”, folosind situaţii bine precizate, pe baza cărora poate fi testată
coerenţa intelectuală a ideilor generale. (S. Paper, Rolul Inteligenţei Artificiale în Psihologie,
în volumul Teorii ale Limbajului – Teorii ale Învăţării, Seria „Idei Contemporane”, Editura
Politică, Bucureşti, 1988)
7. Un aspect frapant al acestei explicaţii este proprietatea cunoscută ca monotonie, în
conformitate cu care clasa concluziilor ce urmează logic dintr-un corp de cunoştinţe dat creşte
proporţional cu însăşi corpul cunoştinţelor. Cu alte cuvinte, odată ce s-a ajuns la o concluzie,
ea nu mai poate fi nimicită prin adăugarea oricărei cantităţi de informaţii ulterioare. Această
tratare este dezirabilă dacă relaţia de consecinţă logică urmează a captura aspectele esenţiale
ale raţio-nării matematice riguroase, în care concluziile urmează deductiv din premise cu un
fel aparte de necesitate ce nu poate fi evitată prin suplimentarea faptelor din care a fost
derivată. Concluziile matematice urmează deductiv din premise – ele sunt, într-un sens,
conţinute în premise – iar ele sunt obligatoriu adevărate oricând sunt adevărate şi premisele.
Cu toate acestea, există un alt fel de raţionare, în cea mai mare măsură obişnuită vieţii
cotidiene, în care concluziile sunt atinse sub formă de tentativă posibil de a fi retractate când
sunt dobândite noi elemente. Acest tip de raţionare este nemonotonic sau, cum vom spune de
asemenea, ce poate fi anulată. În viaţa de zi cu zi, oamenii sar la concluzii pe baza unor
informaţii parţiale, rezervându-şi dreptul de a renunţa la ele când devine disponibilă o
informaţie suplimentară mult mai completă. (G. Aldo Antonelli, Grounded Consequence for
Defea-sible Logic, Cambridge University Press, New York, USA, 2005)
8. Să presupunem că îmi fixez atenţia asupra unei singure practici psihologice cu
intenţia de a o analiza cât mai exact, că voi ţine seama de cele mai recente dezvoltări din
psihologie şi tocmai de aceea, voi lua în considerare cele mai semnificative abordări critice
datorate atât profesorilor, cât şi studenţilor. Din această perspectivă, analizez în mod special
autentica revoluţie produsă în domeniu de folosirea instrumentelor biotehnice şi am în vedere
prioritar noile tehnologii de cercetare din psihologie, aşa cum ar fi scanările TEP (Tomografia
cu Emisii de Pozitroni, în engleză PET: Positron Emission Tomography, şi cele IRM
(Imagistică cu Rezonanţă Magnetică), în engleză MRI: Magnetic Resonance Imagery, asupra
celui mai misterios şi enigmatic organ uman, creierul.
Metodele de scanare a creierului, despre care a citit orice student în psihologie, au
revoluţionat medicina şi au condus la o extindere a investigaţiilor nu numai în medicină sau în
ştiinţele neurocognitive, ci şi în multe alte domenii. Numărul studiilor publicate care au folosit
funcţional IRM a sărit de la cifra 10 în 1991 la cea de 864 în anul 2001 (Illes, Kirschen & Ga-
brielli, 2003), iar mii de instrumente IRM sunt utilizate astăzi pentru investigaţii şi pentru eva-
luări. În zilele noastre, cercetătorii recurg la scanarea creierului pentru a studia memoria,
atitudinea rasială, raţionarea morală, realizarea deciziilor, meditaţia spirituală, impulsul
sexual, ca să numim doar câteva dintre procesele sau inclinaţiile psihice studiate cu ajutorul
acestor metode. Specialiştii în psihologie utilizează scanarea şi pentru a compara creierul
adolescentului cu cel al adultului sau diferenţele dintre creierul pacienţilor bolnavi de
schizofrenie şi creierul persoanelor sănătoase mintal. Cu ajutorul noilor unelte şi metode din
neurologie, specialiştii se străduiesc să identifice zonele creierului care sunt activate în
perioada în care pacienţii ori persoanele sănătoase urmăresc la TV reclame comerciale sau
mesaje politice.
Prin urmare, care este problema? Răspunsul este acela că fiecare revoluţie ştiinţifică
autentică trezeşte pentru început un fanatism necritic, iar acest fapt nu este o excepţie. O
echipă de psihologi care foloseşte tehnologia IRM a scris: „Nu îi poţi pune oprelişti capului
185
numai pentru că ai o imagine a creierului tău” (Cacioppo şi alţii, 2003). Explicaţia ar putea fi
şi aceea că dacă îţi foloseşti capul, ai putea descoperi că nu toate ştirile publicate în presa
populară sau în reviste de specialitate se fundamentează pe o cercetare ştiinţifică serioasă sau
sunt trecute prin filtrul unei gândiri critice temeinice, oricât de ciudate sau de impresionante ar
fi instrumentele care au permis obţinerea lor.
Unele dificultăţi întâmpinate sunt de natură metodologică. Mai multe imagini obţinute
prin scanare şi pe care le arătăm studenţilor sunt minunat colorate, dar aceste seturi pot
conţine destule imagini supra simplificate care con-duc nu de puţine ori la impresii
generatoare de erori (Dumit, 2004). De pildă, chiar cercetătorii pot manipula spectrul culorilor
din scanările TEP sau IMR pentru a accentua sau a diminua contrastul dintre două creiere.
Contrastele atenuate sunt produse cu scopul ca prin acest fel de contrast diferenţa dintre
creierele scanate să apară mai dramatică, iar cele accentuate vor fi produse cu scopul de a
arăta că diferenţele sunt triviale. Imaginile unui creier pot fi în aşa fel produse prin scanare
încât acestea apar total diferit de situaţia în care pentru prezentarea creierului au fost folosite
culori.
Desigur, nu ne confruntăm doar cu faptul că toate culorile de acest fel sunt arbitrare.
Cercetătorul care recurge la scanare utilizează anumiţi algoritmi pentru a converti datele
numerice în reprezentări vizuale şi, procedând aşa, el decide graniţele existente între diferite
zone ale creierului, să spunem, între cele în care avem o activitate nervoasă ridicată şi cele cu
activitate nervoasă moderată. Vor exista, evident, temeiuri justificate pentru stabilirea
criteriilor de delimitare între zonele creierului cu o activitate nervoasă de nivel diferit, dar în
majoritatea cazurilor atribuirea de culori este arbitrară, iar aceasta poate influenţa rezultatele
obţinute şi imaginile grafice ale acestora. După cum observa William Uttah în incitanta lui
carte „The Neural Phrenology: The Limits of Localizing Cognitive Processes in the Brain”,
unii dintre cercetători vor recurge la culori pentru a trasa respectivele graniţe într-o manieră
conservatoare, în timp ce alţii vor proceda tot cu ajutorul culorilor însă într-o manieră pur
liberală şi vor amplasa numitele graniţe în aşa fel încât localizarea diferitelor activităţi
nervoase va fi accentuată, dar în ambele situaţii folosirea culorilor specificate nu este mai
mult decât un artefact.
Alte probleme legate de scanarea creierului sunt de natură conceptuală. De exemplu,
cu toate că zonele creierului sunt destul de bine delimitate, procesele cognitive şi celelalte
procese pe care cercetătorii încearcă să le asocieze ace-stor zone nu sunt în mod obişnuit la fel
de bine localizate. Nu trebuie să fi behaviorist pentru a recunoaşte că una din cele mai
incitante provocări pentru psihologi este aceea de a defini aceste zone în aşa fel încât toţi
cercetătorii să fie de acord cu zona pe care încercăm să o investigăm. Definirea unei emoţii
aşa cum ar fi fericirea sau a unei operaţii mentale cum ar reamintirea unui eveniment trecut,
depinde adesea de felul în care se întâmplă ca cercetătorul să măsoare acel construct. De
îndată ce trecem dincolo de răspunsul senzorial sau motric, cele mai multe constructe
psihologice sunt denotate printr-un singur cuvânt sau termen, dar acesta acoperă de fapt o
serie de mai multe operaţii sau procese implicate şi foarte complexe. Cum putem stabili
„unde” anume în creier este procesată fericirea, din moment ce cercetătorii nu sunt în primul
rând de acord cu ce înseamnă fericirea? Cum ştim unde în creier poate fi descoperită iubirea,
din moment de iubirea este tulburarea romantică a lui Romeo şi a Julietei, ataşamentul
statornic dintre Prinţul Charles şi Camilla sau ciondăneala plină de dragoste dintre Ma şi Pa
Ketlle?
Chiar actul „simplu” de a privi la ceva implică atenţia, codarea senzorială, memoria,
schema de recunoaştere şi interpretarea. În plus, nu ne ajută să explicăm de ce facem o
divizare a creierului în aşa fel încât într-o parte a lui au loc toate acestea, iar o altă parte a sa
rămâne inertă faţă de aceste procese. După cum nota Uttal, cu cât procesele psihice sunt mai
complexe, cu atât mai puţin lor li se poate asocia o zonă a creierului bine definită. Pare mai
firesc să presupunem că procesele psihice implică o interacţiune complexă a multiple circuite
186
care comunică înainte şi înapoi, într-o manieră complicată şi probabil în situaţii şi modalităţi
pe care încă nu le cunoaştem. (Carol Wade, Critical Thinking: Needed Now More Than Ever,
în: Dana S. Dunn, Jane S. Halonen and Randolph A. Smith, Teaching Critical Thinking in
Psy-chology, Blackwell Publishing Ltd., Oxford, UK, 2008)

XV. GÂNDIREA CRITICĂ DESPRE RAŢIONAREA INDUCTIVĂ

1. Argumentele inductive şi raţionarea umană.

2. Principalele particularităţi ale raționamentelor inductive.

3. Probabilitatea relaţiei de conchidere.

4. Analogia ca argument inductiv simplu.

5. Analogia în cercetarea psihologică.

6. Regulile inducţiei prin analogie.

7. Inducţia completă şi inducţia incompletă.

8. Inducţia prin enumerare.

8.1. Inducţia vulgară.

8.2. Inducţia ştiinţifică.

9. Principalele tipuri de erori în raţionarea inductivă.

187
 10. Restricţiile inducţiei enumerative în ştiinţă.

XV. GÂNDIREA CRITICĂ ŞI RAŢIONAREA INDUCTIVĂ

Pe parcursul acestui capitol vom trata în special următoarele subiecte:

1. Raţionarea inductivă şi specificul ei.
2. Principalele feluri de argumente inductive.
3. Inducţia completă ca variantă de deducţie.
4. Variantele inducţiei incomplete.
5. Specificul raţionării inductive în ştiinţă şi în psihologie.

Înţelegerea şi cunoaşterea exactă a informaţiilor din acest ultim capitol presupu-

ne în mod necesar parcurgerea capitolelor anterioare şi stăpânirea informaţiilor redate pe
parcursul lor.

188
 Pe de altă parte, înţelegerea şi stăpânirea informaţiilor legate de inferenţele inductive
reclamă obligatoriu parcurgerea şi înţelegerea informaţiilor consemnate în paragrafele de mai
jos.
1. Argumentele inductive şi raţionarea umană
În cazul raţionamentelor inductive, pe care unii autori de gândire critică le consideră
că ar fi unicele tipuri de inferenţe la care apelează oamenii obişnuiţi (Phil Washburn, The Cri-
tical Thinking, Oxford University Press, New York, 2010), sunt de fapt acele argumente a că-
ror concluzie extrapolează sau amplifică cumva în raport cu ceea ce au spus premisele din
care ea a fost derivată. De pildă, după cum am susţinut şi anterior, un individ împătimit de jo-
curile de noroc poate raţiona şi după următorul model:
La primele cinci aruncări ale zarului am obţinut numai
numere impare. Prin urmare, la a şasea aruncare a zarului
voi obţine tot un număr impar.
Acest argument este un prim exemplu de inferenţă inductivă a cărui concluzie nu este
mai generală decât premisele din care a fost derivată, dar ea totuşi extrapolează faţă de
premisele invocate, cel puţin pentru că se referă la o situaţie particulară viitoare. Dintr-o
perspectivă oarecum elevată, altcineva ar putea construi următorul raţionament inductiv:
Din moment ce Aristotel, Th. Hobbes, J. Locke, D. Hume, J. Mill,
J. St. Mill, Al. Bain, Ed. Husserl, M. Heidegger şi J. P. Sartre au
fost filosofi şi au avansat în opera lor idei cu conţinut psihologic,
se poate conchide ca toţi filosofii au avansat idei psihologice.
Este însă evident că de această dată concluzia raţionamentului inductiv deşi este mai
generală decât premisele din care a fost obţinută, pentru că premisele lui se referă la câţiva
filosofi, dar concluzia acestui argument inductiv se referă la toţi filosofii, ceea ce înseamnă că
ea este sigur mai generală decât premisele pe care se fundamentează. Mai exact, în primul
exemplu de argument inductiv adevărul sau falsitatea concluziei lui se va stabili în urma celei
de a şasea aruncări a zarului, deci pe baza unui fapt concret. Concluzia acestui al doilea
raţionament inductiv s-ar dovedi o propoziţie falsă, iar pentru a proba acea-sta este nevoie
numai de descoperirea unui filosof care nu au avansat prin operele sale idei cu conţinut
psihologic. În această situaţie pot fi citaţi printre alţii Bertrand Russell (1872-1970) şi Ludwig
Wittgenstein (1889-1951) care erau filosofi şi nu au avansat idei cu conţinut psihologic. Pe
baza acestor exemple se construieşte o demonstraţie prin reducere la absurd a falsităţii
concluziei ultimului argument inductiv.
2. Principalele particularităţi ale raţionamentelor inductive
Relaţia de conchidere dintr-un raţionament inductiv este totdeauna nesigură, ceea ce
înseamnă că ea nu certifică faptul că vom ajunge de la premise sigur adevărate la concluzii
neîndoielnic adevărate. Acest lucru se explică prin aceea că premisele unei inferenţe inductive
autentice nu oferă concluziei lui un temei suficient pentru fundamentarea ei, ci unul doar
necesar. Această susţinere înseamnă că totdeauna într-o inferenţă inductivă rămâne deschisă
problema adevărului ferm al concluziei şi tocmai pentru acest motiv concluzia unui argument
inductiv este doar o ipoteză cu un grad de probabilitate mai mic sau mai mare. Din această ca-
uză, concluzia oricărui raţionament inductiv autentic va fi doar probabilă deşi premisele sale
ar fi fost cert adevărate, ceea ce înseamnă că adevărul concluziei inductive este ipotetic. Prin
urmare, concluzia inductivă se va numi „ipoteză”, aşa cum este şi explicaţia actuală a
Universului, cu toate că pentru oamenii obişnuiţi ea se numeşte „teorie”.

189
 Pentru a stabili dacă concluzia argumentului inductiv dispune de şanse reale să se
dovedească adevărată, se recurge de obicei în ştiinţă şi în viaţa cotidiană, la informaţii
suplimentare faţă de cele date de premisele iniţiale, care ar putea întări sau slăbi credibilitatea
în relaţia de conchidere şi în cea a adevărului concluziei, dar asemenea informaţii nu
transformă niciodată concluzia inducţiei într-o certitudine. În această situaţie, concluzia
inducţiei este de fapt o simplă ipoteză şi ea este supusă verificărilor ulterioare, care nu de
puţine ori pot fi surprinzătoare, ceea ce ne obligă să o considerăm ca o tentativă de explicare a
unui fenomen care ne intrigă, a unui comportament sau a unei atitudini despre care am emis o
ipoteză posibil să devină o teorie autentică.
De exemplu, chiar principalele orientări din psihologia contemporană, explicaţiile
biologice, comportamentale, cognitiviste, psihanalitice sau fenomenologice, nu sunt altceva
decât ipoteze concurente care încearcă să explice conştiinţa umană şi reacţiile
comportamentale ale omului. La fel, după cum s-a menţionat deja, „teoria” astronomică
cunoscută sub denumirea de „Big Bang” este o tentativă de explicare a Cosmosului, iar teoria
relativistă din fizică, datorată în principal lui A. Einstein (1879-1955), este la rândul său o
ipoteză în încercarea de a explica o realitate fizică altfel decât a explicat-o I. Newton (1642-
1727), iar lucrurile stau aidoma în orice domeniu de cercetare temeinică a naturii.
3. Probabilitatea relaţiei de conchidere inductivă
Mai ales în cazul oamenilor obişnuiţi lipsiţi de educaţie avansată şi în general psihic-
normali, probabilitatea relaţiei de conchidere este subiectivă, pentru că raţionamentul lor in-
ductiv valorifică prioritar părerile, opiniile subiective şi chiar prejudecăţile raţionatorului.
Spre deosebire de această probabilitate subiectivă, în ştiinţa autentică există o probabilitate
obiectivă a relaţiei de conchidere, întrucât raţionamentele inductive din ştiinţă nu se bazează
pe părerile subiective ale argumentatorului, ci se sprijină pe dovezi experimentale şi pe
interpretări teoretice anterioare şi ulterioare.
Mai mult decât atât, descoperirea de probe experimentale ulterioare şi a unor dovezi
favorabile concluziei inductive, deseori de-a dreptul surprinzătoare, conduc firesc la
consolidarea relaţiei de conchidere şi a explicaţiei oferite de un raţionament inductiv, inclusiv
ca efect diminuării probabilităţii subiective a raţionamentului inductiv, sau altfel spus, prin
scăderea ei. Dincolo de dinamica probabilităţii relaţiei de conchidere proprie raţionamentului
inductiv, progresul autentic al cunoaşterii umane, presupune cu deplină necesitate o cooperare
laborioasă, adesea tacită, între raţionarea deductivă şi cea inductivă.
Aceste două feluri de scheme de raţionare sunt inerente minţii umane normale şi chiar
dacă ele sunt tacite se completează şi se sprijină reciproc, în ciuda acelor pedagogi şi
psihologi care consideră greşit că oamenii, mai ales cei fără educaţie, raţionează exclusiv
inductiv sau nu posedă nici un fel de scheme de raţionare. Aceşti specialişti confundă
raţionarea deductivă amendabilă (ne-monotonică) cu o raţionare inductivă şi absolutizează
faptul că oamenii obişnuiţi şi lipsiţi de educaţie elevată se bazează în argumentarea lor doar pe
premise factuale care exprimă informaţii ce pot fi uşor infirmate. În fond, întrucât structurile
de raţionare sunt inerente minţii umane, nici un om normal psihic, indiferent de nivelul lui de
educaţie, nu poate evita raţionarea deductivă şi cooperarea permanentă între deducţie şi
inducţie, fapt ce este de-a dreptul evident în cunoaşterea ştiinţifică autentică.
Separarea absolută şi total incorectă între raţionare deductivă şi inductivă este
nerelevantă din perspectiva cunoaşterii umane şi ea este profesată şi de logica formală
algoritmică, care nu diferenţiază deloc între punctul de vedere pur formal şi raţionarea umană
reală proprie minţii omeneşti asupra căreia insistă gândirea critică în psihologie şi noua logică
a argumentării. Desigur, raţionarea umană stric formală şi nemijlocit algoritmică a condus la
rezultate notabile în calculul algebric şi în alte ramuri ale logicii formale, inclusiv în alte
discipline bazate pe aceste tipuri de calcule. Eroarea absolutizării perspectivei algoritmice ca

190
o caracteristică de excepţie a ştiinţei i-a condus pe mulţi autori să scrie cărţi de logică în care
nu există nici un capitol dedicat raţionării inductive.
După cum s-a afirmat, inferenţele inductive sunt folosite frecvent, indiferent dacă est
vorba de viaţa de zi cu zi sau de o preocupare mei elevată. Principalele caracteristici ale
acestor argumente inductive sunt acelea că au o concluzie mai generală decât premisele din
care a fost derivată, iar relaţia de conchidere este probabilă. Tocmai acesta este motivul pentru
care de multe ori concluzia unei inferenţe inductive este calificată drept ipoteză în sensul
autentic al acestui termen. Forma cea mai facilă de raţionare inductivă este analogia.
4. Analogia ca argument inductiv simplu
Cel mai simplu raţionament inductiv este cunoscut sub numele de „analogie” şi el este
frecvent utilizat în cunoaşterea comună, dar şi în cea ştiinţifică, întrucât aceste inferenţe se ba-
zează pe o operaţie de raţionare extrem de simplă şi accesibilă absolut oricui, numită
„comparaţie”. Comparaţia presupusă de raţionamentul inductiv prin analogie implică
stabilirea însuşirilor prin care se aseamănă două obiecte sau fenomene şi pe identificarea
acelor proprietăţi prin care obiectele se deosebesc.
În condiţiile în care, există o prevalenţă netă a asemănărilor între obiectele sau
fenomenele studiate, se consideră că o proprietate importantă care a fost identificată numai la
unul din elementele comparate ar aparţine şi celuilalt. Oricum, întrucât operaţia mentală de
comparare se bazează pe o simplă asemănare între obiecte sau fenomene, relaţia de
conchidere dintr-un raţionament inductiv prin analogie are un grad de probabilitate foarte
redus, chiar dacă este vorba de o probabilitate obiectivă. La acest lucru contribuie şi faptul că
operaţia de comparare, chiar neafectată de subiectivitate, este extrem de simplă şi de intuitivă.
Pe de altă parte, când sunt realizate raţionamente inductive prin analogie, se caută cât
mai multe asemănări între elementele comparate, iar când vreuna din aceste însuşiri este
identificată la unul din ele şi este importantă, se conchide prin analogie că ea îi aparţine şi
celuilalt, fapt perfect valabil şi în ştiinţă. De exemplu, se ştie că maladia Alzheimer se
caracterizează prin pierderi de memorie, incapacitate de orientare spaţio-temporală, anomalii
de limbaj etc. În urma unor verificări temeinice, s-a constatat că excesul anormal de amiloidă
β în creierul oamenilor şi al animalelor de experienţă bolnave de Alzheimer coincide cu
formarea unui excedent de compuşi proteici în zonele neuronale responsabile de deficienţele
specifice maladiei Alzheimer. Ca atare, specialiştii au considerat că reducerea excesului de
amiloidă β ar conduce la vindecarea bolii sau măcar la ameliorarea simptomelor maladiei
Alzheimer la om. Ca o adevărată surpriză, s-a constatat că un medicament numit „Gleenvec”
şi care era folosit la oameni în alte scopuri medicale, conduce inevitabil la animalele de
experienţă bolnave de maladia Alzheimer la scăderea cu circa 50% a excesului nociv de
amiloidă β. Drept urmare, s-a desprins prin analogie concluzia că acest medicament Gleenvec
poate fi folosit şi la om pentru vindecarea maladiei Alzheimer ori cel puţin pentru ameliorarea
simptomelor acestei afec-ţiuni la om (Conform revistei: „Scientific American”, numărul din
septembrie 2003).
În gândirea comună se recurge deseori la argumente inductive prin analogie destul de
slabe şi iată un exemplu de astfel de raţionament inductiv făcut de componenţii unei echipe
sportive angajată într-o competiţie oarecare:
În noaptea dinaintea jocului precedent am fost la un club de noapte, iar
a doua zi am avut meci de campionat pe care l-am câştigat. Este deci clar
că dacă ne vom distra în club şi în noaptea dinaintea meciului următor, îl
vom câştiga şi pe acesta fără probleme.
Din acest exemplu de raţionament inductiv prin analogie foarte slab, datorat sigur unei
persoane lipsită de competenţe de gândire critică şi de logica argumentării în psihologie,
reiese destul de clar că pentru o gândire normală lipsită de cultura necesară, relaţia de
191
conchidere din acest argument inductiv prin analogie este extrem de fragilă, ceea ce face ca
adevărul concluziei lui să fie îndoielnic. Acest tip de raţionament inductiv este destul de des
utilizat în cunoaşterea obişnuită, iar schema de inferenţă specifică raţionamentului inductiv
prin analogie ar putea fi redată în felul următor:
A (p1 … pn)
B (p1 … pn)
A (pn+1)
B (pn+1)
În această schemă de argumentare inductivă, literele A şi B sunt simboluri care stau aici
pentru obiectele, fenomenele, situaţiile etc. comparate, iar A (pi) şi B (pi), unde 1 i n, arată
că A şi B se bucură de proprietatea „pi”.
Se pare că raţionarea inductivă prin analogie este o formă de argumentare extrem de
răspândită şi ea este utilizată cu scopul de obţine relativ uşor concluzii printr-o simplă
comparare între cel puţin două obiecte, atitudini sau comportamente care ni se par similare.
Calitatea concluziei prin analogie este îndoielnică în toate cazurile, pentru că ea se bazează pe
o asemănare, care poate fi doar aparentă, dar care este atât de simplă şi de impresionantă încât
este fo-losită în cele mai diferite situaţii. De exemplu, Aristotel, care s-a ocupat la vremea sa
şi de psihologie şi a fost iniţiator al asociaţionismului psihologic, remarca inevitabilitatea
raţionării prin analogie şi afirma:
Dacă două obiecte sunt asemănătoare, gândul despre unul
din ele va declanşa automat gândul despre celălalt. Dacă ne gândim
la unul din gemeni, este dificil să nu ne gândim şi la celălalt.
5. Analogia în cercetarea psihologică
Folosită de timpuriu în psihologie ca mijloc de stabilire a aptitudinilor, de verificare a
deprinderilor unui subiect, pe baza cărora psihologul formulează un raţionament inductiv prin
analogie pentru a stabili sub formă de concluzie soluţiile pe care el le are de îndeplinit.
Analogia a primit astfel multiple meniri psihologice, dintre care cităm:
(1). Testul Rorschach, care are o carieră relativ îndelungată şi este fundamentat pe o
analogie declanşată intenţionat în mintea subiectului, pe fondul căreia psihologul desprinde
câteva concluzii printr-un asemenea raţionament inductiv. În faza iniţială, el îi oferă
subiectului aproximativ 10 planşe pe care sunt amplasate diferite forme complexe de tipul
unor pete de cerneală. Unele din pete sunt colorate, iar altele sunt alb-negru. Psihologul îi cere
subiectului (subiecţilor) să indice cu ce seamănă fiecare din aceste pete. Pentru a satisface însă
această cerinţă, subiectul este obligat să raţioneze prin analogie, punându-şi în joc imaginaţia,
cunoştinţele, aptitudinile, competenţele etc.
(2). În laboratoarele sau cabinetele de psihologie se recurge frecvent şi la alte instru-
mente de testare ori de verificare a abilităţilor psihice şi intelectuale ale subiecţilor, care însă
se fundamentează tot pe un raţionament prin analogie. Astfel îi sunt sugerate subiectului
diferite situaţii, comportamente, stări psihice, trăiri subiective, inclusiv prin hipnoză, din care
psihoterapeutul urmează să desprindă diferite concluzii. Alteori sunt folosite diferite aparate
care imită anumite situaţii reale pe baza cărora subiectul îşi formează sau îşi educă diferite
deprinderi sub forma unor concluzii prin analogie, iar un exemplu poate fi „simulatorul auto”
sau cel „de zbor” ori alte instrumente complexe din laboratoarele de transporturi.
Trebuie însă reţinut că toate aceste instrumente psihologice tratează argumentul prin
analogie ca bazându-se parţial pe ideea de model sau pe aceia de ilustrare şi posibil chiar pe
aceea de exemplu concret etc. Folosirea acestora se face pe fondul ideii că argumentul prin
analogie este un instrument relativ rapid de a face cunoscut sau de a-i sugera subiectului ceva.
De exemplu, L. Barsalou în cartea lui Cognitive Psychology. An Overview for Cognitive Psy-

192
chologists, Lawrence Erlbaum Associates, Hillsdale, New Jersey, USA (1992), ne oferă
următoarea situaţie imaginară:
(i). A şi B sunt doi cunoscuţi, iar B îi cere lui A să-i dea nişte detalii despre clădirea în
care acesta lucrează;
(ii). A îi spune lui B că el lucrează într-o clădire înaltă şi complexă care este construită
sub forma unei stele de mare;
(iii). Ţinând seama de declaraţia lui A, B conchide pe fondul cunoştinţelor sale despre
stelele de mare şi pe baza unui raţionament inductiv prin analogie că edificiul complex în care
lucrează A este construit dintr-un corp central din care se desprind alte cinci clădiri, care fac
corp comun cu clădirea centrală.
Trebuie însă reţinut că în multe contexte, inclusiv în cele psihologice, cuvântul
„analogie” este utilizat şi cu alte înţelesuri decât acela de raţionament inductiv, el dobândind
treptat şi alte înţelesuri mai apropiate sau mai depărtate de acela de inferenţă inductivă de
mare simplitate. De pildă:
(a). În lingvistică, prin „analogie” se înţelege modificarea înţelesului unui cuvânt sub
influenţa uneia din celelalte forme ale sale sau sub influenţa unui alt cuvânt;
(b). În cazul limbajului obişnuit, multe persoane fără cunoştinţe de gândire critică sau
de logică inductivă în psihologie folosesc mai ales în convorbiri cuvântul „analogie” cu unul
din următoarele înţelesuri:
(i). O asemănare mai mică sau mai mare între situaţii, idei, păreri etc.;
(ii). O simplă ilustrare oferită pentru a clarifica înţelesul cu care este folosit un cuvânt
dificil sau controversat;
(iii). O pildă, în înţelesul de exemplu mobilizator sau de îndemn, cu scopul de a face
pe cineva să adopte o anumită atitudine. De exemplu, se spune:
Membrii unei familii sunt ca degetele de la o mână. De la cel
mai mic până la cel mai mare, fiecare deget are un rol, fără de care
funcţiile mâinii nici nu pot fi imaginate şi nici nu pot fi îndeplinite
Se poate observa că acest text introduce printr-un exemplu menit să-i mobilizeze pe
membrii unei familii imaginare pentru a lucra, fiecare din ei după puterile lui, cu scopul
realizării obiectivelor acesteia. Astfel în asemenea exemple se poate folosi cuvântul
„analogie” cu înţelesul unei asemănări între alcătuirea mâinii şi cerinţa adresată membrilor
familiei. Aici, acest text exprimă însă un raţionament inductiv foarte slab.
Întâlnim şi situaţii în care termenul analogie este utilizat mai ales cu o încărcătură
„tehnică” şi se vorbeşte, de exemplu, despre modele fizice sau ideale, despre machete de
clădiri, poduri, şosele ori despre amenajările unui teritoriu etc. Aceiaşi situaţie o întâlnim în
aparate construite special pentru a face clară concepţia actuală a Universului Cosmic, cum
sunt de pildă planetariile. La fel sunt simulatoarele auto sau de zbor menite să familiarizeze
anumite persoane cu modalităţile de transport ori creaţiile literare numite „fabule”, care au
rolul
de educaţie morală a anumitor persoane şi nu sunt inferenţe inductive autentice.
Deşi aceste exemple nu conţin argumente inductive, ele pot sugera un astfel de
raţionament şi sunt folosite pentru a pune ceva în evidenţă. Ca atare, asemenea construcţii
facilitează înţelegerea corectă a unor idei sau acţiuni, altfel greu de priceput, au scopul de
instrumente utile pentru investigarea a ceva real mai greu accesibil, cel puţin pentru moment,
sau de pilde ori de ilustrări menite să determine un anume comportament şi eventual
adoptarea unei atitudini sau poziţii.
Cu toate că aceste forme diferite de folosire a cuvântului „analogie” sunt curente şi nu
exprimă un argument inductiv autentic, ele sunt doar o simplă comparaţie între ceva cunoscut
şi altceva care este mai puţin cunoscut şi tocmai de aceea este important să identificăm

193
exigenţele logice a căror respectare ne asigură că este vorba de o inferenţă serioasă şi,
totodată, de care depinde corectitudinea logică a argumentului inductiv prin analogie.
6. Regulile inducţiei prin analogie
Conform acestor exigenţe, putem diferenţia înţelesul cuvintelor asemănătoare în care
s-ar părea că este vorba de un raţionament inductiv simplu, dar din păcate nu este vorba de o
inferenţă. În această ordine de idei, principalele exigenţe logice ce trebuie respectate de orice
analogie, în calitate de raţionament inductiv, indiferent de domeniul în care s-ar fi produs,
sunt următoarele:
(1). Numărul obiectelor luate în considerare pentru a construi o analogie trebuie să fie
cât mai mare pentru a detaşa din ele pe cele avute în vedere;
(2). Numărul însuşirilor asemănătoare dintre obiectele comparate trebuie să fie cât mai
mare şi trebuie ca ele să fie definitorii pentru acestea;
(3). Numărul deosebirilor dintre elementele la care se referă analogia trebuie să fie cât
se poate de mic, iar aceste proprietăţi diferite nu trebuie să fie esenţiale sau definitorii pentru
niciunul din ele;
(4). Proprietăţile similare ale obiectelor între care se face analogia sunt deosebit de re-
levante pentru fiecare obiect în discuţie şi ele nu sunt pur şi simplu întâmplătoare pentru
oricare dintre ele;
(5). Analogia nu ia în considerare exclusiv elementele la care face referire, ci cât mai
multe obiecte şi proprietăţi ale lor diferite de acestea;
(6). În ştiinţă, în detectarea şi validarea însuşirilor asemănătoare este luată în
considerare opinia a cât mai mulţi cercetători diferiţi prin specialitatea lor şi sunt folosite
instrumente eficiente în fiecare domeniu. Să ne reamintim de pildă, exemplul medicamentului
Gleenvec sau faptul că la vindecarea diferitelor afecţiuni „psihice” colaborează în mod
obişnuit medici psihiatrii, psihoterapeuţi, biologi, fiziologi etc., cu cunoştinţele lor.
(7). Concluzia oricărui argument inductiv prin analogie trebuie să fie cât mai modestă
în raport cu conţinutul premiselor sau al datelor luate în considerare de autorul lui, întrucât pe
acestea se fundamentează concluzia analogiei. În această ordine de idei, modestia unei con-
cluzii obţinută prin analogie nu trebuie să exagereze şi să pună presiune excesivă pe premisele
analogiei. Altfel spus, concluzia analogiei trebuie să fie cât mai puţin pretenţioasă prin ceea ce
susţine. Concluzia unui raţionament inductiv relativ fragil nu poate fi o certitudine, ca în cazul
inferenţelor deductive corecte. În final, propunem un exemplu raţionament inductiv prin
analogie fragil oferit de un savant remarcabil pentru studiile sale despre inducţie şi
argumentele prin analogie. Este vorba de David Hume (1711-1776):
Un paricid, adică fiul care îşi ucide tatăl, este asemenea unui stejar tânăr
faţă de stejarul-părinte, din ghinda căruia s-a născut. Stejarul cel tânăr
creşte, îl acoperă şi îl sufocăm pe stejarul-părinte. Ucigându-şi astfel
părintele, stejarul tânăr nu are nicio vină. De aici rezultă că nici paricidul
nu are nici un fel de vină prin faptul că şi-a ucis tatăl.
Acest pretins argument inductiv prin analogie are mai multe defecte, ceea ce înseamnă
că el încalcă mai multe reguli de raţionare inductivă şi de fapt este vorba aici de o falsă
analogie. Pentru a ne convinge de acest fapt să luăm în considerare următoarele defecte:
(a). Numărul asemănărilor dintre paricid şi stejarul cel tânăr este extrem de mic, iar în-
suşirile prin care ele diferă sunt esenţiale pentru definirea separată a fiecăruia din aceste
elemente;
(b). Numărul deosebirilor dintre elementele comparate este foarte mare, iar acestea au
o importanţă aparte pentru caracterizarea fiecăruia;
(c). Asemănările dintre paricid şi stejarul tânăr sunt total irelevante pentru concluzia
acestui pretins argument inductiv prin analogie;
194
 (d). Concluzia aşa-zisului raţionament inductiv prin analogie reprezintă o exagerare
autentică în raport cu informaţia redată de premisele din care se spune că ea ar deriva.
Ca urmare a defectelor enumerate, nu se poate vorbi în această situaţie de un argument
inductiv prin analogie şi nici măcar de o simplă asemănare.
7. Inducţie completă sau inducţie incompletă
În principiu, toate formele pe care le ia raţionarea inductivă au drept caracteristică
faptul că derivă o concluzie mai generală decât premisele din care a fost obţinută. Aceste
inferenţe cunosc, ca şi cele deductive, o mare diversitate. Astfel, distingem mai multe feluri
de inferenţe inductive folosite deopotrivă în viaţa de toate zilele şi în ştiinţă, inclusiv în
psihologie. Prima formă de raţionare inductivă, ar fi deci inducţia completă, căreia i-ar fi
proprie o schemă de raţionare de următorul fel:
a1,…, an sunt toţi indivizii din extensiunea lui A. S-a constatat însă
că toţi aceşti indivizi au proprietatea B şi, prin urmare, se poate
conchide deci, că toţi A sunt B
Exemple pentru acest fel raţionare întâlnim în viaţa cotidiană la indivizi lipsiţi de com-
petenţe în domeniul gândirii critice în psihologie şi mai ales la cei care nu au deloc cunoştinţe
de logica raţionării. Să considerăm un exemplu de astfel de argumentare şi deci, să
presupunem că a1,…, an sunt toţi domnitorii din secolul al XIV-lea din Ţara Românească şi că
ei au făcut fără excepţie parte din familia Basarabilor. Pe această bază am putea deriva
concluzia:
Toţi domnitorii Ţării Româneşti din secolul XIV
au făcut parte din familia Basarabilor.
Examinând mai atent schema de raţionare prin aşa-numita „inducţie completă”,
ajungem inevitabil la ideea că ea este de fapt o formă de deducţie, numită popular „băbească”,
dar faptul esenţial este acela că relaţia de conchidere din raţionamentul de mai sus are un
caracter necesar. Prin urmare, deşi este utilă, „inducţia completă” nu este inducţie veritabilă,
ci o formă de deducţie accesibilă oamenilor simpli, cu condiţia însă ca premisele să epuizeze
toţi indivizii A, din categoria celor despre care vorbeşte concluzia că ar deţine proprietatea B.
Pe de altă parte, din cele de mai sus rezultă că inducţia autentică este prin excelenţă un
argument incomplet prin enumerare şi tocmai de aceea în raţionamentele inductive reale
relaţia de conchidere este probabilă. În acelaşi timp, din discuţia de mai sus, reiese la fel de
evident că în raţionarea umană există o relaţie de interferenţă inevitabilă între argumentarea
de-ductivă şi cea inductivă.
8. Inducţia prin simplă enumerare
Acest fel de raţionare inductivă este folosit frecvent în viaţa obişnuită, dar şi în ştiinţă.
Aşa cum s-a afirmat, concluzia inducţiei prin simplă enumerare, care este totdeauna parţială în
sensul că dacă premisele din care a fost obţinută sunt certe, ea este probabilă şi, cu alte
cuvinte, concluzia este considerată o autentică ipoteză.
Cu acest prilej însă, trebuie să diferenţiem între raţionarea inductivă comună şi cea
ştiinţifică, altfel spus, în deplină cunoştinţă de cauză. Astfel, la nivelul cunoaşterii obişnuite,
inducţia prin simplă enumerare ia forma unei:
8.1. Inducţiei vulgare
prin care oamenii obişnuiţi nu caută să descopere neapărat anumite relaţii esenţiale şi posibile
relaţii necesare între termenii concluziei. Din această cauză, probabilitatea relaţiei de
conchidere a inducţiei vulgare este foarte redusă. Precizăm cu această ocazie că termenul

195
vulgar este folosit acum cu înţelesul pe care îl avea în limba latină vulgaris18 de la care
provine şi care este total diferit de folosirea lui în alte contexte.
De pildă, mulţi oameni obişnuiţi raţionează deseori printr-o inducţie incompletă de
acest fel, cam în felul următor:
Carosabilul este ud, pentru că a plouat
fără a lua în considerare faptul că primăria ar fi stabilit ca pentru curăţenia localităţii,
carosabilul să fie curăţat şi udat cu vehicule specializate.
Schema de raţionare proprie raţionamentului inductiv incomplet prin simplă
enumerare poate fi redată astfel:
a1 are proprietatea B, …, an are proprietatea B
a1, … an sunt unii din indivizii care aparţin lui A
Toţi A sunt B
Din această schemă de argumentare se observă destul de clar că premisele inducţiei
prin enumerare se referă numai la câteva elemente individuale din A, în timp ce concluzia lui
vorbeşte despre orice individ din extensiunea lui A. Deşi este o formă de raţionament inductiv
prin simplă enumerare, în forma lui vulgară el a ajuns la anumite concluzii, care au fost
preluate de cunoaşterea ştiinţifică, desigur într-o formă modificată, aşa cum ar fi:
Zahărul se dizolvă în apă
sau aceea că:
Orice metal se dilată prin încălzire
ori concluzia conform căreia:
Oamenii sunt muritori
folosită într-un exemplu de antici şi citată în multe cărţi actuale de gândire critică în
psihologie şi logica argumentării.
În principiu, ca schemă de argumentare specific umană, inducţia vulgară nu se
deosebeşte de cea specifică altei forme de inducţie prin enumerare limitată:
8.2. Inducţia ştiinţifică
Astfel spus, în viaţa cotidiană, oamenii obişnuiţi utilizează adesea inferenţa prin inducţie prin
simplă enumerare într-o manieră vulgară, iar cele două cazuri de mai jos stau mărturie pentru
această aserţiune. De pildă, în trecut, mai precis înainte de fi descoperită Australia, europenii
erau convinşi că este adevărată propoziţia redată de enunţul de mai jos, obţinută prin inducţie
incompletă prin simplă enumerare şi realizată pe baza experienţei lor cotidiene:
Toate lebedele sunt albe, întrucât n-au fost văzute lebede de altă culoare
iar nepricepuţii consideră că:
Orice incendiu poate fi stins cu apă, pentru că până acum apa a fost eficientă
Altfel spus, este vorba tot de inducţii prin enumerare, dar realizate ca inducţii vulgare, care nu
exclud posibilitatea de a confunda o simplă succesiune cu cauzalitatea necesară sau cu
condiţionarea de acest fel.
Tocmai de aceea o persoană care se angajează într-o inducţie incompletă prin simplă
enumerare trebuie să ţină seama de anumite restricţii de raţionare care decurg şi aici din
exigenţele logice fundamentale. Iată câteva restricţii logice de raţionare inductivă de care
gândirea obişnuită nu ţine seama, dar care sunt luate în considerare de inducţia ştiinţifică.

18
Gheorghe Guţu, Dicţionar Latin-Român, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983.
196
 (1). Proprietăţile descoperite până acum nu sunt suficient de relevante şi importante
pentru a desprinde pe baza lor o concluzie;
(2). Numărul însuşirilor detectate deja nu reprezintă un nici măcar temei necesar
pentru a desprinde pe baza lor o concluzie;
(3). Informaţiile redate de concluzie depăşesc prea mult probabilitatea şi nesiguranţa
informaţiilor din premise, iar concluzia este prea cutezătoare.
9. Principalele tipuri de erori în raţionarea inductivă
Studiate de mult, iar asupra lor au insistat şi logicienii medievali, restricţiile raţionării
inductive prin enumerare nu sunt deloc simple şi sunt esenţiale. Nerespectarea exigenţelor lo-
gice fundamentale generează obligatoriu erori de raţionare inductivă, iar cele mai importante
sunt subliniate de orice manual care tratează inducţia prin simplă enumerare:
(1). Confuzia simplei succesiuni cu o relaţie de cauzalitate necesară, numită de
logicienii medievali în latineşte „post hoc, ergo propter hoc”, şi care înseamnă de fapt că dacă
B ur-mează după A, atunci A îl provoacă pe B sau este cauza lui. Se spune, de exemplu, că
scăderea consistenţei asfaltului (A) este cauza disconfortului termic (B) simţit de o persoană,
sau că numărul mare al cuiburilor de barză (A) dintr-o localitate rurală este cauza naşterii mai
multor copii în respectiva localitate (B).
(2). Generalizarea pripită este a doua eroare inductivă generală pentru oamenii
obişnuiţi şi constă în tratarea unor simple constatări, uneori accidentale, sau a „celor din
auzite” ca fiind temei satisfăcător în a considera că este adevărată concluzia desprinsă pe baza
lor. În aceste condiţii, se neglijează faptul că premisele nu sunt prin conţinutul lor un temei
suficient pentru generalizarea făcută de concluzie, iar cazurile menţionate anterior cu referire
la jucătorul de zaruri sau ulterior referitoare la culoarea lebedelor şi la stingerea incendiilor cu
apă sunt cazuri flagrante de generalizare pripită şi ele sunt total străine gândirii critice în
psihologie, dar şi logicii argumentării fundamentată pe gândirea critică.
Trebuie de fapt să recunoaştem că prudenţa recomandată de gândirea critică în
psihologie şi de logica argumentării, pe care ea se fundamentează, nu respinge folosirea
inducţiei în ştiinţă în genere, întrucât nu consideră că acest fel de raţionare inductivă este
caracteristic nu-mai ştiinţelor experimentale.
10. Restricţiile inducţiei enumerative în ştiinţă
Gândirea critică în general, nu numai aceea din psihologie, susţine că investigaţia
ştiinţifică din orice domeniu presupune strategii concrete proprii şi o serie de concepte
specifice, mai ales în cele concrete, printre care un loc de seamă îl ocupă următoarele
restricţii:
(1) Clasa indivizilor asupra cărora se face cercetarea, este numită „populaţie-ţintă” sau
„grup-ţintă”;
(2) Indivizii supuşi investigaţiei prin instrumente cum ar fi experimentele, interviurile
ori chestionarele aplicate etc., sunt numiţi în manieră obişnuită „membri-eşantion” sau cu un
singur cuvânt, „eşantioane”;
(3) Caracteristica asupra căreia se concentrează cercetarea se numeşte de regulă
„proprietate-relevantă” sau „proprietate în cauză”.
La nivel general, folosirea acestor denumiri este specifică oricărui tip de cercetare
ştiinţifică concretă, nu numai celei din psihologie. Dar, pe de altă parte, inducţia ştiinţifică
presupune ca necesară evaluarea sistematică a repetărilor de evenimentele şi fenomenele
cercetate pentru a determina dacă aceste repetări sunt simple succesiuni sau relaţii de
cauzalitate. Pentru aceasta, fiecare domeniu recurge la metode şi strategii proprii de
investigaţie pentru a culege datele relatate de premise şi pentru verificarea acestora şi a celor
exprimate de concluzie, totdeauna în raport cu cele existente în premise.

197
 În acest sens cercetarea inductivă în orice specialitate, apelează sistematic la metodele
de cercetare a legăturilor cauzale propuse de logica inductivă şi de gândirea critică. Cercetarea
ştiinţifică inductivă elevată, indiferent de domeniu este imparţială şi nu favorizează niciunul
din punctele de vedere subiective aflate în competiţie pentru explicarea „faptelor” investigate,
dar se ocupă în schimb de verificarea atentă a acestora.
În acelaşi timp, investigaţia inductivă ştiinţifică, indiferent de domeniu, se
caracterizează prin deplină obiectivitate, ceea ce înseamnă că verifică diferite observaţii şi
repetă experimentelor anterioare pentru a stabili dacă pot fi obţinute aceleaşi rezultate atât
pentru concluzie, cât şi pentru premise. În acest sens, cercetarea inductivă ştiinţifică
presupune o diferenţiere clară între cauzele care provoacă efectiv un fenomen şi condiţiile
care favorizează sau blochează apariţia lui. Pentru a distinge între cauzele unui fenomen şi
condiţiile ce însoţesc apariţia sau dispariţia lui, ştiinţa recurge sistematic la „inducţie prin
eliminare”, înlăturând însă cu prudenţă aşa zisele fenomene „lipsite de relevanţă” ca şi pe cele
despre care investigatorul ştie sigur că nu sunt implicate în relaţia cauzală studiată.
În cazul metodelor inductive de cercetare a legăturilor cauzale, folosirea inducţiei prin
eliminare presupune înlăturarea soluţiilor neadecvate sau dovedite ca nerelevante în raport cu
scopurile cercetării inductive care nu pot fi cauza căutată, întrucât în lipsa lor respectivele efe-
cte tot se produc. De asemenea sunt eliminate din cercetare acele fenomene care sunt
presupuse drept cauze, dar presupusul lor efect apare şi când ele sunt prezente şi când ele sunt
absente. Sunt eliminate astfel drept cauze fenomenele constante sau cele ce suferă alt tip de
schimbări decât cele înregistrate de fenomenul studiat şi sunt totodată eliminate evenimentele
despre care este stabilit că sunt cauzele altor fenomene decât cele studiate şi nu au nici un fel
de relevanţă pentru fenomenul studiat.
Folosirea oricărei metode de cercetare ştiinţifică presupune construirea unui plan ori a
unui proiect de cercetare bine elaborat, ceea ce înseamnă că planul adoptat satisface o serie
de restricţii, cum ar fi:
(1). Este specifică strategiilor şi metodelor folosite în respectiva cercetare;
(2). Arată explicit cum se face alegerea subiecţilor supuşi investigaţiei;
(3). Indică eşantionul cercetării: individul sau grupurile de indivizi;
(4) În situaţia grupurilor, planul specifică numărul de persoane din fiecare grup şi dacă
abordarea lor este diferită sau la fel;
(5). Planul sau proiectul arată explicit scopul cercetării, adică ce se urmăreşte prin
respectiva investigaţie, iar în acest scop precizează ce anume variază de la un subiect la altul
şi ce rămâne constant indiferent de subiectul cercetat;
(6). În planul respectiv sunt specificate uneltele folosite în cercetare, tipurile de
materiale, instrumente, aparate, teste, chestionare etc.
(7). Proiectul sau planul de investigare indică mijloacele folosite pentru a distinge între
cauze reale şi condiţii întâmplătoare şi stabileşte etapele de urmat pe parcursul investigaţiei şi
a succesiunii acestora;
(8) În proiectul inductiv de investigare sunt precizate modalităţile de înregistrare şi de
stocare a rezultatelor pentru fiecare etapă a cercetării şi sunt definite metodele de prelucrare şi
valorificare a rezultatelor finale.
Pe acest fond, cercetarea inductivă ştiinţifică în psihologie se fundamentează direct sau
indirect pe observaţia ştiinţifică sistematică şi pe experimente ştiinţifice de profil şi presupune
un grad ridicat de probabilitate obiectivă al relaţiei de conchidere. Pentru acesta, gândirea cri-
tică din psihologie recurge la instrumente speciale de prelucrare a datelor culese pentru
constituirea premiselor şi dacă este cazul, recurge la prelucrarea statistică a datelor culese sau
a celor implicate în premise. Suplimentar, gândirea critică din psihologie tratează obligatoriu
concluzia argumentului inductiv ca ipoteză şi odată obţinută, ea este supusă unei verificări
temeinice laborioase.

198
 În fond, pe această bază, o cercetare ştiinţifică în psihologie presupune o valorificare
serioasă a prescripţiilor gândirii critice în general şi ale logicii argumentării, ceea ce înseamnă
de fapt că ea recurge la cel puţin patru etape:
(i) Observă şi înregistrează toate faptele disponibile considerate ca relevante pentru
cazul cercetat;
(ii) Analizează, defineşte şi clasifică faptele înregistrate după felul în care ele sunt
legate de fenomenul studiat;
(iii) Derivă inductiv toate ipotezele posibile, sub forma unor concluzii generale
obţinute din analizele, definiţiile şi clasificările efectuate;
(iv) Testează şi verifică fiecare ipoteză obţinută inductiv, din perspectiva criteriilor de
confirmabilitate şi de acceptabilitate pentru ipoteze.
În realizarea tuturor acestor etape proprii investigaţiei inductive ştiinţifice nu sunt implicate
niciun fel de păreri subiective, niciun fel de idei preconcepute sau de prejudecăţi privitoare la
selectarea, înregistrarea şi clasificarea faptelor pe care se bazează cercetarea. Prezenţa unor
astfel de prejudecăţi şi preferinţe subiective afectează grav calitatea investigaţiei şi eficienţa
acesteia, iar rezultatele finale ale cercetării sunt o sursă sigură de perturbări şi omisiuni în
orice fel de investigaţie, nu numai în cea psihologică. Mai mult decât atât, implicarea de
prejudecăţi sau idei preconcepute în cercetare pun în pericol calitatea ipotezelor generate pe
parcursul cercetării, dar şi rezultatele finale ale investigaţiei de profil.

Rezumat
1. Între inferenţele inductive din viaţă şi cele din ştiinţă există o diferenţă importantă.
2. Relaţia inductivă de conchidere este totdeauna probabilă, iar concluzia inducţiei nu
este niciodată o certitudine.
2. Analogia este un raţionament inductiv simplu accesibil tuturor oamenilor normali,
dar cunoaşte variante, iar ştiinţa presupune obligatoriu regulile analogiei.
4. Inducţia completă este o formă de deducţie „băbească” şi nu este o inducţie propriu-
zisă, deşi ea este uneori folosită şi în ştiinţele empirice.
5. Inducţia prin enumerare cunoaşte în principiu două variante, din care una este
vulgară, iar cealaltă este folosită în ştiinţă.
6. În gândirea comună, inducţia este deseori victima unor erori inductive.
7. Cercetarea inductivă în ştiinţă presupune cu necesitate o verificare atentă a rezultate
lor obţinute şi posibilitatea repetării lor.

Cuvinte importante
1. Inducţia obişnuită.
2. Premise inductive.
3. Concluzii inductive.
4. Inducţie şi adevăr
4. Probabilitatea relaţiei de conchidere.
5. Ipoteză.
6. Teorie.
7. Deducţie şi inducţie.
8. Analogie.
9. Modele.
10. Fabule.
11. Modestia concluziei.
12. Analogii false.
13. Vulgar.
199
 14. Succesiune.
15. Cauzalitate.
16. Condiţionare.
17. Generalizare pripită.
18. Populaţie ţintă.
19. Membrii eşantion.
20. Eşantioane.
21. Investigaţie inductivă.
22. Metode inductive.

Test de evaluare
Exemplu: Să presupunem că cineva spune:
„Toţi cei care conduc autoturisme mari de teren au venituri
mari, deoarece asemenea autoturisme costă mult şi
consumă o cantitate mare de combustibil”

Rezolvare: Mai mult ca sigur că avem o inducţie incompletă, dar concluzia ei

poate fi falsă, printre altele, pentru următoarele motive:
- cel care şofează un autoturism mare de teren poate să fie doar şoferul posesorului şi
să nu aibă venituri foarte mari;
- conducătorul unui autoturism mare de teren poate fi fiul proprietarului;
- şoferul autoturismului de teren poate să nu aibă bani în exces şi să nu deţină carnet
de conducere auto ş.a.m.d.
Exerciţii şi probleme
I. Arătaţi pe ce cale au fost obţinute fi obţinute următoarele concluzii:
(a). Materialele plastice sunt materiale sintetice.
(b). Şarpele, indiferent de specie, se înmulţeşte prin ouă.
(c). Obiectele din sticlă sunt fragile.
II. Răspundeţi pe scurt la următoarele întrebări:
(1). Există vreo regulă de raţionare ce poate modifica probabilitatea concluziei prin
analogie?
(2). Există oare o interferenţă între raţionarea deductivă şi inductivă?
(3). Este posibil să raţionăm inductiv în orice situaţie?
(4). Inducţia vulgară este o formă a inducţiei incomplete?
(5). Inducţia completă este o formă de argumentare umană?
III. Arătaţi pe scurt dacă textele de mai jos redau un argument deductiv sau unul
inductiv şi de ce fel este acesta. Atenţie: Dacă argumentul este deductiv, specificaţi dacă el
este logic-corect (valid) sau nu, iar în situaţia că ar fi o inferenţă inductivă, arătaţi de ce fel
este şi dacă este puternică sau slabă.
(1) Întrucât amnezia coincide cu uitarea amănuntelor importante, reiese că cei care n-
au probleme de memorie, îşi reamintesc detaliile semnificative
(2) Întrucât amnezia coincide cu uitarea amănuntelor importante, reiese că cei care îşi
reamintesc detaliile semnificative n-au probleme de memorie.
(3) Cei care sunt convinşi că suferă de afecţiuni psihice trebuie să consulte un psihote-
rapeut, dar oamenii de succes nu sunt convinşi că suferă de afecţiuni psihice. Ca atare, oame-
nii de succes nu trebuie să consulte un psihoterapeut
200
 (4) Cei care tratează eficient afecţiunile psihice au studiat temeinic psiho-patologia,
dar există şi licenţiaţi în psihologie care nu au studiat temeinic psihopatologia. Ca atare, unii
din cei care tratează eficient afecţiunile psihice sunt licenţiaţi în psihologie
(5) Cine vrea să se vindece de afecţiunea cutanată de care suferă se adresează unui
medic specializat în eczeme, dar Mihai neglijează afecţiunea cutanată de care suferă. Deci,
Mihai nu apelează la un medic specializat în afecţiuni ale pielii”.
(6) Mihai consideră indiscutabil că nevrozele sunt tulburări mentale, dar sub nici un
aspect ele nu sunt rezultatul unor cauze psihice bine cunoscute. Deci, după el tulburările
mentale nu sunt provocate de cauze psihice complet cunoscute.
(7) Mihai a urmat cursurile Facultăţii de Psihologie, iar după obţinerea licenţei în
psihologie el s-a angajat într-o firmă de publicitate care foloseşte sistematic mijloace
psihologice. Prin urmare, el lucrează în firma de publicitate ca psiholog.
(8) Mihai consideră indiscutabil faptul că nevrozele sunt tulburări mentale de origine
psihică, dar că ele au cauze parţial necunoscute. Deci, după el tul-burările mentale de origine
psihică nu au cauze complet cunoscute.
IV. Arătaţi dacă următoarele texte exprimă un argument inductiv, indicaţi de ce tip
este argumentul inductiv descoperit şi specificaţi care este structura acestuia:
(1). Etiopienii spun că zeii lor sunt cârni şi negrii, tracii declară că zeii lor au ochi
albaştrii şi părul roşu. Dacă boii, caii şi leii ar avea mâini şi ar putea cu mâinile lor să
zugrăvească şi să producă picturi aşa cum fac oamenii, cu siguranţă că boii ar zugrăvi figuri
de zei asemănătoare boilor, caii ar zugrăvi zei cu figuri de cai, iar leii le-ar zugrăvi în aşa fel
încât să arate ca leii. (Xenophanes)
(2). Dacă nu există un început în timp pentru Pământ şi pentru Cer şi ele sunt veşnice,
de ce oare alţi poeţi ce i-au precedat lui Homer să nu fi cântat despre acestea, care au fost
anterioare războiului cu Troia. (Lucretius)
(3). Preşcolarii sunt convinşi că pisicile înţeleg limba vorbită de oameni, întrucât
deseori ei povestesc pisicilor fel de fel de lucruri.
(4). Plăcerea este o momeală aducătoare de nenorociri, pentru că ea îi ispiteşte pe
oameni, ca momeala din undiţă pe peşti. (Plaut).
(5). Lipsa banilor este o dovadă clară de nechibzuinţă, pentru că orice expert financiar
îţi poate proba că este de-a dreptul iraţional să cheltuieşti în neştire, pentru că mai devreme
sau mai târziu vei ajunge la lipsă de bani.
(6). Furnicile nu-şi fac drum niciodată printr-un depozit de grâu gol. Nimeni nu-şi vi-
zitează prietenul care şi-a pierdut averea. (Ovidius).
(7). Lui A i-a fost prezentat un prieten al lui B despre care prietenii lui B spun că este
pasionat de pictură. Prin urmare, el a conchis că prietenul lui B este pictor.
(8). Lipsa resurselor băneşti nu permite cumpărături scumpe. Prin urmare, oamenii cu
mai puţini bani se gândesc temeinic când cumpără ceva.
(9). În arbori hrana urcă de la rădăcini, prin tulpină şi crăci până la frunze. Sunetul tre-
ce prin ziduri şi străbate înăuntru în case. Frigul aspru te pătrunde şi-l simţi cum te frige în oa-
se. De n-ar fi goluri care îngăduie aceste treceri, spune-mi şi mie cum s-ar împlini toate
acestea. Hrana se împrăştie în corpul fiinţei în viaţă prin golurile ce le are trupul său.
(Lucretius)
(10). Întrucât A şi B sunt prieteni buni şi au cunoştinţe comune şi deoarece A are un
nou prieten, rezultă că noul prieten al lui A, va fi prieten şi cu B.
(11). În luna decembrie a nins totdeauna în România. Ca atare, vom avea zăpadă în lu-
na decembrie din anul acesta.
(12). Diversitatea cărţilor şi numărul lor mare din biblioteca lui, arată că el este un om
care citeşte mult.

201
 (13) Celebrul medic antic Claudius Galenus (130-210 e.n.) a ajuns la concluzia că una
din pacientele sale era îndrăgostită de un dansator celebru din vremea aceea, deoarece de câte
ori era pronunţat numele dansatorului, pulsul pacientei sale creştea simţitor.
(14). Presiunea şi densitatea aerului este condiţie esenţială a propagării sunetului,
întrucât o sonerie care funcţionează în vid, nu poate fi auzită.
(15). Culoarea verde a vegetaţiei este legată de lumina solară, întrucât orice secţiune a
frunzei arată că această culoare apare numai pe partea frunzei expusă la lumina Soarelui.
(16). Dacă steaua sub care s-a născut un om este cauza destinului său, atunci toţi
oamenii care s-au născut sub aceiaşi stea au exact acelaşi destin. Dar sub aceiaşi stea s-au
născut însă stăpâni şi sclavi, regi şi cerşetori (Pliniu cel Bătrân, 23-79 e. n.)
(17). Hiero, care în secolul III î. Hr. era regele Siracuzei, i-a cerut lui Arhimede să ve-
rifice dacă coroana sa era confecţionată numai din aur pur, fără a face nici un fel de modificări
coroanei. Arhimede a cufundat coroana lui Hiero în apă şi pe această bază i-a confirmat
regelui că aceasta era făcută numai din aur. Puteţi spune dacă Arhimede a ajuns la această
concluzie raţionând deductiv sau inductiv?
V. Analizaţi următoarele texte şi specificaţi ideile la care se referă autorii lor:
1. Generalizările sunt esenţiale în fiecare sector al vieţii noastre întrucât nu putem
gândi fiece obiect ca şi cum ar fi unic şi nu ar face parte dintr-un grup. De exemplu, ştim că
ouăle sunt comestibile (în general), astfel încât, când ne trezim dimineaţa şi ne preparăm
micul dejun nu trebuie să ne întrebăm dacă cutare ou particular este sau nu este otrăvitor.
Când soseşte în staţie autobuzul cu numărul 10, ne urcăm în el şi desigur nu ne îndoim că el
va merge pe acolo pe unde merg toate autobuzele cu numărul 10. Nu-l întrebăm pe şofer dacă
nu cumva acel autobuz merge în Canada sau în Mexic. Cu alte cuvinte, tratăm lucrurile ca
tipuri. Dacă ştim ce fel de lucru este acel obiect mic şi oval – ştim că el este un ou –, atunci
ştim că are o mulţime de trăsături şi ştim ce să facem cu el. De fapt, ştim o mulţime de
generalizări despre ouă şi le aplicăm deductiv acestor obiecte particulare. (Phil Washburn,
The Vocabulary of Critical Thinking, Oxford University Press, New York, USA, Oxford, UK,
2010)
2. Să aruncăm o privire în istoria ştiinţei – o îndelungată serie de erori şi
suprasimplificări – iar inducţia a subminat încrederea noastră în faptul că natura operează în
mod simplu, aşa cum ni se pare nouă. Dimpotrivă, istoria ştiinţei este permanent povestea
nesfârşită a teoriilor simple care deschid calea altora mai complicate şi mai sofisticate. Grecii
aveau patru elemente; în secolul al XIX-lea, Mendeleev ne propunea aproximativ şaizeci de
elemente; în jurul anului 1900, numărul acestora s-a ridicat la optzeci. Cosmosul lui Aristotel
conţinea doar sfere; Ptolemeu a adăugat epiciclurile; în zilele noastre vorbim despre orbite
complexe pe care le pot aproxima doar supercomputerele. Ştiinţa grecilor antici era inclusă în
cărţile de pe un sigur raft; cea din epoca lui Newton avea nevoie de o întreagă cameră plină cu
cărţi; cea din zilele noastre impune structuri de depozitare care includ, pe lângă cărţi şi reviste
ştiinţifice, fotografii, benzi magnetice, dischete şi altele asemenea. Printre informaţiile
elementare aflate în fundamentele fizicii, astăzi reorganizate, există şi una asupra căreia a
meditat Newton: gravitaţia universală. Cea de a doua a fost adăugată în secolul al XIX-lea de
către Avogadro. Restul de alte şase constante sunt în totalitate rezultate ale creativităţii fizicii
secolului XX: viteza luminii (viteza de propagare în spaţiu şi timp a radiaţiei
electromagnetice), sarcina electrică elementară, masa de repaus a electronului, masa de repaus
a protonului, constanta lui Planck, şi cea a lui Boltzmann. Am fi de-a dreptul naivi şi am greşi
dacă am gândi că progresul ştiinţei conduce la creşterea simplicităţii. Situaţia este tocmai
invers: pro-gresul ştiinţific este o chestiune de sporire a complexităţii, întrucât într-o lume
complexă teoriile supra-simple s-au dovedit invariabil de nesusţinut. (Nicholas Rescher,
Epistemic Logic, University of Pittsburgh Press, Pa, USA, 2005)

202
 3. Cu privire la fizică, Niels Bohr – laureat al Premiului Nobel – a făcut următoarea
afirmaţie: „Este dificil să faci declaraţii ferme, în special când vorbim despre viitor”. În
psihologie situaţia este similară: nu există vreun temei pentru a gândi că vom fi cândva
capabili să facem predicţii cât de cât precise cu privire la comportamentul viitor al vreunei
persoane sau referitoare la actele sale ulterioare, indiferent dacă ea ar fi de sex feminin sau
masculin. Asemenea predicţii nu pot fi un scop în sine, a cărui realizare să fie urmărită,
desigur, cu excepţia unor circumstanţe limitate. În schimb, explicarea unor fapte care s-au
petrecut anterior – aşa-numitele postdicţii – sunt deopotrivă posibile şi larg acceptate de către
psihologi. Referitor la cazuri sau evenimente trecute pot fi descrise mai multe aspecte. De
pildă, în lingvistică: specialiştii în domeniu întreţin teorii formale şi explică cu ajutorul lor, să
spunem, diferite schimbări în fonologie, dar asemenea explicaţii sunt ulterioare producerii
efective a respectivelor modificări. Medicina este o altă disciplină care, în mod fundamental,
nu este predictivă, ci dimpotrivă, medicina este esenţialmente un domeniu postdictiv, întrucât
nu este posibil a spune cu exactitate când şi cum va muri o anumită persoană, dar medicii
competenţi pot explica destul de precis cum s-au petrecut lucrurile şi care a fost motivul
pentru care cineva a murit. Pentru a dispune de capacitatea de a face previziuni este nevoie să
pricepem şi să ştim ceea ce urmează să se producă şi trebuie de asemenea să deţinem un
control suficient de sigur legat de cele mai relevante variante viitoare; a vorbi despre ceea ce
s-a întâmplat deja presupune desigur cu necesitate o înţelegere temeinică a faptelor petrecute,
dar nu implică deloc un control asupra faptelor din viitor. Adevărata finalitate a ştiinţei este
prioritar aceea de a ne oferi o bu-nă înţelegere a ceea ce s-a petrecut şi nu este neapărat aceea
de a face predicţii certe.
Precizarea a ceea ce s-a produs – postdicţia – se poate baza pe teorii formale în aceeaşi
măsură în care predicţiile se fundamentează pe astfel de teorii. Ca atare, deosebirea dintre şti-
inţe formale şi informale nu este între nivelul lor diferit de formalizare şi rigurozitate. Pentru
psihologie, rigoarea este o finalitate pe larg dorită şi la care ea poate ajunge, deşi, strict
vorbind, predicţiile psihologice nu pot fi realizate. (Simon Dennis, Walter Kintsch, Evaluating
Theories, în Robert J. Sternberg, Henry L. Roediger III, Diane F. Halpern, Critical Thinking
in Psychology, Cambridge University Press, Cambridge, UK, New York, USA, 2007)
4. Oamenii utilizează şi evaluează raţionamente inductive aproape permanent. Făcând
acest lucru ne bazăm oare pe principiile teoriei probabilităţilor într-un mod similar
logicienilor sau matematicienilor? Una din legile probabilităţii, relevantă pentru discuţia
noastră, este inducţia prin simplă enumerare, conform căreia probabilitatea apartenenţei la o
categorie (aşa cum Mitch este membru al clasei contabililor) este cu atât mai mare cu cât clasa
respectivă are mai mulţi membri (cu alte cuvinte, cu cât este mai înaltă rata de bază a clasei
respective). Astfel, exemplul de raţionament considerat, conform căruia Mitch este contabil,
poate fi mai solid dacă se adaugă premisa că Mitch merge la un club ai cărui membri sunt în
proporţie de 90% contabili. O altă lege a probabilităţilor relevantă este cea a conjuncţiei:
probabilitatea unei propoziţii nu poate fi mai mică decât probabilitatea acelei propoziţii care
se află în conjuncţie cu o alta. Spre exemplu, probabilitatea că „Mitch este contabil” nu poate
fi mai mică decât probabilitatea ca „Mitch să fie contabil şi să câştige peste 40.000 de lire pe
an”. Inducţia prin simplă enumerare şi conjuncţia sunt repere raţionale ale raţionamentului
inductiv şi vor fi respectate în situaţia în care ele sunt explicite. Aşa cum se va vedea, în
torentul raţionamentelor vieţii de zi cu zi, aceste legi sunt adesea încălcate. (Rita L. Atkinson,
Richard C. Atkinson, Edward E. Smith, Daryl J. Bem, Introducere în Psihologie, Editura
Tehnică, Bucureşti, 2002)
5. Oricum, de departe, multe argumente inductive raţionează de la premise despre
indivizii dintr-un grup la concluzii despre întregul grup (de la particular la general). În astfel
de cazuri, începem cu observaţii asupra unora din membri grupului şi încheiem cu
generalizări care se referă la toţi membri grupului. Acest tip de argument este numit inducţie

203
enumerativă şi ea este un fel de raţionare pe care noi toţi îl găsim, deopotrivă, natural şi
folositor.
Majoritatea pacifiştilor au inima bună. Aşa că, probabil,
toţi pacifiştii au inima bună;
Patruzeci de procente din murăturile extrase din borcan sunt excepţional
de bune. Aşa că, patruzeci de procente din toate murăturile aflate în
borcanele din cămară sunt excepţional de bune.
Într-o manieră mai formală, inducţia enumerativă are forma:
La un procent de X% din membri observaţi ai grupului A s-a
constatat proprietatea P. Prin urmare, probabil că X%
din totalitatea membrilor grupului A posedă proprietatea P.
În înfăţişarea sa formală, argumentul nostru despre murături arată în felul următor:
Patruzeci la sută din murăturile extrase din borcan au fost
observate şi s-a constatat că sunt excepţional de bune
Prin urmare, patruzeci de procente din toate murăturile
aflate în borcane sunt, probabil, excepţional de bune.
Inducţia enumerativă introduce câţiva termeni folositori. Grupul ca întreg – întreaga
colecţie de indivizi în discuţie – este numit populaţie-ţintă sau grup-ţintă. Membri grupului
asupra cărora s-au realizat observaţii sunt numiţi membri-eşantion ori eşantioane. Proprietatea
de care ne interesăm este numită proprietate-relevantă sau proprietate în cauză. În exemplul
considerat, grupul-ţintă coincide cu totalitatea murăturilor din borcan. Eşantionul coincide cu
exemplarele murăturilor gustate. Proprietatea este calitatea murăturilor gustate de a fi
excepţional de gustoase.
Folosind acum această terminologie, putem studia oarecum riguros argumentele prin
inducţie enumerativă. Să ne reamintim că un argument inductiv poate fi nu doar puternic sau
slab, dar şi faptul că puterea lui poate varia în raport cu gradul în care premisele sale oferă su-
port concluziei. Astfel, puterea argumentului inductiv depinde de premise şi la fel de bine, de
ceea ce pretinde concluzia derivată din ele. (Lewis Vaughn, The Power of Critical Thinking,
Oxford University Press, New York, USA, 2005)
6. Ceea ce ştie un individ oarecare despre lume este extrem de limitat. Oamenii tind să
fie experţi într-o anumită arie restrânsă şi ignoranţi în multe altele; cunoaşterea amănunţită pe
care ei o deţin este aplicabilă numai în situaţii limitate. Dacă luăm în considerare cantitatea in-
formaţiilor disponibile şi cea a cerinţelor de specializare ce urmează de aici, în societatea
modernă cunoaşterea nici nu poate fi altfel. Nu trebuie să fim un depozit ambulant de
informaţii despre orice, întrucât, dacă ar fi să ne completăm lacunele de cunoaştere, ar exista o
mulţime de lucruri şi locuri de analizat. Mai mult decât atât, pentru a genera noi date există o
multitudine de tehnici bine stabilite. În astfel de circumstanţe, oamenii cu adevărat
cunoscători sunt aceia care sunt preocupaţi de ceea ce nu ştiu şi sunt calificaţi în a investiga.
Aceste calificări nu implică doar a cunoaşte unde şi cum să cauţi informaţia (de exemplu,
abilitatea de a cerceta biblioteci de date stocate pe Internet de o publicaţie particulară;
aptitudini tehnice de a face interviuri; capacităţi de a efectua un experiment). Este mult mai
important faptul că aptitudinile de cercetare presupun o preocupare pentru felul în care
asemenea abilităţi sunt direct legate de procesele de raţionare.
Deseori gândim că „descoperirea lucrurilor” precede „gândirea despre ele”. În fapt, în-
tocmai după cum scrierea şi vorbirea (fluxul narativ) sunt legate de raţionare (de structurarea
analitică), procesele de căutare şi adunare a informaţiilor implică, la rândul lor, multe din
importantele „mişcări ale gândirii” care constituie analiza noastră. Dacă nu acordăm nicio
atenţie acestor „mişcări ale gândirii”, o mare parte din cercetarea noastră va fi ineficientă sau
204
confuză. Citirea, intervievarea, experimentarea sau oricare din multele procese de cercetare nu
privesc doar descoperirea de informaţii; ele sunt cu necesitate procese de analiză. (Allen
Matthew, Smart Thinking, Oxford University Press, Oxford, UK, New York, USA
Melbourne,
AUS, 2006)
7. Gândirea critică nu este o singură strategie, ci o multiplicitate de strategii. Ea
implică exercitarea şi dezvoltarea diferitelor calităţi necesare pentru a construi un pod pe care
să trecem peste golul dintre statutul nostru actual şi cel la care vrem să ajungem (Halonen şi
Grey, 2000; Sternberg, Roediger şi Halpern, 2007). Idealul predării gândirii critice în
psihologie este determinat de scopul de a spori calităţile studenţilor pentru a descrie, prevedea
şi controla un comportament. Ce se poate spune despre capacitatea de a scrie? În ce mod ar fi
gândirea critică o abilitate necesară studenţilor în psihologie pentru a-şi exprima ideile?
Scrisul este o aptitudine similară gândirii critice în sensul că ea reclamă integrarea şi
exercitarea variatelor abilităţi cum ar fi argumentarea, organizarea şi planificarea, în acelaşi
fel în care redactarea unui text implică o cunoaştere aprofundată a gramaticii şi a regulilor de
punctuaţie. Unii autori consideră chiar că redactarea unui text este o formă de rezolvare de
probleme, adică una din uneltele din arsenalul gândirii critice (vezi: Hayes şi Flower, 1980;
Flower, 1998; Hayes, 2000).
Credem într-adevăr că redactarea bună este doar o formă a gândirii critice, probabil o
formă mai înaltă, întrucât cei mai mulţi autori din psihologie scriu cu scopul de a împărtăşi
altora ideile lor. Aceasta înseamnă că aceşti psihologi exportă altora, într-o manieră
tranzacţională, propria lor gândire critică. Pentru a-i informa efectiv pe alţii, cei care scriu
sunt obligaţi să transforme gândurile lor în proză, adică să efectueze un proces care impune nu
numai abilităţi puternice de gândire critică ci şi o mică inteligenţă socială şi anume,
capacitatea de a adopta perspectiva cititorului, aceea de a anticipa întrebările lui şi nevoile lui
de învăţare. (Dana S. Dunn, Randolph A. Smith, Writing as Critical Thinking, în Dana S.
Dunn, Jane S. Halonen and Randolph A. Smith, Teaching Critical Thinking in Psychology,
Blackwell Publi-shing Ltd., Oxford, UK, 2008)
8. În general, cu cât este mai mare numărul exemplarelor individuale studiate, cu atât
devine posibil ca un grup mai mare de indivizi să întrunească proprietatea constatată la cei
studiaţi. În multe cazuri, simţul comun ne spune că dacă indivizii studiaţi sunt mai mulţi sau
mai puţini, atunci este firesc să desprindem o concluzie despre întregul grup. Regula
următoare ne pare evidentă: cu cât este mai omogen grupul-ţintă, cu atât proprietatea
constatată este mai relevantă pentru toţi indivizii omogeni din grupul investigat, indiferent
dacă am studiat un număr relativ mic de indivizi, şi cu cât indivizii sunt mai neomogeni cu
atât pare mai firesc ca întreg grupul să nu deţină.
De pildă, dacă dorim să determinăm că iepurele de pădure are dinţii albi, atunci trebuie
să analizăm o mică parte din ei (probabil, unul singur), deoarece cei studiaţi ne vor spune că
această caracteristică aparţine tuturor iepurilor de pădure. Pe de altă parte, dacă dorim să
determinăm preferinţele sexuale ale hispanicilor din suburbiile localităţilor Nord Americane,
nu trebuie să trecem în revistă numai o parte din ei, care ar face parte din grupul-ţintă. În
chestiunile sociale, psihologice şi culturale, oamenii sunt prea diferiţi pentru a evalua întregul
grup doar pe baza investigării a câţiva din membrii săi. În privinţa trăsăturilor biologice,
oricum homo sapiens este relativ uniform. De exemplu, trebuie să trecem în revistă numai un
singur membru normal al speciei, pentru a descoperi că toate fiinţele umane normale au două
urechi. (Lewis Vaughn, The Power of Critical Thinking, Oxford University Press, New York,
USA, 2005)

205