UNIVERSITATEA „TITU MAIORESCU”, BUCUREŞTI

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE
Departamentul învăţământului la distanţă

DISCIPLINA:
LOGICA

2018

1
 CUPRINS
Introducere

1. Concepte introductive (A)

2. Concepte introductive (B)

3. Ideea de formă logică.

4. Exigenţele logice fundamentale.

5. Raportul dintre psihologie şi logică.

6. Structura limbajului.

7. Formele limbajului şi ale vocabularului.

8. Funcţiile principale ale limbajului uman.

9. Statutul termenilor.

10. Sistematizarea informaţiilor

11. Propoziţiile categorice.

12. Inferenţele deductive imediate cu propoziţii categorice.

13. Raţionarea silogistică

14. Raţionarea deductivă cu propoziţii compuse

15. Raţionarea inductivă

2
 INTRODUCERE

A. Scopul disciplinei
Cursul de gândire critică în psihologie este dedicat studenţilor de la învăţămân-
tul ID al Facultăţii de Psihologie şi urmăreşte perfecţionarea abilităţilor de analiză a
discursului scris sau rostit şi interpretării lui corecte.
Principalul scop al cursului este îmbunătăţirea instrumentelor de raţionare, iar
pe parcurs vor fi dezvoltate diferite modalităţi de susţinere a ideilor.

B. Obiective generale

(1). Studenţii pregătiţi vor dispune de capacitatea de a de a folosi corect defi-

niţiile, clasificările, raţionamentele, explicaţiile şi teoriile de profil, pe baza exigenţe-
lor logice fundamentale indispensabile pentru evaluarea corectă a teoriilor şi metode-
lor avansate de-a lungul timpului în aplicaţiile şi teoriile psihologice.
(2). În lecţii, se va urmări educarea abilităţilor de evaluare critică a ofertelor,
reclamelor şi propunerilor, a ştirilor din ziare sau difuzate prin posturi TV ori radio, a
informaţiilor din convenţii sau interviuri de specialitate etc., pentru a preveni greşeli-
le de interpretare.
(3). Se va insista pe formarea competenţelor necesare de obţinere a concluzii-
lor corecte ori puternice, chiar în situaţiile în care cei care le derivă ar fi presaţi de
găsirea rapidă a unor soluţii de tratament adecvat.
(4). În acest sens, gândirea critică îi sprijină pe viitorii specialişti în psiholo-
gie să identifice la timp erorile formale ori informale de argumentare din propriile
declaraţii sau din relaţiile lor cu persoanele cu care se confruntă.

C. Cerinţe obligatorii

(1). Se impune ca studentul să citească cel puţin parţial bibliografia ataşată, să

deţină o cultură generală, să cunoască bine informaţiile aferente lecţiilor parcurse în
primul semestru al anului universitar şi să acorde fiecărei teme, cu aproximaţie, mi-
nim două ore de studiu.
(2). Se cere de asemenea ca ei să manifeste un interes major pentru dezvoltă-
rile actuale caracteristice teoriilor şi practicii psihologice cognitiviste româ-neşti ori
străine şi să stăpânească o limbă de circulaţie universală.
(3). Se recomandă studenţilor de la cursurile ID să studieze cu atenţie lecţiile,
să rezolve problemele şi exerciţiile oferite, să găsească singuri răspunsuri la întrebări,
să înţeleagă corect ideile din textele ataşate fiecărei teme tratate.

D. Bibliografie generală cu titlul informativ:

1. Allen Matthew, Smart Thinking, Oxford University Press, New York,

USA, 2006
2. Alexander Peter, An Introduction to Logic, The Criticism of Arguments,
George Al-len and Unwin Ltd., London, Great Britain, 1969
3. Antonelli Aldo, Grounded for Defeasible Logic, Cambridge University
Press, New York, USA, 2005

3
 4. Aristotel, Despre Suflet, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969
5. Aristotel, Respingerile Sofistice, în Organon II, Editura IRI, Bucureşti,
1998
6. Atkinson L. Rita, Atkinson C. Richard, Smith E. Edward, Ben Daryl, In-
troducere în Psihologie, Editura Tehnică, Bucureşti, 2002
7. Barsalou W. Lawrence, Cognitive Psychology. An Overview for Cognitive
Psy-chologists, Lawrence Erlbaum Associates, Hillsdale, New Jersey, USA, 1992
8. Besnard Philippe, An Introduction to Default Logic, , Springer Verlag,
Berlin, Heidelberg, Germany, 1989
9. Bieltz Petre, Logici Polivalente, în volumul: Botezatu Petre, Dima Teodor,
Bieltz Petre, Vieru Sorin, Enescu Gheorghe, Direcţii în Logica Contemporană, Editu-
ra Ştiinţifică, Bucureşti, 1974
10. Bieltz Petre, Logica, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1988
11. Bieltz Petre, Dumitru Gheorghiu, Logică Juridică, Editura Pro Transilva-
nia, Bucureşti, 1998
12. Bieltz Petre, Ţepelea Adriana, Dumitru Mircea, Clitan Gheorghe, Dobre
Marius, Ghid pentru Rezolvarea Testelor de Verificare a Raţionamentului Logic,
INM, Bucureşti, 2010
13. Bieltz Petre, Bazele Gândirii Critice, Editura Academiei Române, Bucu-
reşti, 2012
13. Binet Alfred, Psihologia Raţionamentului, Editura IRI, Bucureşti, 2002
14. Braine, M. D. S. Martin, Mental Logic and How to Discover It, în John
Macna-mara, Gonzalo Reyes, (Editors), The Logical Foundation of Cognition, Ox-
ford University Press, New York, USA, 1994
15. Braine, M. D. S. Martin, Mental Logic, Mahwah, Erlbaum Associates,
New Jersey, USA, 1998
16. Botezatu, P., Introducere în Logică, vol. 1 şi 2, Graphix, Iaşi, 1994
17. Broca Paul, Perte de la parole, ramollisement chronique et destruction
partielle du lobe antérieur gauche, Buletin de la Société d’Anthropologie, No.
2/1861, pp. 235/238
18. Carroll Robert Todd, The Skeptics Dictionary, John Wiley&Sons Inc.,
Hoboken, New Jersey, USA, 2003
19. Clark Michael, Paradoxes from A to Z, Routledge, London, UK, New
York, USA, 2003
20. Cederblom Jerry, Paulsen W. David, Critical Reasoning, Wadsworth
Publishing Company, Belmont, California, USA, 2000
21. Clitan Gheorghe, Gândire Critică – Monografie, Editura Eurobit, Timi-
şoara, 2003
22. Cohen, M. R., Nagel, E., An Introduction to Logic and Scientific Method,
Rout-ledge&Kegan Paul, Ltd., London, UK, 1964
23. Colman, Andrew M., Oxford Dictionary of Psychology, Oxford Universi-
ty Press, Oxford, UK, New York, USA, 2003
24. Copi, M. Irving, Introduction to Logic, 4th Edition, MacMillan Publishers,
New York, USA, London, UK, 1972
25. Copi, M. Irving, Cohen, Carl, Introduction to Logic, 11th Edition, Prentice
Hall, Upper Saddle River, New Jersey, USA, 2002
26. Christensen David, Putting Logic in its Place, Oxford University Press,
New York, USA, 2004
27. D’Avilla G. S. Arthur, Broda B. Krysia, Gabbay M. Dov, Neural-
Symbolic Lear-ning Systems, Springer Verlag London Ltd., Nottingham, UK, 2002

4
 28. De Bono, E., Gândirea Laterală, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2006
29. Descartes, R., Discurs asupra Metodei, Editura Gramar, Bucureşti, 2002
30. Dicționarul Explicativ al Limbii Române, Institutul de Lingvistică „Iorgu
Iordan-Al. Rosetti” al Academiei Române, Editura Univers Enciclopedic „Gold”,
București, 2009.
31. Dunn S. Dana, Halonen S. Jane, Smith A. Randolf, Teaching Critical
Thinking in Psychology, Blackwell Publishing Ltd., Oxford, UK, 2008,
32. Enescu Gheorghe, Dicţionar de Logică, Editura Tehnică, Bucureşti, 2003
33. Enescu Gheorghe, Fundamentele Logice ale Gândirii, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980
34. Evans, Jonathan St. B. T., The Psychology of Deductive Reasoning,
Routledge &Kegan Paul Ltd., London, UK, 1982
35. Fiddick L., Cosmides L., Tooby, J., No Interpretation without Repre-
sentation. The Role of domain-representations and Inferences in Wason Selection
Tasks, Cognition, No. 77/2000, pp. 1-79
36. Fisher Alec, Critical Thinking. An Introduction, Cambridge University
Press, New York, USA, Cambridge, UK, 2008
37. Fodor A. Jerry, The Language of Thought, Harvard University Press,
Cambridge, Massachusetts, USA, 1975
38. Frankish Keith, Ramsey M. William, The Cambridge Handbook of Cog-
nitive Science, Cambridge University Press, Cambridge, UK, 2012
39. Gigerenzer Gerd, Todd Peter & Grupul de cercetare ABC; Metode Euris-
tice Simple pentru Decizii Inteligente, Editura Publica, Bucureşti, 2010
40. Golu Mihai, Bazele Psihologiei Generale, Editura Universitară, Bucureşti,
2002
41. Gula J. Robert, Nonsense, Axios Press, Mount Jackson, Virginia, USA,
2006
42. Halle Michael, Jakobson Roman, Fundamentals of Language, Mouton,
The Hague, Holland, 1956
43. Halpern Y. Joseph, Reasoning about Uncertainty, MIT Press, Cambridge,
Massachusetts, USA, 2003
44. James William, The Principles of Psychology, 2 vol., Dover Publications,
London, UK, 1950
45. Johnson-Laird N. Philip, Byrne M.J. Ruth, Deduction, Lawrence Erlbaum
Publi-shers, Hove, London, UK, Hillsdale, USA, 1991
46. Johnson-Laird Philip Nicholas, How We Reason, Oxford University
Press, New York, USA, 2006
47. Johnson-Laird Philip Nicholas, Mental Models and Human Reasoning,
Proceeding of the National Academy of Science, USA, 2010
48. Lewis, I. Clarence, Langford, H. Cooper, Symbolic Logic, Dover
Publications Inc., New York, USA, 1959
49. Ludy Jr. Benjamin, A Brief History of Modern Psychology, Blackwell
Publishing, Massachusetts, USA, 2007
50. Macnamara John, Reyes E. Gonzalo, The Logical Foundations of
Cognition, Oxford University Press, New York, USA, Oxford, UK, 1994
51. Maliţa Mihaela, Maliţa Mircea, Bazele Inteligenţei Artificiale, Editura
Tehnică, Bucureşti, 1987
52. Marcu Florin, Marele Dicţionar de Neologisme, Editura Saeculum, Bucu-
reşti, 2008

5
 53. McInerny D. Q., Being Logical, Random House Trade Paperbacks, New
York, USA, 2004
54. Miclea Mircea, Psihologie Cognitivă – Modele teoretico-explicative, Edi-
tura Polirom, Iaşi, 2003
55. Moore Brook Noel, Parker Richard, Critical Thinking, McGraw Hill
Companies Inc., New York, USA, 2004
56. Oakhill Jane, Garnham A. Gabriel, Mental Models in Cognitive Science,
Lawrence Erlbaum Associates Publishers, Sussex, UK, 1996
57. Penrose Roger, Mintea noastră de toate zilele, Editura Tehnică, Bucureşti,
2006
58. Robert J. Sternberg, Robert L. Roediger III, Diane Halpern, Critical
Thinking in Psychology, Cambridge University Press, London, UK, New York,
USA, 2007
59. Roblin Jean, The Reading Fingers: The Life of Louis Braille, Louis
Braille Center, Washington, USA, 1933
60. Sălăvăstru Constantin, Teoria şi Practica Argumentării, Editura Polirom,
Iaşi, 2003
61. Scientific American Magazine, Division of Nature America Inc.,
September, 2003
62. Smith E. Edward, Nolen-Hoeksema Susan, Fredrikson L. Barbara, Loftus
R. Geof-frey, Introducere în Psihologie, 2005, Editura Tehnică, Bucureşti
63. Sorensen Roy, A Brief History of Paradox, , Oxford University Press,
New York, USA, 2005
64. Stein Edward, Without Good Reason, Clarendon Press, Oxford, UK, 1997
65. Stenning Keith, Lambalgen Michiel, Human Reasoning and Cognitive
Science: Logical Foundation for Psychology of Reasoning, MIT Press, Cambridge,
Massachusetts, USA, 2008.
66. Stenning Keith, Seeing Reason; Image and Language in Learning to
Think, Oxford University Press, New York, USA, 2002
67. Sternberg J. Robert, Roediger III L. Henry, Halpern Diane, Critical
Thinking in Psychology, Cambridge University Press, London, UK, New York,
USA, 2007
68. Tymoczko Tom, Henle Jim, Sweet Reason, Springer Verlag, New York,
USA, 2000
69. Vaughn Lewis, The Power of Critical Thinking, Oxford University Press
Inc., New York, USA, Oxford, UK, 2005
70. Vlastos Gregory, The Socratic Elenchus, Oxford Studies in Ancient
Philosophy, No.1/1985
71. Washburn Phil, The Vocabulary of Critical Thinking, Oxford University
Press, New York, USA, Oxford, UK, 2010
72. Wason Peter, Reasoning, în volumul: B.M. Foss, New Horizons in
Psychology, pp. 63-71, 1966, Harmonds Worth, Penguins, London, UK
73. Wright Larry, Critical Thinking, , Oxford University Press, New York,
USA, 2001
74. Wundt Wilhelm, Logik, , (3 vol.), Enke, Stuttgart, Deutschland, 1920
75. Ziembinsky Zbigniew, Ziemba Zdislaw, Practical Logic, Warszawa-
Poland, Dor-drecht-Holland, Boston, USA, 1976

6
 (1) Conceptele introductive (A): Logica în psihologie bazată pe logica
argumentării. Locul argumentării în gândirea critică. Istoria şi stadiul actual al logicii
în psihologie. Înţelesul denumirilor „argument”, „inferenţă” şi „raţionament”.
(2) Concepte introductive (B): Problema descoperirii argumentelor. Precizări
speciale privind raţionamentele. Inferenţe deductive corecte ori incorecte.
Raţionamentele inductive.
(3) Ideea de formă logică: Forma logică, structură ideală a conţinutului.
Diversitatea formelor logice. Nivelul de generalitate şi de abstracţie al formelor
logice.
(4) Exigenţele logice fundamentale: Principiile logice şi prezenţa lor tacită în
argumentarea umană. Utilizarea spontană a principiilor de raţionare. Încălcarea
exigenţelor raţionării corecte. Erorile de raţionare.
(5) Istoria logicii în psihologie: Istoria logicii şi a psihologiei ca ştiinţe.
Psihologismul şi logicismul. Raportul actual dintre logică şi psihologia raţionării.
Psihologia cognitivă.
(6) Logica şi limbajul: Raportul dintre gândire şi limbaj. Structura cuvântului
în calitate de semn. Diferenţa dintre semn şi simptom în psihologie şi în me-dicină.
(7) Formele limbajului şi ale vocabularului. Limbaj verbal şi neverbal.
Limbaj formal şi natural. Limbaje distincte ca nivel de generalitate. Formele şi
alcătuirea vocabularului. Felurile vocabularului.
(8) Funcţiile limbajului: Funcţii semantice şi funcţii pragmatice (legate de
utilizarea ale limbajului). Trăsăturile de bază ale limbajului.
(9). Statutul termenilor: Cuvânt şi termen. Termenul în gândirea critică şi în
psihologie. Intensiune, conotaţie, extensiune şi denotaţie a termenilor. Raporturile
extensionale şi intensionale dintre termeni.
(10) Sistematizarea informaţiilor: Structura definiţiilor în cunoaşterea
comună şi în cea psihologică. Definirea corectă. Clasificarea în viaţa obişnuită şi în
ştiinţă. Regulile clasificării. Erori de definire şi de clasificare.
(11) Propoziţiile categorice: Structura propoziţiilor categorice. Tipuri de
cuantori. Distincţia dintre propoziţii logice şi enunţuri lingvistice. Raporturi între
valoarea de adevăr a propoziţiilor categorice. Statutul extensional al termenilor.
(12) Inferenţele deductive imediate cu propoziţii categorice: Conversiunea
şi obversiunea propoziţiilor categorice şi validitatea lor. Combinaţii între inferenţele
imediate cu propoziţii categorice.
(13) Raţionarea silogistică: Scheme silogistice diferite. Restricţii de
argumentare silogistică. Abordarea cognitivistă a argumentării silogistice.
(14) Raţionarea cu propoziţii compuse: Propoziţii simple şi compuse.
Operatori propoziţionali. Raţionamente ipotetico-categorice şi cele disjunctiv-
categorice. Psihologia raţionării cu propoziţii compuse. Raţionare naturală şi
raţionare artificială.
(15) Argumentarea inductivă: Inducţie şi deducţie. Specificul raţionării in-
ductive. Inducţia incompletă şi cea completă. Inferenţe inductive în viaţa comună şi
în ştiinţă. Erorile inductive. Psihologia raţionării inductive.

G. Recomandări pentru studiu

(1) Studentul va urmării atent parcurgerea şi însuşirea subiectelor tratate în

fiecare capitol, respectând în principiu timpul de studiu alocat acesteia care este de
aproximativ 2 ore, rezolvând exerciţiile şi problemele corespunzătoare.

7
 (2) Stăpânirea adecvată a temelor de Logică în Psihologie, presupune ca
studentul ID să parcurgă şi să înţeleagă textele ataşate fiecărui capitol care în
majoritatea lor sunt traduse din lucrări străine.
(3) Fiecare capitol al cursului se referă la următoarele aspecte:
- ideile prezentate în capitol;
- cunoştinţe introductive;
- cunoştinţe aferente capitolului;
- un rezumat al capitolului;
- cuvinte cheie din respectivul capitol;
- exerciţii, probleme şi texte aferente respectivului capitol
Obs. 1. Rezolvarea corectă a exerciţiilor oferite, surprinderea ideilor din texte
date îi va atesta studentului ID că a înţeles corect subiectele tratate în lecţii.
Obs. 2. Fiecărui student ID i se recomandă ca soluţionarea problemelor şi
rezolvarea exerciţiilor ataşate să fie făcută cu „hârtia şi creionul” şi să determine cât
mai complet ideile cuprinse în textele aferente fiecărui capitol.
Obs. 3. În cazul primul capitol, informaţia este divizată în două sau două părţi,
pentru a-i facilita studentului la ID o înţelegere cât mai bună a celor prezentate.

H. Teste de autoevaluare primară

(1) În blocul locuinţelor de serviciu există numai trei apartamente libere, Nr. 1,
Nr. 2 şi Nr. 3, iar în bloc locuiesc exclusiv cinci angajate ale firmei: Cornelia,
Felicia, Gabriela, Elena şi Sanda, dar doar trei din ele deţin câte un animal de
companie. În această situaţie, cele cinci locatare ocupă apartamentele disponibile şi
respectă neapărat următoarele şase condiţii:
(i). Unul din cele trei apartamente libere rămâne neocupat;
(ii). Locatarele ce au un animal de companie nu locuiesc în acelaşi apartament
împreună cu o locatară care nu are animal de companie;
(iii). Felicia nu locuieşte în acelaşi apartament cu Gabriela;
(iv). În apartamentul Nr. 1, nu locuieşte decât o singură fată;
(v). Elena are un animal de companie şi locuieşte cu o altă locatară;
(vi). Sanda nu are un animal de companie şi locuieşte în apartamentul 3;

Cerinţă: În situaţia descrisă de condiţiile (i)-(vi), se solicită să precizaţi camera

în care vor locui cele cinci viitoare locatare. Se precizează că din cele cinci variante
înşirate mai jos una singură este adevărată:

(A). În apartamentul 1 vor locui Felicia, Elena şi Cornelia, în apartamentul 2 va

locui Gabriela, iar în apartamentul 3 va locui sigur Sanda;
(B). Apartamentul 1 va rămâne neocupat, dar în apartamentul 2 vor locui
Felicia, Gabriela şi Elena, iar în apartamentul 3 vor locui Cornelia şi Sanda;
(C). Apartamentul 1 va rămâne neocupat, dar în apartamentul 2 vor locui
Gabriela, Elena şi Cornelia, iar în apartamentul 3 vor locui Felicia şi Sanda;
(D). În apartamentul 1 va locui Elena, în apartamentul 2 va locui Gabriela, iar
în apartamentul 3 vor locui Felicia, Cornelia şi Sanda;
(E). În apartamentul 1, vor locui Felicia şi Cornelia, în apartamentul 2 va locui
Gabriela, dar în apartamentul 3 vor locui Elena şi Sanda.

8
 (2). Deoarece empatia este esenţială pentru ca oamenii să respecte anumite
reguli morale care le impun să ignore deseori propriul interes pentru a face bine
altuia, societăţile civilizate nu ar putea exista în absenţa empatiei.

Cerinţă: Care din următoarele enunţuri este sigurul care redă o premisă cerută
de raţionamentul de mai sus ?

(A). De obicei, lipsa empatiei conduce la fapte şi atitudini omeneşti care sunt în
detrimentul unei societăţi civilizate;
(B). Societatea civilizată nu poate exista fără ca în alcătuirea ei să nu fie şi
oameni dispuşi uneori să-şi ignore interesul pentru a-i ajuta pe alţii;
(C). Dacă orice membru al societăţii este dispus să-şi ignore propriul interes
pentru a-i ajuta pe alţii, respectiva societate este una civilizată;
(D). În multe societăţi civilizate au apărut coduri de conduită şi reguli morale
care impun oamenilor să-i ajute pe alţii, ignorându-şi interesul lor;
(E). Oamenii care dau dovadă de empatie tind să-şi ignore propriul interes
pentru a-i ajuta pe alţii.
(3). Analizaţi cu atenţie textul de mai jos şi desprindeţi ideile importante la care
se referă autorul lui.

9
 I. CONCEPTELE INTRODUCTIVE A

1. Logica argumentării.

2. Înţelesul diferit al cuvântului „argument”.

2.1. În gândirea comună.

2.2. În psihologia generală.

2.3. În psihologia cognitivă.

2.4. În matematică.

2.5. În retorică.

2.6. În gândirea critică.

10
 Pe parcursul părţii A din primul capitol vor fi analizate următoarele subiecte:
1. Ce este logica şi care este rolul ei.
2. Istoria şi stadiul actual al logicii în psihologie.
3. Sensul acordat cuvintelor „argument”, „inferenţă” şi „raţionament”.

În prima parte a capitolului dedicat conceptelor introductive, vom analiza câteva

probleme preliminare legate de logică din psihologie.

În aceste condiţii, pe parcurs vom trata temele din pe paragrafele de mai jos.

1. Logica argumentării

Studiul raţionării umane realizat de logica argumentării este obligatoriu pentru

orice om de ştiinţă, deoarece susţinerea sau avansarea unei idei are totdeauna la bază,
adeseori tacit, un raţionament. În activitatea curentă sau în cea savantă sunt avansate
diferite feluri de probe şi dovezi care sunt folosite ca premise pentru a înainta pe baza
lor diferite opinii, sugestii sau păreri, iar această manieră presupune utilizarea cel
puţin tacită sau explicită a unui raţionament sau a unui argument mai simplu ori mai
elaborat.
În această ordine de idei, Asociaţia Psihologilor Americani, cunoscută şi sub
sigla „APA” (American Psychological Association), subliniază că argumentele sau
inferenţele sunt o trăsătură esenţială în abordarea problemelor de psihologie şi a
oricărei probleme în general. În plus, APA impune activităţii psihologilor să
examineze provenienţa informaţiilor dintr-un raţionament, chiar dacă ele ar fi tacite.
Suplimentar, asociaţia psihologilor cere o diferenţiere netă între informaţii teoretice
şi experimentale, deoarece ele conduc la diferite inferenţe. De aceea, APA reclamă
totdeauna analiza atentă a oricărui text sau raport scris ori prezentat verbal de cineva,
indiferent de personalitatea acestuia, dar solicită tolerarea iniţială a ambiguităţii şi
impune ulterior cerinţa precizărilor necesare. În acest sens, se susţine că este
obligatorie admiterea definiţiilor şi a clasificărilor corecte, recunoaşterea celor
incorecte şi a regulilor nerespectate, ca şi o evaluare atentă a soluţiilor propuse, iar
dacă aceasta se impune, cere revizuirea lor. (Robert J. Sternberg, Robert L. Roediger
III, Diane Halpern, Critical Thinking in Psychology, 2007, Cambridge University
Press, London, UK, New York, USA)

2. Înţelesul diferit al cuvântului „argument”

Cu alte cuvinte, argumentul este unicul instrument teoretic propriu unui om

normal pentru a stabili pe o cale raţională dacă ideile sau atitudinile lui sau cele ce i-
au fost propuse ar fi acceptabile şi trebuie să le urmeze sau, dimpotrivă, ele se ar fi
incorecte logic ori moral, situaţie în care ele trebuie evitate. Atât în situaţiile obişnui-

11
te, cât şi în cele mai elevate, cuvântul „argument” provine în limba română, fie din
limba franceză de la „argument”, fie direct din limba latină de la cuvântul
„argumentum”. La nivel general, în gândirea critică cuvântul „argument” este sino-
nim cu cel de „raţionament” şi cu cel de „inferenţă”, iar ideea de demonstraţie este
gândită ca un raţionament complex sau ca un autentic şir de inferenţe. Frecvent, ade-
sea în limba română şi nu exclusiv în ea, ideea de argument ori cea de inferenţă sau
de raţionament este folosită deseori şi cu alte înţelesuri. De exemplu, ideea de argu-
mentare şi cea de raţionament primeşte semnificaţii mai mult sau mai puţin diferite în
domenii precum:

2.1. În gândirea comună

Prin argument sau prin inferenţă se înţelege orice fel de idee sau atitudine fizi-
că menită să impună o aserţiune sau o atitudine. De multe ori, prin argument se înţe-
lege o simplă dovadă, o întărire sau o sugestie pentru a adopta sau a respinge o pozi-
ţie ori o atitudine. Alteori, prin argument se înţelege un simplu gest sau un compor-
tament fizic prin care se pretinde că ceva este autentic şi merită atenţie, ori dimpotri-
vă, este „rău” şi trebuie îndepărtat.

2.2. În psihologia generală

Argumentele sunt considerate deseori drept principala activitate teoretică uma-

nă, iar alteori ca o activitate senzorială. În primul rând, psihologia generală înţelege
prin raţionament faptul că o persoană inteligentă îşi promovează propriile idei ori le
combate pe cele ale altora. O astfel de activitate mentală este însă influenţată de dife-
rite alte fapte „psihice” pe fondul cărora se derulează şi este influenţată de acestea,
cum ar fi atenţia, memoria, sensibilitatea individului şi alte trăsături de personalitate
caracteristice lui etc. Pe de altă parte, procesul de raţionare diferă de la o persoană la
alta şi depinde radical de educaţia lui şi de starea de sănătate a celui care construieşte
argumentele. Totodată, psihologia generală consideră că prin intermediul argumente-
lor sale, cineva poate influenţa nu doar concepţiile altcuiva, ci chiar comportamentul
acestuia.

2.3. În psihologia cognitivă

Raţionamentele sunt tratate ca procesare mentală de informaţii, prin care se

înţelege un proces teoretic, care vizează desigur o modalitate individuală de realizare
a acestei procesări, făcând totuşi o diferenţă între procesarea informaţiilor în condiţii-
le simţului comun şi procesarea lor în situaţia unui savant, dar inspirându-se din inte-
ligenţa artificială şi din logica argumentării. În această ordine de idei, psihologia
cognitivă vizează diferenţa în raţionare între un om normal şi un bolnav psihic, cu
referinţă la calitatea procesului de argumentare, dar nu neglijează că deseori raţiona-
torul care nu cunoaşte bine procesele de raţionare sau este umbrit de satisfacerea
unor interese speciale şi comite adesea intenţionat ori neintenţionat erori logice, nu-
mite „sofisme” formale sau informale în folosirea argumentelor.

2.4. În matematică

A fost introdusă o nouă semnificaţie a ideii de argument. Astfel, matematicienii

înţeleg adesea prin „argument” o „variabilă independentă a unei funcţii”, adică îi dau

12
un sens total diferit şi absolut formal. Cu toate acestea, ei folosesc totuşi termenul de
„raţionament” sau pe cel de „raţionare” pentru a indica procesul strict formal de de-
monstraţie matematică.

2.5. În retorică

Argumentele sau inferenţele sunt considerate, în primul rând, instrumente de

persuasiune, de influenţare şi de convingere a altei persoane de anumite idei sau opi-
nii. Ca atare, rolul cuvintelor şi al expresiilor lingvistice speciale este valorificat ori
utilizat de orator sau de autorul textului retoric, fără a neglija folosirea metaforelor şi
a cuvintelor mai rare, ori a gesturilor şi a mimicii, încercând prin vorbirea şi gesturile
sale să-l impresioneze pe cel căruia i se adresează, exploatând meşteşugit până şi
particularităţile lui psihice.

2.6. În gândirea critică

Gândirea critică din psihologie se bazează pe logica argumentării, se inspiră

din logica tradiţională şi apreciază că raţionamentul este o structură ideală proprie
minţii umane alcătuită din două feluri de propoziţii cu rol diferit într-un argument.
Astfel, unele din aceste propoziţii au rolul de premise ale argumentului (cel puţin
una) şi au menirea de a o întemeia pe alta, care va fi concluzia respectivei inferenţe.
Gândirea critică bazată pe logica argumentării apreciază că forţa justificării concluzi-
ei depinde radical de puterea altei componente a inferenţei, numită „relaţie de con-
chidere”, pe baza căreia premisele argumentului întemeiază concluzia lui.
Să presupunem că cineva îi adresează altcuiva întrebarea: „Pe ce te bazezi
dumneata când susţii că limba română este de origine latină?”, iar cel întrebat îi răs-
punde cu ajutorul următorului argument:

Întrucât toate limbile romanice sunt de origine latină, iar româna

este o limbă romanică, rezultă că, limba română este de origine latină

Din textul încadrat, se observă că în structura acestui argument apar trei com-
ponente, care au un rol diferit în alcătuirea oricărui raţionament.

(a). Mai întâi, este vorba de premisele argumentului, care acum sunt redate de
propoziţiile exprimate de enunţurile declarative următoare:

Toate limbile romanice sunt de origine latină

Româna este limbă romanică

(b). Apoi, în construcţia acestui raţionament apare şi concluzia sa:

Româna este limbă latină

13
 (c). În sfârşit, legătura dintre premise şi concluzie introduce în alcătuirea fiecă-
rui argument, deci şi a acestuia, o relaţie specială de inferare, numită şi „relaţie de
conchidere”, cu ajutorul căreia din premisele menţionate este derivată concluzia raţi-
onamentului. În cazul nostru, relaţia de conchidere este redată de cuvintele:

Întrucât …, rezultă că …

astfel încât cuvântul „întrucât” introduce premisele argumentului, iar cuvintele „re-
zultă că” introduc concluzia acestei inferenţe.
Trebuie precizat că aceste trei elemente caracterizează orice fel de raţiona-
ment indiferent de natura lui, chiar dacă premisele, concluzia sau relaţia de conchide-
re sunt tacite şi pot fi redate altfel, dar ele sunt importante pentru discuţia oricărei
inferenţe. Dincolo de această precizare despre înfăţişarea unui raţionament, premisele
şi concluzia argumentului nu apar totdeauna în această ordine ori nu sunt nici ele la
fel de explicite ca în inferenţa luată ca exemplu.

Rezumat

(1). Logica argumentării studiază explicațiile şi argumentele (raţionamentele,

inferenţele) care sunt folosite în ştiinţă ori în viaţa curentă pentru justificarea unor
idei.
(2). Istoria logicii argumentării a debutat în Grecia antică cu 4 secole î. Hr., a
fost intuită ulterior, iar într-o formă actuală a fost promovată începând de la jumăta-
tea secolului XX.
(3). În diferite domenii de cercetare şi în viaţa de toate zilele, cuvântul „argu-
ment” a primit şi alte înţelesuri.
(4). În logica argumentării, inferenţa este un proces intelectual prin care con-
cluzia este justificată ori dovedită pe baza unor premise cu ajutorul unei relaţii de
conchidere.

Cuvinte importante

1. Recomandările APA;
2. Istoria argumentării critice;
3. Argumentare umană.
4. Inteligenţă Artificială;
5. Argument, inferenţă, raţionament;
6. Premise.
7. Concluzie.
8. Relaţie de conchidere.

14
 Exemple:
Exemplul 1: Se cere analizarea adevărului următoarei afirmaţii:
„Logicienii din toate timpurile au cultivat în scrierile lor gândirea critică”

Soluţie: Afirmaţia nu este întrutotul adevărată. Gândirea critică a fost iniţiată de

Socrate, a fost sugerată în lucrările multor savanţi din evul mediu sau din epoca mo-
dernă (Descartes ori Locke) şi a intrat în circulaţie abia în secolul al XX-lea. La în-
ceput gândirea critică nu era tratată pe baza logicii, mai târziu ea a transformat chiar
logica formală şi s-a fundamentat pe logica argumentării.

Exemplul 2: Se oferă un text şi se cere a stabili ideile prezentate de autorul lui:

O consecinţă a faptului de a nu gândi critic este pierderea propriei libertăţi.
Dacă accepţi pasiv opiniile ce ţi-au fost transmise de familie sau de cultura ta, atunci
acele opinii realmente nu-ţi aparţin. Dacă ele nu sunt într-adevăr personale şi le laşi
să-ţi ghideze alegerile şi acţiunile, atunci ele îţi determină viaţa proprie însă nu tu.
Opiniile întreţinute de tine îţi sunt proprii numai dacă tu eşti acela care le-a examinat
critic pentru a vedea dacă se sprijină sau nu pe o bună raţiune.
Unii cred că gândirea critică îi face pe oameni cinici, emoţional-reci, şi le re-
strânge drastic creativitatea. Nu există însă nici un fel de temei sănătos pentru aşa
ceva. În mod necesar, gândirea critică nu conduce la cinism. Ea poate suplimenta
simţămintele noastre, ajutându-ne să le sortăm. În plus, ea nu ne limitează creativita-
tea, ci ne ajută să ne perfecţionăm. (Lewis Vaughn, The Power of Critical Thinking,
Oxford University Press, New York, 2005).

Soluţie: În text, autorul insistă pe următoarele idei:

(a). Ne spune că a gândi critic înseamnă a te perfecţiona şi a nu prelua meca-
nic toate ideile şi părerile altora, chiar dacă ar fi părinţii tăi;
(b). Autorul ne spune totodată că gândirea critică nu ne restrânge autonomia,
dar ne dezvoltă creativitatea, cunoştinţele şi sentimentele şi astfel, ne oferă posibilita-
tea de a fi liberi şi de a ne perfecţiona.

Exerciţii şi probleme

I. Analizaţi şi explicaţi adevărul următoarelor aserţiuni:

1. Logica este specifică oricărui psiholog.

2. Între gândire critică în psihologie şi logică nu există nicio legătură.
3. Principala preocupare a logicii este relaţia mentală de decurgere a unei pro-
poziţii din alta sau din altele.
4. Toţi cei care au studiat gândirea critică s-au preocupat de logica
argumentării.
5. În gândirea critică din psihologie, când spunem argument înţelegem şi infe-
renţă sau raţionament.
6. Raţionarea este proprie oricărui om norma psihic.
7. Cuvântul „argument” are un înţeles diferit în ştiinţă sau în viaţa de toate zile-
le, care nu coincide cu cel dat lui de gândirea critică în psihologie.

15
 8. Orice raţionament este alcătuit din trei părţi indisolubile. Care sunt acestea?
9. Enunţ lingvistic şi propoziţie.
10. Inferenţele şi obţinerea de cunoştinţe.

II. Stabiliţi dacă următoarele texte exprimă sau nu o inferenţă:

1. Oamenii obişnuiţi consideră că în componenţa atmosferei există oxigen, dar

savanţii apreciază că în atmosferă există de asemeni şi alte gaze.
2. Pe lângă oxigen, în atmosfera terestră există şi gaze irespirabile sau nocive
pentru sănătatea oamenilor.
3. Toţi savanţii şi artiştii caută în lumea înconjurătoare relaţii de ordine, întru-
cât ei caută legături stabile între lucrurile pe care le întâlnesc.
4. Dumnezeu vrea binele oricărui lucru, întrucât a iubi un lucru înseamnă a
vrea binele acelui lucru şi este clar că Dumnezeu iubeşte tot ceea ce există (conform:
Thoma d’Aquino, Summa Theologica).
5. Fiecare meserie și fiecare investigație și, asemănător, fiece activitate și cău-
tare este gândită ca urmărind un bine. Pe acest temei, se poate pretinde că binele este
acela către care tind toate lucrurile (conform: Aristotel, Etica Nichomatică).

III. Analizaţi cu atenţie textele de mai jos, datorate unor renumiţi specialişti în
domeniul gândirii critice, şi stabiliţi apoi principalele idei la care se referă autorii lor.

1. Din punct de vedere psihologic, a fi obiectiv înseamnă capacitatea de a re-

veni asupra modului propriu de gândire şi de a-l examina critic. Examinarea critică
de acest fel este, în fond, un „proces de autodirecţionare şi autocorectare” a gândirii
potrivit standardelor şi metodelor corecte de raţionare.
Aspectul social al obiectivităţii direcţionează gândirea dinspre logic (prezenta-
rea coerentă sau necontradictorie a ideilor) şi psihologic (examinarea critică a deci-
ziilor luate) înspre comunicaţional (a examina argumentele altora). Obiectivitatea în
sens comunicaţional nu presupune neutralitatea, nonpartizanatul sau indiferenţa, ci
imparţialitatea în aprecierea argumentelor celorlalţi. Astfel concepută, obiectivitatea
reprezintă o atitudine pe care o adopţi faţă de raţionamentele altora şi care este impo-
sibil de realizat în lipsa unor abilităţi de argumentare, precum:

(1). a identifica şi evalua argumentele auzite;

(2). a discerne cu claritate punctele de vedere susţinute;
(3). a înlătura ambiguitatea şi neclaritatea din expresiile utilizate;
(4). a ţine cont de diferitele contexte de argumentare.

Sporirea performanțelor gândirii este imposibilă în afara respectării unor reguli

şi strategii, întrucât acestea funcţionează ca standarde de acţiune. Validitatea acestor
standarde constituie obiectul de studiu al logicii generale, iar aplicabilitatea lor la
problemele vieţii de zi cu zi reprezintă domeniul logicii informale sau al gândirii
critice. (Gheorghe Clitan, Gândire Critică, Editura Eurobit, Timişoara, 2003)

2. Dintre toate instrumentele păstrate de savant în cutia sa cu unelte de succes,

probabil că cel mai valoros dintre ele este acela apt să producă o analiză critică a
propriilor lui argumente. A fi psiholog de succes înseamnă să înveţi să-ţi evaluezi
propriile cercetări, cu atât mai mult cu cât orice psiholog are capacitatea de a citi şi
de a evalua critic cercetările altora. A aborda critic propriile investigaţii este esenţial

16
pentru a emite exigenţe destinate altor psihologi care să fie luate în serios de către
aceştia.
De ce este însă atât de dificilă evaluarea propriilor cercetări? Primul motiv este
acela că eşti de acord cu concluziile la care ai ajuns. Analiza ştiinţifică a dovedit că
oamenii sunt înclinaţi mai degrabă să accepte şi nu să critice argumentele lor înşişi
cu care ei sunt de acord. În plus, fiecare ştie bine ceea ce a susţinut în manuscrisul
său. De exemplu, oricine ştie bine că n-a citit toată literatura de specialitate pe care el
avut-o la dispoziţie, că a realizat anumite experimente ce „nu lucrează” în direcţia
aşteptată de el şi, drept urmare, că le-a trecut cu vederea în producerea lucrării sale
sau ştie că probabil n-a investigat suficient de temeinic diferite date pe care totuşi le-
a inclus în manuscrisul său. Suplimentar, nu este exclus ca pe parcursul finalizării
articolului, el să fi avansat un argument bine meşteşugit, dar să fi renunţat la o parte
dintre chestiunile dificile sau nesigure care s-au ivit pe parcursul cercetării sale.
(B.A. Spellman, J. LeLouche, R.A. Bjork, Making Claims in Papers and Talks, în
R.J. Sternberg, H.L. Roediger III, D.F. Halpern, Critical Thinking in Psychology,
Cambridge University Press, Cambridge, UK, New York, USA, 2007)

3. Natura constructivă a percepţiei explică faimoase iluzii astronomice, de pil-

dă, canalele de pe Marte. Despre ele a vorbit prima dată, în 1877, astronomul italian
Schiaparelli. Au fost popularizate în perioada timpurie a secolului 20 de astronomul
american Percival Lowell, care a susţinut că acele canale au fost construite de o civi-
lizaţie marţiană avansată tehnologic. În 1975, Carl Sagan şi Paul Fox au comparat
hărţile canalelor marţiene cu imaginile culese de Mariner 9, care fotografiase întrea-
ga suprafaţă a planetei Marte. Examinarea actuală a suprafeţei planetei Marte a do-
vedit că acolo nu există nici un fel de canale şi alte aspecte care ar putea explica ceea
ce ne-au relatat Schiaparelli şi Lowell. Ca atare, de unde au apărut canalele marţiene?
Sagan şi Fox spun: „vasta majoritate a canalelor pare a fi în cea mai largă măsură
autogenerată de observatorii vizuali din şcoala canalelor, iar date fiind dificultăţile de
observare, sunt exemple de monumentale imprecizii ale sistemului ochi – minte –
acţiune caracteristic omului.” (Terence Hines, Pseudoscience and the Paranormal,
Prometheus Books, New York, USA, 2003).

17
 I. CONCEPTELE INTRODUCTIVE B

1. Problema descoperirii argumentelor.

2. Precizări speciale privind dezvăluirea raţionamentelor.

3. Inferenţe deductive corecte sau incorecte.

4. Raţionamentele inductive.

18
 Pe parcursul părţii B a primului capitol vor fi analizate următoarele subiecte:

1. Expresii lingvistice speciale pentru redarea unui argument.

2. Rolul schemelor formale în exprimarea structurii unui raţionament.
3. Diferenţa dintre construcţia în plan lingvistic a unui argument şi alte feluri
de expresii lingvistice.
4. Argumentarea deductivă reală şi cea înşelătoare.
5. Varietăţi de raţionare în viaţa obişnuită şi în cunoaşterea ştiinţifică

Drept urmare, în a doua parte a capitolului iniţial vor fi luate în considerare temele
discutate pe parcursul primei părţi a acestui capitol introductiv.

Mai exact, acum ne vom ocupa de problemele repartizate pe următoarele paragrafe.

1. Problema descoperirii şi reprezentării argumentelor

De multe ori identificarea unui raţionament este facilitată de prezenţa în textul

lui a unui indicator de argumentare care, după rolul lui în inferenţă, poate fi de mai
multe feluri:
(1). Indicator de premise. Exemple: „datorită faptului că ..., de aceea ...,” „de-
oarece ..., întrucât ...”, „pentru că ...”, „pornind de la ...”, la care se pot adăuga şi
mulţi alţii;
(2). Indicator de concluzie. Exemple: „astfel că ...”, „aşadar ...”, „ca atare ...”,
„conchidem că ...”, „deci ...”, „în concluzie ...”, „prin urmare ...”, „reiese că
...”, „rezultă că ...”, etc.
(3). Indicatorul relaţiei de raţionare, Exemple: „întrucât ..., rezultă că ...”, „por-
nind de la ...”, „reiese că ...”, „dacă ..., atunci ...” şi mulţi alţii.
De pildă, se poate observa că în argumentul luat ca exemplu de raţionare a fost
utilizat indicatorul „întrucât ..., rezultă că ...”, numit şi „indicator de argument”. Raţi-
onamentul iniţial poate fi însă reformulat şi astfel:

Româna este limbă latină, deoarece româna este limbă

romanică şi toate limbile romanice sunt de origine latină

Se poate observa că în cazul acestei reformulări a inferenţei iniţiale, s-au pro-

dus două schimbări: pe primul loc apare acum concluzia acelui raţionament, iar indi-
catorul de premise „deoarece”, a substituit indicatorul relaţiei de argumentare „întru-
cât ..., rezultă că ...” din exemplul de argument anterior şi indică acum premisele ra-
ţionamentului. Această inferenţă poate fi reformulată astfel încât în alcătuirea ei să
apară şi alt indicator:

19
 Dacă româna este limbă romanică şi toate limbile romanice sunt
de origine latină, atunci româna este de origine latină

După cum se poate observa, acest argument a fost reconstruit în maniera în

care proceda Aristotel (383-322 î.Hr.) pentru a formula silogismele, considerat una-
nim ca fondator al logicii (Organon, volumul doi, 1958, Editura Ştiinţifică, Bucu-
reşti). În această nouă reformulare a inferenţei iniţiale s-au produs încă două modifi-
cări, pe lângă înlocuirea indicatorului relaţiei de conchidere. Astfel, premisele argu-
mentului iniţial şi-au schimbat locul şi cuvântul „iar”, care lega iniţial premisele infe-
renţei, a fost substituit cu conjuncţia „şi”, care îndeplineşte aici exact acelaşi rol. Pe
de altă parte, în multe manuale de logică se recurge şi la următoarea reconstrucţie a
silogismului aristotelic de mai sus:

Toate limbile romanice sunt de origine latină

Româna este limbă romanică
Limba română este de origine latină

în care a apărut o altă schimbare, deşi premisele au fost ordonate la fel ca în raţiona-
mentul silogistic iniţial. De această dată, relaţia de conchidere (raţionare) a fost sub-
stituită de o simplă linie, ca la adunare, deasupra căreia se află premisele inferenţei şi
după care este inserată concluzia ei.
În multe cărţi de gândire critică fundamentată pe logica argumentării, termenii
de bază ai unui raţionament silogistic ori ai unei alte inferenţe pot fi redaţi simbolic
cu ajutorul literelor din alfabetul latin devenite în acest fel simboluri logice. Proce-
dând astfel, din inferenţa dată se obţine o schemă de argumentare oarecum formală,
iar în această schemă de inferenţă semi-formală, relaţia de conchidere a fost înlocuită
tot printr-o linie, asemănător schemei de inferenţă dată mai sus, unde este exprimată
concret şi semnificaţia termenilor de bază ai acestui silogism. Premisele lui pot fi
inversate pentru a pune în evidenţă tranzitivitatea de la termenii premiselor la cei ai
concluziei, caracteristică unui silogism obişnuit. Adică, putem proceda după următo-
rul model, indicând schema formală de raţionare a silogismului concret dat iniţial şi a
schemei sale semiformale de argumentare:

A este C
C este B
A este B

Este clar că în această schemă de inferenţă, premisele raţionamentului au fost inver-

sate, iar în locul termenilor au fost utilizate ca simboluri litere ale alfabetului latin.
Această schemă de conchidere sugerează clar tranzitivitatea de la premise la conclu-
zie. Suplimentar, literele-simbol preferate de gândirea critică din psihologie bazată
pe logica argumentării, care au luat locul cuvintelor din raţionamentul anterior, au
înlocuit respectivele expresii lingvistice concrete din argumentul deductiv folosit ca
exemplu, în felul următor:
- A apare în locul expresiei „limba română”,
- B a înlocuit expresia „limbă de origine latină”,

20
 - C care nu mai apare în alcătuirea concluziei, dar el se face trecerea de la pre-
mise la concluzie, iar în schema de inferenţă, C a substituit expresia „limbă romani-
că” şi a asigurat obţinerea concluziei.

2. Precizări speciale privind descoperirea argumentelor

Deşi exemplele de până acum sunt clare, indiferent dacă ele sunt exprimate
prin expresii lingvistice româneşti sau cu ajutorul unor simboluri din alfabetul limbii
latine, problema descoperirii unui argument în vorbirea obişnuită ori în componenţa
unui text scris este de multe ori extrem de dificilă pentru o persoană obişnuită, pentru
că există multe paragrafe sau expuneri verbale care exprimă un proces de raţionare,
dar în alcătuirea lor nu apar deloc indicatori de argumentare, cum ar fi şi următorul:

Se ştie că limba română este limbă romanică şi că limbile romanice

sunt de origine latină, aşa că afirm: şi româna este de origine latină

În plus, nu trebuie neglijat nici faptul că multe texte care conţin expresii lin-
gvistice care pot indica o inferenţă, dar care nu conţin de fapt un argument, aşa cum
ar fi şi următorul enunţ:

El a răcit deoarece a ieşit fără să se îmbrace

corespunzător frigului de afară

Acest enunţ vorbeşte despre cauza îmbolnăvirii persoanei care a ieşit neîmbră-
cată pentru vremea rece de afară, adică explică de ce a răcit. Deşi el conţine cuvântul
„deoarece”, numit anterior „indicator de premise”, enunţul nu exprimă o inferenţă,
însă în schimb pune în evidenţă o cauză a stării precare de sănătate.
Mai mult decât atât, întâlnim şi alte construcţii lingvistice care conţin expresii
ce redau un indicator de argument, dar ele exprimă cu totul altfel de structuri sau
propoziţii logice, aşa cum este şi textul:

Dacă plouă, atunci îmi iau umbrela

care redă o propoziţie compusă numită „condiţional”, adică o relaţie de succesiune de

la propoziţia „plouă” sau de la evenimentul descris de ea, la propoziţia ori la eveni-
mentul „îmi iau umbrela”, prezentat în a doua propoziţie.
Din exemplele de mai sus rezultă evident că pentru descoperirea unui raţiona-
ment sau a unui alt tip de relaţie este absolut necesar ca persoana care citeşte un text
sau participă la o discuţie să deţină competenţele necesare pentru a distinge între do-
uă situaţii total diferite posibil să fie descrise de cineva. Astfel este important să se
diferenţieze între a dovedi sau a demonstra ceva, situaţie în care interlocutorul va
considera că este vorba de cel puţin un raţionament şi între doar a explica, a scoate în
evidenţă sau a clarifica o idee sau o intervenţie insuficient de bine înţeleasă, caz în
care nu poate fi vorba de un argument în sensul autentic al cuvântului.
Cu alte cuvinte, a fi apt să identifici un argument (un raţionament sau o infe-
renţă), înseamnă să dispui de competenţa de a-i specifica premisele, concluzia şi rela-
ţia de argumentare din acel raţionament, dar şi valoarea de adevăr a propoziţiilor din

21
alcătuirea lui, iar dacă este nevoie ori dacă ni se cere, trebuie să reconstruim schema
de inferenţă a respectivului argument. Aceste lucruri pot fi dificile mai ales în situaţia
unei demonstraţii care presupune un şir de raţionamente, pentru că în acest caz este
vorba de un demers intelectual uneori extrem de complex, iar fără a fi familiarizat cu
exigenţele logice de raţionare, cu descoperirea argumentelor „bune” şi a erorilor de
raţionare (a sofismelor) intenţionate sau neintenţionate, acest lucru devine în mare
parte imposibil.

3. Inferenţe deductive corecte sau incorecte

Corectitudinea raţionării, numită şi „validitate”, este indiscutabil o condiţie

esenţială pentru siguranţa adevărului concluziilor argumentării deductive. Adevărul
concluziei nu este nici pe departe singurul fapt capabil să ne dovedească validitatea
raţionamentului sau că premisele din care ea a fost derivată sunt cu certitudine adevă-
rate. Astfel, schema de raţionare de mai sus este un exemplu formal de raţionare va-
lidă. Să presupunem, că literele-simbol din această schemă de raţionare primesc o
altă interpretare. De pildă, în locul lui A punem cuvântul „mere”, pe B din schema de
raţionare să-l înlocuim cu expresia „fructe comestibile”, iar pe C din aceiaşi schemă
îl substituim cu cuvântul limbii române „pere”. În aceste condiţii, din schema de raţi-
onare de mai sus, a cărei validitate este indiscutabilă, obţinem următorul exemplu de
silogism:
Merele sunt pere, iar perele sunt fructe comestibile
De aici, rezultă că merele sunt fructe comestibile

sau, după schema semi-formală de prezentare specifică argumentului silogistic din

textul încadrat mai sus şi manualelor de logică, din acest argument obţinem următo-
rul raţionament deductiv tot concret însă în formă clasică:

Merele sunt pere

Perele sunt fructe comestibile
Merele sunt fructe comestibile

Din această nouă formă de redare a unui raţionament indiscutabil corect, în schema
de argumentare concluzia este aşezată sub premise ca la adunare. Mai important este
însă faptul că am obţinut un exemplu de raţionament în care concluzia este sigur o
propoziţie adevărată, în timp ce premisele din care ea a fost derivată au o valoare de
adevăr diferită: astfel, dacă a doua premisă este neîndoielnic adevărată (Perele sunt
fructe comestibile), prima din ele este cert falsă (Merele sunt pere). Acest exemplu
de argumentare construit pe fondul unei scheme simbolice de raţionare corectă ori
validă ne probează destul de evident că adevărul concluziei nu este nici pe departe un
temei absolut suficient pentru a pretinde că şi premisele din care a fost derivată sunt
în totalitatea lor sigur propoziţii adevărate. Explicaţia este că argumentele valide cu
premise diferite ca valoare de adevăr pot produce şi o concluzie falsă.

Delfinii sunt animale marine

Animalele marine sunt peşti
Delfinii sunt peşti

22
 Din ultimele două exemple reiese cu prisosinţă că nu ne putem baza pe valoa-
rea de adevăr a concluziei pentru a stabili adevărul premiselor sau validitatea raţio-
namentului deductiv prin care a fost obţinută respectiva concluzie. După cum rezultă
din al doilea argument deductiv, este suficient, de exemplu, să-l înlocuim pe A din
schema de argumentare validă de mai sus cu cuvântul „delfini”, pe B să-l înlocuim
cu expresia generală „animale marine”, iar pe C să-l substituim cu „peşti”. Într-
adevăr, concluzia ultimului argument valid este propoziţie falsă, „Delfinii sunt peşti”,
iar ea a fost derivată din două premise diferite ca valoare de adevăr: în timp ce pro-
poziţia „Delfinii sunt animale marine” este sigur adevărată, cealaltă premisă, respec-
tiv „Animalele marine sunt peşti”, este o propoziţie indiscutabil falsă, întrucât ea
spune de fapt că toate animalele marine sunt peşti.
Din compararea acestor două exemple concrete de inferenţe deductive con-
struite pe fondul aceleiaşi scheme formale valide, reiese destul de clar că nu ne pu-
tem baza pe adevărul ori falsitatea concluziei pentru stabili adevărul sau falsitatea
premiselor din care ea a fost derivată. Cu alte cuvinte, acest fapt este evident pentru
că un raţionament deductiv valid concret în care cel puţin o premisă este falsă poate
fi neconcludent însă, dimpotrivă, orice argument deductiv valid ale cărui premise
sunt integral propoziţii adevărate va fi un raţionament concludent. Pe această bază,
putem susţine că numai raţionamentele deductive concrete care sunt concludente şi
valide ne conduc inevitabil de la premise adevărate la concluzii sigur adevărate, iar
pentru a clarifica autenticitatea acestui fapt să luăm în considerare şi următorul silo-
gism concret:

Depresia provoacă disconfort şi se ştie că orice tulburare psihică

conduce la disconfort. Prin urmare, depresia este tulburare psihică

căruia îi corespunde schema formală de argumentare de mai jos:

A este C
B este C
A este B

în care litera A este un simbol pentru termenul „depresie”, B pentru „tulburare psihi-
că”, iar cuvântul „disconfort” pentru litera C. Într-o nouă interpretare pentru A, B şi
C, această schemă formală de argumentare ne duce la un alt silogism concret:

Se ştie că durerile de cap produc disconfort, iar tulburările psihice

generează disconfort. Deci, durerile de cap sunt tulburări psihice

Deşi noul silogism are premise adevărate, se poate remarca destul de uşor că el
are o concluzia falsă. Mai precis, enunţul „Durerile de cap sunt tulburări psihice”,
redă o propoziţie falsă, întrucât acest exemplu de silogism a fost construit prin valori-
ficarea ultimei scheme formale de argumentare, care este nevalidă. Mai precis, enun-
ţul „Durerile de cap sunt tulburări psihice”, care redă concluzia acestui raţionament
deductiv, poate fi transformat fără a-i modifica înţelesul, într-o construcţie lingvistică

23
standard de felul „Orice durere de cap este rezultatul unei boli psihice”, care redă
absolut aceiaşi propoziţie falsă ca şi cel despre delfini.
Sub aspectul concludenţei lor, deşi situaţia argumentării de mai sus pare oare-
cum paradoxală, raţionamentele deductive în general nu sunt numai valide sau neva-
lide (logic-corecte sau logic-incorecte), dar ele sunt şi concludente sau neconcluden-
te, aşa cum rezultă şi din următorul tabel:

Inferenţe deductive Premise Relaţie de Concluzie

conchidere
Concludente Adevărate Adevărată
Valide Măcar Necesară
una falsă ?
Neconcludente Adevărate
Nevalide Măcar Nenecesară
una falsă

Altfel spus, în primul exemplu de raţionament deductiv ne-am bazat pe premise

adevărate şi am obţinut din ele o concluzie adevărată, iar în al doilea raţionament
deductiv am plecat tot de la premise adevărate, dar am obţinut o concluzie indiscuta-
bil falsă. În această situaţie în care ambele raţionamentele deductive concrete au va-
lorificat aceleiaşi schemă formală şi amândouă se bazează pe premise adevărate, dar
într-unul am obţinut o concluzie adevărată, iar în al doilea am derivat o concluzie
falsă şi rezultă că schema de raţionare respectivă este nevalidă, iar concludenţa ei
este dubitabilă.
Pentru a întări această aserţiune, să notăm că în ultimele exemple de raţiona-
mente deductive, relaţia de argumentare nu este necesară şi tocmai această situaţie a
făcut ca în prima inferenţă să obţinem o concluzie adevărată, iar în a doua o conclu-
zie falsă. Prin urmare, concluzia argumentului deductiv este cu necesitate o propozi-
ţie adevărată numai dacă raţionamentul deductiv satisface următoarele două condiţii:

(1). Argumentul deductiv este clădit pe o schema de conchidere validă;

(2). Premisele inferenţei deductive sunt integral propoziții adevărate.

4. Raționamentele inductive

Deseori, suntem obligaţi să folosim inferenţe despre care nu putem pretinde

sub niciun motiv că ar fi valide sau nevalide precum cele deductive. Asemenea infe-
renţe poartă numele de „raţionamente inductive”, iar premisele lor conferă totdeauna
concluziei derivată din ele un grad de probabilitate mai mare sau mai mic, fără a o
transforma pe acesta într-o certitudine. Situaţia aceasta se datorează faptului că în
argumentele inductive relaţia de conchidere nu este niciodată necesară cum se întâm-
plă adesea în raţionamentele deductive, iar aceasta înseamnă că premisele inferenţe-
lor inductive nu sunt deloc suficiente pentru susţinerea concluziei.
Tocmai această calitate a relaţiei de conchidere din raţionamentele inductive
face ca din premise indiscutabil adevărate să fie derivată o concluzie care ar putea fi
adevărată, cel puţin până la probe contrarii. Iată un argument inductiv ce ar fi datorat,
să spunem, unui împătimit jucător de zaruri:

24
 Întrucât la primele opt aruncări ale zarului am obţinut exclusiv
numere pare, sunt sigur că la a noua aruncare obţin tot un număr par

Acest argument este un prim exemplu simplu de raţionare inductivă în care

relaţia de conchidere este evident nesigură sub aspectul puterii ei logice de a impune
concluzia. Cu alte cuvinte, adevărul concluziei este probabil, deşi ea a fost derivată
din premise sigur adevărate. Din această cauză, chiar dacă relaţia de conchidere ar fi
exprimată tot cu ajutorul indicatorul „întrucât ..., rezultă că ...”, ca şi în situaţia pri-
mului exemplului de inferenţă deductivă şi chiar dacă premisele lui sunt indiscutabil
adevărate, concluzia derivată din ele este incert adevărată, dacă nu chiar falsă, întru-
cât nu este o certitudine ca în cazul raţionamentelor deductive valide.
Mai exact, niciodată premisele unui argument inductiv nu oferă un temei sufi-
cient concluziei derivată din ele. Explicaţia acestei particularităţi importante a infe-
renţelor inductive, probabilitatea valorii de adevăr a concluziei lor, reiese din faptul
că concluzia unui raţionament inductiv depăşeşte cumva premisele adevărate din care
a fost obţinută. Acesta este motivul esenţial pentru care adevărul premiselor unui
raţionament inductiv nu justifică suficient nici adevărul şi nici falsitatea concluziei
sale. De fapt, în situaţia argumentelor inductive relaţia de conchidere care asigură
derivarea concluziei din premise este nesigură.
În aceste condiţii, premisele suplimentare adăugate ulterior pot întări încrede-
rea în adevărul concluziei, dar şi o pot slăbi. Niciodată însă premisele unui argument
inductiv nu pot să facă din adevărul premiselor un temei indubitabil pentru adevărul
sau pentru falsitatea concluziei. Cu alte cuvinte, deşi raţionamentele inductive, indi-
ferent dacă sunt elaborate de un savant ori de un om obişnuit, nu pot fi valide sau
nevalide după modelul celor deductive, însă inferenţele inductive pot fi totuşi mai
puternice ori mai slabe. Să presupunem că o persoană încearcă să o convingă pe alta
de oportunitatea de a merge împreună la schi, cu ajutorul argumentului inductiv de
mai jos:

Altitudinea ridicată şi vremea rece din timpul iernii au dus

mereu la ninsori abundente în zona montană. Deci, în ianuarie,
când propun să mergem la schi, va fi zăpadă la munte.

Desigur, că în dorinţa sa de a-l convinge pe partenerul său să accepte vacanţa la schi,

persoana care a formulat acest argument inductiv va adăuga la cele deja spuse o serie
de informaţii ce sunt menite să crească încrederea celui căruia i se adresează în au-
tenticitatea concluziei acestui raţionament inductiv. Astfel, informaţiile suplimentare
despre abundenţa ninsorilor din perioada iernii în zona respectivă, cele despre vre-
mea rece sau despre frecvenţa precipitaţiilor în luna ianuarie din zona în care ar tre-
bui să aibă loc excursia şi altele asemenea lor, vor fi informaţii suplimentare care
întăresc destul de mult încrederea adresantului în adevărul concluziei acestui argu-
ment inductiv.
În schimb alte informaţii suplimentare referitoare la efectele negative ale încăl-
zirii globale ori acelea care privesc masivele defrişări de copaci din regiunea unde
autorul raţionamentului inductiv intenţionează să planifice excursia celor două per-
soane, vor reduce sensibil puterea relaţiei de conchidere a acestui raţionament induc-
tiv şi vor diminua încrederea ipoteticului său adresant în adevărul propunerii avansa-
tă de el.

25
 Pentru a pune cât mai clar în evidenţă modificările suferite de probabilitatea
adevărului concluziei raţionamentului inductiv dat ca ultim exemplu şi de fapt a rela-
ţiei lui de conchidere propunem următorul tabel, din care reiese că ea rămâne proba-
bilă deşi această probabilitate se modifică:

Informaţii Probabilitatea relaţiei Raţionament

suplimentare de conchidere inductiv
Favorabile Creşte Mai
concluziei puternic
Defavorabile Descreşte Mai
concluziei Slab

Rezumat

1. Indicatori de argumentare şi folosirea lor în alte construcţii lingvistice.

2. Schemele formale de raţionare şi calitatea raţionamentelor.
3. Argumente deductive corecte (valide) şi incorecte (nevalide)
4. Raţionarea inductivă şi probabilitatea concluziei lor.

Cuvinte importante

(1). Indicatori de raţionare.

(2). Inferenţe şi explicaţii.
(3). Argumente deductive valide.
(4). Argumente deductive nevalide.
(5). Scheme de conchidere.
(6). Inducţie puternică.
(7). Inducţie slabă.

Exemplu de exerciţii şi probleme

Exemplu: Se dă expresia „dacă …, atunci …” şi se cere să se stabilească dacă ea

corespunde unui indicator de raţionare.

Soluţie : Expresia „dacă …, atunci …” redă uneori un indicator al relaţiei de

conchidere dintr-o inferenţă deductivă. De exemplu, această expresie era folosită de
Aristotel pentru a exprima silogismele. Sub aspectul acestor cuvinte, nici un indicator
de argumentare nu este însă un criteriu sigur că textul în care apare redă neapărat o
inferenţă. Astfel, de multe ori expresia lingvistică „dacă …, atunci …” exprimă o
succesiune de la evenimentul descris de propoziţia p la cel descris de q. Cu alte cu-
vinte, deseori expresia lingvistică „dacă …, atunci …” indică o propoziţie compusă
numită „condiţional”şi care este alcătuită din două propoziţii mai simple.

26
 Exerciţii şi probleme

I. Explicaţi dacă următoarele aserţiuni redau sau nu propoziţii adevărate.

1. Toate enunţurile care conţin expresii corespunzătoare unui indicator de ar-

gumentare redau sigur o inferenţă.
2. Argumentele deductive pot fi corecte sau incorecte.
3. Indicatorii de argumentare sunt de mai multe feluri.
4. Locul în care apare un indicator de inferenţă indică precis premisele şi con-
cluzia acelui raţionament.
5. Indicatorii relaţiei de conchidere diferă de la o inferenţă deductivă la una
inductivă.
6. Orice raţionament deductiv logic-corect este valid.
7. Orice raţionament deductiv valid este o inferenţă concludentă.
8. Orice inferenţă deductivă concludentă este validă.
9. Orice raţionament deductiv valid are premise adevărate.
10. În viaţă şi în ştiinţă se folosesc multe inferenţe inductive.
11. Adevărul concluziei unui raţionament inductiv se poate modifica.
12. Argumentele inductive sunt puternice ori slabe, în dependenţă de conţinutul
premiselor.
13. Numai începătorii în cunoaşterea sistematică folosesc inferenţe inductive.
14. Ştiinţele experimentale şi viaţa curentă îşi bazează generalizările pe infe-
renţe inductive.

II. Stabiliţi dacă enunţurile de mai jos redau o inferenţă deductivă validă
sau nevalidă ori un raţionament inductiv.

1. Dacă Dan şi Mihai au aceiaşi prieteni, iar Adrian este prieten cu Mihai, re-
zultă că Adrian este prieten şi cu Dan.
2. Presupunând că persoana este perfect sănătoasă, comportamentul ei se ba-
zează aproape mereu pe argumente, deoarece fiecare dintre noi dispune de informaţii
despre faptele pe care se bazează comportamentul nostru, aşa încât, pentru a oferi un
sens activităţilor noastre şi a anticipa ce urmează să se întâmple, ar trebui să formu-
lăm premise şi din ele să derivăm concluzii.
3. Întrucât afecţiunea psihică a acestui pacient seamănă perfect cu cea avută de
persoana care s-a prezentat ieri la consult, trebuie să-i recomand şi lui tratamentul
recomandat pacientului de ieri.
4. Dacă un bolnav psihic s-a vindecat perfect cu tratamentul recomandat de
psihoterapeut şi în cazul lui nu s-a comis nici un fel de eroare privind diagnosticul
dat şi remediul recomandat, conchid că acest bolnav psihic trebuie să consulte acelaşi
psihoterapeut.
5. Cu cât este mai lung un pendul gravitaţional cu atât timpul oscilaţia pendulu-
lui este mai mare. Prin urmare, cu cât este mai lungă tija pendulului unui ceas clasic,
cu atât acel ceas va merge mai încet.
6. Tratatul de psihologie oferit de editura aceasta conţine un studiu detaliat
despre bolile psihice şi despre abordarea lor, iar tratatul de psihologie scos recent de
o altă editură conţine, la rândul său, o prezentare detaliată a tratamentului şi a detalii-
lor bolilor psihice, conchid că ar fi o risipă de bani să cumpăr şi noul tratat de psiho-
logie.

27
 III. Analizaţi cu atenţie textele de mai jos şi detectaţi ideile pe care le conţine
cu privi-re la argumentare şi explicare:

1. Amintirile mărturiilor vizuale sunt de o notorie irelevanţă. Un motiv princi-

pal este că amintirea unui eveniment văzut poate fi alterată, mai ales, dacă ulterior
înregistrării lui sunt recepţionate noi informaţii legate de respectivul eveniment. Cer-
cetarea ştiinţifică de specialitate arată că cele memorate se pot modifica. Vei fi însă
sincer convins că memoria alterată este chiar memoria originală. În mod repetat, stu-
diile de specialitate au pus în evidenţă acest fenomen. Odată, un bărbat (pe care îl voi
numi Mike) s-a nimerit să fie martor la un furt armat dintr-un magazin de produse
tehnico-sanitare. Hoţul a cotrobăit talmeş-balmeş prin magazin, vânturând o armă
argintie. Finalmente, el a furat toţi banii. Apoi, ca un fel de reacţie tardivă, hoţul a
înşfăcat un calculator de mână şi un ciocan, pe care le-a îndesat în rucsac în timp ce
părăsea în grabă magazinul. Poliţia a fost alertată imediat, însă până la sosirea poliţiş-
tilor, martorul evenimentului a discutat cu o cumpărătoare (pe care o voi numi Ma-
ria) şi ea martoră la furt. Maria i-a relatat lui Mike că l-a văzut pe hoţ înşfăcând cal-
culatorul şi o şurubelniţă pe care le-a înghesuit în rucsac în momentul fugii din ma-
gazin. Poliţiştii veniţi la faţa locului l-au interogat pe Mike, care le-a descris cu anu-
mite detalii cum s-a petrecut furtul: Mike le-a relatat despre arma argintie, despre
banii şi calculatorul luate de hoţ. Poliţiştii i-au spus lui Mike că au auzit că hoţul lua-
se şi o unealtă şi l-au întrebat: Aţi observat ce fel de unealtă a fost, un ciocan sau o
şurubelniţă?, Mike a răspuns ferm: O şurubelniţă! (Elisabeth Lofts, Hunter G. Hof-
fman, Misinformation and Memory: The Creation of New Memories, Journal of Ex-
perimental Psychology, General, 118 (1), martie 1989, pp.100-104)

2. Cunoaşterea noastră este constant revizuită şi noi competenţe trebuie să le

înlocuiască pe cele vechi. Ce trebuie oare să ştie studenţii noştri pentru a fi capabili
să gândească critic şi cum îi putem sprijini să cunoască acest fel de gândire şi să o
aplice?
Înainte de răspunde la această întrebare, să ne gândim la vieţile curente şi la ce-
le din viitor ale studenţilor noştri şi, în general, a celor din orice facultate. Conform
unor treceri în revistă diferite, studenţii unei facultăţi petrec multe ore din zi acce-
sând toată ziua site-ul Facebook, ocupându-se de e-mailuri şi de IMing-uguri (adică,
trimiţând mesaje acelora care nu sunt preocupaţi să comunice prin intermediul tehno-
logiei mediatice). Rareori, aceşti studenţi sunt deconectaţi de la internet. Intră în sala
de clasă discutând cu alţii prin intermediul micilor dispozitive wireless sau cântă
împreună cu muzica auzită direct cu ajutorul căştilor amplasate în urechi. Mulţi din-
tre actualii studenţi petrec echivalentul unei zile din săptămână cu jocuri online, une-
le dintre ele fiind atât de complicate încât ei reacţionează într-un fel în care credem
că seamănă cu cele ale unor copii. Mulţi dintre studenţii noştri lucrează în timp ce
sunt la curs sau sunt angajaţi full-time ori part-time într-un serviciu oarecare, fiind
torturaţi de ideea de a-şi acoperi taxa de şcolarizare. Michael Welsch, asistent de
antropologie culturală la Universitatea de Stat din Kansas, a îndrumat un proiect ori-
ginal de cercetare al studenţilor săi, prilej cu care a descoperit că studenţii petrec
mult din timpul lor lucrând cu tastatura computerului. Oare ei nu înţeleg că orele
petrecute majoritar online nu sunt reale, ci doar virtuale? Studenţii care au lucrat la
acest proiect au adunat date referitoare la istoria vieţii studenţilor care participă rar la
orele de curs sau de seminar şi care nu cumpără cărţi de specialitate ori dacă le cum-
pără, le citesc numai cel mult pe jumătate. Desigur, studenţii noştri sunt mai diferiţi

28
decât au fost cei dinaintea lor şi orice rezumat statistic actual nu va reuşi să captureze
ceea ce este esenţial sau este legat în esenţă de viaţa lor extrem de ocupată.
Studenţii noştri sunt tentaţi să-şi schimbe serviciul de şase ori sau să pretindă
că lucrează astăzi în servicii care nu mai există. Ei speră că vor descoperi un fapt cu
nu mai mult de trei click-uri de mouse, dar mai mult decât atât, ei cred că se salvează
dacă se arată întrebători faţă de calitatea celor studiate, iar eu sper că ei se vor opri
din asemenea chestionări. S-a estimat că astăzi există mai multe informaţii în ediţiile
săptămânale ale ziarului New York Times decât numărul mediu al persoanelor care
trăiau în secolul al XVII-lea, pe parcursul întregii lor vieţi. Noi suntem avizi azi după
întrebările care ar produce un real pericol dacă am avea toate răspunsurile la ele şi
totodată încă nu ştim ce înseamnă fiecare dintre aceste întrebări. Studenţii noştri vor
trebui să soluţioneze problemele create de ei şi care includ poluarea, terorismul, ra-
sismul, sărăcia, armele nucleare, obezitatea, singurătatea, că să numim doar câteva.
(Diane F. Halpern, Cuvânt Înainte la cartea: Teaching Critical Thinking in
Psychology, Blackwell Publishing Ltd., Oxford, UK, 2008)

3. Raţionamentul, numit adesea şi inferenţă, este o procedură prin care se ob-

ţin informaţii noi din combinarea celor deja existente. Deci, raţionamentul (inferen-
ţa) reclamă o trecere dincolo de informaţia dată, o producere de cunoştinţe din cele
deja existente. Nu orice trecere dincolo de informaţia dată este o inferenţă. De pildă,
deşi la un moment dat vedem numai două feţe şi trei muchii ale unui cub, ştim că e
vorba de un cub. La această cunoştinţă nu ajungem însă printr-o inferenţă, ci printr-o
operaţie de gestalt sau o serie de procesări inconştiente. În mod tradiţional, raţiona-
mentele se împart în două categorii: inductive şi deductive. (Mircea Miclea, Psiholo-
gie Cognitivă, Collegium, Polirom, Iaşi, 2003)

4. Printre tipurile de gândire direcţionată, raţionarea debutează cu un punct de

plecare definit – un set de observaţii sau premise – şi astfel poate fi diferenţiată de
procesele de creativitate, care se pot naşte fără nici un punct de plecare în spatele lor,
să spunem, o pânză albă sau o coală de hârtie goală. Există trei varietăţi principale de
raţionare: calculul, deducţia şi inducţia. Calculul este aplicarea unei proceduri de
rutină cunoscută pe din afară, ca în aritmetica mentală. Deducţia este un proces mai
puţin sistematic în care scopul este de a deriva valid o concluzie din premise. Induc-
ţia sacrifică validitatea pentru plauzibilitate. Asemănător lui Sherlock Holmes, dese-
ori nu dispunem de suficiente informaţii care să ne abiliteze să construim o inferenţă
validă.
Asociativitatea, creativitatea, inducţia, deducţia şi calculul stau la baza tuturor
formelor de gândire şi, ca atare, o teorie completă asupra gândirii trebuie să le expli-
ce pe fiecare în parte. (Philip N. Johnson-Laird, Ruth M. J. Byrne, Deduction, Law-
rence Erlbaum Associates, Publishers, Hove and London, UK, Hillsdale, USA,1991)

29
 III. IDEEA DE FORMĂ LOGICĂ

1. Forma logică, structură ideală a conţinutului.

2. Alcătuirea formelor logice şi diversitatea lor.

3. Forme logice accesibile şi caracterul abstract al formelor logice.

30
 În acest capitol, vor fi analizate următoarele probleme:

1. Raţionarea este proprie minţii sănătoase.

2. Generalitatea formelor logice.
3. Conţinut şi formă logică în raţionare.

Vom discuta aspecte indispensabile pentru gândirea critică în genere.

Temele analizate vor fi repartizate pe paragrafe.

1. Forma logică, structură ideală a conţinutului

Gândirea umană sănătoasă presupune structuri logice inerente ei, pe a căror

bază omul este considerat fiinţă raţională. Aceste structuri ideale cunosc inevitabil un
nivel ridicat de generalitate în funcţie de gradul lor de abstractizare şi sunt numite de
gândirea critică „forme logice”, iar unele din cele mai simple forme logice sunt con-
semnate în următorul tabel:

Limba Enunţuri afirmative Enunţuri negative

Orice experiment psihologic Unii licenţiaţi în psihologie nu
Română impune observaţia practică psihoterapia
Beaucoup de gens vivent dans Plusieurs déordres
Franceză psychologique ne sont pas
le secteur urbain
appropié au assistance medical
Kognitive Verhaltenpsihologie Die Selbstbeobachtung ist nicht
Germană ist Neue Niederlassung von moderne Untersuchungen
Psychoterapy
All psychological disorders
Engleză involve certain psychological No animal dreams
processes
Gli psicologi sono importanti in La gente dalla depressione non
Italiană admministrazione dei servizi dovrebbe evitare presenza
umani psicologico
Spaniolă La psicologia está de gran La psicoanálisis no fueron
interés para los muchos de fundades des cerca psicológos
gente
Portugheză Ansiedade é un afeição La psicoanálisis no fueron
psicologico fundades de cerca psicológos
Olandeză Alle mensen houden van Sommige psychologische
gokken wanvorde is niet permanent

31
 Dincolo de conţinutul enunţurilor şi de limba în care sunt redate, ele au aceiaşi
formă logică. Lăsând deoparte prima coloană din stânga tabelului în care sunt speci-
ficate limbile în care au fost formulate enunţurile de pe fiecare rând, coloana a doua
redă numai propoziţii afirmative, în timp ce a treia coloană a tabelului include doar
propoziţii negative. Deşi enunţurile din aceste coloane sunt formulate în limbi total
diferite, ele indică aceleaşi propoziţii în sensul logic al cuvântului. Cu alte cuvinte,
între aceste enunţuri lingvistice există o anumită identitate de fond din perspectiva
propoziţiilor logice exprimate de ele. Mai întâi, dincolo de limba în care construcţiile
lingvistice sunt redate, prin propoziţiile exprimate, toate enunţurile afirmative din
tabel exprimă propoziţii construite pe fondul aceleiaşi forme logice, ce poate fi ex-
primată prin formula:

(1). A este B.

Procedând la fel şi cu enunţurile negative, formei logice redată de acestea i s-ar

putea asocia, cu ajutorul aceloraşi simboluri, formula:

(2). A nu este B.

Desigur, dacă luăm în considerare mai amănunţit structura logică a propoziţii-

lor afirmative şi a celor negative din tabelul de mai sus, se poate susţine că în tabel
există în fond patru forme logice propoziţionale diferite, pe care le vom lua în consi-
derare în amănunt în momentul discuţiei despre propoziţiile categorice.
Drept urmare, pentru a ne opri în cele ce urmează de aici încolo asupra înţele-
sului acordat conceptului de formă logică de gândirea critică în psihologie funda-
mentată pe logica argumentării, esenţial pentru cele menţionate şi analizate în cele ce
urmează, formele logice pot fi descoperite printr-o analiză aparte a conţinutului idei-
lor structurate pe fondul lor, altfel spus al conţinutului lor, iar ele vor fi redate numai
cu ajutorul unor simboluri specializate. În consecinţă, pentru a facilita înţelegerea
termenului de formă logică, am luat în considerare exclusiv informaţii din cele mai
simple. Trebuie totuşi reţinut că de fapt, conceptul de formă logică a primit de-a lun-
gul timpului o diversitate de semnificaţii şi de tratări din partea a numeroşi autori în
domenii diferite de activitate, cum ar fi filosofia, lingvistica, logica formală, psiholo-
gia, matematica şi multe altele, dar el nu a fost înţeles la fel de toţi aceşti specialiştii.
Pentru moment vom spune numai atât şi anume, că enunţurile lingvistic afirma-
tive din tabelul prezentat, indiferent de limba naţională în care sunt formulate, ex-
primă exclusiv propoziţii categorice prin care termenul A este legat de termenul B,
aşa cum reiese din formula (1) de mai sus. La fel, enunţurile lingvistic negative din
ultima coloană a tabelului exprimă numai propoziţii logice prin care termenii A şi B
sunt despărţiţi, de felul formulei (2) de mai sus. În acest sens, dacă limbile naturale
sunt diferite de la un popor la altul, structurile logice sunt aceleaşi la toţi oamenii
normali, indiferent de limba vorbită de ei.

2. Alcătuirea formelor logice şi diversitatea lor

Menţionăm că în conformitate cu logica tradiţională din care s-a inspirat, gân-

direa critică din psihologie fondată pe logica argumentării, foloseşte simbolurile lite-
rare A şi B din formulele (1) şi (2), numite „subiect logic” şi, respectiv, „predicat

32
logic”, după rolul avut de aceşti termeni în structura propoziţiilor categorice aflate în
tabel. În legătură însă cu ideea de formă logică propoziţională ori de un alt tip, con-
cept fundamental în gândirea critică, trebuie reţinute pentru moment o serie precizări
suplimentare.
Astfel, formele logice au o mare diversitate, în funcţie de structura lor, iar lite-
rele A şi B care reprezintă subiectul şi predicatul logic al propoziţiilor din tabel co-
respund termenilor, adică celei mai simple structuri logice. Pe lângă termeni şi pro-
poziţiile categorice alcătuite numai din termeni, aşa cum au fost şi cele exprimate
prin formulele (1) şi (2) de mai sus, există multe altele utilizate în formularea expli-
caţiilor şi a raţionamentelor, iar un exemplu ar fi şi expresia logică:

2.1. Dacă p, atunci q

care corespunde, după cum s-a afirmat, unui condiţional şi în care literele latine p şi q
reprezintă două propoziţii mai simple decât formula încadrată, între ele există o rela-
ţie de succesiune de la p (antecedentul condiţionalului), la q (consecventul condiţio-
nalului).
În acelaşi timp, se poate susţine că fiecărui raţionament deductiv sau inductiv,
indiferent de structura lui, îi este proprie o formă logică de inferare. Dacă luăm în
considerare alte structuri formale implicate în inteligenţa noastră şi folosim alte de-
numiri, se poate susţine că gândirii umane îi corespund o diversitate de forme logice
de nivele diferite de complexitate şi de profunzime pe care încearcă să le imite inteli-
genţa artificială. De fapt, formele logice sunt inerente minţii umane, cam în acelaşi
fel în care o gramatică corespunde oricărei limbi naturale ori formale, sau după cum
un anumit genom este propriu tuturor oamenilor sănătoşi în calitatea lor de fiinţe
inteligente, indiferent de nivelul lor de pregătire.

3. Formele logice accesibile şi caracterul abstract al formelor logice

Pe de altă parte, deşi formele logice sunt implicate inerent în demersurile teore-
tice ale fiecărui om, indiferent de limba naturală folosită de el, ele pot fi afectate chi-
ar structural de sănătatea psihică a persoanei, ca şi de respectarea integrală ori doar
parţială a restricţiilor impuse de exigenţele logice fundamentale, mai ales când sunt
violate cu orice preţ pentru a promova anumite interese speciale. Explicaţia acestui
aspect, constă în aceea că oamenii obişnuiţi iau în seamă în primul rând de informaţi-
ile redate pe fondul formelor logice şi nu conştientizează structurile logice pe care
sunt clădite aceste informaţii.
Astfel, în funcţie de capacitatea lor intelectuală şi de nivelul lor de educaţie
oamenii se descurcă mai bine în chestiuni nemijlocit concrete şi nu în situaţii abstrac-
te. Iată un experiment care probează acest fapt, imaginat în 1966 de un profesor de
psihologie cognitivă de la University College London. Este vorba de Peter Wason
(1924-2003). El a propus potenţialului subiect patru cartonaşe pe care a scris pe am-
bele părţi litere din alfabetul latin şi numere naturale şi pe care le-a ordonat în felul
următor1, două întoarse spre noi cu literele, iar celelalte două cu cifrele înscrise:

1
. Wason Peter, Reasoning, în volumul: B. M. Foss, New Horizons in Psychology, pp. 63-71, 1966, Harmonds
Worth, Penguin London, UK

33
 E C 5 4

şi i-a cerut acestuia să întoarcă numai două din ele în aşa fel încât să decidă astfel
dacă este respectată regula conform căreia dacă pe faţa vizibilă a unui cartonaş se
află o vocală, atunci pe spatele lui se află neapărat un număr impar.
Pentru un subiect apt să opereze cu abstracţii şi să se desprindă de concretul
obişnuit, decizia nu este dificilă, dar unei persoane obişnuită să se descurce exclusiv
în situaţii concrete îi va fi destul de greu să ajungă la decizia corectă. Explicaţia este
următoarea. Să ne imaginăm propoziţia:

3.1. Pe Pământ există 5 continente locuite

Ştim despre (4) că este o propoziţie adevărată, întrucât pe Terra sunt locuite
numai marile întinderi geografice Africa, America, Asia, Australia (cu Oceania) şi
Europa. Dacă 5 este considerat o proprietate a uneia din aceste întinderi geografice,
ea nu poate fi o însuşire a unuia din teritoriile geografice enumerate, întrucât acesta
are proprietatea de a fi locuit şi niciunul din aceste continente considerat individual
nu are calitatea de a fi 5. Deci, 5 este o proprietate a altei proprietăţi, întrucât acest
număr exprimă o însuşire a altei însuşiri, respectiv a aceia de continent locuit, care
este mai generală şi mai abstractă decât cele redate de denumirile Africa, America,
Asia, Australia ori Europa, care sunt individualităţi geografice.
Prin urmare, un individ nedotat cu aptitudinea de a lucra cu abstracţii, ci doar
cu obiecte ori cu imagini intuitive care pot fi şi simţite şi nu trebuie neapărat gândite
abstract, s-ar descurca mult mai uşor dacă s-ar confrunta cu situaţie absolut concretă
în care s-ar conserva regula de decizie anterioară. Astfel, să ne imaginăm că subiectul
nostru are de decis acum în situaţia specificată mai jos, în care un părinte însoţit de
copilul său intră într-un restaurant şi îi solicită ospătarului să le servească o băutură.
Pe cele patru cartonaşe sunt înscrise acum băuturile servite şi vârsta consumatorilor
după modelul din situaţia anterioară. Să presupunem de asemenea că ospătarul şi cei
doi consumatori respectă o regulă strictă, conform căreia este total interzis ca minorii
să consume băuturi alcoolice.
Prin urmare, că individul nostru are de această dată de decis care două din cele
patru cartonaşe ar trebui să le întoarcă pentru a vedea ce fel de bătură consumă cei
doi. Ca atare, pe faţa şi pe spatele următoarelor patru cartonaşe sunt înscrise băutura
solicitată ospătarului şi, respectiv, vârsta celor doi consumatori:

Coniac Pepsi 35 14

Pentru deplină lămurire, decidentul este obligat să întoarcă numai două carto-
naşe şi mai adăugăm că ospătarul respectă regula care ne spune că este interzis mino-
rilor să consume băuturi alcoolice. Este evident că în această situaţie stabilirea deci-
ziei corecte este mult mai uşoară şi este accesibilă oricui om normal.

34
Rezumat

(1). Forma logică ca structură ideală proprie minţii umane.

(2). Indiferent limba în care sunt redate, ideile au exact aceiaşi structură logi-
că.
(3). Explicaţiile şi raţionamentele se construiesc pe fondul unor forme logice.
(4). Formelor logice sunt abstracţii proprii minţii umane sănătoase.

Cuvinte importante

2. Forme logice sunt diferite şi au un de generalitate distinct.

3. Detectarea formelor logice.

Exemplu de rezolvare
Se dă enunţul:
„Nu există doi oameni care au aceleaşi amprente digitale”
şi se cere să se stabilească forma logică pe care este construit.

Soluţie: Forma logică a acestui enunţ este următoarea:

A nu este B

Exerciţii şi probleme

I. Oferiţi un răspuns corect următoarelor probleme din perspectiva gândirii

critice în psihologie:

1. Stabiliţi forma logică pe care sunt clădite enunţurile lingvistice de mai jos:

(a). Pătratul are patru unghiuri drepte

(b). Fiecare judeţ are o capitală proprie
(c). Când soseşte trenul, să fi pe peron
(d). Există sigur garoafe albe
(e). Undele radio nu sunt de natură electrică
(f). Nici un dreptunghi nu are toate laturile egale
(g). Există înălţimi de teren care nu sunt munţi
(h). Dacă plouă, atunci îmi iau umbrela
(i). Mulţi tineri studiază literatura
(j). Puţini oameni au aceiaşi statură

2. Specificaţi structura logică a enunţurilor declarative şi prezentaţi importanţa

acesteia.

35
 3. Arătaţi dacă există explicaţii sau raţionamente fără formă logică specifică
lor.

4. Stabiliţi diferenţa dintre forma lingvistică a unei declaraţii sau a unei infe-
renţe şi forma ei logică.

II. Stabiliţi principalele idei redate de fiecare din textele de mai jos:

1. Gândirea critică poate fi atât de complicată pe cât doreşti. Savanţii din prima
linie a investigaţiei ştiinţifice sun angajaţi în gândirea critică. Exemple de acest fel ar
fi medicii, juriştii şi chiar oamenii de afaceri. Gândirea lor este formată din părţi
simple care se grupează în combinaţii complexe. Aceasta se întâmplă în orice alt
domeniu. Genele dumneavoastră vă determină culoarea părului, înălţimea, amprente-
le digitale, tonalitatea vocii, înfăţişarea şi orice altă trăsătură biologică ce vă caracte-
rizează. De fapt, genele sunt rezultatul a numai patru substanţe chimice notate A, C,
G şi T. Felul în care ele sunt combinate şi ordonate în scheme complexe produce
infinita varietate a trăsăturilor indivizilor umani.
Asemănător, gândirea critică este alcătuită din câteva părţi simple. Cred că cele
menţionate deja sunt părţile unui tot, iar înţelegerea corectă a acestora este cea mai
bună cale de a vă perfecţiona gândirea. Există de fapt nouă elemente de bază: compa-
rarea, generalizarea, raţionarea, aflarea surselor, descoperirea cauzelor şi a efectelor,
operarea evaluărilor, stabilirea referinţelor, asumarea responsabilităţilor şi creativita-
tea. Pe parcurs, veţi învăţa în detaliu ce înseamnă aceste cuvinte, ca şi multe alte as-
pecte legate de ele. Înţelegerea corectă a sensului acestor cuvinte face mult mai uşoa-
ră operaţia de aplicare a lor în situaţii mai complicate. În fond, scopul urmărit este
operaţia prin care ceva este mai bine înţeles, de a descoperi cauzele ce îl produc, de a
evalua corect resursele de care dispunem etc. şi nu doar a şti că acel ceva există ori
de a memora câteva ilustrări ale lui. (Phil Washburn, The Vocabulary of Critical
Thinking, Oxford University Press, New York, USA, Oxford, UK, 2010).

2. Oamenii de ştiinţă sunt profund preocupaţi de influenţa distonantă a aşteptă-

rilor asupra percepţiilor noastre, aşa că ei încearcă să proiecteze experimente care să
reducă la minim distonanţa. La rândul nostru, trebuie să ne străduim să reducem cât
mai mult posibil această influenţă negativă. Puternicele noastre aşteptări şi speranţe
sunt de fapt un indiciu că este necesar să controlăm de două ori informaţiile ce provin
de la simţuri şi, mai ales, să avem o prudenţă deosebită faţă de concluziile derivate pe
baza lor: dacă un om aflat în deşert are impresia că vede o oază aceasta este un miraj.
El nu percepe un obiect real, deoarece oaza pe care are impresia că o vede nu există
în realitate. (Alfred J. Ayer, The Foundation of Empirical Know-ledge, MacMillan,
London, UK, 1940)

3. Tendinţa noastră de a percepe uneori lucruri care nu există în realitate devine

pronunţată când stimulii sunt vagi sau ambigui. De pildă, percepem stimuli lipsiţi
absolut de o formă: nori, fum, desene haotice, imagini neclare, lumini pe cerul nopţii,
pete pe tavan, voci trunchiate, „zgomote albe” etc. şi credem că vedem imagini sau
auzim sunete reale. Deşi nu dispunem de forme precise vedem fantome ori diverse
imagini neclare, ni se pare că auzim cântece, cuvinte, gemete, scâncete sau avertis-
mente. De fapt, este posibil să vedem şi să auzim ceea ce credem să vedem sau să
auzim şi nu ceea ce există în realitate. Altfel spus, doar firava sugestie a ceva pe care
ar trebui să-l percepem ne face chiar să-l percepem. Fenomenul acesta este cunoscut

36
ca o iluzie ce poartă numele de „pareidolia”, adică de „nălucire”. Acesta este motivul
pentru care indivizii umani pretind că aud mesaje satanice dacă în apropiere se cântă
muzică rock, alţii susţin că văd o stâncă gigantică pe planeta Marte în imaginile ne-
clare văzute cu ochiul liber sau chipuri ale lui Iisus în aburul ce se degajă dintr-o
tigaie în care se prepară o omletă.
Pe de altă parte, venim pe lume fără prejudecăţi, fără valori sau puncte de
vedere, iar ulterior capul este suprasaturat de informaţii. Dacă ai încerca să redai
aceste informaţii în scris, ai fi ocupat tot restul vieţii şi, probabil, ai câştiga titlul de
cel mai plictisitor om din lume. În acelaşi timp, părerile pe care le ai te ajută să-ţi
găseşti drumul în viaţă. Aceste idei te orientează spre eşec ori succes, te fac ignorant
sau înţelept, bun sau rău, te paralizează ori îţi dau putere. Unele din aceste informaţii
îţi vor fi utile, iar altele te vor orbi. Unele vor fi adevărate, iar altele nu vor fi adevă-
rate. În aceste condiţii se pune întrebarea: Care din informaţii sunt într-un fel şi care
sunt altfel? Tocmai acest fel de întrebare despre calitatea părerilor tale este preocupa-
rea fundamentală a gândirii critice.
Determinarea valorii de adevăr sau a calităţii opiniilor este funcţia principală
gândirii umane, iar gândirea umană care îndeplineşte cel mai bine această sarcină
este gândirea critică, pe care educaţia superioară tinde să o edifice. Cu alte cuvinte,
această calitate a gândirii critice nu se vizează ce anume gândeşti, ci felul în care
gândeşti. (Lewis Vaughn, The Power of Cri-tical Thinking, Oxford University Press,
New York, USA, 2005)

4. Forma logică este forma unui raţionament exprimată într-o reprezentare

simbolică a cărei structură învederează procedeul de raţionare adoptat. […] Pentru a
reda forma unui raţionament, este necesar să se dea o reprezentare structurii logice a
propoziţiilor ce intră în alcătuirea lui – să li se atribuie o formă logică. Această repre-
zentare trebuie, bineînţeles, să satisfacă cerinţa de a face mai evidente interdependen-
ţele dintre respectivele propoziţii, deoarece aici interesează să ştim în ce fel adevărul
sau falsitatea unora dintre ele afectează adevărul sau falsitatea altora. (Antony Flew,
Dicţionar de Filosofie şi Logică, Humanitas, Bucureşti, 1996)

5. Cu toate acestea, noţiunea de formă a unei deducţii a fost centrală în dez-

voltarea logicii. Forma este o chestiune de sintaxă: ea depinde de poziţia anumitor
cuvinte, cum ar fi „toţi” şi „unii” şi de a altor termeni din premise şi din concluzie.
Ca atare, logica formală este în esenţă un instrument sintactic pentru a testa dacă
forma unui argument este validă sau nu. Într-adevăr, Leibniz (1666) a visat un sistem
universal care ar abilita rezolvarea tuturor disputelor cu ajutorul unor asemenea cal-
cule propoziţionale. Un pas spre realizarea acestui vis a fost inventarea, în secolul al
nouăsprezecelea, a calculului propoziţional. (Philip N. Johnson-Laird, Ruth M. J.
Byrne, Deduction, Lawrence Erlbaum Associates, Publishers, Hove and London,
UK, Hillsdale, USA, 1991)

37
IV. EXIGENŢELE LOGICE FUNDAMENTALE

1. Exigenţele raţionării corecte şi rostul lor.

2. Principiul identităţii şi semnificaţia lui.
3. Opoziţia contrară şi opoziţia contradictorie .
4. Principiul necontrarietăţii.
5. Principiul terţului exclus.
6. Principiul raţiunii suficiente şi justificarea susţinerilor.

Pe parcursul acestui capitolul, vom explica următoarele idei:

1. Raţionarea ireproşabilă a respectării legilor de inferare.
2. Erorile de raţionare săvârşite spontan sau conştient.
3. Rostul corectitudinii (validităţii) în argumentarea umană.

Drept urmare, vom insista asupra formelor raţionării corecte în psihologie.

Temele discutate pe parcusul acestui capitol sunt repartizate pe paragrafe.

38
 1. Exigenţele raţionării corecte şi rostul lor

Adesea, exigenţele logice sunt numite tradiţional şi în gândirea critică şi logica

raţionării „principii logice”, adică sunt elemente fundamentale pe care se întemeiază
orice structură logică, deoarece rolul lor de bază este de a asigura corectitudinea lo-
gică a oricărui proces teoretic. Explicaţia denumirii ar fi tocmai aceea că pe baza lor
se asigură evitarea, identificarea, evidenţierea şi înlăturarea sofismelor formale sau
informale strecurate voit ori în necunoştinţă de cauză în raţionamente sau în alte acti-
vităţi teoretice, care iau forma unor definiţii, descrieri, clasificări, explicaţii, expu-
neri, susţineri etc. Erorile de raţionare numite şi „sofisme” se regăsesc în mod obiş-
nuit în demersul teoretic nespecializat la persoane normale din punct de vedere psihic
şi care nu sunt rău intenţionate sau în cazul indivizilor sentimentali, dar sentimentele
domină uneori absolut raţiunea chiar în situaţia savanţilor, iar în asemenea condiţii
este dificil de presupus că activitatea teoretică a cuiva este într-adevăr ireproşabilă.
Trebuie reţinut că numele de „principiu” dat acestor exigenţe logice de raţionare vine
în română din limba latină sau din limba franceză, iar conform dicţionarului explica-
tiv al limbii române, el înseamnă element fundamental, lege primordială căreia i se
supune orice activitate teoretică corectă.

2. Principiul identităţii şi semnificaţia lui

Conform acestei exigenţe logice fundamentale, orice cuvânt sau idee trebuie
folosite într-un context determinat numai cu sensul cu care au fost introduse în discu-
ţie. Folosind o formulare tradiţională se poate susţine că orice idee nu este nici mai
mult şi nici mai puţin decât ceea ce ea este de fapt. Mai exact, cu ajutorul unei for-
mule obişnuite, în gândirea critică din psihologie bazată pe logica argumentării, se
poate susţine că expresia:
A =id A

care redă tocmai principiul identităţii. În formula de mai sus, A exprimă o formă lo-
gică oarecare sau înţelesul unei idei, iar semnul „=id” se citeşte „este identic”. Aceas-
tă formulă poate fi citită şi mai simplu, respectiv, „A este A”, dar cu înţelesul că „A
este identic cu el însuşi”.
Prin urmare, cu acest înţeles, citirea formulei de mai sus este perfect justificată
pentru orice fel de activitate teoretică. În multe manuale sau cărţi de logică formală şi
chiar în lucrări de gândire critică mai vechi se consideră că principiul identităţii, indi-
ferent dacă este redat prin cuvinte sau printr-o formulă, este prea banal pentru a fi
luat în discuţie şi poate fi trecut cu vederea, iar în acest scop se invocă faptul că el
este la îndemâna oricui şi este imposibil să nu fie respectat. Practica argumentării în
cele mai diferite domenii arată că lucrurile nu stau deloc aşa şi că el este greşit înţe-
les, fapt asupra căruia insistă şi reputaţi savanţi.
Mai precis, sensul utilizării principiului identităţii este acela că fiecare cuvânt
scris sau rostit trebuie gândit şi folosit în discurs ori într-un text cu înţelesul cu care
el a fost întrebuinţat iniţial, iar orice schimbare de sens trebuie explicit anunţată.
Această exigenţă este impusă şi de faptul că multe cuvinte din vocabularul uzual au
mai multe sensuri, fără ca înţelesul unui cuvânt sau gest din limba naturală să fie
unic, iar pentru detalii a se vedea orice dicţionar explicativ. În aceste condiţii, ni se
cere să îl avertizăm pe interlocutor asupra oricărei schimbări de înţeles, mai ales dacă
modificarea lui nu a fost sesizată sau pricepută de acesta şi dacă cel care emite cuvin-
tele nu are intenţii de a-l înşela pe interlocutorul său.

39
 În condiţii normale, respectarea cerinţelor principiului identităţii în situaţia
unui cuvânt este firească în cazul oamenilor educaţi, mai ales dacă ei împrumută şi
denumiri din limbajul obişnuit, dar cărora le conferă un înţeles parţial nou. De pildă,
unul este înţelesul cuvântului “forţă” în limbajul de toate zilele şi altul este sensul
acestui cuvânt în fizica newtoniană şi mai ales în cea relativistă. Desigur, un om
normal psihic şi bine intenţionat are tendinţa de a conserva înţelesul şi particularităţi-
le cuvintelor şi al ideilor folosite de el pe parcursul expunerii sau al argumentării lui,
dar nimeni nu este „a toate cunoscător” şi total imun la orice fel de erori logice.
Din acest motiv, pentru orice termen sau cuvânt utilizat în comunicarea inte-
rumană obişnuită ori într-un text ştiinţific, principiului identităţii stipulează necesita-
tea ca el să respecte restricţia de a-şi conserva pe întreg parcursul acelui context
exact înţelesul cu care acesta a debutat. De multe ori suntem totuşi obligaţi să schim-
băm înţelesul unui cuvânt, apelând la unul din celelalte sensuri ale sale, iar această
schimbare, după cum s-a precizat, trebuie imediat precizată. În gândirea critică, prin-
cipiul identităţii nu trebuie niciodată absolutizat, mai ales în cazul cuvintelor prove-
nite din limba comună. Este imposibil să consideri că oricărui cuvânt din vocabularul
specific vreunei limbi naturale îi este propriu un înţeles cunoscut vorbitorilor ei sau
că oricărui obiect (material sau ideal) îi aparţine o singură denumire.
Deseori identitatea logică este mai profundă şi nu se referă doar la cuvinte sau
denumiri. În acest sens, considerăm util să analizăm trei exemple de identitate a unor
nume proprii, adaptate după Willard V. O. Quine (1908-2000), care a făcut numeroa-
se intervenţii filosofice şi logice asupra discursului omenesc, (printre altele, în renu-
mita sa carte Methods of Logic, Routledge  Kegan Paul, London UK, 1970). Să
luăm deci în considerare trei posibilităţi de identitate logică, pentru a clarifica accep-
ţiunea ei în gândirea critică din psihologie:

(1). Tudor Arghezi =id Tudor Arghezi

(2). Tudor Arghezi =id Gala Galaction
(3). Tudor Arghezi =id Ion N. Theodorescu

Situaţia (1) de aici redă o identitate autentică şi adevărată din perspectivă obiş-
nuită, dar ea este banală pentru că orice individ normal psihic nu se îndoieşte de fap-
tul că acela care poartă numele de Tudor Arghezi este în fond chiar persoana poetului
şi scriitorului Tudor Arghezi. Situaţia (2) menţionată este însă falsă şi incorectă, în-
trucât Tudor Arghezi şi Gala Galaction sunt pseudonime literare a doi scriitori dife-
riţi. În schimb, situaţia (3) listată mai sus este şi adevărată şi de-a dreptul utilă. De
fapt, este adevărat că scriitorul Tudor Arghezi se numea în actele lui de identitate sau
în Certificatul lui de Botez, Ion N. Theodorescu, dar că el se numea Tudor Arghezi
doar ca pseudonim literar acceptat la Uniunea Scriitorilor, în presă şi de marele pu-
blic. În al doilea rând, situaţia (3) este utilă întrucât oricine află din ea că numele
propriu Tudor Arghezi este de fapt pseudonimul literar al persoanei Ion N. Theodo-
rescu şi deci, această situaţie are cert şi valoare informativă.
Identitatea din situaţia (3) nu vizează persoana fizică, ci gândul pe care îl aso-
ciem cu aceste două nume proprii (Tudor Arghezi şi Ion N. Theodorescu). Ea este
legată acum direct de exigenţa logică de raţionare a identităţii, în sensul că pe fondul
situaţiei (3) reiese înţelesul principiului identităţii: el nu vizează construcţiile lingvis-
tice, deoarece aceste două nume proprii sunt diferite ca expresii lingvistice. Valoare
informativă a situaţiei (3) este aceea că ea ne arată despre un scriitor că el era cunos-

40
cut publicului printr-un pseudonim literar şi că numele lui real era de fapt Ion N.
Theodorescu.
Principiul identităţii nu trebuie confundat nici cu aplicaţiile lui şi nici nu trebu-
ie redus la sensurile speciale cu care cuvântul “identitate” este folosit în diferite con-
texte ştiinţifice sau comune. În alte cazuri, chiar ştiinţifice, cuvântul “identitate” este
utilizat cu alte înţelesuri decât în gândirea critică din psihologie şi în logica argumen-
tării pe care ea se bazează. De exemplu, în psihologie se vorbeşte deseori de „identi-
tate socială” sau de „autoidentificare”, iar unele afecţiuni psihice sunt numite “defec-
te de identitate”. Psihanaliza, foloseşte expresia „identitate proiectivă” şi construcţia
lingvistică „identitate de gen” pentru a spune că cineva conştientizează propriului său
sex.
În algebră, pentru a indica identitatea a două expresii matematice se foloseşte
simbolul egalităţii (=), care trimite la ceva diferit de identitatea logică, aşa cum reie-
se şi din următorul tabel în care menţionăm în prima coloană proprietăţile relaţiilor:

Proprietăţile Egalitatea Identitatea

relaţiilor matematică logică
Reflexivitate Orice număr este egal Orice idee A este
cu el însuşi identică cu ea însăşi
Simetrie Dacă numărul x este egal Oricare idei A şi B pot
cu y, atunci y este egal cu x să nu fie identice
Dacă x, y şi z sunt numere diferi- Trei idei oarecare A, B şi
Tranzitivitate te, dar x este egal cu y şi y cu z, C pot să nu fie identice
atunci x este egal cu z

Tocmai în această accepţie, identitatea logică este promovată de gândirea cri-

tică din psihologie bazată pe logica argumentării şi introduce o serie de restricţii fun-
damentale pentru explicare şi raţionare corectă.
După cum reiese şi din acest tabel, în gândirea critică din psihologie bazată pe
logica argumentării identitatea logică nu se confundă cu egalitatea matematică, indi-
ferent de semnul folosit în oricare domeniu de cercetare. Între identitate logică şi
egalitate matematică există o diferenţă esenţială, iar neglijarea principiului identităţii
are ca efect gândirea deficitară în orice câmp teoretic, nu numai în psihologie. Valoa-
rea practică a restricţiilor impuse de principiului identităţii nu poate fi contestată raţi-
onal. Pentru început, iată un exemplu oferit de profesorii medievali de logică, proba-
bil elevilor lor de atunci:

Şoarecele roade hârtia, dar şoarecele este substantiv articulat.

Prin urmare, un substantiv articulat roade hârtia.

Legat de acest aspect neplăcut facem câteva precizări privitoare la valoarea

practică a principiului identităţii. Putem remarca, în primul rând, că premisele infe-
renţei de mai sus, care este corectă inclusiv formal, au fost integral adevărate, dar
concluzia ei este falsă. Explicaţia acestei situaţii este aceea că în raţionamentul utili-
zat ca exemplu de logicienii medievali, a fost încălcat pe linie de conţinut sau al
funcţiei gramaticale tocmai principiul identităţii care a luat forma unei schimbări de
funcţie gramaticală şi de înţeles al cuvântului „şoarece” şi a condus la o concluzie de-
a dreptul aberantă, trecând subtil de la numele animalului la funcţia gramaticală a

41
acestui cuvânt. Principiul identităţii ne impune să nu confundăm „incluziunea” unei
clase de animale în clasa rozătoarelor cu calitatea de a indica „apartenenţa” unui in-
divid la clasa respectivă. În acelaşi timp, orice modificare a înţelesului unui cuvânt
poate da naştere la confuzii, la erori (sofisme) logice dacă ea nu este explicită, după
cum au arătat şi logicienii medievali. Respectarea cerinţelor principului identităţii
asigură claritatea şi exactitatea indispensabile demersurilor noastre teoretice, dar şi
comunicării interumane.

3. Opoziţia contrară şi opoziţia contradictorie

Deseori se poate constata că două construcţii lingvistice sunt opuse prin propo-
ziţiile pe care le exprimă, întrucât cele două propoziţii nu pot fi simultan, cel puţin,
ambele adevărate. Ca exemplu, să presupunem că cineva susţine că viteza luminii are
o limită şi nu poate depăşi aproximativ 300.000 Km/sec., iar altcineva îl contrazice şi
spune că recent s-a probat într-un accelerator special de sub Alpi (LHC), că ar exista
subparticule capabile să dezvolte viteze şi mai mari de 300.000 Km/sec. Este evident
că declaraţiile celor două persoane sunt opuse şi ele nu pot fi simultan adevărate.
În principiu vorbind, în activitatea teoretică obişnuită sau elevată există enun-
ţuri care introduc termeni sau propoziţii care se află în unul sau altul din două rapor-
turi de opoziţie. Astfel, unele enunţuri se află în opoziţie contrară, ceea ce ne obligă
să considerăm că cel puţin una din construcţiile lingvistice nu introduce o propoziţie
adevărată, deşi nu este exclus total să fie ambele propoziţii să fie false şi în condiţiile
respective să fie adevărată o altă propoziţie diferită de cele două iniţiale.
Pe de altă parte, întâlnim deseori varianta ca opoziţia a doi termeni sau a două
propoziţii să fie maximă, în sensul că nu există acum niciun fel de intermediar între
opuşii iniţiali. Astfel, cineva poate pretinde că noaptea trecută a plouat, iar opozantul
lui susţine că noaptea trecută a fost senin şi nu a plouat absolut deloc. Este clar că
declaraţiile ultimelor două persoane nu pot fi nici ambele adevărate şi nici ambele
false. Cu alte cuvinte, declaraţiile celor doi se află în raport de contradicţie, iar acest
fel de opoziţie este maximă, întrucât ea nu admite niciun fel de intermediar între cei
doi opuşi.

4. Principiul necontrarietăţii

Cea de a doua exigenţă logică fundamentală vizează un raport de opoziţie între

termeni sau propoziţii şi este cunoscut în logica formală şi sub denumirea de „princi-
piu al noncontradicţiei”, dar această denumire formală generează o serie de confuzii
între două tipuri diferite de opoziţie logică menţionate anterior: contrarietatea şi con-
tradicţia. De exemplu, aşa cum s-a spus, două propoziţii contrare nu pot fi împreună
simultan adevărate, însă nu este exclus ca ele să fie simultan false, dar dacă două
propoziţii sunt contradictorii acestea nu pot fi, în exact acelaşi timp, nici ambele ade-
vărate şi nici ambele false, pentru că una din ele este sigur adevărată.
Propoziţiile contrare sunt de fapt logic-incompatibile, pentru că între două pro-
poziţii contrare care ar fi simultan false, există de regulă cel puţin o a treia propoziţie
opusă, contrară ambelor propoziţii iniţiale, care ar putea fi singura adevărată. Prin
urmare, dacă una din cele două propoziţii contrare iniţiale este redată simbolic cu p,
opusa ei contrară ar putea fi exprimată prin p’, iar această exigenţă a necontrarietăţii
poate fi exprimată simbolic cu ajutorul formulei:

42
 4.1. (p & p’)

în care, simbolul „” ce se citeşte „nu sunt adevărate”, şi ne spune clar că cele două
propoziţii contrare, adică p şi p’, nu pot fi simultan adevărate. Această formulă (4.1)
nu exclude însă eventualitatea ca tocmai o altă propoziţie p*, care ar fi contrara am-
belor, adică atât a lui p, cât şi al lui p’, să fie adevărată.
Pentru a înţelege cât mai exact formula 4.1, ar trebui probabil precizat că sim-
bolul „” reprezintă la nivel general operatorul propoziţional „negaţie”, dar aşezat în
faţa parantezei de aici el se citeşte şi „este fals că ...”. În aceste condiţii, litera p este
acum un simbol ce corespunde unei anumite propoziţii, iar simbolul p’ redă o altă
propoziţie care ar fi contrară celei exprimate prin intermediul lui p, dar nu este exclus
ca ambele să se dovedească false. Prin urmare, dacă într-un text sau într-o discuţie
apar atât p, cât şi p’, se spune că oricare din aceste două propoziţii contestă ceea ce
spune cealaltă şi deci astfel se ştie că ambele propoziţii nu pot fi adevărate, dar nu
este deloc exclus să fie amândouă false. Abaterile de la cerinţele principiului
necontrarietăţii se produc şi în cazul unor formulări deficitare, cum ar fi şi următorul:

Vă ordon să nu îndepliniţi acest ordin

Asemenea enunţuri aberante încalcă principiului necontrarietăţii şi sunt chiar

hazlii, cum este şi acesta, datorat unui personaj celebru Moş Teacă, creat de Anton
Bacalbaşa (1855-1899), apar uneori şi din neatenţie, sau în urma unor interese sau
pasiuni ori în situaţia unor afecţiuni psihice ale emitentului.
Astfel de enunţuri contrare reprezintă însă şi defecte grave de cunoaştere sau de
precipitare (grabă, lipsă de concentrare într-o discuţie) şi sunt adesea un simplu simp-
tom care denotă deseori emotivitate, irascibilitate excesivă, angoasă, oboseală accen-
tuată etc. Indiferent de sursa sau natura lor, astfel de enunţuri construite prin încălca-
rea conştientă sau inconştientă a restricţiilor logice impuse de principiul
necontrarietăţii trebuie evitate.

5. Principiul terţului exclus

Cel de al doilea raport de opoziţie dintre termeni sau propoziţii, cum s-a şi
menţionat, este un raport de contradicţie care însă împarte universul de discurs exclu-
siv în două părţi care se exclud reciproc. Termenii ori propoziţiile
contradictorii se află într-un raport de opoziţie maximă astfel încât dacă unul din con-
tradictorii vizează una din părţi, celălalt se referă exclusiv la orice ceea ce ar fi în
afara acestuia.
Prin urmare, în cazul valorilor de adevăr, dacă ar fi autentic unul din termenii
ori una propoziţiile contradictorii ar fi adevărată, celălalt termen ar fi neautentic sau
propoziţia contradictorie ar fi falsă, iar când unul din contradictorii este termen neau-
tentic ori propoziţia dată este falsă, celălalt termen este autentic, respectiv, cealaltă
propoziţie este indubitabil adevărată. În această situaţie se poate spune că oricare
dintre termenii ori propoziţiile contradictorii ar reprezenta „complementarul celeilal-
te”. Cu alte cuvinte, ar însemna că din perspectiva gândirii critice fundamentată pe
logica raţionării între o propoziţie şi contradictoria sa nu există de fapt nici un fel de
intermediar. Iată deci că opoziţia contradictorie este o opoziţie logică maximă şi în

43
consecinţă, pentru a exprima simbolic acest principiu logic, putem recurge la formu-
la:

(2). p V p

în care „p” desemnează orice valoare de adevăr, iar simbolul „V”, care este ales de la
latinul „vel …, vel ..”, indică disjuncţia, iar simbolul „” indică negaţia logică. Într-o
situaţie de acest fel, înţelesul formulei (2) poate fi redat şi cu ajutorul cuvintelor:

Oricare ar fi propoziţie p, sau este adevărată p, sau este adevărată p

Având în vedere cele menţionate mai sus, principiul terţului exclus poate fi
redat în cuvinte şi printr-o altă citire a formulei (2) şi anume:

Oricare ar fi propoziţia p şi contradictoria ei p, nu pot fi ambele

false, întrucât una din ele este sigur adevărată.

Ca atare, având un enunţ declarativ de acest fel, construit corect lingvistic, noi
ştim deja că el poate exprima o propoziţie adevărată sau una falsă, altfel spus, oricare
din informaţiile redate prin p, trebuie socotite ca fiind autentice ori neautentice. Prin
urmare, nicio informaţie cognitivă redată de o propoziţie nu poate fi absolut lipsită de
orice fel de valoare de adevăr, chiar dacă ea nu este ştiută.
În aceste condiţii, nu este admisibil să considerăm că informaţia redată de un
enunţ declarativ corect lingvistic ar fi undeva dincolo de adevăr ori de fals, adică
absolut neutră ca valoare de adevăr. Există neîndoielnic şi propoziţii despre care nu
ştim pentru moment dacă ele sunt adevărate sau false, dar această situaţie nu ne in-
terzice să raţionăm pe baza lor, presupunând că ele s-ar putea dovedi cândva fie ade-
vărate, fie false.
Prin urmare, ceea ce trebuie să reţinem este că principiul terţului exclus nu ad-
mite niciun fel de intermediar între opuşii contradictorii şi de aceea el este implicat şi
în demonstraţia prin reducere la absurd. Înainte de a încheia discuţia despre raportu-
rile de contradicţie, trebuie totuşi reţinut că logica argumentării bazată pe gândirea
critică ne obligă să distingem clar între două restricţii referitoare la raporturile de
opoziţie contradictorie între termeni sau propoziţii:
(i). Principiul terţului exclus ca exigenţă logică a gândirii critice şi ne permite
să alegem între două propoziţii contradictorii, dintre care una este cert adevărată, iar
cealaltă este sigur falsă: tertium non datur;
(ii). Principiul bivalenţei este însă o convenţie formală necesară distincţiei între
logicile bivalente şi cele polivalente. Mai exact, oricare din logicile bivalente este un
demers strict formal şi admite numai două valori de adevăr, iar logicile polivalente
admit mai mult de două valori de adevăr pentru evaluarea variabilelor, dar este şi ea
doar o construcţie formală algoritmice2.

2
Bieltz, Petre, Logici Polivalente, în volumul: Petre Botezatu, Teodor Dima, Petre Bieltz, Sorin Vieru, Gheorghe
Enescu, Direcţii în Logica Contemporană, 1974, Editura Ştiinţifică, Bucureşti

44
 6. Principiul raţiunii suficiente şi justificarea susţinerilor

Această a patra exigenţă logică fundamentală este legată de procesul raţionării

umane autentice şi presupune o justificare corectă a ceea ce susţinem. El ne spune că
premisele oricărei forme de raţionare deductivă corectă reprezintă „raţiunea suficien-
tă” a concluziei. Această exigenţă logică a fost avută în vedere neîndoielnic şi de
Aristotel, dar a fost prezentată explicit abia mai târziu de către Gottfried Wilhelm
von Leibniz (1646-1716).
Ea introduce restricţii logice asupra cărora insistă în mod deosebit gândirea
critică din psihologie fundamentată pe logica argumentării, în care expresia „raţiune
suficientă” din denumirea acestui principiu de raţionare înseamnă că premisele infe-
renţei oferă un temei suficient concluziei unui argument deductiv. În practica raţionă-
rii, calitatea unui temei oferit de premise concluziei, soluţiei sau explicaţiei, depind
de competenţa, de starea psihică a raţionatorului, de sinceritatea lui, dar şi de faptul
că el apelează la raţionamente deductive sau inductive. Reiese că în practica justifică-
rilor, temeiurile dedicate întemeierii unei concluzii ori explicaţii pot fi de mai multe
feluri. Să presupunem că cineva ar recurge la ideea că:

(1). Mihai Eminescu şi Ion Creangă au fost contemporani

şi pentru a o justifica utilizează propoziţia (2):

(2). Mihai Eminescu şi Ion Creangă au fost prieteni.

Este de la sine înţeles că cei doi scriitori nu putea fi prieteni dacă nu erau con-
temporani, dar propoziţia (1) este doar un temei necesar nu însă şi suficient pentru a
dovedi adevărul propoziţiei (2). Cu alte cuvinte, propoziţia (1) nu este un temei sufi-
cient pentru a putea atesta indubitabil adevărul lui (2). Pentru a face această explica-
ţie şi mai clară, să introducem simbolul „p” pentru propoziţia (1) şi simbolul „q” pen-
tru propoziţia (2). În aceste condiţii, relaţia de la (1) la (2), poate fi exprimată prin
formula:

(3). Numai dacă p, atunci q

care de fapt ne spune:

(4). Dacă q, atunci p

În schimb, dacă din perspectiva cerinţelor gândirii critice bazată pe logica ar-
gumentării am inversa lucrurile, adică am utiliza pentru propoziţia (2) simbolul „p” şi
am folosi-o ca temei pentru a justifica cu ajutorul ei propoziţia (1) simbolizată acum
prin „q”, putem susţine corect că „p” într-adevăr justifică corect adevărul lui „q”.
Prin urmare, putem susţine de această dată că formula:

(5). Dacă p, atunci q

este indubitabil adevărată din perspectiva cerinţelor principiului raţiunii suficiente,

întrucât sensul formulei (5) este de fapt acela că propoziţia (2) este un temei suficient
pentru justificarea propoziţiei (1), deşi ea nu este însă şi un temei necesar pentru a
pretinde pe această bază că propoziţia (2) este cert adevărată. Să luăm acum în consi-

45
derare acum alte două propoziţii. Să presupunem de această dată că propoziţia (6) şi
anume:

(6). Mihai Eminescu a fost becher

este folosită pentru a justifica cu sprijinul ei propoziţia (7), adică:

(7). Mihai Eminescu a fost celibatar

sau invers, folosim pe (7) pentru a justifica pe (6). Mai exact, indiferent dacă utilizăm
variabila „p” pentru propoziţia (6) şi pe „q” pentru a indica propoziţia (7) ori proce-
dăm exact invers, putem susţine fără teama de a greşi că formularea:

(8). Dacă şi numai dacă p, atunci q

este sigur adevărată. Aceasta înseamnă că oricare din propoziţiile (6) ori (7) este de-
opotrivă şi un temei suficient şi totodată un temei necesar pentru cealaltă propoziţie.
Faptul are o explicaţie oarecum specială. Cuvintele „becher” şi „celibatar” au exact
acelaşi înţeles, întrucât ambele cuvinte înseamnă „bărbat necăsătorit” şi provin în
limba română din limbi diferite: în timp ce „becher” provine din limba turcă, cuvân-
tul „celibatar” provine în limba română fie din limba franceză, fie direct din limba
latină (pentru detalii a se vedea Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Editura
Univers Enciclopedic „Gold”, Bucureşti, 2009).
În legătură cu principiul raţiunii suficiente trebuie reţinut că singurele temeiuri
care satisfac integral cerinţele impuse de acest principiu sunt numai cele care sunt
suficiente, fără a fi obligatoriu şi necesare sau cele care sunt suficiente şi totodată
necesare. Temeiurile numai suficiente sunt utilizate în multe domenii informale co-
recte, în timp ce temeiurile suficiente şi necesare sunt implicate mai ales în ştiinţele
formale.
Nu trebuie neglijat totuşi că în diferite situaţii ştiinţifice sau din raţionarea co-
mună şi mai ales în cele caracteristice dezbaterilor politice, întâlnim deseori argu-
mentări bazate pe justificări doar necesare şi chiar accidentale pentru a presupune sau
pretinde că anumite idei ar fi sigur adevărate. În cunoaşterea ştiinţifică această situa-
ţie este datorată lipsei de moment a informaţiilor suficiente, iar în raţionarea comună
aceste temeiuri sunt invocate datorită competenţelor limitate. În politică şi în reclame
primează adesea interesele de moment ale vorbitorului legate de promovarea cu orice
preţ a unui punct de vedere sau a unui produs.
Prin urmare, nu trebuie neglijate situaţiile negative de felul celor menţionate,
ca şi existenţa unei afecţiuni psihice care face imposibilă o susţinere co-rectă. În
această ordine de idei, menţionăm că niciuna din cele de mai jos despre Liviu Re-
breanu nu reprezintă nici pe departe un temei cât de cât serios pentru cealaltă:

(8). Liviu Rebreanu a tratat într-un roman al său răscoala din 1907
(9). Liviu Rebreanu a fost martor al răscoalei din 1907.

46
 Rezumat

1. Importanţa exigenţelor logice fundamentale.

2. Restricţiile impuse de principiul identităţii.
3. Principiul necontrarietăţii şi compatibilitatea propoziţiilor.
4. Principiului terţului exclus şi bivalenţa.
5. Principiul raţiunii suficiente şi justificarea concluziilor.

Cuvinte importante

1. Exigenţe logice fundamentale.

2. Principii logice.
2. Principiul identităţii.
3. Identitatea psihologică.
4. Opoziţia logică.
5. Contrarietate
6. Contradicţie.
7. Temeiuri.
8. Justificări corecte.

Exemplu de exerciţii sau probleme

Ilustrare: Să presupunem că cineva susţine că localitatea Deva este capitala judeţului

Hunedoara, iar altcineva pretinde că municipiul Hunedoara este capitala acestui ju-
deţ.

Soluţie: Între afirmaţiile celor doi parteneri în discuţia de mai sus, există un raport de
opoziţie, întrucât două oraşe diferite nu pot fi capitala aceluiaşi judeţ. Dincolo de
realitatea geografică şi administrativă efectivă, din perspectiva gândirii critice în psi-
hologie, raportul de opoziţie dintre susţinerile celor doi este un raport de contrarieta-
te, deoarece capitala judeţului menţionat poate fi într-o altă localitate din judeţ. În
realitate însă, Deva este capitala judeţului Hunedoara, iar municipiul Hunedoara este
o localitate principală de pe teritoriul acestui judeţ cu titlul de Municipiu.

47
 Exerciţii şi probleme

I. Stabiliţi exigenţele logice fundamentale (principiile logice) care ar putea fi

încălcate în fiecare discuţie de mai jos dintre A şi B:

A: Susţin că Legea Testării Psihologice este neconformă legislaţiei europene şi

este neconstituţională.
B: Cum este posibil să pretinzi aşa ceva? Legea Testării Psihologice a fost va-
lidată de Parlamentul European şi a fost semnată de Preşedintele ţării noastre spre
promulgare.
A: Te rog să-ţi verifici ceasul şi vei constata că am întârziat minim 15 minute.
B: Ceasul îţi merge greşit! Ceasul meu merge perfect şi arată că ai întârziat
maxim 15 minute.
A: Copacul care s-a prăbuşit de bătrâneţe nu produce nici un zgomot, întrucât
nimeni n-a auzit zgomotul produs de prăbuşirea lui.
B: Sunetul căderii unui copac bătrân este produs oricum. Prăbuşirea copacului
produce vibraţii ale aerului care dau naştere unui sunet, indiferent dacă a fost auzit de
cineva sau nu.
A: După cum şti, Dan este un amator, întrucât face parte dintr-o trupă de teatru
amator.
B: Greşeşti amarnic! Dan nu este un amator, pentru că el mi-a reparat compute-
rul care nu mai funcţiona corect.
A: „Holtei” provine în limba română dintr-o limbă slavă şi înseamnă „bărbat
necăsătorit”.
B: „Holtei” se foloseşte de obicei în Moldova şi provine din limba poloneză. În
româna literară, unui bărbat necăsătorit i se spune „celibatar”, ca în multe zone din
ţară.
A: Bucureştiul este capitala României şi numără circa două milioane de locui-
tori stabili.
B: Sunt de acord că Bucureştiul este capitala României, dar are mai mult de
două milioane de locuitori stabili.

II. Stabiliţi diferenţele de înţeles promovate de gândirea critică în psihologie

între următoarele idei sau principii:

(1). Identitate logică, egalitate matematică şi echivalenţă formală;

(2). Principiul necontrarietăţii şi principiul terţului exclus;
(3). Principiul terţului exclus şi principiul bivalenţei;
(4). Principiul raţiunii suficiente şi cauzalitate

III. Mulţi scriitori folosesc încălcarea exigenţelor logice fundamentale cu sco-

pul de a produce situaţii comice şi a scoate în evidenţă incultura unor personaje, aşa
cum au procedat la vremea lor A. Bacalbaşa şi I. L. Caragiale. Arătaţi care sunt exi-
genţele logice nerespectate în situaţiile de mai jos:

(1). - Mâine să iasă jurnalul […] Să dai ordin să-l citească toată compania!
- Da nu ştie toţi carte.
- Ce tot vorbeşti dă carte răcane? […] Carte e jurnalul?
(2). Am fost atacat ziua-n amiaza mare de o ceată de contrabandişti ast’noapte
pe la ora 12.

48
 (3). Nu garantăm de viaţa a o mulţime de trecători ucişi până acum.
(4). - Ce datorii ai tu răcane?
- Eu n-am niciuna, trăiţi don căpitan, dar am auzit că don sergent are mai
multe!
(5). Oricine îşi va permite a face contrabandă fără a aviza pe comandantul pos-
tului, va fi omorât prin împuşcare şi apoi va fi dat judecăţii.
(6). Pichetele care observă că contrabandiştii trec prin puncte pe unde nu sunt
văzuţi, au dreptul să-i împuşte pe loc. (Textele de la (1) la (6) au fost selectate din
lucrarea: Anton Bacalbaşa, Moş Teacă şi Alte Povestiri, Biblioteca pentru Toţi, 1955,
Editura pentru Literatură, Bucureşti)
(7). După lupte seculare care au durat aproape 30 de ani …
(8). Batem o depeşă la Bucureşti. Trebuie să ai curaj, ca mine! Trebuie s-o is-
căleşti, o dăm anonimă!
(9). Ori să se revizuiască, primesc, dar să nu se schimbe nimic. Ori să nu se
revizuiască, primesc, dar atunci să se schimbe pe ici pe acolo şi anume, în părţile
esenţiale.
(10). Într-o chestiune publică, de la care atârnă viitorul, prezentul şi trecutul
ţării! (Conf. Ion Luca Caragiale, Teatru, 2006, Editura Gramar, Bucureşti)

IV. Arătaţi la ce idei se referă textele de mai jos:

1. Este desigur foarte bine să luăm poziţie într-o anume controversă, dar dacă
această dispută este importantă pentru noi, ne dorim să fim capabili să oferim un su-
port opiniei noastre. Aici este locul în care intervin argumentele şi ele conţin suportul
de care avem nevoie. Dacă disputa este simplă, de felul celei în care ne întrebăm da-
că cheia va deschide sau nu broasca, argumentul s-ar baza numai pe faptul că putem
face o observaţie relevantă sau că dispunem de o informaţie solidă dintr-o sursă de
încredere. Dar, dacă controversa este mai complicată, asemănătoare celei referitoare
la cauza bolii de care suferă ulmul olandez, cerinţa este cu mult mai mare. Indiferent
de problemă, argumentele sunt cele pe care le folosim pentru a o rezolva, uneori îm-
preună cu observaţiile directe şi cu informaţii provenite din surse demne de încrede-
re. (Brook N. Moore, Richard Parker, Critical Thinking, McGraw-Hill, New York,
2004)

2. Cuvântul „falacios” derivă din latinul „fallax” („înşelător”, „care induce în

eroare”) şi din verbul „fallere” („a minţi”, „a înşela”, „a amăgi”„a deghiza”, „a simu-
la”). Acest concept este important în viaţa oamenilor, întrucât o mare parte a gândirii
umane se amăgeşte singură dar, în acelaşi timp, îi înșeală şi îi amăgeşte pe ceilalţi.
Mintea omenească nu dispune de un factor natural care s-o îndrume spre adevăr, dar
ea nici nu iubeşte în mod natural adevărul. Ceea ce este pe deplin caracteristic minţii
umane este faptul că ea se iubeşte pe sine, că iubeşte tot ce îi serveşte, tot ce o flatea-
ză, că iubeşte acel ceva care îi oferă ceea ce îşi doreşte şi totodată iubeşte orice loveş-
te şi distruge tot ceea ce ar constitui o „ameninţare” la adresa ei.
Studiul gândirii falacioase poate fi derulat în două feluri diferite. Pe de o par-
te, el poate fi abordat în maniera tradiţională: se definesc, se explică şi sunt oferite
exemple privind felurile în care pot fi produse argumentele falacioase şi modalităţile
prin care se face în aşa fel încât ni se pare că ele sunt corecte. Pe de altă parte, studiul
gândirii falacioase poate fi făcut într-o manieră aprofundată care presupune raporta-
rea la construirea argumentelor eronate în legătură cu scopul urmărit de autorul lor şi
anume, acela de a-şi servi propriile interese şi de a-şi satisface propriile dorinţe iraţi-

49
onale. În cazul folosirii primei metode de abordare, cel care studiază argumentele
eronate nu câştigă decât o memorare a denumirilor şi a definiților erorilor de raţiona-
re. Curând, respectivele denumiri şi definiţii vor fi uitate. Mintea lui va rămâne com-
plet neatinsă şi, ca atare, total neschimbată. Dimpotrivă, cea de a doua metodă de
abordare a erorilor de raţionare face posibilă o achiziţionare de durată a capacităţii de
înţelegere a felului în care mintea lui, dar şi mintea celorlalţi, foloseşte argumente
incorecte, apelează la „înşelăciuni” sau „minciuni” intelectuale pentru a atinge anu-
mite deziderate. Mintea umană este o minunată mulţime de structuri şi sisteme: ea
este centrul şi sursa acţiunilor noastre. Ea este aceea care ne dă o identitate unică. Ea
ne creează o imagine asupra lumii. Experienţa noastră bogată se naşte din interacţiu-
nea ei cu lumea. Cu ajutorul ei gândim. Cu ajutorul ei simţim. Cu ajutorul ei dorim.
Cu ajutorul ei pătrundem adevărul şi eliminăm erorile. Cu sprijinul ei ajungem la
intuiţii şi tot ea fabrică prejudecăţile. Ea este aceea ce ne face să credem cu uşurinţă
că ceva este fals şi că altceva este adevărat.
Mintea umană dispune de puterea de a realiza frumuseţea unui comportament
corect, dar şi de aceea de a dovedi că altceva este flagrant imoral. Cu ajutorul ei pu-
tem iubi sau urî. Ea este aceea care ne face buni sau cruzi. Ea ne permite să avansăm
să avansăm pe linia cunoaşterii sau pe cea a erorilor. Ea ne face să fim îngăduitori
intelectual sau intelectual aroganţi. Ea poate fi empatică sau închistată. Poate fi des-
chisă sau închisă. Mintea umană are puterea de a atinge o stare de permanentă extin-
dere a cunoaşterii sau pe aceea de a ne prăbuşi într-o îngustă ignoranţă. Mintea uma-
nă ne face să oferim abilităţi celor care ne privesc cu încredere, ori dimpotrivă, să
insultăm inocenţa şi nobleţea lor printr-o totală lipsă de interes sau prin cruzime. (Ri-
chard Paul, Linda Elder, The Art of Mental Thrickery, The Foundation for Critical
Thinking, Dillon Beach, California, USA, 2006)

3. Există nu puţine situaţii în care eludarea exigenţelor logice în raţionare ia şi

o altă formă. Astfel, se întâmplă adesea, în controverse de pildă, ca unul dintre parte-
neri să folosească premise inacceptabile pentru interlocutorul său, cu toate că acele
premise sunt relevante pentru concluzia pe care urmează să o justifice. Din perspec-
tiva logicii şi a gândirii critice, această inacceptabilitate a premiselor este una din
sursele principale ale erorilor de raţionare, ale sofisme lor. (Lewis Vaughn)
O asemenea situaţie corespunde în mare parte celei sesizate de teoria modelelor
mentale avansată de psihologia cognitivă, care afirmă că cea mai importantă catego-
rie a erorilor de raţionare şi-ar afla cauza în faptul că modelele mentale pe care se
fundamentează premisele argumentului nu sunt singurele modele mentale posibile
pentru acele premise. (Ph. N. John-son-Laird)

4. Noi, oamenii, suntem suficient de inteligenţi pentru a trimite nave cosmice

dincolo de graniţele Sistemului Solar, pentru a combina material genetic cu ajutorul
căruia modificăm diferite varietăţi de viaţă, pentru a construi maşini care îi scot din
joc pe marii maeştri ai şahului, dar, cu toate acestea, comitem frecvent erori logice.
În ciuda impresionantelor realizări ale intelectului uman, oricine se confruntă adesea
cu exemple de raţionare greşită, cu erori, cu o judecare deficitară. Într-un recent son-
daj Gallup, 18% din cei chestionaţi credeau că Soarele se roteşte în jurul Pământului.
Unul din colegii noştri a descoperit că peste o jumătate din studenţii săi cred că pri-
mul om care a păşit pe Lună a fost Lance Armstrong.
În timp ce scriam aceste rânduri, a apărut în ziar o istorioară despre o oarecare
Robyn Rouse (din Columbus, Ohio), care a plătit 25$ pentru o pereche de lentile de
contact verzi, procurate dintr-un magazin de legume şi fructe, pentru a le asorta pan-

50
tofilor ei de sport. Nu mai târziu decât în dimineaţa următoare a constatat că suferă
de o serioasă infecţie oculară care evoluează rapid. Avem tot dreptul să pariem, cu
mari şanse de câştig, că oricare dintre noi ia din timp în timp astfel de hotărâri, deci-
zii lipsite de informaţii, deficitar gândite, altfel spus, greşite. Ocazional, astfel de
decizii sunt dezastruoase. Acum, Robyn are nevoie de transplant de cornee şi de un
an de tratament costisitor pentru a-şi salva vederea. (Brook N. Moore, Richard Par-
ker, Critical Thinking, McGraw-Hill, New York, USA, 2004)

5. Operaţiile mentale au un caracter ideal, nonsubstanţial şi se caracterizează

printr-o serie de proprietăţi specifice, precum: reversibilitatea, reflexivitatea, sime-
tria, asociativitatea, tranzitivitatea ş.a. […] Reflexivitatea este transformare identică,
de raportare a unui obiect la el însuşi, care se exprimă simbolic prin relaţia A  A (A
este identic cu A). Valoarea cognitivă a acestei proprietăţi rezidă în conservarea iden-
tităţii obiectului în pofida unor fluctuaţii situaţional-accidentale ale unor caracteristici
nemijlocit perceptibile. […] A avea identitate înseamnă, în mod practic, a fi cineva, a
ocupa o anumită poziţie în contextul social, a juca un anumit rol, a dispune de un
anumit statut. (Mihai Golu, Bazele Psihologiei Generale, Editura Universitară, Bucu-
reşti, 2002)

6. Doctrina lipsei de sens a contradicţiei are consecinţe metodologice care o fac

imposibilă, în principiu, chiar pentru a imagina o probă cu privire la ceea ce are sens
şi ceea ce este lipsit de sens. Ne-ar fi totdeauna imposibil să stabilim exact dacă un
şir de semne (cuvinte, formule etc.) are nu înţeles pentru noi şi, cu atât mai mult,
pentru alţii. (Willard V. Orman Quine, From a Logical Point of View, Harvard Uni-
versity Press, Cambridge, Massachusetts, USA, 1961)

7. Principiul terţului exclus a fost contestat pe baza faptului că ar exista şi o altă

posibilitate pe lângă adevărul sau falsitatea unei propoziţii. Astfel, se pretinde că nu
este necesar ca una din următoarele propoziţii să fie adevărată: El este mai vârstnic
decât fratele său şi El este mai tânăr decât fratele său, întrucât există posibilitatea ca
El să fie de aceeaşi vârstă cu fratele său. Această obiecţie însă confundă contrarieta-
tea propoziţiilor cu contradicţia lor. Contradictoria propoziţiei El este mai în vârstă
decât fratele său nu este propoziţia El este mai tânăr decât fratele său, ci propoziţia
El nu este mai în vârstă decât fratele său. Principiul terţului exclus se aplică la aceas-
tă pereche de propoziţii contradictorii. (Morris R. Cohen, Ernst Nagel, An
Introduction to Logic and Scientific Method, Routledge&Kegan Paul, London, 1964)

8. Principiul raţiunii suficiente, aplicat consecvent, ne recomandă, pe de o par-

te, să nu acceptăm ca adevăruri aserţiuni nedemonstrate, şi pe de altă parte, să ac-
ceptăm propoziţiile demonstrate, acelea pentru care ni se oferă temeiuri suficiente.
Aceste două reguli, alături de altele, caracterizează spiritul ştiinţific, încrederea în
cunoaşterea ştiinţifică. A accepta ca adevărate idei nedemonstrate (misticism, iraţio-
nalism) sau a ne îndoi de ceea ce este dovedit (scepticism, agnosticism), constituie
încălcări ale principiului raţiunii suficiente izvorâte din atitudini retrograde.
K. Ajdukiewicz crede că acest principiu este identic cu exigenţa gândirii criti-
ce: să nu acordăm încrederea noastră cu uşurinţă oricăror păreri, ci să credem numai
ceea ce este întemeiat suficient. Cerinţa gândirii critice se opune oricărui fel de dog-
matism, adică acceptării necontrolate a aserţiunilor. Întemeierea propoziţiilor se rea-
lizează nu numai indirect, cu ajutorul deducţiilor din alte propoziţii, ci şi pe cale di-
rectă, din experienţa externă sau internă. Ne putem sprijini nu numai pe experienţa

51
noastră, ci vom exploata şi experienţa altora, dacă este însoţită de garanţii ştiinţifice
(este opera unui specialist, care nu urmăreşte să ne înşele). Ajdukiewicz ne atrage
atenţia asupra primejdiei pe care o include puterea sugestivă a cuvintelor şi a persoa-
nelor. Anumiţi termeni străini, repetarea cuvintelor cheie, autoritatea sau siguranţa de
sine a unor personalităţi sau a unor prieteni pot influenţa judecata noastră fără să ne
dăm seama, ca şi dorinţele noastre intime, mărturisite sau tăinuite. Împotriva acestor
capcane ne fortifică deprinderea de a reclama dovezi suficiente pentru oricare infor-
maţie. (Petre Botezatu, Introducere în Logică vol. 1, Editura Graphix, Iaşi, 1994)

9. Principiul terţului exclus a fost obiectul multor critici pe baza faptului că ar

conduce la „orientarea bivalentă” care obligă obiectele din univers să fie „albe sau
negre” şi care obstrucţionează realizarea de compromisuri, în ciuda existenţei reale
unei gradaţiei absolute, care ar fi caracteristică vieţii şi gândirii umane. La rândul
său, această obiecţie se naşte dintr-o greşită înţelegere. Desigur, declaraţiile „Acesta
este alb” şi „Acesta este negru” – în care „Acesta” se referă la acelaşi obiect – nu pot
fi împreună adevărate. Dar, cu toate că aceste declaraţii nu pot fi ambele adevărate,
ele pot fi amândouă false. „Acesta” poate să nu fie nici „negru” şi nici „alb”; cele
două declaraţii sunt contrare, nu contradictorii. Contradictoria declaraţiei „Acesta
este alb” este declaraţia „Acesta nu este alb” (cu condiţia ca „alb” să fie folosit în
exact acelaşi sens în ambele declaraţii) şi una din ele este cu necesitate adevărată, iar
cealaltă falsă. Principiul terţului exclus este inevitabil.
Tuturor celor trei „legi de gândire” (identitatea, non-contradicţia şi terţul ex-
clus, n.n.) nu li se poate reproşa nimic atât timp cât ele sunt aplicate la enunţuri care
conţin expresii neambigui, neeliptice şi termeni precişi. Ele nu au doar statutul onori-
fic ce le-a fost atribuit de unii filosofi, dar sunt neîndoielnic adevărate. (Irving M.
Copi, Carl Cohen, Introduction to Lo-gic. 11th ed., Pearson Education Inc., New
Jersey, USA, 2002)

52
 V. RAPORTUL DINTRE PSIHOLOGIE ŞI LOGICĂ

1. Psihologia.

2. Logica.

3. Psihologismul.

4. Logicismul.

5. Raportul real dintre psihologie şi logică.

6. Psihologia cognitivă.

53
 Pe parcursul capitolului care urmează, ne vom opri asupra problemelor indicate
mai jos:
1. Psihologia şi logica în istoria cunoaşterii.
2. Psihologismul şi logicismul – două orientări greşite.
3. Raportul actual dintre psihologie şi logică.
4. Psihologia cognitivă.

Drept urmare, în cele ce urmează vom discuta următoarele aspecte.

Ca atare, aceste idei vor fi repartizate pe paragrafele de mai jos.

1. Psihologia

S-a constituit ca o disciplină ştiinţifică autonomă abia spre sfârşitul secolului al

XIX-lea, cu toate că începând încă din antichitate şi mult după aceea s-au conturat
diferite preocupări de psihologie, dar în alte domenii (filosofie, medicină, literatură).
De pildă, filosofi precum Aristotel (384-322 î.Hr.) sau ulterior John Locke (1632-
1704) au tratat şi teme psihologice. Concentrarea cercetărilor de psihologie într-o
ştiinţă aparte au presupus sedimentări treptate şi au condus mai târziu la o disciplină
de sine-stătătoare, cu multe ramificaţii.
Pentru început, autonomia psihologiei s-a conturat prin apariţia investigaţiilor
de psihologie experimentală, în care s-au implicat doi mari savanţi. Astfel William
James (1842-1910) a realizat în anul 1875 primul experiment psihologic la Universi-
tatea Harvard (SUA) şi a militat pentru autonomia psihologiei ca disciplină de sine-
stătătoare, iar la scurt timp Wilhelm Wundt (1832-1920) a fondat în 1879 la Univer-
sitatea din Leipzig (Germania) primul laborator de psihologie experimentală din lu-
me şi este considerat de mulţi fondatorul psihologiei experimentale. Wilhelm Wundt,
care era şi fiziolog, a exagerat însă rolul psihologiei în studiul corectitudinii raţionării
umane şi a pretins asta într-o carte de „logică” pe care a scris-o de pe poziţiile psiho-
logiei experimentale. (Logik, (în 3 vol.) Editura Enke, Stuttgart, Deut-schland, 1920).
Granville Stanley Hall (1844-1924) a fost un alt mare savant care a avut con- tribuţii
importante la apariţia psihologiei actuale3. Savantul american a fost un repu- tat
profesor de psihologie, care s-a remarcat prin multe contribuţii aduse la contura-
rea psihologiei actuale şi a publicat un impresionant număr de studii de psihologie. A
fost primul care a promovat folosirea chestionarelor în psihologie, a iniţiat în 1877
revistele American Journal of Psychology şi Pedagogical Seminary (ultima devenită
din 1893 Journal of Genetic Psychology) şi a înfiinţat încă din 1883 laboratorul de

3
Colman, Andrew M., Oxford Dictionary of Psychology, 2003, Oxford University Press, Oxford, UK, New
York, USA

54
psihologie de la John Hopkins University, iar în anul 1892 a fondat APA, adică Ame-
rican Psychological Association.
Deşi din acest moment, psihologia se afirmă tot mai accentuat ca domeniu spe-
cific de investigaţii, cercetările de psihologie au fost revendicate uneori de medici
specializaţi în neurologie sau psihiatrie şi în vindecarea afecţiunilor psihiatrice.
Această situaţie explică parţial prin apariţia şi propulsarea de către medici a unor
orientări din psihologie. De exemplu, Sigmund Freud (1856-1939) era medic şi a pus
bazele psihanalizei, orientare psihologică de mare audienţă chiar astăzi, inclusiv prin
promovarea unor tehnici şi metode de psihoterapie. În ultima vreme se afirmă tot mai
mult psihologia cognitivă, printre psihologi sau medici.

2. Logica

După cum s-a afirmat, logica devine disciplină de sine-stătătoare încă din anti-
chitate, în calitatea de studiu sistematic al argumentării. Prima lucrare de logică ştiută
este datorată lui Aristotel (384-322 î.Hr.) şi a fost numită de urmaşii acestuia „Orga-
non”, care în traducere înseamnă “instrument”, iar ulterior logica se dezvoltă şi se
ramifică considerabil. Astfel, cu începere de la jumătatea secolului al XIX-lea, logica
a folosit un limbaj simbolic de inspiraţie algebrică, ca urmare a utilizării ei pentru a
analiza raţionarea din matematica vremii.
Datorită acestui fapt şi a valorificării ei şi în demersurile filosofice, logica s-a
transformat treptat într-o disciplină stric formală şi abstractă total distinctă de psiho-
logie. Logica a înregistrat curând o dezvoltare şi o ramificare fără precedent. Au apă-
rut numeroase logici noi, după unii autori peste 40 de discipline logice distincte 4. În
acest fel însă, logica s-a depărtat de raţionarea umană reală. O parte importantă din
noile logici sunt dedicate studiilor formale ale raţionării speciale, de exemplu, logica
matematică studiază raţionarea din matematică, iar altele, cum ar fi logica simbolică,
studiază raţionarea filosofică. Există şi unele dintre logici care abordează domenii
deschise spre aplicaţii. Astfel, logica deontică studiază normele morale sau cele juri-
dice, logica erothetică studiază întrebările, dar în marea lor majoritate utilizează, în
principiu, mijloace algoritmice sau formale.
Gândirea critică apărută prin 1940, ca refuz al tratării algoritmice, a orientat
ferm logica spre practica raţionării umane şi are meritul de a fi introdus o nouă per-
spectivă asupra ideii de argument şi de inferare care sunt implicate în studiul proce-
durilor efective de raţionare din diferite zone fireşti, inclusiv a celor studiate psiholo-
gia cognitivă.

3. Psihologismul

Orientarea psihologistă a fost iniţiată de Wilhelm Wundt care a fondat, după

cum am amintit, psihologia experimentală. Psihologismul este însă o orientare ex-
tremistă care a făcut carieră în faza apariţiei şi a evoluţiei iniţiale a psihologiei, ca
disciplină de sine-stătătoare. Această viziune greşită a fost umbrită de exagerări pri-
vitoare la rolul psihologiei în studiul raţionării, iar pe această linie s-a crezut că are
rădăcini în filosofia empiristă din secolul al XVI-lea (de pildă, la John Locke) şi pre-
tindea că psihologia este singura disciplină ce poate dezvălui felul în care gândesc şi
trebuie să raţioneze oamenii.

4
Botezatu Petre, Constituirea Logicităţii, 1983, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti

55
 Legat de existenţa şi rolul exigenţelor logice de raţionare corectă, Willhelm
Wundt susţinea, de exemplu, că acestea sunt legi pur psihologice şi pretindea, de
exemplu, că principiul necontrarietăţii dovedeşte clar că „oamenii nu pot gândi con-
tradictoriu”. El mai susţinea că studiile de logică n-au nici un fel de relevanţă pentru
prezentarea realistă a raţionării umane şi afirma, printre altele, că studiile de logică
asupra argumentării trebuie substituite de cele de psihologie. Pe acest fond, el pretin-
dea că psihologia este singura disciplină aptă să studieze eficient gândirea şi corecti-
tudinea raţionării.
Unele din aserţiunile psihologismului sunt valabile într-o oarecare măsură în
situaţia raţionării individuale bazată pe simţul comun şi mai ales în situaţia unor afec-
ţiuni psihice sau a unor defecte morale. Inventatorul psihologismului Wilhelm Wundt
a greşit însă considerând, printre altele, că el are adepţi în filosofie la Friederich Ni-
etzsche (1844-1900) ori în literatură în scrierile lui Feodor M. Dostoievski (1821-
1881). Psihologismul s-a înşelat însă amarnic crezând că prin aceste creaţii literare
sau filosofice câştigă dovezi privind susţinerea poziţiei sale. De fapt, psihologismul
şi adepţii lui au avut falsa iluzie că ar exista filosofi şi scriitori care confirmă adevă-
rul viziunii lor despre raţiunea umană.
Pe de altă parte ca o reacţie la psihologismul care a îmbrăcat deseori forme
extreme s-a conturat o altă orientare menită să contracareze orice formă de psiholo-
gism.

4. Logicismul

În contextul de faţă, prin logicism se înţelege însă tot o orientare extremistă

veche care a apărut ca reacţie la psihologism, de pe poziţiile filosofiei şi logicii for-
male. Edmund G. Al. Husserl (1859-1938) arăta, de exemplu, că logica nu se ocupă
de gândirea individuală şi de manifestările concrete ale acesteia, întrucât ea studiază
forme şi legi logice abstracte de care depinde tacit raţionarea formală corectă. Pentru
acest motiv, logica nu poate să fie influenţată de felul în care ar fi înţelese şi valorifi-
cate formele şi legile logice de fiecare individ uman.
Logicismul a promovat o poziţie algoritmică anti-psihologistă în abordarea
argumentării umane şi s-a cantonat pe încercarea de a analiza doar raţionarea din
matematică şi cea filosofică abstractă. De pildă, Gottlob Frege (1848-1925), care era
preocupat să explice raţionarea matematică cu mijloacele logicii, a militat pentru a
elibera logica de sub imperiul psihologismului şi a subliniat că teorema lui Pitagora
este indiscutabil aceeaşi pentru toţi oamenii, că ea nu se modifică în funcţie de com-
petenţele şi de experienţa de viaţă a oamenilor, de timpul în care ei trăiesc ori de lim-
ba pe care o vorbesc sau de sănătatea lor. Gottlob Frege pretindea că această situaţie
corespunde formelor logice, întrucât ele sunt inerente minţii umane şi doar felul în
care ele sunt folosite de fiecare individ este de competenţa psihologiei.
În accepţia lui mai generală, logicismul a fost o încercare eşuată de a defini
principalele concepte din raţionarea matematică exclusiv cu ajutorul instrumentelor
logice, încercare făcută de matematicienii din secolul al XIX-lea şi din primii ani ai
secolului XX, dar el a fost şi o reacţie la psihologism. În această calitate, logicismul a
plecat de la faptul că logica formală studiază numai felul în care trebuie să evaluăm
argumentele din orice domeniu şi a exagerat autonomia logicii şi a conceptelor ei faţă
de gândirea umană concretă şi faţă de psihologie. Cu alte cuvinte, adepţii logicismu-
lui au susţinut că logica este o “ştiinţă formală pură”, independentă de raţionarea
umană concretă şi a înţeles inferenţa şi raţionarea strict abstract.

56
 5. Raportul real dintre psihologie şi logică

Psihologismul şi logicismul sunt poziţii extreme eronate, la care s-a renunţat de

mult, chiar dacă unii nu le-au abandonat total nici astăzi. Logica şi psihologia sunt
discipline distincte între care trebuie să existe relaţii de cooperare, fapt confirmat în
zilele noastre de psihologia cognitivă şi de constituirea gândirii critice în psihologie
bazată totuşi pe logica argumentării. Desigur, este însă perfect adevărat că există
cazuri individuale în care întâlnim diferite manifestări iraţionale (idei, comportamen-
te etc.), dar ele nu sunt un ideal al existenţei umane. Cunoaşterea acestora şi a cauze-
lor care le provoacă este de competenţa psihologiei, dar toate aceasta nu se pot face
într-o manieră iraţională, ne atrăgea atenţia profesorul Gheorghe Enescu (1932-
1997)5.
Gândirea critică bazată pe logica argumentării propune un criteriu indispensa-
bil oricărui om, indiferent de nivelul competenţelor sale sau de domeniul de care el
se ocupă, dar absolut necesar pentru a diferenţia cât mai exact între concluzii adevă-
rate, îndoielnice sau inacceptabile, pentru a stabili precis diferenţa între o simplă opi-
nie şi o certitudine, pentru a nu confunda o teorie cu o simplă ipoteză privitoare la
explicaţia unui fenomen care ne intrigă.
Gândirea critică din psihologie fundamentată pe logica argumentării oferă cri-
teriile pe baza cărora savantul ori individul obişnuit poate verifica şi evalua calitatea
propriilor lui argumente sau a celor avansate de alţii, iar astfel cercetările de logică
asupra argumentării au sprijinit chiar progresul psihologiei prin perfecţionarea meto-
delor de cercetare implicate în investigaţiile experimentale şi în generalizarea acesto-
ra. Suplimentar, gândirea critică din psihologie se bazează pe logica argumentării şi a
sprijinit nu numai psihologia prin rezultatele obţinute de ea în studiul întrebărilor, al
construcţiei şi aplicării chestionarelor etc., dar şi pentru evaluarea corectă a explicaţi-
ilor de specialitate, inclusiv prin apariţia noilor orientări în psihologie şi anume, psi-
hologia cognitivă.

6. Psihologia cognitivă

Se poate susţine că ambele, gândirea critică bazată pe logica argumentării şi

psihologia cognitivă stau la baza analizei actuale a raţionării umane, iar pe fondul
colaborării dintre psihologia cognitivă şi logica argumentării a fost pusă într-o lumi-
nă nouă, mult mai profundă, raţionarea omenească. S-a dovedit astfel că deşi raţiona-
rea umană este legată de alte procese psihice care au fost reevaluate (atenţie, emotivi-
tate, voinţă etc.), omul comite, adesea abateri de la exigenţele logice fundamentale,
inconştient sau voit, de regulă, mai ales când gândirea individuală este umbrită de
interese oculte. Explicaţia constă în aceea că raţionarea lipsită de educaţie logică se
bazează exclusiv pe simţul comun şi pe rezultatele experienţelor trăite care conduc
adesea la concluzii, opinii sau păreri greşite, care nu sunt total excluse nici la mulţi
savanţi. Psihologia cognitivă actuală şi chiar analiza sociologică au subliniat că astfel
de abateri se datorează presiunii exercitate asupra raţionării individuale de factori
care o împiedică să raţioneze corect, dar care apar şi în situaţii mai elevate, mai ales
când raţionarea este influenţată de idealuri nefondate suficient, de interese obscure
ori de interese şi obiceiuri care sunt proprii fiecărui individ, după cum se întâmplă
adesea în situaţia politicienilor.

5
Enescu, Gheorghe, Fundamentele Logice ale Gândirii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1980

57
 Rezultatele psihologiei cognitive actuale au sugerat logicienilor edificarea de
noi discipline logice utile în diverse domenii: gândirea critică în psihologie funda-
mentată pe logica argumentării, dar şi logica relevanţei sau cele autoepistemice, cele
bayesiene ori preocupările recente din inteligenţa artificială la care ne-am raportat.
La noile preocupări din psihologie, din gândirea critică bazată pe logica argumentării
şi IA s-au asociat şi alte discipline, iar împreună ele, au propulsat apariţia unor noi
cercetări şi aplicaţii de strictă actualitate şi au condus de exemplu la apariţia logicii
nemonotonice în IA, care se apropie cumva de gândirea critică din psihologie bazată
pe logica argumentării, întrucât urmăreşte construirea de calculatoare mai apropiate
de raţionarea umană. S-au conturat astfel pregnant domeniul ştiinţelor cognitive şi
cel al neuroştiinţelor care au condus inclusiv la apariţia de noi instrumente şi aparate
de investigare psihologică, cu ajutorul cărora s-a deschis eventualitatea tratării şi
chiar a vindecării unor maladii considerate până de curând ca incurabile.
În acelaşi timp, locul gândirii critice în psihologie bazată pe logica argumentă-
rii este important în formarea şi practicarea cu succes a meseriei de psiholog în gene-
ral, pentru progresele înregistrate în vremea din urmă în practica şi în cercetarea şti-
inţifică şi de noua perspectivă interdisciplinară asupra creierului, a gândirii şi a com-
portamentului uman, dar şi de noile aparate şi explicaţii din cercetarea şi tratamentul
psihologic, care au făcut posibilă identificarea mai precisă a unor maladii psihice a
căror sorginte era până recent necunoscută.
Pe de altă parte, noua gândire critică din psihologie bazată pe logica argumen-
tării nu insistă excesiv pe diferenţa formală dintre raţionarea deductivă şi cea induc-
tivă, întrucât ia în considerare orice informaţie nouă care poate afecta concluzia ori-
cărui tip de argument, fără a infirma însă validitatea formală a inferenţelor deductive,
dar care este semnificativă în orice domeniu al ştiinţei. În această situaţie, gândirea
critică fundamentată pe logica argumentării este o disciplină extrem actuală pentru
psihologi, cărora le este necesară atât pe plan teoretic, cât şi la nivelul aplicaţiilor
specifice lor.
Această situaţie se explică prin aceea că în gândirea critică se reîntâlnesc logica
argumentării şi psihologia cognitivă, după ani în care logica formală şi vechea psiho-
logie s-au confruntat adesea. Pe de altă parte, studiile recente din psihologie nu mai
pot neglija noile realizări din gândirea critică şi din IA (raţionarea nemonotonică) şi
din logicile aplicate sau cele din diferite domenii logico-filosofice, cum ar fi seman-
tica ori pragmatica. Progresele înregistrate de IA, de investigaţiile cognitiviste, de
biologie, de neurologie etc. şi din metodologia de cercetare sunt relevante, printre
altele de pildă, pentru alcătuirea de chestionare eficiente, iar psihologii de azi nu au
de ce să se teamă de asemenea domenii, la a căror apariţie chiar ei au avut o contri-
buţie aparte.
Dincolo de toate acestea, după cum subliniază Philip N. Johnson-Laird, un re-
putat psiholog cognitivist contemporan, în prezent profesor la Universitatea Prince-
ton (SUA), în procesele de raţionare nu putem evita procedurile logice şi nici argu-
mentele, întrucât acestea sunt implicate în construirea planurilor şi în evaluarea acţi-
unilor întreprinse de noi şi ca atare, sunt indispensabile pentru a stabili consecinţele
presupunerilor şi ipotezelor noastre. Exigenţele corectitudinii logice, spunea acest
psiholog, nu pot fi evitate în definire, în clasificare, în formularea regulilor, în nego-
cieri şi nici în evaluarea probelor (a dovezilor).
Logica argumentării oferă oricui le cultivă, psiholog sau nu, competenţele
necesare pentru a urmări raţionarea altcuiva, pentru a alege şi a decide în cunoştinţă
de cauză între ipoteze concurente şi pentru a rezolva problemele care ne intrigă ori
pentru a stabili valoarea concluziilor sau a soluţiilor la care am ajuns noi sau interlo-

58
cutorul nostru. Eludarea sistematică de către psihologi a gândirii critice bazată pe
logica argumentării, afirma el, ne va conduce fără să vrem într-o lume lipsită de ştiin-
ţă, de legi, de tehnologie, de convenţii sociale şi de cultură. Dacă totuşi dorim să con-
testăm toate acestea, spunea recent Philip N. John-son-Laird, reamintindu-ne cu acest
prilej afirmaţiile lui Aristotel, am fi obligaţi să apelăm la argumente şi să dovedim
validitatea lor şi adevărul concluziilor desprinse din premise6. Explicaţia acestor
aserţiuni ale psihologului cognitivist citat este simplă, întrucât asimilarea gândirii
critice în psihologie, bazată pe logica argumentării, asigură maturitatea şi chibzuinţa
ideilor, deciziilor, soluţiilor şi hotărârilor pe care le realizăm ori a celor spre care noi
tindem.
Cu alte cuvinte, pentru eventualele noastre eşecuri nu trebuie să acuzăm nici
logica şi nici gândirea critică: fabrica de bisturie nu eliberează certificate de garanţie
pentru operaţiile realizate de marele chirurg cu ajutorul lor, spuneau încă în 1964
Morris Cohen şi Ernst Nagel, într-o celebră carte de logică şi de metodologie a cerce-
tării, dedicată celor preocupaţi de activitate inteligentă7.

Rezumat
1. Confruntarea dintre psihologie şi logică
2. Constituirea psihologiei ştiinţifice.

Cuvinte importante
1. Psihologia literară.
2. Psihologia experimentală.
3. Psihologia.
4. Logica
4. Psihologismul.
6. Logicismul.
7. Reacţia la psihologism.
8. Psihologia cognitivă.
9. Raportul logică-psihologie.

Exemplu:

Analizaţi valoarea de adevăr a propoziţiei exprimată de enunţul:

„Logica nu are nicio legătură cu psihologia”.

Rezolvare: În primul rând, să notăm că propoziţia redată de acest enunţ este falsă, iar
explicaţia acestui fapt rezultă din următoarele:

6
Johnson-Laird, Ph. N. şi Byrne, R. M. N., Deduction, 1991, Lawrence Erlbaum Publishers, Hove, London, UK,
Hillsdale, USA
7
Cohen, R. Morris, Nagel, Ernest, An Introduction to Logic and Scientific Method, 1964, Routledge&Kegan
Paul, Ltd. London, UK

59
 (a). Logica şi psihologia au fost multă vreme cooperante, până la apariţia, în
secolul XIX, a psihologiei experimentale care a profesat subiectivitatea şi gândirea
individuale, socotind greşit că logica este o ramură a psihologiei (W. Wundt)
(b). Ulterior, logica a devenit o ştiinţă formală şi abstractă, prilej care s-a soldat
cu confruntarea dintre logicism şi psihologism.
(c). În a doua jumătate a secolului XX, psihologia s-a dezvoltat şi a apărut psi-
hologia cognitivă, care în studiul gândirii umane face apel şi la logică (Ph. N. Joh-
nson-Laird), care a determinat dezvoltarea gândirii critice în psihologie bazată pe o
nouă logică a argumentării.

Exerciţii şi probleme

I. Analizaţi adevărul următoarelor propoziţii:

1. Logicismul şi psihologismul se confruntă şi astăzi;

2. Psihologia nu are nici un fel de legătură cu logica;
3. Indiferent de disciplinele psihologice, psihologia face apel la exigenţele lo-
gice de raţionare;
4. Logica argumentării se ocupă de corectitudinea raţionării umane, dar psiho-
logia nu se ocupă de acest lucru;
5. Indiferent de ramurile ei, psihologia studiază legile şi restricţiile corectitudi-
nii gândirii umane;
6. Psihologia este interesată de persoanele care argumentează şi avansează in-
ferenţe;
7. Între logică şi psihologie, ca discipline ştiinţifice, nu există nici un fel de
colaborare;
8. Psihologia cognitivă a influenţat apariţia gândirii critice în psihologie;
9. Ca disciplină ştiinţifică, psihologia a apărut din antichitate;
10. Multe orientări din psihologie nu sunt interesate de logica argumentării.

II. Indicaţi ideile relatate de textele de mai jos:

1. Întâi, aşa cum am mai spus, este timpul pentru o abordare unificată a raţio-
namentului în interiorul ştiinţei cognitive. Logica şi psihologia, confundate sau con-
trapuse până acum, îşi găsesc locul într-o analiză multinivelară a procesului
racionativ. Logica vizează modelul computaţional, relaţia funcţional-logică dintre
inputuri (premise) şi outputuri (concluzie), în vreme ce psihologia abordează nivelu-
rile reprezentaţional-algoritmic, implementaţional şi cel al cunoştinţelor.
În al doilea rând, orice raţionament depinde de structura cognitivă în interiorul
căreia se desfăşoară. Atât inferenţele inductive, cât şi cele deductive presupun o mul-
ţime de cunoştinţe, adesea neexplicate în premise, dar care sunt absolut necesare pen-
tru desfăşurarea raţionamentului. (Mircea Miclea, Psihologie Cognitivă, Collegium,
Polirom, Iaşi, 2003)

2. De ce deducţia? Unul din motive este importanţa sa intrinsecă: ea joacă un

rol crucial în rezolvarea multor sarcini. Avem nevoie de deducţie pentru a construi
planuri şi pentru a evalua acţiuni; pentru a determina consecinţele presupunerilor şi
ipotezelor noastre; pentru a interpreta şi a formula instrucţiuni, reguli şi principii ge-
nerale; pentru a ne angaja în argumentare şi în negocieri; pentru a cântări valoarea
dovezilor şi a evalua datele; pentru a decide între teorii concurente şi pentru a soluţi-

60
ona problemele. O lume lipsită de deducţie ar fi o lume lipsită de ştiinţă, tehnologie,
legi, convenţii sociale şi cultură. Iar dacă doreşti să conteşti această cerinţă, va trebui
să dovedeşti validitatea argumentelor tale. Celălalt motiv pentru studierea deducţiei
este acela că ea conferă maturitate soluţiilor. Spre deosebire de alte procese de gândi-
re, deducţia a fost suficient studiată pentru a fi în atenţia noastră. Psihologii au acu-
mulat 80 de ani semnificativi de experimente asupra raţionării deductive (a se vedea:
Wason şi Johnson-Laird, 1972; Evans, 1982); au propus teorii asupra mecanismelor
de procesare a informaţiilor (vezi: Erickson, 1974; Brain, 1978; Johnson-Laird,
1983), iar specialiştii în inteligenţă artificială au dezvoltat o mulţime de programe de
calculator care derulează deducţii (vezi: Reiter, 1973; Doyle, 1979; Robinson, 1979;
McDermott, 1987). Actuala carte se concentrează asupra propriilor noastre cercetări,
iar planul ei este simplu. În capitolul acesta oferim o scurtă, dar necesară, prezentare
a fundamentelor sale din logică. (Philip Nicholas Johnson-Laird, Ruth M.J. Byrne,
Deduction, Lawrence Erlbaum Associates, Publishers, Hove and London, UK,
Hillsdale, USA, 1991)

3. Am observat că mulţi psihologi acceptă distincţia logicienilor dintre inferen-

ţe deductive şi inductive, dar nu toţi fac acest lucru. Unii cercetători, care susţin păre-
rea că la baza argumentelor deductive stau modele mentale, continuă să susţină că
modelele mentale sunt implicate şi în raţionarea inductivă, astfel încât nu ar exista
nici o deosebire calitativă între raţionarea deductivă şi cea inductivă (de exemplu,
P.N. Johnson-Laird, 1997). Problema existenţei a două tipuri de raţionamente sau a
unuia singur este fundamentală şi recent a fost studiată şi la nivel neurologic, prin cel
puţin două experimente de scanare cerebrală. […] Ceea ce este important este că în
ambele cazuri subiecţii raţionează în termenii probabilităţii concluziei de a fi adevă-
rată, adică gândesc concluzia în termenii probabilităţii, indiferent de felul în care o
calculează.
Un număr de arii cerebrale erau active în timpul raţionării deductive, dar nu şi
în timpul raţionamentului inductiv, iar schema de raţionare era inversă într-un număr
de arii cerebrale. Aceste rezultate sunt în acord cu ipoteza că raţionamentul deductiv
şi cel inductiv sunt mediate de mecanisme diferite. […] Diferenţa dintre ariile cere-
brale activate poate fi consecinţa folosirii de materiale diferite, dar faptul că ambele
experimente au pus în evidenţă structuri neuronale diferite pentru raţionarea deducti-
vă şi pentru cea inductivă conduce la ideea că în cele două feluri de raţionare sunt
implicate două mecanisme diferite de gândire. Aceste cercetări oferă un început de
înţelegere a raţionării la nivel neurologic. (E.E. Smith, S. Nolen-Hoeksens, B.L.
Fredrickson, G. R. Loftus, Atkinson&Hilgard’s Introduction to Psychology,
Wadsworth – a division of Thomas Learning Inc., Stanford, CT, Connecticut, USA,
2003)

4. Etapa psihologiei filosofice începe odată cu elaborarea şi afirmarea primelor

sisteme filosofice (sec. V şi IV î.Hr.) şi ţine până în momentul separării psihologiei
în ştiinţă de sine stătătoare, eveniment care are loc în anul 1879, prin crearea de către
Wilhelm Wundt a primului laborator experimental pentru studiul fenomenelor psihi-
ce. În acest context, definitorii pentru prezentările şi interpretările filosofice ale vieţii
psihice erau caracterul lor speculativ, abstract şi absenţa unor date obţinute pe calea
cercetărilor sistematice concrete. (Mihai Golu, Bazele Psihologiei Generale, Editura
Universitară, Bucureşti, 2002)

61
 5. Poziţia aceasta, cunoscută sub numele de psihologism, s-a răspândit în a do-
ua jumătate a secolului trecut (secolul al XIX-lea, n.n.), impunându-se ca o victorie a
spiritului pozitivist într-o vreme în care psihologia se scientifica rapid. Se considera
atunci că ştiinţele filosofice (gnoseologia, logica, etica, estetica, sociologia) pot şi
trebuie să primească o fundamentare psihologică. J. St. Mill susţinea că logica nu
este o ştiinţă distinctă de psihologie, că ea este doar „o parte sau o ramură” a psiho-
logiei, deosebindu-se de aceasta ca partea de întreg şi ca arta de ştiinţă.
Ca o reacţie împotriva psihologismului s-a afirmat logicismul, în sens de
antipsihologism, mai întâi în cadrul fenomenologiei. Husserl a putut să demonstreze
împotriva lui Sigwart că teoremele şi demonstraţiile logicii formale nu antrenează
nici un fel de factori psihici. Când afirmăm că „dacă unii S sunt P, atunci unii P sunt
S” (care este lege logică), constatăm că validitatea acestei teoreme nu depinde în nici
un fel de date psihologice. Dar, în urma acestui succes, logicismul a îmbrăcat forme
extreme, susţinându-se că formele logice nu au nici o legătură cu gândirea, logica
fiind o ştiinţă a relaţiilor şi nu a legilor gândirii (J. Lukasiewicz) sau chiar ajungându-
se la un realism platonic. Pe de altă parte, nici psihologismul nu a dezarmat complet.
Acesta ne solicită atenţia sub forma „epistemologiei genetice” (J. Piaget), care urmă-
reşte să dezvăluie cum se constituie operaţiile logice şi procesele de cunoaştere în
ontogeneză. Aceste consideraţii ne conduc la teza că logica şi psihologia sunt ştiinţe
independente într-adevăr, dar nu fără relaţii de colaborare. (Petre Botezatu, Constitu-
irea Logicităţii, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983).

6. Psihologia se ocupă de faptele psihice, de toate faptele psihice; or, noţiunile,

judecăţile şi raţionamentele sunt fapte psihice şi de aceea şi psihologia tratează des-
pre noţiuni, judecăţi şi raţionamente. Psihologia studiază procesul natural de produ-
cere a lor, mecanismul lor de formare, operaţiile psihice care le determină (analiză,
sinteză, abstracţie etc.), funcţia lor biologică, legătura lor cu procesele fiziologice etc.
Însă psihologia se interesează de funcţionarea psihicului în elaborarea acţiunilor etc.,
nu de valoarea lor de reflectare, nu de valoarea lor de adevăr şi, mai ales, nu se inte-
resează care sunt caracterele, formele şi regulile raţionamentului corect, care sunt
formele de raţionament. […] Logica studiază fapte psihice – nu se poate nega acest
caracter al formelor logice – dar le studiază nu în producerea lor psihică, ci în rapor-
tarea lor la adevăr.[…] Psihologia şi logica constituie două ştiinţe în strânsă conexiu-
ne, prima având ca obiect – alături de celelalte fapte psihice – gândirea în general şi
sub aspectul producerii ei, iar logica are ca obiect gândirea justă şi necesară şi legile
ei. Psihologia studiază cauzalitatea psihologică, iar logica necesitatea logică a gândi-
rilor, adică întemeierea unor gândiri prin altele. (Athanase Joja, Definirea Logicii în
Decursul Timpurilor, în Athanase Joja, Studii de Logică, Editura Academiei Româ-
ne, Bucureşti, 1960)

7. Teza mea este că logica şi psihologia se constrâng una pe cealaltă într-un fel
asemănător celui în care se constrâng reciproc matematica şi fizica. De exemplu,
calculul a fost inventat pentru a exprima şi manipula concepte care sunt cerute în
studiul forţelor fizice şi al mişcării corpurilor fizice. Cu toate acestea, calculul este o
analiză a conţinutului matematic şi nu a corpurilor fizice sau a mişcării lor în spaţiul
fizic. Ca atare, calculul are propria sa viaţă, separat de mecanică. Totodată, calculul
este esenţial pentru teoria mecanică în două feluri: el este principalul limbaj în care
este exprimabilă teoria (dovadă ecuaţiile lui Hamilton şi ecuaţiile lui Schrödinger); el
este cel mai important instrument conceptual care guvernează construcţia şi testarea
teoriei. În mod similar, sper să arăt, logica este constituent esenţial al teoriei despre

62
cunoaştere: ea suplineşte limbajul matematic specific în care sunt exprimabile pro-
prietăţile cognitive şi procesele, dar şi instrumentul matematic adecvat cu ajutorul
căruia să fie explorate în continuare. Proprietăţile şi procesele în discuţie presupun
abilitatea de interpretare a simbolurilor şi de descifrare a ceea ce implică relaţiile
dintre enunţuri. Cu toate acestea, logica are o viaţă proprie. Logica nu este cunoaşte-
re mai mult decât calculul matematic este mecanică, dar cu toate acestea logica este
dedicată pentru a exprima şi manipula interpretarea simbolurilor şi implicaţiile dintre
enunţuri. Pe scurt, logica şi cogniţia se constrâng reciproc în acelaşi fel în care o fac
calculul şi mecanica. (John Macnamara, Logic and Cognition, în J. Macnamara, G.E.
Reyes (Eds.), The Logical Foundation of Cognition, Oxford University Press, New
York, USA, 1994).

8. Există un număr de abordări interdisciplinare ale studierii psihicului şi com-

portamentului uman, cum ar fi: ştiinţa cognitivă şi psihologia evoluţionistă. Ştiinţa
cognitivă se ocupă de studiul naturii proceselor inteligente şi, în afară de psihologie,
include ramuri ale altor ştiinţe: neuroştiinţele, antropologia, lingvistica, filosofia şi
inteligenţa artificială. Principiul său de bază este acela că procesele psihice trebuie
înţelese ca operaţii de calcul (procesare de informaţii, n.n.) şi că activitatea psihică
poate fi analizată la mai multe niveluri. Psihologia evoluţionistă este preocupată de
originile mecanismelor psihologice, principiul său de bază fiind acela că mecanisme-
le psihologice au evoluat în timp de milioane de ani printr-un proces de selecţie natu-
rală. Această abordare i-a determinat pe psihologi să cerceteze subiecte de o impor-
tanţă esenţială din punct de vedere evolutiv, cum ar fi alegerea partenerului. (R. L.
Atkinson, R. C. Atkinson, E. E. Smith, D. J. Bem, Introducere în Psihologie, Editura
Tehnică, Bucureşti, 2002).

9. Pe scurt, acolo unde logica vede în operaţii nişte transformări formale a că-
ror validitate se întemeiază pe axiome, psihologia le priveşte ca acţiuni interiorizate,
efectuate în comun după anumite corespondenţe interindividuale şi susceptibile de
coordonare echilibrată (compunere reversibilă), în acelaşi timp în cadrul gândirii
individuale şi în schimburile dintre indivizi.
Principial, este deci clar că teoria formală a operaţiilor, sau teoria logică şi teo-
ria reală a aceloraşi operaţii sau analiza genetică şi cauzală proprie psihologiei şi so-
ciologiei, nu se stânjenesc una pe alta, ci, dimpotrivă, ele se completează într-un mod
perfect delimitat şi fără contradicţie posibilă. (Jean Piaget, Tratat de Logică Operato-
rie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1991)

10. Argumentarea devine obiectul unei cercetări ştiinţifice în două moduri: sau
dacă o considerăm un fenomen al naturii omeneşti şi căutăm să explicăm condiţiile
sub care se produce; sau dacă o considerăm un mijloc pentru aflarea adevărului şi
cercetăm regulile după care trebuie să se îndrepteze pentru a da acest rezultat. De
explicarea argumentării ca fenomen al inteligenţei omeneşti se ocupă o parte a Psiho-
logiei; iar ştiinţa care stabileşte regulile formale pentru argumentare se numeşte Lo-
gica. Pentru Logică, faptul argumentării în mintea omenească se presupune ca un
fapt constatat şi i se cercetează numai regulile întrebuinţării juste. (Titu Maiorescu,
Logica, în Alexandru Surdu (Ed.), Titu Maiorescu, Opere Filosofice, Editura Aca-
demiei Române, Bucureşti, 2005)

63
 VI. STRUCTURA LIMBAJULUI

1. Viaţa ideală a omului şi limbajul.

2. Limbajul uman ca ansamblu de semne.

3. Structura semnului şi componentele sale.

3.1. Substratul material al semnului.

3.2. Informaţia redată de substratul material al semnului.

3.3. Regula de semnificaţie a semnului.

3.4. Reguli de semnificaţie implicite sau explicite

4. Simptomul stării de fapt şi substratul material al semnului.

5. Accepţiunea simptomului în psihologie şi în medicină.

64
 Principalele aspecte discutate pe parcursul acestui capitol sunt legate de ideile:
1. Gândire, sensibilitate şi limbaj.
2. Limbajul ca ansamblu semne verbale sau neverbale
3. Rolul celor trei părţi din care este alcătuit un semn.
4. Distincţia dintre semn şi simptomul stării de fapt.

Drept urmare, în continuare vor fi discutate o serie de idei importante prin care
omul se distinge de alte fiinţe terestre.

Discutarea acestor aspecte va fi făcută în paragrafele de mai jos.

1. Viaţa ideală a omului şi limbajul

Gândirea oricărui om şi sensibilitatea lui, indiferent de aptitudinile sale, se

produc şi se exteriorizează totdeauna printr-un tip oarecare de limbaj. Ideile şi senti-
mentele noastre nu pot fi trăite decât prin cuvinte gândite sau sentimente simţite şi
nici nu pot fi exteriorizate şi comunicate altcuiva altfel decât printr-o limbă naţională
sau prin gesturi. În aceste condiţii, produsele noastre ideale pot fi înţelese ori conşti-
entizate de un eventual interlocutor numai printr-o formă a limbajului.
Oricare ar fi limbajul utilizat, el are o autonomie faţă de gândurile şi stările
afective materializate şi exprimate cu ajutorul lui, întrucât producerea ideilor şi a
simţirilor dispune de o relativă independenţă în raport cu limbajul, în sensul că pro-
ducerea sau exteriorizarea sentimentelor ori a ideilor are loc exclusiv printr-o auten-
tică varietate de limbaje verbale sau neverbale. Ca atare, se impune un răspuns la
întrebarea: Ce este limbajul?

Limbajul este un sistem de semne şi de reguli privind combinarea

şi folosirea lor pentru exprimarea ideilor şi stărilor sufleteşti proprii

Această definiţie generală a limbajului este corectă şi întrutotul admisibilă deoarece

ea ne permite evitarea controverselor datorate majoritar perspectivelor diferite asupra
limbajului (lingvistice, filosofice, psihologice etc.) şi permite interpretarea corectă a
raporturilor dintre limbaj şi alte produse ale minţii sau subiectivităţii noastre8. La
nivel general, limbajul uman este compus din două părţi:

Vocabularul şi gramatica limbii

8
Precizăm că discuţia despre limbaj este făcută după lucrarea: Ziembinski, Zbigniew, Ziemba, Zdislaw, Practical
Logic, Warszawa, Poland, Dordrecht, Holland, Boston, USA, 1974

65
 Vocabularul limbajului este format din cuvintele sau gesturile, modificările
de mimică etc., specifice limbii, iar gramatica lui este formată din regulile de combi-
nare sub formă de enunţuri a cuvintelor şi a semnelor neverbale ale limbii respective,
dar cu acest prilej precizăm că gramatica oricărei limbi naturale este studiată prioritar
de filologii specializaţi în domeniu. Ca atare, gândirea critică bazată în general pe
logica argumentării pe care o avem în vedere aici, analizează exclusiv elementele
vocabularului, gândit ca mulţime de cuvinte şi de semne neverbale prin care omul îşi
manifestă sentimentele, gândurile sau intenţiile lui şi care alcătuiesc limbajul fiecărui
om normal, indiferent dacă el ar fi un individ cu educaţie avansată sau un individ
mediocru.
2. Limbajul uman ca ansamblu de semne

Precizăm că discutând despre limbajul uman analizăm cuvintele şi expresiile

autonome de felul celor listate într-un dicţionar explicativ al unei limbi naturale şi
gesturile, care în cele ce urmează vor fi numite „semne verbale”. Pe lângă cuvinte şi
expresii verbale care au rolul de denumiri, din limba naturală mai fac parte şi „sem-
nele neverbale” proprii oamenilor care o folosesc şi care pot prin gesturi, mimică,
lumini colorate, sunete produse cu aparatul fonator al individului ori cu sirene, fluie-
re, claxoane, cu amplasări sau mişcări de steguleţe etc. menite să transmită un mesaj.
După cum se ştie, utilizatorii oricărei limbi naturale folosesc atât cuvinte, cât şi ges-
turi, mimică şi alte semne neverbale.
În aceste condiţii, vom spune că toate elementele unui limbajul natural sunt
simple semne, fără a mai specifica de fiecare dată dacă este vorba de cuvinte sau
semne neverbale.
Precizăm cu acest prilej că în alte contexte, cuvântul „semn” este utilizat şi cu
alte înţelesuri, dar în calitate de componentă a limbii umane, altfel spus ca expresie
lingvistică, orice semn este alcătuit din trei părţi.

3. Structura semnului şi componentele sale

Indiferent de tipul de limbaj verbal ori neverbal, orice semn are în alcătuirea
sa trei elemente din care el este inevitabil compus:

Substratul material, Sensul, Regula de semnificaţie

Astfel, primul element care intră în alcătuirea semnului este substratul lui ma-
terial, care constă dintr-un fenomen material accesibil simţurilor şi este utilizat de
emitorul semnului pentru a exterioriza cu ajutorul lui un înţeles (o idee sau o stare
afectivă) şi pentru a-l comunica altcuiva. Cel de al doilea component al semnului este
tocmai ideea sau starea afectivă pe care emitorul o leagă de substratul material şi care
constituie sensul semnului. În sfârşit, în componenţa oricărui semn intră şi regula de
semnificaţie, care este caracteristică oricărui semn verbal sau neverbal şi este prevă-
zută ca o obligaţie în dicţionarul explicativ al limbii căreia îi aparţine semnul. Regula
de semnificaţie este tacită în cazul limbajului obişnuit şi ea ne cere ca un anumit înţe-
les (sens) al semnului să fie legat de substratul lui material.
Aceste trei componente sunt definitorii din alcătuirea unui semn şi se regăsesc
cu necesitate în componenţa fiecăruia, indiferent dacă limbajul este verbal sau never-
bal şi este totodată un criteriu de bază pentru clasificarea semnelor, a vocabularelor şi

66
a limbilor, motiv pentru care le vom analiza distinct. Primul dintre acestea este rela-
tiv uşor de sesizat şi constă din:

3.1. Substratul material al semnului

Substratul material al semnului este produs intenţionat de autorul acestuia în

calitate de suport fizic al mesajului său în aşa fel încât semnul să fie accesibil în prin-
cipiu simţurilor unui ipotetic interlocutor. În acelaşi timp, substratul material al sem-
nului îi creează interlocutorului posibilitatea de a percepe senzorial ideea sau starea
afectivă care i-a fost comunicată cu ajutorul suportului material, deoarece în absenţa
acestui suport material gândurile sau stările afective nu pot fi nici comunicate altcui-
va şi nici conştientizate de acesta.
În aceste condiţii, substratul material al oricărui semn, care coincide cu un
cuvânt spus sau scris, dintr-un gest, o mimică, un indiciu oricum sensibil etc., este o
componentă indispensabilă a semnului. Prin calitatea de substrat material al semnului
ca parte necesară a limbajului verbal sau neverbal, el face din expresia lingvistică a
unei idei ori a unui sentiment un fenomen accesibil unuia din simţurile omeneşti. De
reţinut că în cazul limbajului interior (gândit, doar) substratul material al semnelor
este desigur numai imaginat. Iată câteva exemple de substrat material al unui semn şi
consemnăm principalele lui forme:

(a). Substratul material al semnelor verbale constă din litere scrise sau sunete
articulate perceptibile care corespund fiecărei litere scrise. De reţinut că în cazul ne-
văzătorilor, substratul material al semnelor scrise revine altor forme sensibile, cum
este limbajul Braille, de regulă, tactile.
(b). Substratul material al semnelor neverbale ia forma gesturilor, sunetelor,
luminilor, desenelor de pe panouri, steguleţelor fixe ori mobile etc., dar toate după
anumite reguli şi accesibile tot senzorial.

Substratul material al unui semn este însă total diferit de simptomul unei stări
de fapt cu care adesea este tot de natură materială ori subiectivă şi poate fi confundat
ca redând un semn, datorită faptului că şi ultimul ne poate trezi un gând sau o reacţie
şi poate fi perceput cu ajutorul simţurilor. Mai exact, simptomul stării de fapt este un
fenomen fizic sau psihic evident, iar uneori nici nu este perceptibil direct sau chiar
sesizabil (detectabil), dar el nu este niciodată o componentă a limbajului. Explicaţia
acestui fapt este aceea că simptomul poate fi efectul unor cauze specifice fenomene-
lor fizice ori psihice care nu implică voinţa şi intenţionalitatea umană de a comunica.
Iată câteva exemple de simptom:

(i) Creşterea anormală a temperaturii; (ii) Revenirea rândunelelor; (iii) Teama

de avion; (iv) Amnezia; (v) Lipsa de orientare în spaţiu sau timp; (vi) Oboseala; (vii)
Agresivitatea fizică sau de limbaj; (viii) Agorafobia; (ix) Lătratul câinelui, şi altele
de acelaşi fel.
De pildă, în calitatea lui de efect al uneia sau a mai multor cauze, simptomul
unei stări de fapt se produce de la sine în mod natural, în accepţiunea că face parte
dintr-o relaţie cauzală şi, sub acest aspect, este total independent de voinţa şi de in-
tenţia subiectului de a comunica a face ceva. Repetarea relativ frecventă a evenimen-
telor naturale, totdeauna când sunt îndeplinite anumite condiţii, favorizează confuzia
dintre simptomul stării de fapt şi substratul material al semnului, adică dintre un fe-

67
nomen posibil material care apare determinat o cauză independentă de voinţa unei
persoane şi un altul tot material care este instrument uman de comunicare.

3.2. Informaţia redată de semn

În calitatea sa de semn verbal sau neverbal, orice semn participă la constitui-

rea unei limbi naturale sau artificiale numai dacă el are un sens (un înţeles), adică
dacă exprimă o informaţie pentru cunoscătorii acelei limbi. Se poate susţine deci că
sensul unui semn este componentă indispensabilă a acestuia, chiar dacă algoritmiştii
declară că ei operează cu simboluri şi formule ca simple forme grafice.
Înţelesul unei construcţii lingvistice (al unui semn) coincide cu o idee ori o
stare afectivă asociată substratului material, care s-au născut în mintea celui ce a pro-
dus substratul material al semnului şi în principiu îi corespunde doar acestuia. De
regulă, semnele sunt comunicate altcuiva cu ajutorul substratului material al semnu-
lui. Se poate spune că acela care a înţeles ideea sau starea afectivă care au fost asoci-
ate substratului material şi i-au fost transmise, le-a perceput tot, numai dacă a perce-
put substratului material cu ajutorul căruia ele i-au fost comunicate. De aici reiese că
sensul este componentă necesară a semnului, întrucât în lipsa lui nu avem nici semn
şi nici limbaj. De exemplu, putem produce aşa numite construcţii lingvistice asemă-
nătoare celor obişnuite, dar dacă ele sunt total lipsite de sens nu comunică absolut
nimic. De pildă „construcţia lingvistică” de mai jos:

Piroţii carulează elatic

care este cumva specifică gramaticii limbii române, întrucât are subiect gramatical
(piroţii) şi s-ar putea spune că în alcătuirea ei apare şi un predicat gramatical
(carulează) sau chiar că în ea s-ar afla şi un complement gramatical (elatic). Cu toate
acestea ea este totuşi o construcţie lingvistică bizară pentru că ea nu are nici un fel de
înţeles pentru orice cunoscător al limbii române sau al altei limbi şi astfel se explică
de ce ea nu aparţine limbii obişnuite.
Altfel spus, deşi seamănă destul de bine cu aşa ceva, „enunţul declarativ” de
mai sus nu aparţine nici unei limbi cunoscute, indiferent dacă aceasta ar fi naturală
sau artificială, iar această concluzie este impusă cu deplină necesitate de imposibili-
tatea de a-i asocia orice fel de înţeles substratului material care aici ar fi un presupus
enunţ declarativ. Ca atare, sensul atribuit unui semn îi conferă acestuia calitatea de a
fi numele unui lucru material sau ideal (obiect, proprietate, relaţie etc.), care ar fi
denotatul (referentul) acelui nume.
Mai ales, în cazul limbajului natural, între nume şi denotat nu există o relaţie
de felul „un singur semn – un singur denotat”. Dacă se modifică sensul semnului, se
schimbă obligatoriu şi denotatul său, chiar dacă în această situaţie substratul său ma-
terial nu s-a schimbat deloc. Prin urmare, identificarea corectă a sensului şi înţelege-
rea exactă a unui semn este vitală:

3.3. Regula de semnificaţie a semnului

Cea de a treia componentă a unui semn, regula lui de semnificaţie, face din
acesta un cuvânt sau un semn neverbal propriu unei limbi, altfel spus semnul unei
limbi naturale sau simbolul unui limbaj formal. Regula de semnificaţie care este pro-
prie oricărui cuvânt sau expresii a unei limb naturale este deseori tacită în scrierea

68
sau vorbirea curentă, dar ea are totdeauna forma unei prevederi (norme) care ne obli-
gă să acordăm un anumit înţeles substratului material emis sau recepţionat de noi. În
această accepţie, descoperirea regulii de semnificaţie a oricărui semn este un instru-
ment necesar pentru a descoperi înţelesului (sensului) exact al acelui semn. Orice
limbaj, artificial ori natural, devine practic inutilizabil dacă nu putem identifica sau
nu putem specifica regulile lui de semnificaţie.
În situaţia unei limbi naturale, iar un caz este şi limba română, semnul speci-
fic ei este folosit incorect ori limba îşi pierde calitatea ei de a mai fi un instrument de
comunicare în absenţa regulii de semnificaţie specifică. Trebuie să reţinem totuşi că
pe parcursul istoriei devenirii sale, adică după de felul în care semnele şi regulile de
semnificaţie specifice lor s-au ivit şi sunt folosite, există două feluri de reguli de
semnificaţie între care trebuie să distingem:

3.4. Reguli de semnificaţie implicite sau explicite

Regulile de semnificaţie implicite sunt specifice limbilor naţionale şi ele s-au

sedimentat asemenea tradiţiilor, obiceiurilor, cutumelor comunităţii care foloseşte
limba în cauză ca limbă maternă. Regulile de semnificaţie de acest fel nu sunt însă
conştientizate de fiecare dată când cunoscătorii limbii materne o utilizează pentru a
comunica, iar în caz contrar ele devin clare prin intermediul dicţionarelor explicative
specifice acelei limbi. În schimb, regulile de semnificaţie explicite sunt specifice de
regulă limbajelor artificiale şi ele trebuie neapărat ştiute precis şi chiar conştientizate
de fiecare dată când este folosit acel limbaj artificial.
Prin urmare, prin intermediul substratului material al semnului, cuvântul sau
simbolul este un fenomen perceptibil, produs de o persoană în calitate de construcţie
lingvistică. În aceste condiţii, substratul material al semnului poartă o informaţie,
adică are drept sens un gând sau o stare afectivă născută sau mimată în mintea cuiva
sau trăite de cel care a produs substratul material sau de cel care a perceput (a sesi-
zat) acel substrat material. Legătura dintre substratul material (fenomen material per-
ceptibil) şi înţelesul semnului (fenomen subiectiv) presupune cel puţin o regulă de
semnificaţie. Pe baza acestor precizări poate fi construită următoarea caracterizare a
semnului:

Semnul este fenomen perceptibil de care este legat un

înţeles în conformitate cu cel puţin o regulă de semnificaţie

De reţinut că numai întrunind aceste proprietăţi se poate vorbi de limbaj natu-

ral ca instrument de naştere a ideilor şi de comunicare sau exteriorizare a lor sau a
vieţii subiective sau de limbaj artificial utilizat într-un domeniu sau altul al ştiinţei
sau al vieţii obişnuite. Indiferent de forma sa, complex de cuvinte ori semne neverba-
le. În calitate de element fundamental al limbajului natural, semnul este alcătuit obli-
gatoriu din dintr-un fenomen fizic perceptibil la care se adaugă un fenomen de con-
ştiinţă sesizabil numai dacă este cunoscută regla de semnificaţie a semnului, prin
intermediul căreia cel care a emis semnul a legat înţelesul semnului de substratul
material al acestuia. Dincolo de semnele obişnuite, fiecărui popor îi sunt specifice
anumite expresii, care exprimă prin cuvinte sau gesturi anumite idei ori sentimente.

69
 4. Simptomul stării de fapt şi substratul material al semnului

Substratul material al unui semn şi simptomul unei stări coincid cu expresii

lingvistice care sunt de fapt denumiri pentru fenomene absolut diferite. În această
accepţie, simptomul face parte dintr-o relaţie cauzală, deseori independentă de voinţa
umană, iar substratul material al semnului participă la alcătuirea unui semn, are o
anumită intenţionalitate şi face parte din limbajul uman în calitate de instrument de
comunicare. Fenomenele care au statutul de simptom al unei stări de fapt şi sunt tot-
deauna exclusiv în ordinea lucrurilor, iar producerea lor este totdeauna naturală şi de-
a dreptul independentă de ideea de comunica ceva, adică simptomele nu sunt genera-
te de intenţia subiectivă a unei persoane psihic normale sau de conştiinţa ei, folosite
pentru a da naştere unui sentiment sau unei idei care ar putea fi comunicate unui
eventual interlocutor. Mai exact, iată câteva exemple de cauze care produc în calitate
de efecte diferite simptomuri. De pildă, declinul capacităţii de reamintire este efectul
unei amenzii, creşterea temperaturii este efectul unei infecţii, revenirea rândunelelor
primăvara este efectul încălzirii vremii ş. a. m. d.
De aici reiese că în situaţiile în care o persoană a fost implicată în producerea
unui simptom, aceasta nu a făcut-o cu scopul de a comunica o informaţie cuiva, ci
doar a produs un fenomen sesizabil senzorial ca efect al unei cauze. Deseori, aseme-
nea fenomene sunt incorect numite „semn”, fără ca ele să fie o componentă a limba-
jului. Simptomul poate să fie de fapt efectul unei idei sau al unei stări afectivă şi poa-
te fi chiar o cauză care determină absolut independent de voinţa sau intenţionalitatea
noastră un alt fenomen.

5. Accepţiunea simptomului în psihologie şi în medicină

În psihologie, simptomul indică o afecţiunea psihică sesizată de un psiholog

şi îi arată acestuia că pacientul suferă de o anomalie (cauza) care a provocat acea
manifestare psihică în calitate de efect. Ca şi în medicină, simptomul are înţelesul de
manifestare sesizabilă direct sau indirect prin testare a unei maladii somatice sau
psihice. În psihologie şi în psihoterapie se consideră frecvent că manifestările fizice
sau psihice ciudate ale pacientului ar fi un simptom care îl duce pe psiholog să des-
copere cauza care a provocat comportamentul deficitar al pacientului său, iar simp-
tomul este gândit ca manifestare individuală.
În practica medicală, prin „simptom” medicul înţelege stările negative de să-
nătate de care suferă pacientul său şi ştie că acestea apar când este prezentă cauza
(dereglarea fizică ori psihică) care provoacă acel simptom. Prin urmare, tratamentul
prescris de medic urmăreşte eliminarea cauzei care a provocat apariţia simptomului,
adică a dus la starea de sănătate constatată de el şi pentru a identifica cât mai exact
boala (cauza) sau remediul recomandat se recurge uneori la probe de laborator. În
psihologie şi în psihoterapie prin „simptom” se înţelege în mod obişnuit afecţiunea
pacientului şi care este efectul unei cauze ce trebuie identificată.
Această cauză este oarecum dificil de descoperit pentru că deşi ea este comu-
nă mai multor persoane, efectul ei este în mare parte cu totul diferit de la o persoană
la alta, cel puţin ca intensitate. Explicaţia constă în aceea că manifestarea unei afecţi-
uni este influenţată frecvent de particularităţile persoanei, de starea fizică şi psihică
ori de tipul activităţii sale. În asemenea condiţii, abordarea psihologică a simptomu-
lui nu este străină de practica medicală, deşi ea are şi particularităţi specifice semni-
ficative.

70
 La nivel general, simptomul nu este înţeles exclusiv ca manifestare umană
sau ca indispensabil legat de “tulburări fizice” sau “psihice” ale unei persoane. El
este considerat ca un fenomen propriu oricărei forme de existenţă, iar descoperirea
simptomului sau a cauzei care l-a provocat şi a condiţiilor implicate în favorizarea
producerii lui depind radical de competenţele noastre, întrucât simptomul numai ne
îndreptă atenţia spre fenomenul care l-a provocat pe baza unor legături cauzale, iar
acestea nu depind deloc de voinţa sau intenţiile fireşti ale persoanei care îl trăieşte ori
şi-a dat seama de existenţa lui.
Spre deosebire de simptom, substratul material al semnului este totdeauna un
fenomen obiectiv produs intenţionat şi exclusiv de un om printr-un limbaj propriu ori
de un aparat care imită sunetele sau literele umane. Producerea unui semn presupune
cu necesitate intenţia celui care l-a produs, întrucât el este element fundamental al
limbajului şi este, înainte de orice, un instrument de comunicare a unui înţeles. Ori-
care din aceste particularităţi nu sunt însă specifice simptomului, deoarece el este
specific relaţiilor cauzale independente de voinţa sau intenţia oricărui om. De exem-
plu, lătratul câinelui este un simptom, întrucât acest fenomen este numai efectul pro-
dus de o cauză, respectiv, de ceva care l-a făcut pe acel câine să latre, de pildă, acel
animal vede un alt câine ori el latră când vede pe cineva cunoscut, nu doar atunci
când a sesizat prezenţa unui străin, iar schelălăitul câinelui este efectul unei suferinţe,
al unei bătăi sau al faptului că a fost muşcat de alt câine.

Rezumat

1. Gândurile şi simţirile omului se exprimă prin intermediul unei forme de

limbaj interior sau exterior.
2. Limbajul uman este un ansamblu de cuvinte tacite sau rostite şi de semne
neverbale, prin care el îşi exprimă gândurile ori simţirile.
3. În diferitele sale activităţi, omul foloseşte cuvinte şi semne neverbale care
reprezintă vocabularul lui, pe care le combină în conformitate cu regulile gramatica-
le.
4. Oamenii obişnuiţi şi savanţii se confruntă cu diferite simptomuri, pe care le
exprimă prin construcţii verbale şi nu fac parte din vocabularul lui.

Cuvinte importante

1. Gândirea şi sensibilitatea umană.

2. Cuvinte exprimate.
3. Cuvinte tacite.
4. Vocabular.
5. Gramatică.
6. Semn.
7. Substrat material.
8. Sens (Înţeles).
9. Regulă de semnificaţie.
10. Regulă explicită.
11. Regulă tacită.
12. Simptomul ca efect al cauzei.
13. Semn şi simptom

71
 14. Simptomul în psihologie
15. Simptomul în medicină.

Exemplu
Problemă: Arătaţi care este răspunsul corect la întrebarea: „Care este structura
limbajului?”

Soluţie: Limba este un fenomen exclusiv omenesc alcătuit din cuvinte şi din semne
neverbale utilizate în intercomunicare, numite în general „semne”. Semnul este com-
pus din trei elemente:
(1) Substratul material al semnului, care este accesibil unuia din simţurile
omului;
(2) Sensul sau înţelesul semnului, care este un fenomen subiectiv ataşat sub-
stratului material al semnului şi este surprins mental;
(3) Regula de semnificaţie prin care sensul este ataşat de substratul material.
Exemple de cuvinte şi expresii sunt redate explicit în dicţionarul explicativ.
Obs. În situaţia nevăzătorilor, substratul material al semnelor este sesizat de ei
prin in-termediul atingerii senzoriale.

Exerciţii şi probleme

I. Explicaţi care este răspunsul corect la următoarele întrebări:

(1). Ciripitul păsărilor este o formă specială de limbaj?

(2). Fumul este un semn al focului?
(3). Oare spusele lui sunt incredibile?
(4). Priveşte, nu-i aşa că apusul Soarelui este încântător?
(5). Există forme de limbaj uman care nu exprimă un gând?
(6). Există un fel limbaj uman care nu exprimă sentimente?
(7). Există diferite feluri de semne neverbale?
(8). Există oare o diferenţă între semn şi simptom?
(9). Creşterea anormală a temperaturii este un semn al gripei?
(10). Prezenţa numărului mare de ciori este un semn că aici s-a întâmplat ce-
va?

II. Arătaţi dacă următoarele construcţii lingvistice exprimă sau nu propoziţii

adevărate:

(1). Febra bolnavului de gripă este un semn că persoana nu se simte bine.

(2). Unor sentimente nu le corespunde o formă lingvistică de exprimare.
(3). Gesturile lui disperate ne semnifică faptul că este în pericol.
(4). Mimica nu are nici un rol în comunicarea de idei abstracte.
(5). Sentimentele sunt trăite dar nu sunt exprimate prin limbaj.
(6). Între gramatica şi vocabularul unei limbi nu există nici un raport.
(7). Orice semn este parte a unei propoziţii autentice.

72
 (8) Există semne ale limbajului lipsite de referent.
(9) Regulile de semnificaţie nu sunt proprii oricărui cuvânt.
(10) Există un sigur fel de reguli de semnificaţie,
(11) Regulile de semnificaţie sunt de mai multe feluri.
(12) Nu există o definiţie a semnului ca parte a limbajului.
(13) Limbajul conţine semne lipsite de înţeles.
(14) În definiţia semnului intră mai multe elemente

III. Precizaţi dacă enunţurile următoare redau un semn sau un simptom?

(1). Sosirea rândunelelor primăvara.

(2). Aplauzele spectatorilor la un spectacol.
(3). Chemarea copilului de afară ca să-şi facă lecţiile.
(4). Expresia feţei sale arată că este îngrijorat.
(6). Indicarea unei cărţi aflată pe rândul de sus.
(7). Strigătul cuiva care s-a tăiat la deget.
(8). Pietrele rotunjite de pe acest versant făcute de un gheţar prin topire şi
alunecare.

IV. Analizaţi textele de mai jos şi prezentaţi ideile susţinute în fiecare din ele:

1. Limba este instrumentul prin care ne comunicăm gândurile. Mai mult, este
universal: fiecare societate umană posedă un limbaj şi fiecare fiinţă umană dotată cu
inteligenţă normală învaţă propria limbă maternă pe care o foloseşte fără efort. Dată
fiind naturaleţea sa, se pare că limba nu reclamă nicio explicaţie specială. Nimic nu
poate fi însă mai departe de adevăr. Unii oameni pot citi, alţii nu; unii pot efectua
calcule aritmetice, alţii nu; unii pot juca şah, alţii nu. Cu toate acestea, teoretic vor-
bind, oricine poate învăţa şi utiliza un sistem lingvistic de o imensă complexitate. Pe
de altă parte, în timp ce până şi cele mai sofisticate computere întâmpină încă dificul-
tăţi serioase în interpretarea vorbirii, în înţelegerea textelor scrise sau sub aspectul
rostirii eficiente a cuvintelor, marea majoritate a copiilor normali au capacitatea de a
realiza asemenea sarcini lingvistice fără efort. Cauza pentru care lucrurile stau astfel
este una din enigmele fundamentale ale psihologiei umane. (E. E. Smith, S. Nolen-
Hoeksens, B. L. Fredrickson, G. R. Loftus, Atkinson&Hilgard’s Introduction to
Psychology, Wadsworth, a division of Thomas Learning Inc., Stanford, Connecticut,
USA, 2003).

2. În prezent, în circuitul ştiinţific întâlnim trei termeni (comunicare, limbă şi

limbaj) în utilizarea cărora există un anumit echivoc semantic. Acest echivoc rezultă
din aceea că atât în cadrul unor discipline diferite, cât şi în interiorul aceleiaşi disci-
pline, termenii respectivi sunt folosiţi uneori ca echivalenţi, iar alteori ca desemnând
realităţi distincte. Conţinutul lor a devenit obiect de cercetare multidisciplinară, la
preocuparea „tradiţională” a lingviştilor şi psihologilor adăugându-se şi cea a ingine-
rilor în tehnica inteligenţei artificiale şi a comunicaţiei, a logicienilor, matematicieni-
lor, sociologilor etc. S-au constituit discipline noi, ca semantica şi semiotica,
fixându-şi ca obiect nemijlocit de studiu semnele, cu sensurile şi viaţa lor. Cultura
obiectivată, în întregul său, inclusiv arhitectura, se abordează şi se interpretează ca un
ansamblu integrat şi ierarhizat de semne. Semnul şi semnificaţia s-au impus drept
coordonate esenţiale de definire şi orânduire a existenţei umane. (Mihai Golu, Bazele
Psihologiei Generale, Editura Universitară, Bucureşti, 2002)

73
 3. Poţi face o mulţime de lucruri cu ajutorul cuvintelor: poţi formula ipoteze,
poţi să-ţi exprimi părerea, poţi presupune şi propune. Poţi amuza sau poţi interpreta
un rol. Poţi încerca să-i influenţezi pe alţii (chiar pe tine însuţi) cu ceva sau să încerci
să-i determini să facă ceva. Folosim cuvintele pentru a ne ruga, pentru a promite, a
pretinde sau a promova ceva; pentru a minţi, a decepţiona, a insulta şi a umili; pentru
a te scuza, pentru a te simţi confortabil sau a ieşi din discuţie şi tot aşa la infinit.
(Uneori, folosim cuvintele fără să ştim ce efect vor avea). Toate aceste situaţii sunt
supuse gândirii critice în ceea ce priveşte succesul, eficienţa, claritatea, completitudi-
nea, legitimitatea, autenticitatea, originalitatea şi a multor alte calităţi. (Brook N.
Moore, Richard Parker, Critical Thinking, McGraw-Hill, New York, USA, 2004)

4. Un termen ambiguu („echivoc” în limbajul logicii) este acela care are mai
mult de un singur înţeles şi apare într-un context ce nu indică clar care dintre aceste
înţelesuri este cel intenţionat în situaţia dată. Un semn turistic aflat pe un panou pos-
tat la o răscruce de cărări montane şi pe care scrie: „Atenţie la dreapta” poate fi in-
terpretat în două feluri diferite. Unul dintre înţelesuri ar fi acela de a-i îndruma pe
turişti să meargă spre dreapta şi nu spre stânga. Să presupunem însă că acela care a
amplasat semnul l-a folosit cu sensul opus. El a intenţionat să-i avertizeze pe turişti
să nu meargă pe poteca din dreapta, deoarece riscă să întâlnească în zonă un urs. Prin
urmare, textul folosit de cel care a amplasat semnul turistic a fost lipsit de grijă şi a
lăsat deschisă posibilitatea unor interpretări greşite care ar putea avea consecinţe
nefericite. Singura modalitate de a evita ambiguitatea este de a formula textul în aşa
fel încât lucrurile să fie cât mai explicite: „Nu folosiţi cărarea spre dreapta. În zonă
există urşi. Mergeţi spre stânga!” (D. Q. McInerny, Being Logical, Random House,
New York, USA, 2005)

5. Specificaţi rolul următoarelor construcţii lingvistice, prezentaţi înţelesul lor

şi la ce anume se referă:
„A ieşit ca undelemnul deasupra apei”, “m-a lăsat mască”, “ieftin la făină,
scump la tărâţe”, “se potriveşte ca nuca-n perete”, “colac peste pupăză”, “câine surd
la vânătoare”, „ploua cu găleata”, „trage barca pe uscat” şi „cine s-a fript cu supa,
suflă şi-n iaurt.

74
 VII. FORMELE LIMBAJULUI ŞI ALE VOCABULARULUI

1. Principalele tipuri de limbaj.

1.1. Limbaj verbal sau limbaj neverbal.

1.2. Limbaj obiect sau metalimbaj.

1.3. Limbaj natural sau limbaj artificial.

1.4. Raportul dintre limbajul natural şi limbajul artificial.

1.5. Limbaj natural şi limbaj verbal.

2. Ipostazele limbajului verbal.

3. Tipurile de vocabular.

3.1. Vocabular general şi vocabular individual.

3.2. Vocabular obştesc, special, instrumental, comunitar sau ştiinţific.

3.3. Vocabularul psihologiei.

75
 În cel de al şaselea capitol, ne vom ocupa în principal de varietatea limbajului
şi a vocabularului său, iar legat de acestea vom aborda următoarele aspecte:

1. Feluri de limbaje utilizate de oameni în raport cu activitatea lor.

2. Raportul dintre limbajul natural şi cel verbal.
3. Raportul dintre vocabularul individual şi cel ştiinţific.
4. Împrumuturile de cuvinte şi expresii în vocabularul psihologiei.

Acest capitol îl continuă pe cel anterior cu clasificarea limbajelor şi a

vocabularelor.

Pe parcurul noului capitol vor explicate următoarele aspecte legate de limbaj

(limbă) şi vocabular, care sunt repartizate pe paragrafele de mai jos.

1. Principalele tipuri de limbaj

Din perspectiva substratul material al semnului, deosebim două tipuri de

limbaj, după cum urmează:

1.1. Limbaj verbal sau limbaj neverbal

Limbaj verbal este principala formă a oricărei limbi naţionale şi este alcătuit din cu-
vinte rostite ori scrise, numite în general „semne verbale”, „cuvinte” sau „expresii
lingvistice”, la care se adaugă diferite specificaţii ortografice. Limbajul verbal este
caracteristic în principiu unui popor iar cuvintele lui sunt consemnat în dicţionarul
explicativ şi în gramatica corespunzătoare. În situaţia cuvintelor scrise, substratul
material al semnelor coincide cu combinaţii de grafeme, numite şi „litere”, iar în ca-
zul rostirii lor substratul material constă din sunete dublu articulate, numite „fone-
me”şi emise cu ajutorul aparatului fonator sau cu un instrument specializat. Fiecare
din aceste sunete luate individual dispune de o literă care îi corespunde în alfabetul
acelei limbi verbale.
Pe de altă parte, prin limbaj neverbal înţelegem tipul de limbaj în care sub-
stratul material al semnelor este îndeplinit de diferite fenomene materiale accesibile
senzaţiilor noastre, cum ar fi şi următoarele exemple:

Sunete produse cu diferite instrumente, culori ori lumini,

uneori colorate, gesturi sau modificări de mimică, poziţionări
sau mişcări de steguleţe, forme grafice amplasate pe panouri
(de pildă, Semnele de Circulaţie) şi altele.

76
 După cum s-a precizat, exemplele de semne neverbale de mai sus nu pot fi
unicele posibile, iar multe din ele ţin de o anumită limbă naţională şi de obiceiurile şi
tradiţiile poporului care o foloseşte. De pildă, înclinarea ori clătinarea capului, mişcă-
rile mâinilor ori a unui singur deget nu înseamnă exact acelaşi lucru la toate popoare-
le sau în orice situaţie.
Uneori, semnele neverbale ne trimit la alte semne neverbale (în partiturile
muzicale, de pildă) şi aproape totdeauna la semne verbale (la cuvinte şi chiar la în-
tregi enunţuri) care ar fi incomod să fie redate pe larg. De aici reiese că limbajul ne-
verbal are o valoare practică indispensabilă în diferite activităţi şi acţiuni îndeplinite
de oameni.
Mai precis, particularităţile limbajului verbal şi a celui neverbal nu sunt me-
reu aceleaşi. Astfel, limbajul verbal este alcătuit dintr-un număr mare de cuvinte ori
combinaţii de cuvinte, care au în majoritatea lor multiple sensuri. Elementele limba-
jului verbal se remarcă de altfel şi printr-o imensă capacitate de nuanţare şi combina-
re a cuvintelor cu înţeles parţial diferit. De pildă, limbajul verbal poate fi utilizat in-
clusiv în descrierea şi analiza limbajului neverbal.
Din păcate, diversitatea de înţelesuri şi nuanţări proprii folosirii elementelor
limbajului verbal este, totodată, o sursă de încălcare a restricţiilor principiului identi-
tăţii prin ambiguităţi şi confuzii în cazul comunicării. În privinţa limbajului neverbal
utilizat în multe activităţi practice se poate susţine că el este mai sărac decât cel ver-
bal sub aspectul numărului de semne pe care le conţine şi al diversităţii de înţelesuri
pentru fiecare semn în parte. Cu toate acestea, limbajul neverbal este indispensabil
pentru exprimarea exactă a diferite mesaje sau a unor îndemnuri speciale, întrucât
plasticitatea semnelor neverbale poate fi sporită şi cu ajutorul cuvintelor, mai ales în
situaţia în care se pune problema explicării lor. În aceste condiţii, limbajul verbal şi
cel neverbal formează împreună ceea ce se numeşte limbajul natural şi se manifestă,
de regulă, sub forma unei limbi naţionale.

1.2. Limbaj obiect sau metalimbaj

După sensul semnelor şi după generalitatea acestuia, semnele aflate în struc-

tura unei limbi naţionale vizează situaţii total diferite şi în consecinţă, distingem şi
alte tipuri de limbaj.
Astfel, prin limbaj obiect se înţelege un sistem de semne verbale de redusă
generalitate care corespund în mod obişnuit unor denumiri de obiecte, proprietăţi sau
relaţii aflate imediat sensibile. De exemplu, cuvinte ca „blond”, „student”, sau „frate-
le meu” contează ca denumiri pentru persoane ori însuşiri care s-ar afla imediat în
afara limbajului şi indică un anumit denotat. Într-un context strict formal, acest fel de
limbaj este numit de „limbaj de ordin 0” şi se diferenţiază de un limbaj mai general
în care se vorbeşte despre limbajul de ordinul 0. În aceste condiţii, un limbaj imediat
mai general cu ajutorul căruia cineva se referă enunţurile limbajului obiect se va
numi „limbaj de ordin 1” sau „metalimbaj”.
În raport cu limbajul obiect, metalimbajul este un limbaj mai general prin care
ne raportăm la limbajul obiect considerat. Metalimbajul este caracteristic şi situaţiilor
obişnuite în care construim uneori fără să ştim declaraţii despre entităţile iniţiale,
despre care vorbeşte limbajul obiect de toate zilele. Astfel, dacă presupunem că cine-
va spune simplu:

Plouă

77
raportându-se evident la vremea de afară. Spusele acestei persoane ţin de limbajul
obiect. În aceste condiţii, dacă o altă persoană, care auzit spusele primei persoane şi
eventual a privit pe fereastră, spune la rândul ei:

Este adevărat că plouă

ea nu se mai referă la ploaia de afară, ci declară că ceea a fost spus de prima persoană
este adevărat. Spusele acestei a doua persoane fac parte din metalimbajul imediat
superior, prin care a doua persoană evaluează ceea ce a enunţat prima persoană.
Pe de altă parte, Indistincţia dintre limbajul obiect şi metalimbajul dedicat lui
poate conduce imediat la paradoxuri, ce sunt de regulă semantice. Pentru a clarifica
această aserţiune să reluăm un aspect important discutat încă din antichitatea greacă.
În această ordine de idei să presupunem, de exemplu, că o persoană declară „Eu
mint”, iar o altă persoană, care a auzit declaraţia făcută de prima, se întrebă în mod
firesc:

Oare cel care a spus că minte, a spus adevărul sau a minţit?

Dacă această a doua persoană admite o prima variantă de răspuns, adică admite că
prima persoană a spus un adevăr, rezultă indubitabil că ea minte, iar dacă ea conchi-
de că prima persoană a enunţat un fals, va rezulta la fel de necesar că prima persoană
a spus un adevăr, deci n-a minţit.
Un asemenea paradox semantic este însă aparent dacă respectăm diferenţa de
generalitate dintre limbajul obiect şi metalimbajul dedicat lui, întrucât enunţul „Eu
mint” se referă la un anumit comportament, deci face parte din limbajul obiect (cel
de ordinul 0), iar cel formulat de a doua persoană se raportează la enunţul primei
persoane primei persoane pe care îl evaluează, deci nu se referă la un comportament
al cuiva, ci la un enunţ formulat de acesta, adică a formulat un enunţ mai general
decât primul (de ordin 1), respectiv, a construit un enunţ la nivelul metalimbajului
imediat superior.
Cu alte cuvinte, despre comportamentul unor persoane putem susţine că este
bun sau că este rău, iar aceste enunţuri formulate despre o persoană pot fi adevărate
sau false. Dar dacă altcineva se referă la valoarea de adevăr a acestor enunţuri nu se
mai referă la comportamentul persoanei la care ne-am raportat. În concluzie, trebuie
să stabilim cât mai exact sensul şi referinţa enunţurilor pentru a evita pe cât posibil
erorile de înţelegere şi de intercomunicare, făcând o distincţie clară între enunţurile
care se referă la fapte (limbajul obiect) şi cele care se raportează la alte enunţuri şi nu
la fapte (metalimbajul).
Luând în considerare ultimul element din alcătuirea unui semn (cuvânt), adică
regula lui de semnificaţie, diferenţiem şi alte două feluri de limbaj, din care unul este
utilizat obişnuit, iar celălalt este specific investigaţiilor ştiinţifice:

1.3. Limbaj natural sau limbaj artificial

Astfel, limbajul natural caracteristic unui popor s-a format treptat pe

parcursul istoriei comunităţii umane care foloseşte acel limbaj ca mijloc de interco-
municare între componenţii săi. Regulile de semnificaţie specifice limbajului natural
s-au constituit de-a lungul timpului, asemănător obiceiurilor, tradiţiilor, cutumelor
morale proprii comunităţii şi pe baza legăturilor ei cu alte popoare. Totodată, limba-

78
jul natural există sub forma unei multitudini de limbi naţionale, iar în alcătuirea lui
există, după cum s-a precizat, atât semne verbale (cuvinte), cât şi semne neverbale
(gesturi, mimică etc.). În privinţa originii acestor semne verbale şi neverbale, regulile
lor de semnificaţie se pierd în negura timpurilor, iar folosirea lor în intercomunicare
este tacită.
Pe de altă parte, limbajul artificial este caracteristic doar unor comunităţi de
specialişti din poporul respectiv şi poate depăşi limitele acelui popor, el fiind caracte-
ristic celor care au preocupări aparte, unele din ele dedicate activităţilor practice, iar
altele sunt utilizate exclusiv de savanţi. Limbajele artificiale au fost special inventate
de persoane sau instituţii şi sunt folosite în scopuri speciale, fiecare simbol are o
semnificaţie unică în oricare domeniu şi are o exactitate exemplară în denotare. Lim-
bajele artificiale cunosc o deosebită diversitate, în funcţie de domeniul în care sunt
utilizate.
Unele din aceste limbaje artificiale sunt proiectate pentru activităţi concrete,
de exemplu, limbajul Morse, limbajul Braille, simbolurile muzicale, semnele de cir-
culaţie şi aşa mai departe, iar altele sunt dedicate unor activităţi ştiinţifice care acordă
un loc important simbolurilor. Ca exemplu, pot fi considerate simbolurile folosite în
matematică, în gândirea critică din psihologie bazată pe logica argumentării sau cele
din chimie etc. Limbajele artificiale practice sau ştiinţifice sunt indispensabile, întru-
cât în lipsa lor nu poate fi reglementată, de pildă, circulaţia pe drumurile publice, iar
cunoaşterea ştiinţifică nici n-ar putea progresa fără aceste limbaje.
După cum s-a precizat, limbajele artificiale ocupă un loc aparte în gândirea
critică din psihologie şi în logica argumentării specifică ei prin folosirea simbolurilor
în redarea schemelor de argumentare şi a formelor logice. La nivel general, limbajul
artificial constă din simboluri speciale, cum este cel al ştiinţelor, care include un al-
fabet special, parţial litere şi cuvinte împrumutate din limbajul obişnuit, dar care au
primit o destinaţie şi o utilizare aparte.
Aceste simboluri care constituie vocabularul unui limbaj artificial sunt abso-
lut necesare pentru redarea exactă a ideilor ştiinţifice şi pentru lucrul cu ele. În fieca-
re ştiinţă, chiar în psihologie, s-a conturat un vocabular special care conţine pe lângă
cuvinte scheme grafice şi două tipuri de simboluri, variabile şi constante, unele din
acestea provenind şi din alte domenii ştiinţifice. Variabilele desemnează diferite con-
cepte şi utilizări în demersurile ştiinţifice formale sau parţial formale cum este şi no-
ua gândire critică, iar constantele indică operaţii cu aceste simboluri sau paranteze.
De exemplu, literele A şi B utilizate în prezentarea unor scheme de argumen-
tare au statut de variabile care pot fi înlocuite cu cuvinte din limba obişnuită, iar lite-
rele p şi q din acelaşi alfabet latin au rolul de „variabile propoziţionale” într-un ipote-
tic condiţional, de pildă. În prezentarea schemelor de argumentare am utilizat verbul
„este”, dar i-am dat statutul de constantă logică care desemnează în principiu numai
apartenenţa proprietăţii B la obiectul A. În mod analog, cifrele 1 şi 0 sunt constante
care semnifică doar valorile de adevăr posibile pentru propoziţii, expresii ca „toţi
...sunt...”, „unii ... nu sunt ...” şi altele sunt tot constante, linia care stă pentru relaţia
de conchidere dintr-un raţionament este la rândul ei o constantă, iar relaţia de succe-
siune dintre p şi q, care a fost redată prin cuvintele „dacă ..., atunci ...” cu rol de con-
stantă, va fi exprimată în sectoare mai elaborate ale gândirii critice în psihologie ba-
zată pe logica argumentării cu ajutorul simbolului „”, care este o constantă inventa-
tă.
Să reţinem totuşi că folosirea constantelor este curentă şi în textele ştiinţifice
sau în cele obişnuite, deoarece şi parantezele utilizate deseori au tot statutul de con-
stante. Limbajul simbolic folosit şi de gândirea critică şi logica argumentării este

79
absolut necesar, întrucât fără el este imposibilă o tratare exactă a raţionării umane sau
a unor maşini special inventate. Validitatea raţionamentelor deductive, puterea celor
inductive sau analiza raporturilor dintre termeni sau propoziţii devine dificilă şi greu
de înţeles fără a apela la simboluri şi scheme grafice. În absenţa unui limbaj simbo-
lic, realizarea şi discutarea unor operaţii metodologice de primă importanţă într-un
domeniu ştiinţific, aşa cum sunt definirea şi clasificarea, devin greoaie, obositoare şi
chiar imposibile.
Pe scurt, studiul şi progresul ştiinţei contemporane impune în mod necesar
folosirea limbajului artificial al simbolurilor. Mai mult decât atât, cercetările psiho-
logice actuale au dovedit că utilizarea limbajelor simbolice şi a regulilor cu ajutorul
cărora sunt manipulate simbolurile sunt inevitabile în cunoaşterea ştiinţifică. Pe de
altă parte, simbolismul este asimilat de timpuriu odată cu abilităţile de a scrie, de a
citi şi a rosti cuvinte. Scrierea sau vorbirea obişnuită este un tip aparte de folosire a
simbolurilor, iar învăţarea scrierii dezvoltă abilitatea redării diverselor manifestări
fizice şi intelectuale. Cu alte cuvinte, scrierea, lectura şi vorbirea contribuie esenţial
la progresul capacităţii de gândire şi de exprimare, la perfecţionarea comportamentu-
lui individual şi la integrarea socială a oricărei persoane, mai ales dacă este psihic-
normală.

1.4. Raportul dintre limbaj natural şi limbaj artificial

Spre deosebire de limbajul artificial, cel natural este mult mai bogat ca număr
de semne şi de expresii lingvistice construite din acestea, dar şi ca posibilităţi consi-
derabile de nuanţare, de flexibilitate şi de sugestibilitate. În această direcţie, semnele
verbale (cuvintele) sunt ajutate substanţial de semnele neverbale proprii limbajului
natural (de gesturi, mimica vorbitorului etc.) şi datorită felului în care s-au constituit,
multe cuvinte şi expresii lingvistice dintr-un limbaj natural pot fi utilizate indepen-
dent sau dobândesc prin combinaţie cu altele mai multe înţelesuri, ceea ce poate fi şi
un dezavantaj.
Printre aspectele negative ale limbajului natural în literatura specializată sunt
de regulă menţionate multitudinea de înţelesuri pentru un singur cuvânt sau pentru o
expresie a limbajului natural care conduce şi la inexactitate şi chiar la ambiguitate în
înţelegere şi în comunicare, la confuzii în exprimare şi pricepere şi poate avea ca
urmare încălcarea restricţiilor impuse de exigenţele logice fundamentale. Tocmai din
această situaţie se consideră că limbajul natural singur nu se bucură de suficientă
acurateţe pentru nevoile cercetării ştiinţifice, ceea ce impune şi folosirea măcar parţi-
ală a limbajului artificial.
În acelaşi timp, limbajul natural are însă şi importante calităţi pozitive în sen-
sul că majoritatea semnelor din vocabularul lui au o capacitate serioasă de a exprima
trăiri şi sentimente, dar şi pe aceea de a nuanţa ideile, de a face comunicarea interu-
mană mai plastică şi mai influentă prin pronunţarea ori prin scrierea lor. Printre va-
lenţele pozitive ale limbajului natural, nu le putem neglija deloc pe acelea că toate
operele literare semnificative au fost scrise în limbaj natural cu ajutorul cuvintelor
din vocabularului său şi nici pe acela că până şi lucrările ştiinţifice riguroase nu pot
evita total folosirea limbajului natural.
După cum s-a precizat, limbajul artificial conţine mult mai puţine semne decât
limbajul natural şi totodată este lipsit de nuanţare şi de sugestibilitate, însă ştiinţa nu
este interesată de asemenea aspecte, întrucât ea exprimă cu deosebită economicitate
şi precizie informaţiile ştiinţifice, iar limbajul ei este adecvat redării gradului înalt de

80
abstractizare propriu ştiinţelor avansate şi este indispensabil în activităţi speciale şi în
rezolvări de probleme teoretice şi practice.
Relativ la utilitatea deosebită a limbajului simbolurilor, un cunoscut logician,
C. I. Lewis (1883-1964), ne atrăgea atenţia că matematicieni celebri din Grecia anti-
că nu au fost în stare să formuleze o regulă generală pentru împărţirea numerelor
întregi, întrucât erau convinşi că cifra „0” nu este un număr9.

1.5. Limbaj natural şi limbaj verbal

Din păcate, există şi persoane care înţeleg prin sintagma lingvistică „limbaj
natural” limbaj verbal, dar acest lucru nu este corect, întrucât limbajul verbal este
doar o parte a limbajului natural. Prin denumirea de „limbaj verbal” se înţelege lim-
bajul cuvintelor şi al construcţiilor lingvistice alcătuite din cuvinte, adică acelea care
sunt trecute în revistă de Dicţionarul Explicativ al Limbii Române. Prin urmare, lim-
bajul natural are în componenţa sa atât limbajul verbal, cât şi pe cel neverbal al ges-
turilor, al mimicii, al mişcării mâinilor etc., dar toate purtând cu ele un anume mesaj.
Prin urmare, limbajul caracteristic popoarelor avansate pe linia civilizației, există de
fapt în două forme de limbaj natural:

Limbaj
natural

Limbaj
verbal

Alături de cuvintele unei limbi naţionale care formează limbajul verbal, în

sistemul de comunicare prin viu grai sau în scris oamenii folosesc în mod curent şi
diferite gesturi care sunt semne neverbale şi prin urmare, numitul „limbaj natural”
este alcătuit deopotrivă din cuvinte care sunt semne verbale şi din semne neverbale,
care nu sunt aceleaşi la toţi cunoscătorii aceluiaşi limbaj verbal.
După cum cuvintele care formează limbajul verbal ţin de o anumită limbă
naţională şi după cum obiceiurile principale ale unui popor reflectă constituirea sa
istorică şi tradiţiile sale, la fel este şi situaţia semnelor neverbale. La români, de
exemplu, înclinarea capului înseamnă de fapt aprobarea a ceva sau un acord, iar clă-
tinarea capului semnifică un dezacord sau o îndoială. În schimb, la vorbitorii altor
limbi naţionale, chiar destul de apropiaţi ca teritoriu de români, aceste gesturi au
semnificaţii exact inverse.

2. Ipostazele limbajului verbal

După cum rezultă şi din schema de mai sus, limbajul verbal constă din cuvinte
sau expresii idiomatice şi există în calitate de cea mai importantă parte a limbajului
natural. Înainte de toate, trebuie precizat că limbajul verbal există de fapt sub forma
unei imense varietăţi de limbi materne, iar specialiştii susţin că ar exista aproximativ
2000 de limbi naţionale diferite. Principalele semne ale vocabularului limbilor verba-

9
Lewis I. Clarence, Langford H. Cooper, Symbolic Logic, Dover Publications Ltd., New York, USA, 1959

81
le sunt cuvintele şi denumirile idiomatice construite din cuvinte. Aceste expresii lin-
gvistice sunt inventariate şi explicate de dicţionarele explicative proprii fiecărei
limbi, iar limbajul verbal al majorităţii populaţiilor de pe globul terestru cunoaşte
două forme de existenţă şi anume, ca limbaj verbal scris şi ca limbaj verbal rostit.
Cele mai importante particularităţi ale limbajului verbal scris ar fi aceea că el ia
forma unor combinaţii de litere (grafeme) realizate pe un anumit fel de material (hâr-
tie, lemn, piatră etc.) cu un instrument de scris adecvat, manual ori automat. Această
caracteristică este proprie inclusiv unor forme speciale ale limbajului verbal scris, aşa
cum sunt grafemele Braille. Forma scrisă a limbajului verbal se bucură de o durabili-
tate mai mare sau mai mică, în funcţie de instrumentele folosite şi de materialele pe
care literele au fost imprimate. Ca atare, limbajul verbal în formă scrisă deţine calita-
tea de a fi un mijloc eficient pentru conservarea informaţiilor şi pentru redarea lor
clară şi precisă.
Evident, din perspectivă individuală, această ultimă particularitate a limbajului
verbal scris este o realitate atât timp cât persoana implicată ştie să scrie şi să citească.
Comparativ, principalele însuşiri ale limbajului verbal vorbit ar fi acelea că în situaţii
normale, substratul material al cuvintelor este produs cu ajutorul aparatului fonator al
emitorului lor sau cu ajutorul diferitelor aparate electronice de redare a sunetelor.
Această formă de redare a sunetelor este perisabilă cu excepţia înregistrărilor şi este
sesizabilă cu ajutorul simţului auditiv, se înţelege cu excepţia persoanelor lipsite de
acest simţ. Nu trebuie însă neglijat totuşi că limbajul verbal rostit este sprijinit sub-
stanţial de semnele neverbale care însoţesc în mod obişnuit pronunţarea cuvintelor,
de gesturile vorbitorului, de mimica lui, de tăria sau intonaţia pronunţării cuvintelor,
care sporesc radical plasticitatea şi sugestibilitatea semnelor neverbale şi fac limbajul
rostit impresionant şi convingător.
Indiferent însă dacă luăm în considerare forma scrisă sau vorbită a limbajului
verbal, vocabularul acestuia înregistrează continuu schimbări. Cele mai importante
modificări ale lexicului limbajului verbal se datorează contactului cu alte limbi naţi-
onale şi influenţei reciproce dintre acestea, cu excepţia gramaticii lor, care rămâne
relativ stabilă. Principalele schimbări în vocabularul unei limbi naţionale se realizea-
ză mai ales pe fondul limbajului ştiinţific şi sunt deopotrivă ascendente sau descen-
dente, cu prioritatea celor ascendente, dar ambele modificări vizează atât cuvintele,
cât şi înţelesul unora din ele. În limba română a intrat relativ recent expresia telefon
mobil sau arbore de decizie, dar au dispărut din limbajul comun o mulţime de alte
cuvinte, cum ar fi cel de calpuzan, care însemna „falsificator” de bani sau documente
şi despre care se presupune că ar proveni în română din limba turcă.
Să reţinem însă că acordarea de sensuri noi cuvintelor sau împrumutul lor din
alte limbi naţionale nu este totdeauna justificat, mai ales când împrumutul acestor
înţelesuri nu se justifică datorită faptului că persoana care l-a preluat nu cunoaşte
bine nici limba română şi nici limba din care a fost împrumutat. Un exemplu de epa-
tare ar fi preluarea verbului englezesc „to apply” spunând „că aplică” când „face o
cerere” sau „solicită ceva”, deşi în limba română expresia „a aplica” provine din lati-
nă sau din franceză şi înseamnă „a pune ceva peste altceva” sau „a fixa ceva peste
altceva” (vezi Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Editura Univers Enciclope-
dic „Gold”, Bucureşti, 2009).
Legat de schimbările ascendente sau descendente referitoare la cuvinte sau la
înţelesurile acestora nu trebuie omise nici precizările privind denumiri ce au fost in-
troduse în limba română datorită legăturilor cu alte state sau descoperirilor ştiinţifice
de ultimă oră. Un exemplu ar fi expresia „sound blaster” importată din limba engleză
şi folosită de români pentru a indica placa de sunet dintr-un calculator. Un alt exem-

82
plu ar fi prescurtările, cum ar fi metoda MRI de scanare a creierului şi a reţelei ner-
voase, fără consecinţe nocive pentru organism, dar importantă în înlăturarea psihote-
rapeutică a alcoolismului şi chiar a unor forme de schizofrenie, a cărei prescurtare
provine tot din limba engleză.
În aceiaşi ordine de idei, este menţionată denumirea de „substanţe psihoactive”
aplicabilă în cazul unor produse halucinogene, iar cuvântul „substanţe” din cadrul
acestei denumiri a dobândit aici un înţeles cel puţin diferit de cel pe care îl are în
limba română obişnuită, despre care se spune însă în Dicţionarul Explicativ al Limbii
Române că prin substanţă se înţelege un corp solid constituit din atomi şi molecule,
că substanţa este baza existenţei sau că ea reprezintă miezul unei discuţii.
În ceea ce priveşte modificările în timp ale vocabularului (lexicului) oricărei
limbi naţionale, se va reţine că el este un ansamblu în continuă mişcare. Ca atare,
modificările ascendente ale lexicului au o prioritate absolută în raport cu cele des-
cendente, ceea ce conduce inevitabil la o amplificare continuă a vocabularului mai
ales în direcţia compartimentelor ştiinţifice şi tehnice ale acestuia şi a dezvoltării
relaţiilor internaţionale, unele dintre acestea fiind legate de practicarea diferitelor
activităţii zilnice.
Trebuie totuşi să reţinem că paralel cu asemenea schimbări au loc apariţia de
noi termeni ori de noi înţelesuri pentru termenii deja existenţi are loc o amplificare a
vocabularului, inclusiv pe fondul ieşirii din uzul curent al unor cuvinte sau a unor
sensuri cu care erau anterior folosite acestea. Avem prin aceste modificări un exem-
plu de progres al fiecărei limbi naţionale. Oricum, schimbările ascendente şi cele
descendente ale vocabularului individual, depind însă hotărâtor de cultura personală,
de profesiunea şi de profesiunea practicată de fiecare individ, inclusiv de preocupări-
le sale, de vârsta şi de sănătatea lui mentală. Prin urmare, indiferent cum este privit,
vocabularul general al fiecărei limbi naţionale, dar şi cel individual, este un ansamblu
de cuvinte şi expresii dinamic care, în principiu se dezvoltă continuu.

3. Tipurile de vocabular

În conformitate cu alcătuirea lui, fiecare limbă naţională ori maternă conţine

mai multe feluri de vocabular, care se modifică însă din timp în timp şi între care
există un transfer permanent de cuvinte şi de înţelesuri, chiar dacă nu total. Astfel,
oricare limbă naturală include, în principiu desigur, următoarele feluri de vocabular:

3.1. Vocabular general şi vocabular individual

De pildă, vocabularul general este caracteristic oricărei limbi naţionale şi el

cunoaşte o permanentă amplificare datorită contactului cu alte limbi naţionale şi a
transferului din alte compartimente ale vocabularului. Acest tip de vocabular este
inventariat permanent de specialişti şi nu este cunoscut în amănunt de toţi utilizatorii
acelei limbi materne.
Pe de altă parte, vocabularul individual este propriu fiecărei persoane ce cu-
noaşte şi utilizează în comunicarea sa cu alţi indivizi respectiva limbă naţională. La
rândul său, vocabularul individual se diferenţiază în funcţie de utilizatorul lui şi de
pregătirea acestuia şi ca atare el are mai multe compartimente.

3.2. Vocabular obştesc, special, instrumental, comunitar sau ştiinţific

83
Astfel, vocabularul obştesc coincide în mare parte cu ansamblul cuvintelor folosite
de persoanele ce deţin doar o cultură generală obţinută prin şcoală şi prin experienţa
lor cotidiană. În schimb, vocabularul special, este caracteristic persoanelor implicate
în practicarea unor profesiuni obişnuite sau al unei activităţi de profil şi prin urmare,
vocabularul special presupune o distincţie între vocabularul profesional sau instru-
mental, şi cel caracteristic unei comunităţi, ce este numit şi convenţional.

3.3. Vocabularul psihologiei

În contextul de faţă, un rol deosebit revine limbajului ştiinţific al psihologiei

care, conform specialiştilor, ţine de cultura în domeniu şi de care ne vom ocupa pe
scurt în cele ce urmează. Astfel, în raport cu cele deja menţionate, în vocabularul
psihologilor intră şi o serie de cuvinte şi expresii parţial importate şi în alte domenii
ştiinţifice. Mai exact, circa 100 de termeni ai vocabularului psihologilor sunt prove-
niţi din vocabularul logicii sau al matematicii, aşa cum ar fi analogie, clasificare,
deducţie, definiţie, sofism (eroare logică), propoziţie, funcţie, identitate, întrebări,
inducţie, inferenţă, raţionament, silogism, argument ipotetic, operatori logici, cuan-
tori, relaţii de echivalenţă, relaţii de ordine ş.a. Pe acesta vocabularul psihologilor
conţine un compartiment uzual alcătuit de circa 3000 de cuvinte şi expresii repartiza-
te în trei compartimente (nucleu, vocabular colocvial şi general). În componenţa
acestor compartimente apar cuvinte sau denumiri împrumutate din alte domenii, dar
cu un sens cel puţin parţial specific sau termeni inventaţi ca adevăr, agitaţie, analiză,
apetit, atitudine, agresivitate, aversiune, condiţionare, considerare, criteriu, depri-
mare, disconfort, discuţie, dreptate, egoism, explicaţie, fals, fantezie, grav, idee, ilu-
zie, informaţie, interes, irascibil, învăţare, lunatic, major, megaloman, melancolie,
minor, moral, memorare, motivaţie, nivel, plauzibil, reabilitare, recuperare, timidita-
te, verosimil, voinţă de putere etc.
Acestor cuvinte li se adaugă un vocabular ştiinţific de profil care conţine, la
rândul său, aproape 4000 de termeni şi denumiri, provenite din vocabularul ştiinţific
general şi din discipline conexe, precum psihiatria, neurologia, statistică şi informa-
tică etc. O notă aparte a vocabularului ştiinţific al psihologilor este că din el fac parte
şi o serie de cuvinte şi denumiri cu sens tehnic cum ar fi arhetip, cleptomanie, depre-
sie, disfuncţie, instinct, proces mental, memorie, percepţie, personalitate, raţionalita-
te, stres şi multe altele, dar o parte din aceste expresii au trecut şi în vocabularul
obişnuit, parţial cu un înţeles schimbat.
Compartimentele limbajului psihologiei prezentate mai sus nu sunt sigurele
posibile10, pentru că, adoptând alte criterii ajungem la alte varietăţi de vocabularului.
În concluzie, între compartimentele menţionate ale vocabularului psihologilor ori
preluate nu există graniţe rigide. Aceasta face ca diferiţi termeni sau denumiri să cir-
cule dintr-un vocabular în altul, în funcţie de preferinţele şi competențele psihologu-
lui, iar acest fapt nu este caracteristic exclusiv numai limbajului de specialitate al
psihologilor.

10
Moles Abraham, Sociodynamique de la Culture, Mouton, Paris, France, 1973

84
 Rezumat

1. Limbajul uman cunoaşte mai multe grade de generalitate

2. Limbajului uman are o diversitatea deosebită, în funcţie de situaţie.
3. Ca parte esenţială a limbii, vocabularul cunoaşte o mare diversitate şi se
dezvoltă continuu.
4. Vocabularul ştiinţelor a preluat şi a modificat sensul unor cuvinte din lim-
bajul natural obişnuit, iar în stadii mai avansate foloseşte multe simboluri.

Cuvinte importante

1. Limbaj verbal
2. Limbaj neverbal.
3. Limbaj obiect
4. Metalimbaj
5. Limbaj artificial
6. Limbaj formal.
7. Limbaj natural
8. Limbaj verbal.
5. Vocabular general.
6. Vocabular individual.
7. Vocabular obştesc.
8. Vocabular special.
9. Vocabular instrumental.
10. Vocabular comunitar.
11. Vocabular ştiinţific.
12. Vocabularul psihologiei.
13. Secţiunile vocabularului psihologiei.

Exemplu:
Examinaţi înţelesul următoarei aserţiuni:
Simbolurile nu fac parte din niciun vocabular

Răspuns: Afirmaţia este greşită şi, ca atare, neglijează motivele care urmează:

(a). există numeroase ştiinţe care folosesc, cel puţin parţial, o serie mai mare
sau mai mică de simboluri, iar printre acestea sunt gândirea critică în psihologie şi
chiar psihologia generală actuală;
(b). pe de altă parte, simbolurile sunt folosite şi în cazuri destul de concrete,
aşa cum ar fi partiturile muzicale sau semnele de circulaţie, care includ şi desene ori
scheme grafice, sau socotirea banilor la cumpărături.

85
 Exerciţii şi probleme

I. Analizaţi valoarea de adevăr a următoarelor susţineri:

1. În interiorul limbajului natural nu există nici un fel de diferenţă între

limbaj verbal şi limbaj neverbal.
2. Limbajul neverbal este un limbaj artificial.
3. Există şi limbaje cu nivel de generalitate diferit.
4. Limbajul verbal este de mai multe feluri.
5. Ştiinţele se mulţumesc cu un limbaj artificial propriu.
6. Simbolurile sunt semne abstracte şi nu au reguli de semnificaţie.
7. În ştiinţele formale se folosesc simboluri care nu au înţeles.
8. Nu există tipuri diferite de vocabular.
9. Limbajul simbolic este o formă de limbă naturală.
10. Parantezele sunt fireşti în exprimarea cotidiană.
11. Vocabularul obişnuit conţine o mulţime de variabile.
12. Vocabularul psihologiei este integral specific ei.
13. Ştiinţele formale nu folosesc deloc cuvinte obişnuite.
14. Între expresiile folosite de psihologi distincţi nu există deloc diferenţe de
sens.

II. Oferiţi explicaţii propoziţiilor exprimate de următoarele enunţuri:

1. Disciplinele ştiinţifice folosesc masiv scheme abstracte şi simboluri.

2. Raportul real dintre limbajul natural şi limbajul verbal.
3. Diferenţa între limbaj general şi limbaj individual.
4. Diferenţa dintre vocabularul obştesc şi cel special.
5. Raportul dintre vocabular obştesc şi vocabular special.
6. Distincţia dintre vocabular obştesc şi vocabular instrumental.
7. Raportul dintre vocabular obştesc şi vocabular comunitar.
8. Disciplinele ştiinţifice folosesc cuvinte din vocabularul general, dar le
schimbă sensul.
9. Vocabularul psihologiei împrumută cuvinte sau expresii din alte domenii
sistematice ori nesistematice.
10. Vocabularul psihologiei conţine multe denumiri proprii.
11. În vocabularul psihologiei întâlnim cuvinte folosite şi în cel al altor ştiinţe.
12. După folosirea lor, semnele fac parte din mai multe feluri de vocabular.

III. Precizaţi care sunt ideile exprimate de următoarele texte:

1. Limbajul natural are la bază alfabetul elaborat şi instituit social-istoric. Fie-

care limbă îşi are propriul alfabet, ale cărui elemente constitutive diferă atât ca nu-
măr, cât şi ca formă. Astfel, se cunosc alfabetul latin, alfabetul chirilic, alfabetul
arab, alfabetul chinezesc etc., care se deosebesc după forma literelor şi numărul de
sunete pe care le reprezintă aceste litere. […] Limbajul natural posedă o diversitate
suficientă şi un spaţiu combinatoriu întins pentru a asigura acoperirea unui registru
teoretic infinit al variaţiei stărilor unei surse, care s-ar constitui în mesaje informaţio-
nale. Se ştie, de pildă, că în urma descoperirilor ştiinţifice se apelează la formarea şi
introducerea unor noi cuvinte pentru desemnarea noilor însuşiri şi fenomene. (Mihai
Golu, Bazele Psihologiei Generale, Editura Universitară, Bucureşti, 2002)

86
 2. Faptul că trebuie să recurgem la asociaţii de cuvinte sau chiar la propoziţii şi
fraze pentru a putea determina înţelesul unor noţiuni dovedeşte că noţiunile sunt mult
mai numeroase decât cuvintele luate izolat, că nu există în limbă suficienţi termeni
adecvaţi pentru orice noţiune. Rămânerea în urmă a vocabularului este explicabilă.
Este adevărat că, pe măsură ce se creează noţiuni noi, se făuresc şi termeni noi. Fizi-
ca atomică, cibernetica, astrofizica, medicina modernă ş.a. au îmbogăţit sub ochii
noştri vocabularul ştiinţei cu numeroşi termeni noi. S-ar părea că vocabularul ţine
pasul cu progresul ştiinţelor. (Petre Botezatu, Introducere în Logică 2, Editura
Graphix, Iaşi, 1994)

3. În limbajul curent sau în cel ştiinţific întâlnim mai multe feluri de vocabular:
(1) Vocabularul general coincide cu totalitatea cuvintelor unei limbi şi de mai nu-
meşte „lexic”: feluritele influenţe sub care s-au dezvoltat şi sub care s-au transfor-
mat vocabularul şi gramatica (Odobescu); (2) Vocabularul activ este o totalitate de
cuvinte pe care un vorbitor le foloseşte în exprimare şi care variază de la o categorie
de vorbitori la alta; (3) Vocabularul pasiv este o totalitate de cuvinte pe care vorbito-
rul le înţelege, dar el nu le foloseşte decât foarte rar; (4) Vocabularul de bază (fun-
damental) este acea totalitate de cuvinte care reprezintă fondul principal de cuvinte al
unei limbi; (5) Vocabularul special este totalitatea de cuvinte care sunt specifice unui
anumit domeniu de activitate, cum ar fi un anumit stil al limbii sau a celor care sunt
proprii unui scriitor, unui vorbitor sau unui grup de vorbitori specializaţi într-un do-
meniu. (Text adaptat după: Noul Dicţionar Universal al Limbii Române, Litera Inter-
naţional, Bu-cureşti, Chişinău, 2006)

4. Unele cuvinte cu rezonanţă arhaică sau (şi) regională au căpătat o foarte ma-
re răspândire. Astfel, de exemplu, tălmăcire e aproape general preferat lui traducere,
aducând în trena sa pe a tălmăci şi, e drept, mai rar, pe tălmăcitor (?).
Astfel, de exemplu, în Talentul … cunoaşterea perfectă a limbii … înţelegerea
în adâncime a … operei de tălmăcit, iată numai câţiva factori … care contribuie la
realizarea unor traduceri cum sunt acelea de care avem nevoie. RL 1971, nr. 8203,
p.2/3, tălmăcit e folosit în locul lui tradus (foarte probabil pentru a evita repetiţia –
ceva mai jos apare substantivul traduceri.
Arhaicul tălmăcire este întrebuinţat şi ca echivalent al lui interpretare (înţele-
gere). Cu acest sens, a apărut într-un interviu: Care este tălmăcirea d-voastră a dăru-
irii …? TV 23 VII 1969. (Şi utilizarea lui dăruire are un efect uşor arhaizant.). A
tălmăci avea în limba veche ambele sensuri. De altfel, chiar dacă nu avem în vedere
semantica arhaică a termenului, o traducere presupune în mod necesar şi interpretare,
deci de la tălmăcire „interpretare”.
Frecvente sunt, de asemenea, a făuri şi făuritor, împlinire, (ne)asemuit, temei,
a vădi şi multe altele.
A asemui se întrebuinţează frecvent în locul neologicului a compara – cf. În
planul literaturii acest proces poate fi asemuit cu tendinţele abstracte în plastică. RL
1971, nr. 8241, p. 2/2 (deşi a asemui e sinonim mai curând cu a asemăna, şi nu cu a
compara). (V. Guţu-Ro-malo, Corectitudine şi Greşeală, Humanitas, Bucureşti,
2008)

5. Studiul felului în care cuvintele îşi schimbă sensul este fascinant. Pe parcur-
sul următorului capitol vom avea ocazia să punem în evidenţă unele dintre confuziile
produse în filosofia matematicii, generate tocmai de aceea că aceste modificări de
înţeles au fost trecute cu vederea.

87
 Una dintre aceste modalităţi a fost numită „generalizare”. Acelaşi simbol poate
să denote o clasă mai extinsă de obiecte, astfel încât, el nu mai denotă cu aceeaşi
acurateţe obiectele mai speciale pe care le-a simbolizat cândva. În acest fel, cuvântul
englezesc „paper” denota în trecut papirus; ulterior, el a fost folosit pentru a denota
un material pe care se scria şi care era fabricat din articole textile; astăzi el continuă
să simbolizeze un astfel de material produs din textile, dar mai ales unul obţinut
dintr-un material lemnos cu ajutorul tratării chimice. Istoria cuvântului „număr” ilus-
trează la fel de bine acest proces progresiv de generalizare. Cândva el denota doar
„întregi”, gradual a ajuns să includă printre denotaţii săi fracţii, numere raţionale,
transcendentale, de pildă pe π, şi chiar determinanţi. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu
alte cuvinte, cum ar fi „forţă”, „energie”, „geometrie” sau „egalitate”.
„Specializarea” este un al doilea mod în care sunt alterate înţelesurile
diferitelor cuvinte. Acelaşi cuvânt poate deveni mai restrictiv sub aspectul sensului
său, întrucât el ajunge să se aplice la o clasă de obiecte mai mică, să denote particula-
rităţi mai concrete decât o făcea anterior. Astfel, englezescul „surge-on” denota odată
pe indiferent oricine lucra cu propriile mâini, dar astăzi el şi-a îngustat denotaţia la
doar aceia care au o pregătire medicală specială. Există şi alte cuvinte care ilustrează
procesul de specializare al înţelesurilor pe care le poartă, cum ar fi „ministru”, „in-
ternist” şi „artist”. O fertilă şi interesantă sursă de schimbare a sensurilor unor cuvin-
te se iveşte în momentul în care aplicaţia lor este lărgită datorită extensiunii metafori-
ce a înţelesurilor care le sunt proprii. La începuturi, englezescul „governor” însemna
cârmaciul unei ambarcaţiuni, „spirit” însemna suflare, astăzi „cot” înseamnă îndoitu-
ra unei conducte, iar cele două piese care se leagă formând un tot sunt numite „tată”
şi „mamă” şi aşa mai departe. (Morris R. Cohen, Ernst Nagel, An Introduction to
Logic and Scientific Method, Routledge&Kegan Paul, London, 1964)

88
 VIII. FUNCŢIILE PRINCIPALE ALE LIMBAJULUI UMAN

1. Dezbateri legate de funcţiile limbajului.

2. Funcţiile semantice ale limbajului.

2.1. Funcţia informativă a limbajului.

2.2. Funcţia de comunicare a limbajului.

3. Funcţiile pragmatice ale limbajului.

3.1. Funcţia sugeratoare.

3.2. Funcţia expresivă.

3.3. Funcţia protocolară.

3.4. Funcţia performativă.

4. Funcţii principale şi funcţii secundare ale limbii.

5. Trăsăturile de bază ale limbajului.

89
 Pe parcursul acestui capitol, vor fi prezentate următoarele aspecte:

1. Utilizarea limbajului pentru a exprima şi comunica idei sau sentimente.

2. Scopuri practice pentru construcţiile lingvistice.

Acest capitol încheie discuţia despre limbaj (limbă) şi le presupune pe cele

anterioare.

Pe parcursul acestui capitol, vor fi dezoltate paragrafele care în care discutăm

rolul limbajului.

1. Dezbateri legate de funcţiile limbajului

Desigur, discuţia despre rolul limbii presupune în contextul de faţă limbajul

natural, în special cel verbal, şi poate fi transferată asupra celorlalte forme ale limba-
jului. Trebuie însă să ţinem seama de faptul că transferul reciproc de cuvinte şi ex-
presii dintre limbajul comun şi cel utilizat de ştiinţe a propulsat funcţiile limbajului.
În acelaşi timp, discutarea raportului dintre gândire şi limbaj şi a relaţiilor acestora cu
afectivitatea şi raţiunea umană este întregită de analiza funcţiilor limbajului, iar dez-
voltarea limbii naturale şi a diferitelor forme de vocabular a fost influenţată de diferi-
tele funcţii ale limbajelor şi a condus la apariţia de noi cuvinte şi expresii în vocabu-
larul fiecărei limbi naţionale.
Specialiştii care au discutat despre limbaj şi despre raporturile sale cu
raţiunea şi afectivitatea umană au venit din cele mai diferite domenii de investigaţii
(logică şi filosofie, psihologie, lingvistică sau chiar matematică) şi, în strictă depen-
denţă de interesul şi specialitatea fiecăruia, au menţionat mai puţine sau mai multe
funcţii ale limbajului. Unii dintre ei au comasat unele dintre aceste funcţii ale limba-
jului uman sau au neglijat altele. De pildă, lingviştii Michael Halle şi Roman Jakob-
son au propus nu mai puţin de opt funcţii diferite ale limbajului, Nicholas Rescher a
enumerat doar trei funcţii ale limbajului, logicianul Irving M. Copi a indicat şi anali-
zat cinci funcţii ale limbajului, iar recent într-o altă carte scrisă împreună cu Carl
Cohen a tratat doar trei funcţii ale limbajului, prin comasarea unora din ele11.
Unele din funcţiile enumerate de autorii menţionaţi pot fi desigur comasate, dar
pare total nejustificată confuzia dintre funcţia de informare a limbajului şi calitatea
limbii de a fi unul din cele mai importante instrumente de legătură interumană (Mihai
Golu, Bazele Psihologiei Generale, Editura Universitară, Bucureşti, 2002). În accep-
ţiunea de faţă, vom considera doar două clase distincte de funcţii ale limbii naturale,

11
Halle Michael, Jakobson Roman, Fundamentals of Language, Mouton, The Hague, Holland,1956, Rescher
Nicholas, An Introduction to Logic, St. Martin’s Press, New York, USA,1964, Copi M. Irving, Introduction to
Logic, IVth Edition, MacMillan Publishers, London, UK, 1972, Copi M. Irving, Cohen Carl, Introduction to
Logic, Prentice Hall, Upper Saddle River, New Jersey, USA, 2002

90
evidente mai ales în situaţia limbajului verbal. În prima categorie vom include funcţi-
ile semantice ale limbajului, prin intermediul cărora vom avea în vedere acele funcţii
care ţin de înţelesul termenilor şi cel al expresiilor lingvistice, de mesajul transmis
prin intermediul lor. În a doua clasă vom include numai funcţiile pragmatice ale lim-
bajului, pe baza cărora cuvintele şi expresiile sunt dedicate unui anumit scop sau sunt
legate exclusiv de utilizarea limbajului pentru a determina un comportament sau o
acţiune a celui căruia i se adresează mesajul. Astfel, pe linia înţelesului cuvintelor
vom distinge funcţiile semantice diferite ale limbajului privitoare la sensul lui şi chi-
ar la întrebuinţarea lui, după care vom trece la funcţiile stric practice. Pentru început,
vom explica.

2. Funcţiile semantice ale limbajului

Prima funcţie semantică a limbajului are rolul de a exprima cu ajutorul cuvinte-

lor şi a enunţurilor construite diverse trăsături sau cauze ale obiectelor, fenomenelor
ori ale relaţiilor materiale sau ideale şi eventual de a arăta modul în care ele se pro-
duc. Acestor construcţii lingvistice le este specifică:

2.1. Funcţia informativă a limbajului

Un astfel de fapt este realizabil doar prin intermediul enunţurilor declarative care
exprimă propoziţii adevărate sau false. Întrucât informaţiile oferite de acele propozi-
ţii despre însuşiri sau sentimente se mai numesc şi „cunoştinţe”, propoziţiile în cauză
se mai numesc uneori „propoziţii cognitive”. De reţinut totodată că funcţia informa-
tivă a limbii este proprie şi unor construcţii neverbale, iar analiza lor din punct de
vedere psihologic este un deziderat de bază al psihologiei cognitive.

2.2. Funcţia de comunicare a limbajului

Pe de altă parte, comunicarea este o a doua funcţie semantică a limbajului, iar ea se

concretizează prin aceea că limba naturală este un instrument principal de transmitere
a înţelesului unui cuvânt sau expresii lingvistice (gând sau stare afectivă) al cuiva
către altcineva. Din acest motiv, comunicarea verbală ori scrisă între două persoane
A şi B, în care A este emitorul mesajului iar B este receptorul acestuia, ia forma unu-
ia din următoarele rezultate.

Mesaj complet, parţial sau nul

Într-o primă situaţie, receptorul B a înţeles total cele spuse ori scrise de A, ceea
ce înseamnă că procesul de comunicare dintre ei a avut un succes deplin. Din păcate,
această primă situaţie este extrem de rară, iar în cea mai mare parte este inexistentă.
Într-o a doua situaţie, rezultatul comunicării dintre cei doi a fost parţial şi cel puţin
unul din partenerii implicaţi în comunicare a înţeles doar o parte din sensul cuvinte-
lor utilizate. În sfârşit, în cea de a treia situaţie, B nu a înţeles nimic din cele spuse
sau scrise de A şi deci, comunicarea dintre A şi B nu a avut de fapt nici un rezultat.
Din cele trei situaţii prezentate reiese că procesul de comunicare dintre minim
două persoane are frecvent fie un rezultat parţial, fie că ea n-a avut niciun succes.
Deseori, în comunicarea între două persoane se ajunge la rezultate cel puţin parţial
neplăcute, iar cauza acestui fapt poate fi neatenţia unui din partenerii la discuţie ori

91
cunoaşterea greşită a sensului unor cuvinte sau pur şi simplu totala necunoaştere a
sensului cuvintelor folosite. Prin urmare, motivul înţelegerii eronate ar putea fi în
asemenea condiţii:

Fie este ignoranţa a cel puţin a unuia din parteneri,

fie înţelegerea greşită a sensului cuvintelor folosite

În cazul ignoranţei a cel puţin unuia din parteneri, a priceperii greşite ori a ne-
înţelegerii exacte a cuvintelor sau semnelor neverbale utilizate de celălalt, rezultă că
fie emitorul mesajului sau receptorul lui a dat un alt înţeles unora din cuvintele sau
semnele neverbale folosite în intercomunicare, dar situaţia cea mai gravă este aceea
în care receptorul nu a înţeles nimic din spusele emitorului mesajului.
În legătură cu aceste posibilităţi cu rezultat negativ în comunicarea dintre mi-
nim două persoane, este semnificativ să menţionăm că aceste situaţii sunt frecvent
întâlnite în comunicarea obişnuită şi ele conduc la ambiguităţi sau la confuzii, ceea
ce reprezentă o violare a exigenţelor logice fundamentale. Greşita identificare a înţe-
lesului unor cuvinte sau semne neverbale poate conduce deseori la afectarea negativă
a atitudinilor şi a acţiunilor întreprinse de persoanele implicate în discuţie.
De aici rezultă că într-o comunicare dintre două sau mai multe persoane este
deosebit de important ca participanţii la discuţie să cunoască cât mai bine înţelesul şi
regulile de semnificaţie proprii cuvintelor şi semnelor neverbale utilizate de ei în
procesul de comunicare sau ca emitentul discursului să precizeze cât mai exact sen-
sul cuvintelor şi al semnelor neverbale utilizate de el, mai ales dacă ele sunt îndoiel-
nice sau provin dintr-o altă limbă, ceea ce este de-a dreptul vital dacă înţelesul aces-
tora este neclar pentru ceilalţi participanţi.
În ceea ce priveşte funcţiile pragmatice ale limbii şi ale discursului trebuie să
reţinem, mai întâi, că ele sunt de patru feluri.

3. Funcţiile pragmatice ale limbajului

Funcţiile pragmatice ale limbajului sunt legate de utilizarea lui cu un anume

scop sau pentru a determina un anume comportament fizic sau intelectual al adresan-
tului. Prima funcţie pragmatică a limbajului este:

3.1. Funcţia sugeratoare

care constă în aceea că adeseori limbajul este folosit pentru a ne atrage atenţia asupra
unui eveniment fizic sau psihic sau ne avertizează că un anume fenomen urmează să
se petreacă şi trebuie să adoptăm un anume comportament. Această însuşire este pro-
prie „enunţurilor deontice” care sunt construite cu ajutorul unor expresii particulare,
cum ar fi „trebuie să ...”, „este permis să ...”, „este interzis să ...” etc. numite „moduri
deontice” şi care ne obligă sau ne direcţionează atenţia ori acţiunea spre diferite eve-
nimente sau ne avertizează că trebuie să avem un comportament ori să facem ceva. În
mod obişnuit, enunţurile care au prioritar această funcţie introduc diferite instrucţi-
uni, avertismente, norme morale sau juridice, reguli de joc ori recomandări, exprimă
ordine (comenzi), decizii sau hotărâri ale unei autorităţi şi au în structura lor enunţuri
imperative ca: „deschide uşa!”, „scrie următoarele ...”, „să iei numai note bune!”, „nu
cumpăra acest fel de aparat” şi altele de acelaşi fel.
Alte construcţii lingvistice au cu totul alt rol şi anume, lor le aparţine:

92
 3.2. Funcţia expresivă

care este tot de natură pragmatică. Funcţia expresivă a limbii este caracteristică ace-
lor construcţii lingvistice care exprimă convingeri personale ori trăiri subiective pro-
vocate de evenimente care ne-au impresionat. În situaţia intenţiilor bune, enunţurile
expresive sunt cele care redau convingeri raţionale sau trăiri subiective conform că-
rora lucrurile vor sta exact aşa după cum se spune. În situaţia că cineva ar declara că
lucrurile vor sta într-un anumit fel şi ne ascunde convingerea lui că lucrurile vor sta
altfel decât a spus, înseamnă că acea persoană a minţit, iar minciuna este un fals in-
tenţionat şi a fost determinată de o motivaţie specială pentru a proteja sau a înşela.
De reţinut că trăirile subiective resimţite instantaneu, generează o construcţie
lingvistică cu funcţie expresivă şi că ele sunt frecvent determinate de diferite acţiuni
greşite neintenţionate. Printre altele, într-o astfel de situaţie se poate cita atingerea
întâmplătoare a unui obiect fierbinte ori ascuţit, o durere subită sau emoţia provocată
de o surpriză ieşită din comun. Enunţurile expresive de acest fel sunt redate de obicei
prin exclamaţii sau interjecţii, printr-o reacţie lingvistică specială, prin strigăte ori
prin gesturi sau alte semne neverbale cum ar fi o grimasă sau mişcarea intempestivă
a mâinii ori a corpului şi altele care au de regulă statutul de simptom, respectiv, sunt
efectul unei anumite cauze. Prin urmare, reacţiile fizice sesizabile sunt simptomul
unei stări de fapt care poate fi de natură psihică, iar dacă ele sunt neîntemeiate impun
un diagnostic serios, cu scopul de a stabili ce a provocat-o şi a determina cât mai
exact măsurile ce ar trebui luate ori tratamentul care trebuie prescris.
O altă funcţie pragmatică a limbajului este cea care aparţine enunţurilor care se
remarcă prin rolul deosebit al construcţiilor lingvistice în situaţii speciale pentru a
conserva respectul participanţilor faţă de anume evenimente oficiale, aşa cum ar fi:

3. 3. Funcţia protocolară

La rândul său, funcţia protocolară a limbajului este tot de natură pragmatică şi

este proprie acelor enunţuri speciale produse în situaţia celebrării unor evenimente
aparte care ţin de valorificarea socială a limbajului şi au rolul de sublinia sau omagia
acele evenimente. Mai precis, enunţurile cu funcţia protocolară au o alcătuire specia-
lă stabilită prin lege, prin regulamente sau prin tradiţie şi se dovedesc enunţuri-tip,
fiind totdeauna pronunţate numai cu ocazia evenimentelor cărora le-au fost dedicate
şi au mereu doar o anumită alcătuire. Asemenea enunţuri fac parte din protocolul de
inaugurare ori de derulare al diferitelor evenimente particulare, ca de pildă, acordarea
de denumiri unor străzi ori nave maritime sau fluviale, cu prilejul unor căsătorii, ina-
ugurări, decernări de medalii, decoraţii sau premii etc. De reţinut că, în derularea
protocolului respectiv nu sunt admise niciun fel de modificări în alcătuirea sau pro-
nunţarea enunţurilor protocolare ori a protocolului în cauză, iar rostul acestor enun-
ţuri este exclusiv acela de a cultiva solemnitatea evenimentelor care au loc şi respec-
tul participanţilor faţă de aceste evenimente.

3. 4. Funcţia performativă

Ultima funcţie pragmatică a limbii este cea performativă şi aparţine unor con-
strucţii lingvistice prin care emitorul lor se obligă să realizeze sau să atingă un anu-
mit obiectiv ori să aibă un anumit comportament. Enunţurile de acest fel, exprimă de
asemenea angajamentul cuiva de a face ceva sau de a merge undeva, de a obţine un
anumit lucru şi în mod obişnuit enunţurile performative au şi alte funcţii, aşa cum ar

93
fi cea expresivă, cea sugeratoare şi chiar funcţia de informare sau cea de comunicare.
Enunţurile protocolare exprimă de regulă o dorinţă, o promisiune sau un angajament
şi conţin în alcătuirea lor aşa numitele „verbe performative”, cum ar fi accept, cer,
doresc, ofer, promit, recomand, sugerez etc. În mod frecvent, construcţiile lingvistice
protocolare sunt evaluate ca justificate ori nejustificate, ca întemeiate sau absurde, ca
autentice sau neautentice şi numai în acest sens se spune că ar fi adevărate ori false.

4. Funcţii principale şi funcţii secundare ale limbii

În concluzie, funcţiile limbajului nu sunt deloc izolate unele de altele şi nu se

exclud între ele, ceea ce are drept consecinţă imediată faptul că la aceiaşi construcţie
lingvistică regăsim mai multe funcţii ale limbajului. Într-o situaţie de acest fel, trebu-
ie precizat că doar una singură din funcţii este principală, iar celelalte sunt secundare.
În strictă dependenţă de situaţia în care este formulată şi de felul în care este conside-
rată şi interpretată o construcţie lingvistică, una din funcţiile secundare ale construc-
ţiei lingvistice poate trece în rolul de funcţie principală, indiferent dacă este vorba de
funcţii semantice ori de cele pragmatice. Tocmai de aceea, pentru a interpreta corect
rolul unei anumite construcţii lingvistice într-un discurs, este deseori necesar să sta-
bilim exact rolul ocupat de fiecare funcţie a limbajului în alcătuirea respectivului
enunţ. Un aspect important de acest fel impune ca el să ne permită evitarea efectelor
negative pe care le-ar avea eventualele confuzii şi ambiguităţi în înţelegerea şi inter-
pretarea unui discurs şi chiar a consecinţelor acestora.

5. Trăsăturile de bază ale limbajului (limbii)

Ca urmare a funcţiilor sale şi a combinării lor în acelaşi enunţ se poate susţine,

în concluzie desigur, că ele conferă limbajului uman principalele lui particularităţi,
care ar fi următoarele:

(1). Limbajul este un fenomen uman: orice componentă a lui (cuvânt sau semn
neverbal) este produsul omului cu educaţie suficientă şi dispune de grai.
(2). Limbajul are materialitatea specifică: componenta lui obiectivă poate fi
percepută cu ajutorul unuia din simţurile noastre.
(3). Limbajul are şi o idealitate proprie: sensul semnului este fapt de conştiinţă,
iar el este accesibil numai intelectului ori sensibilităţii omeneşti.
(4). Limbajul dispune şi de intenţionalitate: oricărui cuvânt îi este specifică o
regulă de semnificaţie.
(5). Limbajului îi corespunde un rol deosebit: el este instrument de exterioriza-
re sau de mascare a gândurilor sau a sentimentelor noastre.
(6). Limbajului are totodată rolul de a fi convenţional şi prescriptiv: regula
de semnificaţie intră în componenţa oricărui semn.
(7). Limbajul dispune de asemeni de un caracter social: este un fenomen social
şi funcţiile sale semantice au avut un rol esenţial în evoluţia omului şi în progresul
comunităţilor umane.
(8). În sfârşit, limbajul este instrument stimulator al progresului şi se manifestă
prin faptul că orice persoană normală are capacitatea de a abstractiza şi a generaliza,
iar progresul ştiinţific ori practic presupune obligatoriu utilizarea unei forme de lim-
baj.
(9). Limba este instrumentul cunoaşterii din ce în ce mai profundă a mediului
de existenţă al omului şi i-a permis acestuia să facă noi descoperiri şi invenţii şi i-a

94
permis omului o dezvoltare teoretică şi senzorială în raport cu alte fiinţe terestre,
fiind instrumentul esenţial al permanentei sale perfecţionări şi a mediului său de via-
ţă.

Rezumat

1. Concepţii diferite despre funcţiile limbajului.

2. Funcţii semantice ale limbajului şi importanţa lor.
3. Funcţii pragmatice ale limbajului şi rolul lor.
4. Principalele particularităţi ale limbajului.

Cuvinte importante

1. Rolul informativ al limbii.

2. Comunicarea corectă.
3. Comunicare incorectă.
4. Cauzele incorectitudinii.
3. Sugestivitate.
4. Protocolară.
5. Performanţă.

Analizaţi autenticitatea următoarei afirmaţii:

„Limbajului nu-i aparţine rolul informativ şi numai acela de a comunica”

Răspunsul corect este următorul:

Dacă limba nu are funcţie informativă, altfel spus, cuvintele nu au nici un fel
de înţeles, atunci ele nu pot comunica nimic şi nici nu pot fi înţelese nici măcar de un
expert.

Exerciții şi probleme

I. Analizaţi valoarea de adevăr a următoarelor propoziţii:

1. Funcţia unui enunţ depinde de intenţia celui care l-a folosit.

2. Există enunţuri care redau propoziţii cu mai multe funcţii.
3. Funcţiile principale ale limbajului şi cele secundare nu-şi schimbă niciodată
rolul între ele.
4. Funcţiile semantice ale limbajului sunt proprii oricărui enunţ, indiferent de
cine l-a formulat.
5. Enunţurile care exprimă propoziţii cognitive au funcţie de informare şi de
comunicare.
6. Enunţurile numai gândite nu au niciuna din funcţii.
7. Funcţia protocolară a limbajului are exclusiv un rol informativ.

95
 8. Funcţia informativă a limbajului se combină cu funcţia lui de comunicare.
9. Funcţia protocolară a limbii se modifică foarte greu.
10. Funcţiile pragmatice sunt specifice oricărui enunţ cu sens, indiferent de
situaţia în care a fost pronunţat sau scris.
11. Funcţiile semantice ale limbii au mai multe variante.
12. Neatenţia este singura cauză a recepţionării parţiale a unui mesaj.
13. Ignoranţa este cauza transmiterii greşite a unui mesaj.
14. Oamenii obişnuiţi nu cunosc sensul exact al multor cuvinte.

II. Răspundeţi la următoarele întrebări:

1. Care sunt principalele cauze ale nereceptării corecte a unui mesaj?

2. Care este raportul dintre convingere şi minciună?
3. Priceperea parţială a textului este cauza neînţelegerii unui mesaj?
4. Ce raport există între funcţiile semantice şi cele pragmatice?

III. Desprindeţi ideile la care se referă autorii textelor de mai jos:

1. Intenţia multor discursuri este de a servi dintr-o dată două sau mai multe
funcţii ale limbajului. În asemenea cazuri, fiecare aspect ori funcţie a textului dat
depinde de propriile sale particularităţi. Un fragment de text care are funcţie informa-
tivă posedă posibil un aspect ce urmează a fi evaluat ca adevărat ori fals. Acelaşi text
poate servi şi funcţiei direcţionare, caz în care el va conţine aspecte evaluabile ca
proprii sau improprii, ca drepte sau nedrepte. Dacă însă acel fragment de text serveş-
te şi funcţiei expresive, respectiva componentă poate fi evaluată ca sinceră sau nesin-
ceră, ca demnă de a fi luată în seamă sau altfel. Pentru a evalua corect un paragraf
sau un fragment de text se impune cu necesitate cunoaşterea funcţiei sau a funcţiilor
limbajului pe care el este menit să le servească. (Irving M. Copi, Carl Cohen,
Introduction to Logic, 11th Edition, Pearson Education Inc., Upper Saddle River,
New Jersey, USA, 2002)

2. Funcţia de comunicare este bazală şi primordială, ea izvorând din natura

intrinsecă a omului de a relaţiona şi de a realiza schimburi energetico-informaţionale
cu mediul extern. […] Funcţia de comunicare se concretizează în schimbul de infor-
maţii între două persoane, între o persoană şi un grup, între două grupuri, între om şi
maşină, între om şi animal. Prin limbajul verbal, omul îşi lărgeşte sfera de relaţionare
comunicaţională şi se impune ca sistemul cu cel mai înalt grad de organizare. Comu-
nicarea îndeplineşte, totodată, rolul de liant, de factor de articulare şi coeziune în
viaţa socială a omului şi maşinii în cadrul activităţii de muncă. […] Trebuinţa internă
de a ne exterioriza trăirile, dorinţele, vrerile, gândurile, opiniile etc. reclamă în mod
imperios prezenţa unui alter şi raportarea la el.
În forma sa expresivă, limbajul poate fi definit ca ansamblul răspunsurilor ver-
bale la acţiunea diverşilor stimul externi. Acest gen de răspunsuri constituie materia-
lul faptic cel mai relevant, pe baza căruia obţinem acces şi explicăm modul organiză-
rii vieţii psihice interne, subiective, ideale. În tabloul comportamental cuvântul apare
atât ca „ieşire”, cât şi ca „intrare”, ca stimul (semnal) declanşând şi generând modifi-
cări în „profilul de stare internă” al personalităţii. (Mihai Golu, Bazele Psihologiei
Generale, Editura Universitară, Bucureşti, 2002)

96
 3. Ideea acestui capitol nu trebuie luată în sensul că singurul lucru important pe
care îl putem face cu ajutorul cuvintelor este acela de a emite pretenţii ori de a lua
poziţie în legătură cu diferite aspecte. Cu ajutorul cuvintelor poţi face o mulţime de
alte lucruri: poţi exprima ipoteze, conjecturi, presupuneri şi propuneri. Poţi amuza
sau conversa. Poţi încerca să-i influenţezi pe alţii (sau pe tine însuţi) în legătură cu
ceva sau poţi încerca să-i aduci în situaţia de a face ceva. Folosim cuvintele pentru a
ne ruga, a promite, a lăuda, a ne exprima admiraţia şi a face publicitate, pentru a
minţi, pentru a decepţiona, pentru a insulta ori pentru a umili; pentru a formula scuze,
pentru a ne simţi confortabil, pentru a declanşa un curent de opinii sau o acţiune.
Toate aceste aspecte sunt supuse gândirii critice pentru a stabili dacă au sau nu suc-
ces, eficienţă, integralitate, legitimitate, autenticitate, originalitate şi multe alte cali-
tăţi. Oricum, ne vom concentra mai întâi asupra funcţiilor limbajului de a reda pre-
tenţii, susţineri şi argumente, iar pe scurt asupra funcţiilor limbajului de a construi
ipoteze şi conjecturi. (Brook N. Moore, Richard Parker, Critical Thinking, McGraw
Hill Inc. New York, USA, 2004)

4. În ce priveşte cuvintele, erorile posibile în comunicare pot fi reprezentate

printr-un triunghi:
A
B C

unde A poate însemna eu (sau noi), B – tu (sau voi) şi C – el (sau ei, adică o
colectivitate). Frecvent se confundă ceea ce înţelege A cu ceea ce înţelege B printr-un
termen sau ceea ce înţelege C. Dacă cred că ceea ce înţeleg eu prin „X” (cuvânt) înţe-
legi şi tu prin el, există probabilitatea ca să nu fie adevărat şi deci să confund terme-
nul meu cu termenul tău sau termenul lui. Voltaire spunea „înainte de a discuta cu
mine defineşte-ţi termenii”. Dacă noi folosim aceleaşi cuvinte, dar noţiuni diferite,
termenii sunt diferiţi şi nu ne putem înţelege sau nu putem cădea de acord. Şi noi, ca
şi grecii antici, folosim cuvântul „atom”, dar ei aveau o altă noţiune – înţelegeau prin
„atom” particula absolută indivizibilă, în timp ce noi înţelegem prin „atom” doar
ceea ce este indivizibil (în mod relativ) în raport cu proprietăţile chimice. (Gheorghe
Enescu, Tratat de Logică, Editura Lider, Bucureşti, 1997)

5. Uniformitatea care ne uneşte în comunicare şi în păreri este o uniformitate

de rezultante ale unor structuri ce acoperă diversitatea subiectivă a legăturilor dintre
cuvinte şi experienţă. Uniformitatea apare acolo unde ea contează social; ca atare, ea
apare mai degrabă din perspectiva circumstanţelor intersubiective izbitoare ale ex-
primării, decât din cea a celor private, care sar în ochi. Pentru o ilustrare specială a
acestui punct de vedere, să luăm în considerare doi oameni dintre care unul dispune
de o viziune normală asupra culorilor, iar celălalt este coloristic-orb în a distinge
între roşu şi verde. Cu ajutorul metodei prezentate anterior, societatea i-a antrenat pe
ambii: a premiat apariţia declaraţiei „roşu” când s-a observat că vorbitorul a indicat
ceva care era roşu şi l-a penalizat în cazul opus. Mai mult decât atât, în mare, compe-
tenţele socialmente observabile ale ambilor sunt aproximativ aceleaşi: ambii oameni
sunt destul de performanţi în a atribui calitatea de „roşu” numai lucrurilor roşii. Cu
toate acestea, mecanismele prin care fiecare dintre ei a achiziţionat aceste competen-
ţe asemănătoare sunt foarte diferite. Unul dintre ei a învăţat „roşu” pe baza efectului

97
fotochimic obişnuit. Celălalt a parcurs un drum mai dificil, respectiv, a învăţat „roşu”
în compania în care lucrează cu lumini de variate lungimi de undă şi cu ajutorul unor
particularităţi suplimentare cum ar fi cele legate de intensitate, de saturaţie, de formă
şi dispunere, de calcule etc., a învăţat să admită ca roşii anume nuanţe ale focului şi
ale apusului şi să excludă iarba, a învăţat să admită ca roşii diferite flori, dar nu şi
frunzele lor, a învăţat să admită că racii sunt roşii numai după ce au fost fierţi.
Persoane diferite crescute în aceeaşi limbă sunt educate să procedeze ca şi cum
ar potrivi, ca şi cum s-ar învârti împrejur, pentru a realiza forma unor elefanţi iden-
tici. Detaliile anatomice legate de înfăţişarea lor şi de alcătuirea formei de elefant au
fost achiziţionate în mod diferit, din aproximare în aproximare, dar rezultatele aces-
tora vor fi asemănătoare. (Willard V. Orman Quine, Words and Objects, The M.I.T
Press, Cambridge, Massachusetts, USA, 1969)

6. Întocmai după cum ritualul vieţii sociale reclamă o anumită croială a haine-
lor, anumiţi paşi şi anumite gesturi, exagerări de convenienţă, el solicită de asemenea
expresii acreditate indiferent de adevărul lor. Astfel, la chinezi şi la alte popoare re-
gulile de curtoazie impun totdeauna gazdei să spună că propria casă este „sărăcăcioa-
să”, că oaspetele său este „distins” şi că acesta îi oferă „o onoare deosebită” şi aşa în
continuare. Chiar şi aceia care nu dau acestor expresii sensul lor autentic ar fi neplă-
cut impresionaţi dacă ele s-ar îndepărta de convenţiile sociale. Rolul expresiilor ce-
remoniale în forma lor de creatoare de convingeri este important în viaţa socială, în
jocurile copiilor ca şi în situaţia comunităţilor primitive. Viaţa socială dintr-o comu-
nitate rurală din Anglia poate fi văzută ca un joc care, printre altele impune localnici-
lor să vorbească despre tezaurul, flota şi Armata Majestăţii Sale (cu toate că ei ar
trebui să se raporteze la „naţiune”), iar actualilor lideri ai guvernului britanic le im-
pune să declare că ei „o sfătuiesc” pe regină, în condiţiile în care respectivii lideri nu
sunt supuşii casei regale. În mod similar, este o modă în Statele Unite a vorbi despre
democraţie şi despre faptul că legea este făcută de reprezentanţii cetăţenilor sau că ea
exprimă voinţa acestora, cu toate că sunt destul de puţini aceia care ştiu ce legi sunt
construite în acel moment ori aceia care deţin un control mai mare asupra celor ce
produc legile.
În situaţiile în care cuvintele nu sunt intenţionate pentru a înşela, ci pentru a
exprima eufemistic adevărul, expresiile ceremoniale sunt adesea atacate sub pretextul
că ar fi numai minciuni convenţionale. (Morris R. Cohen, Ernst Nagel, An
Introduction to Logic and Scientific Method, Routledge&Kegan Paul, London, UK,
1964).

98
 IX. STATUTUL TERMENILOR

1. Termenii ca formă logică elememtară.

2. Intensiunea şi conotaţia termenilor.

3. Extensiunea şi denotaţia termenilor.

4. Cei mai importanţi termeni după extensiune.

4.1. Termeni vizi şi termeni nevizi.

4.2. Termeni individuali sau Termeni generali.

4.3. Termen precis sau Termen vag.

4.4. Termeni divizivi sau Termeni nedivizivi.

5. Cei mai importanţi termeni după intensiune.

5.1. Termeni concreţi sau Termeni abstracţi.

5.2. Termeni absoluţi sau Termeni relativi.

5.3. Termeni independenţi sau Termeni corelativi.

5.4. Termeni pozitivi sau Termeni negativi.

6. Raporturi extensionale între termeni.

6.1. Raport de identitate.

6.2. Raportul de subordonare extensională.

6.3. Raportul de intersecţie extensională.

7. Raporturi de opoziţie între termeni.

7.1. Raportul de contrarietate.

7.2. Raportul de contradicţie între doi termeni.

99
 În capitolul opt, pe ale cărui idei ne vom baza ulterior, vom dezbate temele:
1. Termenii în calitate de formă logică, model mental sau structură lingvistică.
2. Intensiunea şi extensiunea termenilor.
3. Varietăţi de termeni.
4. Raporturi specifice termenilor.

Ca urmare a temelor specificate mai sus, în continuare vom analiza următoarele

aspecte privitoare la termeni şi la raporturile dintre ei.

Prin urmare, vom discuta despre termeni în paragrafele de mai jos cu scopul de
a sistematiza informaţiile şi a altor operaţii metodologice importante.

1. Termenii ca formă logică de maximă simplitate

Denumirea de „termen” se aplică celei mai simple forme logice care, iar datori-
tă acestui fapt termenii au existenţă prin alte forme logice şi se exprimă prin con-
strucţii lingvistice listate într-un dicţionar explicativ sau sunt folosiţi în diverse ope-
raţii metodologice, cum ar fi definiţia şi clasificare. De pildă, datorită maximei lor
simplităţi, termenii apar în mod obişnuit ca elemente fundamentale în structura pro-
poziţiilor categorice, cum ar fi, să spunem, următoarea expresie:

Toţi A sunt B

în care literele A şi B sunt simboluri corespunzătoare pentru cei doi termeni care apar
în structura propoziţiei categorice redată de această formulă.
Mai mult decât atât, se poate spune că fiecărui obiect ori fenomen considerat ca
izolat de oricare altele, fiecărei proprietăţi a acestuia şi fiecărei relaţii dintre acest fel
între obiecte sau însuşiri îi corespunde în planul activităţii noastre teoretice cel puţin
un termen, care în logica tradiţională era numit „noţiune”, iar la nivel general sau în
filosofie i se mai spune şi „idee”, „categorie” ori „concept”. Deci, termenii sunt abs-
tracţii ideale şi reprezintă achiziţii ale minţii umane la care s-a ajuns printr-un efort
de cunoaştere. Sub aspect cognitiv, termenul este un construct ideal produs în mintea
umană în calitate de reproducere ideală a unui obiect, a unei însuşiri sau relaţii ce a
devenit o achiziţie a noastră şi la care am ajuns prin efortul de cunoaştere, cu alte
cuvinte o imagine ideală despre acestea.
Denumirea de „termen” dată acestei forme logice, atât de simplă încât în activi-
tatea teoretică simplă şi chiar în cea elevată nu apare în mod izolat, cu excepţia dicţi-
onarelor, vine din limba latină de la cuvântul „terminus”, prin care se înţelegea un
hotar ori o limită dincolo de care, aşa cum s-a precizat, nu există alte elemente sau

100
forme logice mai simple12. De precizat însă că noi vom folosi ideea de termen pentru
a indica faptul că un obiect material ori ideal sau o proprietate oarecare a acestora a
intrat în conştiinţa noastră şi care este numită prin intermediul limbajului printr-un
cuvânt izolat sau printr-o construcţie lingvistică aparte căreia îi revine de cele mai
multe ori fie funcţia gramaticală de denumire printr-un substantiv, fie prin cea de
adjectiv al unui enunţ declarativ.
În loc de noţiune sau termen, o anumită concepţie din psihologia cognitivă fo-
loseşte denumirea de „model mental”, care în contextul cunoaşterii obişnuite cores-
punde obiectul ideal care pe plan mintal exprimă obiectul ori calitatea la care se refe-
ră mintea umană, în principiu parţial. În accepţiunea gândirii critice din psihologie şi
a logicii argumentării pe care se bazează, vom discuta despre termeni prin care înţe-
legem un obiect ideal, respectiv o formă logică simplă, exprimată explicit printr-o
construcţie lingvistică de care este greu de separat. În aceste condiţii, termenul sau
modelul mental sunt „fapte” ideale, în timp ce denumirea care îi corespunde şi îl pu-
ne în evidenţă nu este decât un construct lingvistic, adică un fapt material perceptibil
prin care sunt comunicate printr-o construcţie lingvistică unui ipotetic interlocutor.
De pildă, să considerăm un enunţ declarativ care exprimă o propoziţie categorică din
cele mai simple, reprezentată de altfel prin formula anterioară:

(1). Pisica este animal domestic

în care cuvântul „pisica” şi denumirea lingvistică „animal domestic” exprimă din

acest punct de vedere termenii aflaţi în alcătuirea acestei propoziţiei categorice. Ca
atare, propoziţia categorică exprimată de acest enunţ declarativ poate fi redată şi prin
formula:

(2). A este B

în care litera A substituite cuvântul „pisica”, iar simbolul B denumirea de „animal

domestic”. În aceste condiţii, literele A şi B exprimă totodată termenii din propoziţia
categorică redată de enunţul (1), iar cuantorul „Toţi” a fost acum subînţeles.

2. Intensiunea şi conotația termenilor

În calitatea sa de formă logică de maximă simplitate, termenul este alcătuit

totuşi din două elemente constitutive şi numai pe baza acestora el participă la un dis-
curs sau la un raţionament oarecare. Deseori intensiunea unui termen este numită
„conţinut al noţiunii” şi ea cuprinde însuşiri, numite la rândul lor „note”, pe care le
poate pune în evidenţă utilizatorul când i se cere să explice înţelesul cuvântului (ex-
presiei lingvistice) folosite de el pentru a-l indica sau a-l explica. Aceste note sau
însuşiri sunt importante pentru constructul mental al individului, care apelează la ele
pentru a produce definiţii, clasificări, explicaţii, sau raţionamente. De exemplu, un
specialist ne-ar putea spune că intensiunea termenului pisică este alcătuită din însu-
şiri precum: vertebrat, mamifer carnivor, felină, cap rotund, bot scurt, corp acoperit
cu blană, maxilare puternice, gheare retractile etc.

12
Pentru detalii, a se vedea: Guţu, Gheorghe. Dicţionar Latin-Român, 1983, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti

101
 Intensiunea unui termen trebuie considerată ca fiind cu totul altceva decât co-
notaţia respectivului termen, deşi în principiu conotaţia unui termen este legată de
intensiunea lui. Mai exact, prin „conotaţia unui termen” se înţelege în mod obişnuit
doar calitatea acelui termen de a trimite sau de a sugera numai anumite note (însuşiri)
din intensiunea acelui termen. Prin urmare, se susţine că intensiunea unui termen este
cunoscută integral de specialiştii în domeniu, iar conotaţia lui este ştiută de un indi-
vid obişnuit în funcţie de nivelul lui de cunoaştere.
În această situaţie, conotaţia unui termen depinde de personalitatea, de compe-
tenţa şi chiar de subiectivitatea individului care foloseşte termenul doar cu însuşirile
obiectului cunoscute de el. De pildă, doi indivizi diferiţi pot folosi exact acelaşi ter-
men cu conotaţii diferite, ceea ce înseamnă că intensiunea unui termen coincide cu
conotaţia dată de fiecare individ termenului. Ca atare, distingem între cel puţin trei
feluri de conotaţie, pentru exact acelaşi termen.

Conotaţie de bază, conotaţie specială şi conotaţie subiectivă

Astfel, conotaţia de bază a termenului este un reper relativ unic pentru folosi-
rea lui într-un discurs general şi este mai mult sau mai puţin apropiată de intensiunea
lui precizată în dicţionarul explicativ al fiecărei limbi naţionale apărut la un moment
dat. În schimb, conotaţia specială a aceluiaşi termen coincide cu înţelesul dat lui într-
un domeniu ştiinţific aparte şi depinde deseori de competenţa savantului care îl folo-
seşte, mai ales dacă acest termen este exprimat printr-un cuvânt împrumutat dintr-un
vocabular special ori din dicţionarul vreunei alte limbi naţionale. De pildă, termenul
identitate este folosit în gândirea critică din psihologie şi în logica argumentării cu
înţelesul de exigenţă logică fundamentală, însă el a fost împrumutat de anumiţi psi-
hologi care i-au dat o conotaţie specială. În acest fel a procedat pe fondul unei anu-
mite interpretări psihanalitice, citată anterior, de Erik H. Erikson (1902-1994), într-
una din lucrările sale13.
Pe de altă parte, conotaţia subiectivă a unui termen ţine de faptul că deseori,
mai ales la oamenii obişnuiţi, constatăm că folosirea unui termen are o puternică în-
cărcătură subiectivă în mintea utilizatorului. De multe ori însă, vorbim de conotaţie
subiectivă în accepţiunea că ea depinde de personalitatea, de pregătirea sau de prefe-
rinţele persoanei şi tocmai aşa se explică de ce un iubitor de animale utilizează ter-
menul pisică cu o încărcătură subiectivă pozitivă, în timp ce una care urăşte animale-
le va folosi acest termen cu reţinere ori cu un sentiment negativ. Dacă totuşi se dove-
deşte că această deviere de la înţelesul de baza al cuvântului este datorată unei boli
psihice, ea trebuie luată în considerare de către un psihoterapeut.

3. Extensiunea şi denotaţia termenilor

În logica tradiţională este preferat numele de „sferă” pentru clasa obiectelor

care posedă însuşirile aflate în intensiunea unui termen, iar gândirea critică din psiho-
logie bazată pe logica argumentării foloseşte în acelaşi scop denumirea de „extensiu-
ne”. Vom spune de asemenea că extensiune termenului coincide totalitatea de obiecte
despre care crede un individ că ar avea însuşirile din intensiunea acelui termen, altfel
spus, care corespund modelului mental propriu lui.
Cu alte cuvinte, pentru un individ oarecare, clasa obiectelor care au însuşirile
considerate de el reprezintă denotaţia termenului. La nivelul cunoaşterii în general,
13
Erikson, Erik H., Youth and Conflict, 1968, W.W. Norton & Company, New York, USA

102
extensiunea oricărui termen coincide cu totalitatea obiectelor din clasa ideală existen-
tă la nivel ştiinţific, dar la nivelul cunoaşterii comune extensiunea aceluiaşi termen
coincide cu denotaţia termenului folosit de individ şi coincide cu modelul său mental.
De exemplu, dintr-o perspectivă ştiinţifică extensiunea termenului pisică, menţionat
anterior, vizează totalitatea felinelor de un anumit fel, iar în cunoaşterea comună, în
sfera aceluiaşi termen intră numai acele animale domestice cu blană care au însuşirile
reţinute de individ în funcţie de subiectivitatea sa.
Ca şi derivatele sale, cuvântul „denotat” provine în română din limba latină, de
la „denotare”, cum ne spune Noul Dicţionar Universal al Limbii Române, Litera In-
ternaţional, Bucureşti, 2006, iar filologii pun în evidenţă folosirea lui diferită. Astfel,
prin „denotat” se înţelege deseori „denumit” sau „semnificat”, iar uneori denumirea
unui obiect trimite la un concept. Pe de altă parte, prin „denotaţie” se înţelege şi sen-
sul stabil al unui cuvânt considerat în afara contextului lingvistic din care el face par-
te. Oricum, există şi unii care consideră că prin „denotaţie” se înţelege totalitatea
indivizilor la care se aplică un cuvânt şi nu mai disting între sfera şi conţinutul lui
(Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, 2009). Faptul esenţial este că intensiunea
şi denotaţia termenilor sunt confuze ori nu au încărcătura acordată lor de gândirea
critică din psihologie.
Dincolo de toate acestea, se consideră că intensiunea termenului îi determină
extensiunea lui, dar aceste două componente constitutive ale oricărui termen se influ-
enţează reciproc, întrucât ele sunt elemente duale, ceea ce devine evident din compa-
rarea următoarelor definiţii:

Extensiune: totalitate de Intensiune: totalitate de

obiecte cu însuşirile însuşiri ale obiectelor
care formează intensiunea care formează extensiunea
termenului. termenului.

Este uşor de observat că schimbând reciproc între termenii duali, respectiv „in-
tensiune” cu „extensiune” şi respectiv, „obiecte” cu „însuşiri”, din oricare caracteri-
zare din cele două oferite mai sus, respectiv a extensiunii şi a intensiunii termenilor,
poate fi obţinută automat cealaltă caracterizare. Acest fapt ne demonstrează că între
componentele unui termen există un raport de dualitate, iar perechile intensiune –
extensiune şi obiecte – însuşiri, cupluri luate fiecare separat, constituie cazuri de si-
metrie specială, iar în gândirea critică din psihologie ele sunt perechi de elemente
duale. Cu acest prilej facem precizarea că raportul de dualitate nu se confundă cu cel
de simetrie geometrică 14.

4. Cei mai importanţi termeni după extensiune

Pentru a identifica cele mai importante feluri de termeni, vom lua în con-
siderare, pe rând, componentele duale din alcătuirea fiecărui termen de bază, respec-
tiv, extensiunea şi apoi intensiunea fiecărui termen. În consecinţă, mai întâi după
extensiunea lor, vom diferenţia următoarele perechi de termeni:

4.1. Termeni vizi şi termeni nevizi

14
Bieltz, Petre, Principiul Dualităţii în Logica Formală, 1974, Editura Ştiinţifică, Bucureşti

103
 De reţinut că termenii vizi, mai sunt numiţi şi „nereferenţiali”, iar termenii vizi
nu au în extensiunea lor niciun fel de individ, motiv pentru care filologii îi şi numesc
„termeni nereferenţiali”. De reţinut, că unii termenii vizi s-au născut în urma unor
deficienţe de cunoaştere. De pildă, termenul perpetuum mobile. Alţii au luat naştere
ca o consecinţă a nerespectării exigenţelor logice. Dacă este vorba de încălcarea re-
stricţiilor impuse de principiile necontrarietăţii sau de cele ale terţului exclus, se spu-
ne că s-a produs o „contradicţie logică”, iar asemenea exemple ar fi termenul pătrat
rotund ori termenul bolnav sănătos. Există însă şi termeni vizi care se justifică prin
prezentarea explicită a unor şiruri infinite, cum ar fi enunţul conform căruia cel mai
mare număr nu există. De notat însă, că termenii nevizi, sau „referenţiali” cum îi nu-
mesc filologii, au în alcătuirea extensiunii (sferei) lor cel puţin un obiect sau, cu alte
cuvinte, numele lor denotează cel puţin un individ. În aceste condiţii, termenii nevizi
sunt de mai multe feluri.
O altă clasificare a termenilor ar fi aceea în

4.2. Termeni individuali sau Termeni generali

De precizat că în extensiunea unui termen individual se află doar un singur obiect,

aşa cum ar fi cazul şi cu termenul satelitul natural al Pământului, iar comparativ cu
termenii individuali, în extensiunea unui termen general se află cel puţin două ele-
mente individuale, de exemplu termenul redat de cuvântul „student”.

4.3. Termen precis sau Termen vag

Să notăm totodată că despre un termen oarecare se susţine că este precis numai

dacă extensiunea lui este exact şi clar delimitată sau el este astfel folosit.
Prin urmare, în cazul termenilor precişi se spune cu deplină exactitate dacă un
obiect oarecare face sau nu face parte din extensiunea lui, iar astfel de termeni sunt
utilizaţi frecvent în cunoaşterea exactă, cum este şi termenul număr natural din ma-
tematică. În schimb, un termen care nu îndeplineşte această condiţie, indiferent dacă
este folosit în ştiinţă sau în cunoaşterea comună, este considerat termen vag sau im-
precis. Tocmai aşa stau lucrurile cu termeni ca tânăr ori major în cunoaşterea comu-
nă, iar cunoaşterea ştiinţifică sau nevoile practice o impun, termenii tânăr sau major
sunt transformaţi artificial din termeni vagi în termeni precişi.
La nivel general, raporturile dintre termeni sunt exprimate prin cercuri, formă
grafică inventată de Leonhard Euler (1707-1783), iar extensiunea unui termen impre-
cis ar putea fi exprimată explicit în felul următor:

Nucleu

După cum se observă din această schemă grafică euleriană, extensiunea terme-
nului imprecis este alcătuită din două părţi. Cercul exterior redat print-o linie întreru-
pă, reprezintă aşa numita „margine” unde lucrurile sunt greu de decis, iar cea indicată
aici de cercul interior coincide cu zona „precisă” sau cu „nucleul” extensiunii terme-
nului vag. Mai precis, în zona din margine există incertitudine cu privire la faptul

104
dacă, de exemplu, o persoană ce a trecut relativ recent de vârsta de 30 de ani mai
poate fi considerată ca vârstă o persoană tânără, mai ales dacă luăm în calcul şi acti-
vitatea, starea de sănătate ori comportamentul ei. Pe de altă parte, nu avem nici un fel
de ezitare pentru a încadra în zona precisă a extensiunii unui termen vag pe cel care a
împlinit 23 de ani, chiar dacă acest fapt s-a petrecut cu ceva timp în urmă.
Există discipline, socioumaniste, psihologia ar fi una din ele, care operează
frecvent cu termeni imprecişi, dar nu fac excepţie nici multe ştiinţe ale naturii. De
fiecare dată când se operează cu asemenea termeni vagi este necesară conservarea
restricţiilor logice în special într-o întreprindere ştiinţifică, iar pentru moment ter-
meni vagi sunt trataţi ca şi cum ei ar fi precişi. Aşa procedează psihologia dezvoltă-
rii, de exemplu, când studiază etapele de vârstă. La fel, legislaţia juridică din fiecare
ţară introduce prin lege limite de vârstă pentru o persoană normală sub aspectul dis-
cernământului ei, pentru beneficia de anumite drepturi legale.
O altă clasificare a termenilor ar fi aceea între:

4.4. Termeni divizivi sau Termeni nedivizivi

Distincția între termeni divizivi de termeni nedivizivi, numiţi uneori „termeni

colectivi”, este mai dificilă datorită faptului că limbajul prin care sunt redaţi termenii
generali ori cei individuali nu ţine seama explicit de felul în care se formează exten-
siunea unui termen nevid şi nici de denotaţia sa ori de faptul că această clasificare a
termenilor antrenează şi intensiunea lor. Dar, înainte de toate, să lămurim sensul cu-
vintelor „diviziv” şi „colectiv”. Explicaţia este aceea că există termeni generali care
sunt folosiţi predominant diviziv, iar un exemplu de acest fel ar fi termenul general
student. Există şi termeni utilizaţi frecvent doar ca termeni nedivizivi, cum ar fi şi cel
redat prin cuvintele „grupă de studenţi”. Această situaţie se explică prin aceea că în
mod firesc pronunţarea sau citirea cuvântului „student” ne obligă să aplicăm însuşiri-
le din intensiunea acestui termen fiecărui student individual în parte, dar când ne
gândim la însuşirile termenului grupă de studenţi, acestea nu pot fi aplicate decât
întregului ca totalitate şi nu fiecărui individ care face parte dintr-o grupă de studenţi.
Să luăm acum ca exemplu termenul pădure care poate fi utilizat în două con-
texte lingvistice total diferite din perspectiva gândirii critice din psihologie şi al logi-
cii argumentării, iar confuzia dintre aceste utilizări diferite se poate solda cu erori de
raţionare deosebit de grave, datorate în special neglijării distincţiei dintre gândire şi
limbaj. Deseori se întâmplă ca o expresie lingvistică să introducă un termen diviziv,
iar alteori aceiaşi construcţie lingvistică exprimă de fapt un termen nediviziv, întrucât
de această dată vizează o colectivitate numai ca întreg. Astfel, în enunţul declarativ:

Insectele sunt hexapode

se vorbeşte despre fiecare insectă, întrucât fiece insectă are şase picioare şi deci,
acum cuvântul „insectele” exprimă un termen diviziv.
Explicaţia este aceea că enunţul declarativ „Insectele sunt hexapode” ne spune
că în intensiunea termenului diviziv insecte se află şi însuşirea de a avea şase picioa-
re, care aparţine fiecărui exemplar individual de insectă. În schimb, prin următorul
enunţ declarativ:

Insectele reprezintă 4/5 din vieţuitoarele Terrei

105
ni se spune că însuşirea de a fi 4/5 din vieţuitoare nu aparţine fiecărei insecte, ci unei
întregi colectivităţi, adică numai insectelor considerate exclusiv ca specie de vieţui-
toare. Prin urmare, termenul insectă din acest al doilea enunţ a fost utilizat pentru o
clasă de vieţuitoare ca totalitate, ceea ce înseamnă că în acest enunţ termenul insectă
este folosit ca termen nediviziv.
Distincţia dintre termenii divizivi şi termeni colectivi (nedivizivi) se referă la
termenii generali, dar şi la termenii individuali corespunzători, desigur în dependenţă
de contextul lingvistic în care ei sunt folosiţi. De exemplu, în construcţia lingvistică
„pădurea Băneasa” cuvântul „pădure” poate fi înţeles ca redând un termen individual
în raport cu termenul general pădure care ar fi diviziv, dar înţelegând prin pădure o
denumire a unui ansamblu de copaci, cuvântul „pădure” redă un termen nediviziv
(colectiv).
Tocmai de aceea, analiza raportului dintre gândire şi limbaj devine deosebit de
importantă, tocmai pentru a evita confuzia între folosirea extensiunii şi a denotaţiei
aceluiaşi termen în accepţiune divizivă versus în accepţiune colectivă (nedivizivă) în
cadrul unui anumit enunţ sau a mai multora. Această confuzie este destul de frecven-
tă la nivelul simţului comun lipsit de cunoştinţe în domeniul gândirii critice şi al lo-
gică argumentării, pentru că ea este o sursă sigură de erori logice (sofisme formale
ori neformale), chiar în cazul oamenilor sănătoşi psihic, dar lipsiţi de suficientă edu-
caţie logică.

5. Cei mai importanţi termeni după intensiune

Luând acum în considerare intensiunea termenilor, adică cel de al doilea ele-

ment din structura lor, vom diferenţia alte patru perechi de termeni care le comple-
tează pe cele desprinse din perspectiva extensiunii lor. Fiecare din aceste noi perechi
de termeni are o importanţă specială în folosirea termenilor în alcătuirea propoziţiilor
categorice şi în raţionare cu scopul de a evita pe cât posibil încălcarea exigenţelor
logice fundamentale. Prin urmare, deosebim între:

5.1. Termeni concreţi sau Termeni abstracţi

Din punctul de vedere al gândirii critice în psihologie bazată pe logica argu-

mentării, între aceşti termeni există o deosebire importantă. În situaţia neglijării aces-
tei distincţii termenii folosiţi primesc adesea o interpretare total greşită la nivelul
unei educaţii deficitare. A pretinde corect că un termen este concret, înseamnă a sus-
ţine că se consideră că însuşirile din intensiunea lui aparţin unui anumit individ ori
unei relaţii, indiferent dacă acestea sunt reale sau ideale. De exemplu, în situaţia
enunţului declarativ de mai jos:

Atenţia celor prezenţi este remarcabilă

subiectul logic al propoziţiei exprimate de el şi anume, termenul atenţia este un ter-

men concret. În cadrul acestei propoziţii, atenţia este un termen concret, întrucât
însuşirea de a fi remarcabilă este atribuită indivizilor prezenţi. Cu alte cuvinte, aten-
ţia este o calitate aparte a unor anumite persoane individuale.

106
 Cu totul altfel stau lucrurile în cazul propoziţiei exprimată de următorul enunţ
declarativ aflat, de pildă, într-o carte de psihologie:

Atenţia este concentrare focalizată

în care acelaşi cuvânt „atenţia” este folosit acum pentru a reda un termen abstract
întrucât de această dată se vorbeşte despre o calitate a atenţiei în general, deci este
vorba acum despre conceptul abstract de atenţie şi, ca atare, nu se discută despre o
proprietate concretă care ar aparţine cuiva sau unor anumiţi indivizi.
La nivel comun, calităţile de a fi termen concret sau termen abstract sunt gân-
dite cu totul altfel. Se consideră, de pildă, că un termen oarecare ar fi concret numai
dacă el este priceput de cel căruia îi este adresat, iar dacă el nu este accesibil persoa-
nei în cauză se apreciază că acel termen este abstract. Astfel, persoanele lipsite cu
educaţie minimă nu pricep distincţia reală dintre termenii concreţi şi cei abstracţi şi
apreciază ca termeni concreţi numai pe aceia care ei i-au înţeles sau au impresia că i-
au înţeles. De exemplu, conform exigenţelor promovate de gândirea critică în psiho-
logie şi de logica argumentării, termenul matematic număr iraţional este termen con-
cret, dar la nivelul simţului comun el este un termen abstract.

5.2. Termeni absoluţi sau Termeni relativi

Orice termen este absolut numai în situaţia în care el corespunde unor însuşiri
de indivizi sau colecţii de obiecte, considerate ca independente faţă de oricare altele.
În această situaţie se află termeni ca psiholog sau fruct, ale căror însuşiri transformă
aceste concepte în termeni absoluţi, ceea ce înseamnă că aceşti termeni pot fi folosiţi
într-un discurs ca fiind total independenţi de alţii.
Dimpotrivă, orice termen va fi apreciat ca relativ, doar dacă el trimite explicit
sau tacit la un alt obiect decât acela pe care îl reprezintă direct, astfel încât el nici nu
poate fi înţeles complet fără a lua în considerare legătura lui cu aceste alte obiecte.
De exemplu, termeni ca prieten, căsătorit sau sinonim şi mulţi alţii, sunt de fapt ter-
meni relativi. A spune, de pildă, că un om „este prieten” constituie un nonsens fără a
preciza cu cine este el prieten. În această situaţie, distincţia dintre termeni absoluţi şi
termeni relativi este esenţială în gândirea critică din psihologie, iar logica argumentă-
rii pe care ea se bazează are în vedere această distincţie tocmai pentru a evita încăl-
cări grave ale exigenţelor logice fundamentale, începând cu principiul identităţii şi
continuând, probabil, cu nerespectarea celor care vizează opoziţia.
Explicaţia acestui fapt este următoarea: când se întâmplă să neglijăm diferenţa
dintre termenii absoluţi şi termeni relativi şi când un termen relativ este tratat ca ter-
men absolut, comitem automat şi o eroare gramaticală în cazul declinării substantive-
lor şi chiar al interpretării lor. De pildă, în enunţul lingvistic „cartea mea” cazul geni-
tiv introduce proprietatea economică sau juridică a cuiva asupra cărţii în cauză, însă
în sintagma „mama mea”, construită cam în acelaşi fel din punct de vedere gramati-
cal, utilizarea pronumelui „mea”, se introduce în situaţia dată o relaţie de rudenie.

5.3. Termeni independenţi sau Termeni corelativi

Mai precis, intensiunea a doi termeni independenţi este de o asemenea natură

încât însuşirile unuia nu atrag după sine niciuna din proprietăţile celuilalt. Altfel

107
spus, pe linia intensiunii lor, relaţia dintre doi termeni independenţi este de aşa natură
încât ei satisfac următoarele două condiţii:

(a) înţelesul oricăruia din cei doi termeni nu depinde sub niciun fel de înţelesul
celuilalt termen;
(b) fie afirmarea, fie negarea unuia din cei doi termeni nu atrage după sine nici
afirmarea şi nici negarea celuilalt termen.

Conform acestor două condiţii, cuvinte precum „astenie”, „memorie” sau „sen-
zaţie”, introduc termeni independenţi, întrucât fiecare dintre ei poate fi definit, expli-
cat ori înţeles separat de oricare celălalt. Pe de altă parte, grupurile formate din două
cuvinte „absolut-relativ”, „cauză-efect” sau „bun-rău” exprimă, fiecare în parte, pe-
rechi de termeni corelativi. A neglija legătura dintre termenii reciproc corelativi, în-
seamnă obligatoriu producerea de definiţii sau explicaţii circulare care violează exi-
genţele logice fundamentale. De pildă, nu putem susţine separat despre „cauză” că ea
este fenomenul care produce cel puţin un „efect”, pentru că am fi obligaţi apoi să
definim sau să explicăm „efectul” ca fenomenul produs de o „cauză”, iar astfel am
comite o circularitate, care ne arată că aceste două fenomene se presupun reciproc.
Ultima distincţie de care trebuie să ţinem seama în utilizarea termenilor este aceea
dintre alte două categorii de termeni şi anume:

5.4. Termeni pozitivi sau Termeni negativi

În discursul obişnuit apelăm la cuvinte din vocabularul limbajului verbal şi

folosim adesea cuvinte care exprimă pe plan lingvistic însuşiri ce aparţin unor obiec-
te, iar ca urmare, înţelesul lor este nemijlocit pozitiv. De pildă, în principiu vorbind,
cuvinte ca „alb”, „demn” sau „sensibil” exprimă prin excelenţă termeni pozitivi, în
timp ce cuvintele „amnezie”, „insensibil” ori „neatent” redau în mod obişnuit ter-
meni negativi.
Trebuie însă să recunoaştem că în situaţia cuvintelor din vocabularul limbajului
verbal obişnuit, folosirea incorectă sau neatentă a cuvintelor, mai ales a acelora ce
sunt utilizate în enunţuri lingvistice autonome, face oarecum imposibilă separarea
între termeni pozitivi şi cei negativi în condiţiile în care nu cunoaştem bine înţelesul
cuvintelor sau contextul în care ele sunt utilizate. Tocmai de aceea în dicţionar se
folosesc şi exemple de situaţii în care termenii respectivi sunt folosiţi. Există, după
cum s-a văzut termeni negativi ca formă lingvistică, întrucât cuvintele prin care sunt
ei redaţi conţin la începutul lor un prefix privativ, cum ar fi „a”, „i”, „in”, „ne”,
„anti” etc., dar din păcate este dificil să ne dăm seama totdeauna precis doar după
construcţia lor lingvistică, dacă asemenea cuvinte exprimă totuşi un termen pozitiv
sau un termen negativ.
Dificultatea menţionată este generată de faptul că deşi multe cuvinte conţin
lingvistic un prefix privativ, ele exprimă dintr-un punct de vedere sau altul totuşi un
termen de-a dreptul pozitiv şi tocmai acesta este cazul unor cuvinte ca „anticorp”,
„antimaterie” sau „nebun”. Se ştie că „anticorp” este folosit de biologi şi de medici
pentru a indica o componentă a organismului care previne îmbolnăvirea, că prin „an-
timaterie” astrofizicienii se referă la planete alcătuite dintr-o substanţă materială dife-
rită faţă de cea obişnuită şi că deseori „nebun” este o denumire utilizată pentru a spu-
ne că cineva a spus ceva aberant sau că suferă de o afecţiune psihică relativ incurabi-
lă.

108
 Din exemplele invocate aici rezultă destul de clar că folosirea terminologiei de
„termeni pozitivi” şi aceea de „termeni negativi” la nivelul gândirii critice în psiho-
logie, nu coincide perfect cu cea utilizată în viaţa de toate zilele. De altfel, din cele de
mai sus reiese că în exprimarea curentă un prefix care este folosit obişnuit pentru a
reda un termen negativ poate introduce în alte contexte un termen pozitiv, măcar
dintr-un anumit punct de vedere, dar şi un cuvânt lipsit de un prefix privativ, care
avansează în mod obişnuit un termen negativ, introduce într-un context diferit un
termen pozitiv. Astfel, cuvântul „orb” poate fi considerat că exprimă în principiu un
termen negativ, dar în enunţul declarativ „orb în faţa unor pretenţii dubioase” cuvân-
tul „orb” exprimă un termen pozitiv, iar în alt enunţ declarativ, de exemplu, în enun-
ţul „prin orb se înţelege un nevăzător”, acelaşi cuvânt redă un termen negativ. Acest
exemplu confirmă destul de clar diferenţa dintre relativa independenţă a limbajului
faţă de gândire, dar ne arată totodată că nu toate cuvintele care exprimă termeni ne-
gativi au în alcătuirea lor un prefix negativ.
Decalajul dintre gândire şi limbaj şi mai ales folosirea limbii obişnuite de toţi
vorbitorii ei, indiferent de competenţele lor, are ca efect nu doar polisemia cuvinte-
lor, ci şi folosirea aceluiaşi cuvânt pentru a reda termeni total diferiţi, fapt care pro-
bează decalajul relativ al limbajului faţă de gândire. În medicină şi în psihopatologie
prin „afagie” avem un termen negativ prin intensiunea căruia se înţelege deteriorarea
regiunii hipotalamice din creier care conduce la absenţa nevoii de hrană. În cazul
educaţiei precare, cuvântul „afagia” corespunde unui termen pozitiv prin intensiunea
căruia se înţelege că este benefic să fi cât mai slab posibil.

6. Raporturi extensionale între termeni

În cele ce urmează, ne vom ocupa de raporturile dintre termeni care vor fi trata-
te din perspectiva extensiunii şi a denotaţiei termenilor luaţi în considerare, fără a
neglija total intensiunea şi conotaţia acestor termeni. În această ordine de idei, este
însă necesar să facem câteva precizări. Astfel, fiecare raport dintre termeni pe linia
extensiunii lor va fi alcătuit numai din doi termeni notaţi cu simbolurile A şi B, iar
prezentarea raporturilor dintre ei se va face sub forma cercurilor euleriene, cu menţi-
unea că în aceste raporturi vom detecta exigenţele logice tratate anterior. Să mai reţi-
nem că raporturile dintre extensiunile termenilor se vor dovedi importante pentru
analiza alcătuirii propoziţiilor categorice şi pentru raporturile dintre ele. În această
situaţie, se va spune că un raport de concordanţă între A şi B înseamnă că în extensi-
unile lor există o suprapunere şi ele conţin cel puţin un obiect comun ambelor exten-
siuni. Raporturile de concordanţă dintre termeni presupun însă că A şi B nu sunt ter-
meni vizi. Cu aceste precizări să notăm că între extensiunile termenilor A şi B ar
putea exista, mai întâi, o relaţie de felul următor:

6.1. Raportul de identitate extensională

Dacă între extensiunile termenilor A şi B există un raport de identitate, vom

susţine că în extensiunile lui A şi B găsim exact aceiaşi indivizi. Prin urmare, orice
obiect individual care aparţine lui A se regăseşte aidoma în extensiunea lui B, după
cum orice individ din extensiunea lui B se află în acelaşi timp şi în extensiunea lui A,
ceea ce înseamnă că din acest punct de vedere extensiunile ambilor termeni pot fi
exprimate grafic printr-un singur cerc:

109
 A, B

Pentru a avea un exemplu, să presupunem că litera A corespunde termenului

autohipnoză, iar B stă aici ca simbol pentru termenul hipnoză autoindusă şi, ca atare,
această schemă grafică poate fi tradusă sub forma unei propoziţii, după cum urmea-
ză:

Autohipnoza este hipnoză autoindusă

care seamănă întrucâtva cu situaţia (3) de la discuţia despre principiul identităţii (în
care Tudor Arghezi era comparat cu Ion N. Theodorescu), cel puţin pentru că ne
spune că extensiunii lui A îi corespunde perfect extensiunea lui B şi invers, iar în
acest fel raportul de identitate dintre termeni are valoare informativă. Cu toate aces-
tea ar fi o simplă banalitate ca pe baza schemei grafice de mai sus să susţinem adevă-
rul propoziţiei:

Autohipnoza este autohipnoză

pentru că deşi este sigur adevărată, simpla repetare a aceluiaşi despre acelaşi este o
identitate banală, care nu ne oferă niciun fel de informaţie şi ne reaminteşte de bana-
litatea prin care s-ar spune că „Tudor Arghezi este Tudor Arghezi”.

6.2. Raportul de subordonare extensională

Dacă între extensiunile lui A şi B ar fi un raport de subordonare, atunci o parte

ai indivizilor lui A se includ integral în extensiunea lui B, adică a lui B, dar în exten-
siunea lui B există cel puţin un element care nu aparţine şi lui A. Cu alte cuvinte,
după cum se arată prin schema grafică de mai jos, raportul de subordonare a lui A
faţă de B poate fi redat prin diagrame Euler astfel:

După cum reiese din această reprezentare euleriană, toţi indivizii care aparţin
extensiunii lui A fac parte, fără nici un fel de excepţie şi din extensiunea lui B, dar în
extensiunea lui B există şi indivizi care nu provin din extensiunea lui A şi aparţin
exclusiv extensiunii lui B.
În conformitate cu schema grafică de mai sus, la nivel general, se spune că
termenul subordonat lui B este un gen al lui A sau că A este una din speciile lui B.
De exemplu, dacă A este un simbol pentru agorafobie, această afecţiune psihică este
specie a genului tulburarea anxioasă reprezentată aici prin simbolul B, care însă con-
ţine, pe lângă A, şi alte specii, de pildă, diferitele tipuri de tulburare anxioasă, dintre
care putem exclude stresul, panica, obsesia etc. (pentru amănunte, a se consulta An-
drew M. Colman, Oxford Dictionary of Psychology, Oxford University Press, UK,
2003).

110
 Pe de altă parte, raportul gen-specie dintre doi termeni este tot un raport de
dualitate, ca o consecinţă a celui dintre extensiunea şi intensiunea unui termen, iar
pentru a ne convinge să luăm în considerare definiţiile lor:

Genul este termenul a cărui Specia este termenul a cărui

extensiune include extensiunea intensiune include intensiunea
speciei, iar intensiunea genului genului, iar extensiunea speciei
este inclusă în cea a speciei este inclusă în cea a genului

Oricare din aceste definiţii este duala celeilalte şi ea se transformă în cealaltă

prin substituţia reciprocă a elementelor duale din construcţia ei. Raportul dintre gen
şi specie şi dintre extensiune şi intensiune este diferit de acela din simetria clasică şi
de cel dintre întreg şi parte şi corespunde posibilităţii minţii umane de a generaliza şi
determina în funcţie de necesităţile şi de posibilităţile de moment. În fiecare epocă a
umanităţii există limite relative ale generalizării şi determinării din ştiinţe, adică exis-
tă praguri până la care se întinde cunoaşterea omenească. Raportul termenilor gen şi
specie se înscrie pe un plan ascendent şi reflectă progresul cunoaşterii umane, iar
acest raport complex poate fi redat printr-o schemă, care exprimă totodată anumite
limite caracteristice cunoaşterii umane:

E
D
C
B
A

După cum se vede, raportul de dualitate dintre genul şi specia cunoscute la un

moment dat, poate fi exprimat printr-o schemă grafică în care termenilor le cores-
pund cercuri în care, ca şi până acum, cercul fiecărui termen mai puţin general este
subordonat unuia mai general decât el, desigur în anumite limite, care de fapt sunt
graniţele cunoaşterii umane la momentul respectiv. Schema grafică de mai sus care
exprimă această succedare de termeni sub forma unei serii de termeni din ce în ce
mai generali, exprimă lapidar nivelul atins de cunoaşterea umană la un moment dat.
De precizat că operaţia mentală prin care se trece de la A spre E se numeşte în gândi-
rea critică generalizare, iar cea inversă prin care se coboară de la E spre A poartă
numele de determinare a termenilor, dar aceste două operaţii sunt diferite în ştiinţă
faţă de nivelul atins de oamenii lipsiţi de educaţie.

6.3. Raportul de intersecţie extensională

Cu alte cuvinte, se mai spune că între extensiunile lui A şi B există un raport

de încrucişare extensională sau de intersecţie extensională, care poate fi redat cu
ajutorul cercurilor euleriene în felul următor:

111
 A B

După cum rezultă şi din această schemă grafică, raportul de intersectare

extensională a doi termeni, fiecare din aceşti termeni conţine câte două zone, una
prin care cei doi termeni se suprapun în sensul că ei au exact aceleaşi elemente şi o
altă zonă specifică numai unuia din ei prin care termenul respectiv se diferenţiază de
celălalt. De exemplu, dacă în locul simbolului A am avea termenul obsesie, iar în
locul lui B am considera că se află termenul fobie, aceste două afecţiuni psihice au ca
element comun teama, dar fiecare din ei conţine şi elemente prin care nu se confundă
cu celălalt. De reţinut că în cazul raportului de încrucişare între extensiunile a doi
termeni, în cele trei zone menţionate în schema euleriană trebuie să existe cel puţin
un element.
În situaţia exemplului invocat, de pildă, în extensiunea lui A se află persistenţa
bolnăvicioasă a gândurilor nedorite, care nu intră şi în extensiunea lui B, iar în ex-
tensiunea lui B apare evitarea maladivă a spaţiilor publice, care nu apare şi în exten-
siunea lui A, dar teama este elementul comun al ambilor termeni şi este un fel de gen
logic al acestora.

7. Raporturi de opoziţie între termeni

Între doi termeni nu sunt posibile decât două feluri de raporturi de opoziţie
care, într-un anumit fel, antrenează deopotrivă extensiunea şi intensiunea respectivi-
lor termeni. Primul dintre raporturi de opoziţie este oarecum mai slab decât cel de al
doilea şi, prin aceste urmare, el este un:

7.1. Raport de contrarietate

Acest raport de opoziţie contrară dintre extensiunea termenilor A şi B admite

obligatoriu şi cel puţin un al treilea termen opus contrar celor doi termeni specificaţi,
iar el poate fi redat explicit printr-o schemă grafică, în care au fost prezentaţi clar
numai termenii A şi B şi a fost indicată o zonă în care s-ar afla termenul sau termenii
nespecificaţi:

A B

După cum reiese din această schemă grafică, A şi B sunt termeni contrari, iar
termenul suplimentar cu simbol neprecizat se află însă la exact acelaşi nivel de gene-
ralitate cu A şi B. Prin intensiunea lui termenul nespecificat, se înrudeşte cu A şi B şi
face parte din aceiaşi extensiune mai largă. De reţinut totuşi că termenul neprecizat

112
 este contrar ambilor termeni A şi B. În aceste condiţii, raportul de opoziţie contrară
dintre termenii A, B şi cel nespecificat este reglementat de principiul necontrarietăţii.
Ca atare, rezultă şi din schema dată mai sus, niciun obiect din extensiunea lui A
nu face parte din extensiunea lui B şi invers, niciun element al extensiunii lui B nu
aparţine şi lui A, dar acest obiect poate face parte numai din aria termenului nepreci-
zat. Cu alte cuvinte, există obiecte individuale care lipsesc atât din extensiunea lui A,
cât şi din cea a lui B, pentru că se află în extensiunea termenului nespecificat. Un
exemplu elocvent de acest fel ar fi şi următoarele reacţii emoţionale, respectiv, a fi
vesel şi a fi furios, caz în care zona nespecificată a schemei grafice de mai sus ar pu-
tea corespunde stării psihice de a fi reţinut sau calm faţă de evenimentele avute în
vedere. Ca atare, în situaţia termenilor contrari A şi B din această schemă grafică,
există cel puţin o variantă de interpretare pentru regiunea încă nespecificată din cer-
cul eulerian de mai sus.
Ultimul raport de opoziţie între A şi B este maximă şi el este:

7.2. Raportul de contradicţie între doi termeni

Dintru început, se va reţine că raportul de opoziţie contradictorie dintre ter-

meni presupune efectiv numai doi termeni A şi A, astfel încât primul din termeni
este unul pe care îl notăm cu A, iar cel de al doilea, adică A sau B, cuprinde în ex-
tensiunea lui absolut orice nu aparţine extensiunii primului termen. Drept urmare,
raportul de opoziţie contradictorie dintre A şi complementarul său A, ar putea fi
redat prin următoarea schemă grafică, în care A este absolut orice termen care nu
este A:

A A

De multe ori, raportul de contradicţie dintre doi termeni există într-un domeniu
strict determinat, să spunem specific celui al fiinţelor vii, de pildă, cum era conside-
rat de biologi raportul dintre vertebrate şi nevertebrate. Acest fel de raport de contra-
dicţie include în categoria vieţuitoarelor atât un anumit termen A, cât şi pe contradic-
toriul său A, ceea ce înseamnă că raportul de contradicţie dintre cei doi termeni
poate fi redat şi printr-o variantă a schemei grafice de mai sus:

A A

caz în care s-ar putea spune că A coincide cu B, iar această nouă schemă grafică
reprezintă un câmp aparte de investigaţii ştiinţifice sau de abordări comune, dar de
această dată A ori B va fi complementarul lui A.

113
 Raportul de contradicţie dintre doi termeni este guvernat de principiul terţului
exclus şi, prin urmare, niciun individ din extensiunea lui A nu se află în extensiunea
complementarului său, iar dacă descoperim un obiect care nu face parte din extensiu-
nea lui A, atunci este ab-solut sigur că el aparţine extensiunii complementarului lui,
adică face parte din extensiunea lui A. Un exemplu de doi termeni opuşi în mod
contradictoriu într-un domeniu determinat ar fi om sănătos psihic comparativ cu cel
de om bolnav psihic sau termenii de individ alfabetizat şi individ analfabet, fiind
absolut clar că între perechile de termeni contradictorii nu există de fapt niciun fel de
intermediar.
Cu alte cuvinte, termenii aflaţi în opoziţie contradictorie împart universul de
discurs în două părţi diametral opuse. În situaţia că A ar fi un termen vag, raportul de
opoziţie maximă dintre el şi complementarul lui se manifestă numai la nivelul nucle-
ului termenilor imprecişi.

Rezumat
1. Termenul ca formă logică şi ca o construcţie mentală.
2. Ca forme logice, termenii există doar ca elemente componente simple ale
propoziţiilor categorice ori în definiţii sau clasificări.
3. Extensiunea termenilor şi intensiunea lor şi preluarea unor termeni în alte
domenii.
4. Raportul dintre intensiunea şi conotaţia termenilor şi cel dintre extensiunea
şi denotaţia lor are importanţă în definirea şi folosirea lor.
5. Structura duală a termenilor şi importanţa sa psihologică.
6. Raporturile dintre termeni după intensiunea şi după extensiunea lor.

Cuvinte importante
1. Conotaţie.
2. Contradicţia termenilor.
3. Contrarietatea termenilor.
4. Denotaţie.
5. Extensiune.
6. Gen
7. Intensiune.
8. Model mental.
9. Specie
10. Termeni absoluţi sau relativi.
11. Termeni concreţi sau abstracţi.
12. Termeni divizivi sau nedivizivi (colectivi)
13. Termeni independenţi sau corelativi.
14. Termeni individuali sau generali.
15. Termeni pozitivi sau negativi.
16. Termeni precişi sau vagi.
17. Termeni vizi sau nevizi.

114
 Ilustrări de soluţionări:
Exemplul 1: Să se stabilească diferenţa dintre termen ca formă logică şi ex-
primarea lui pe planul limbii naturale.

Rezolvare:

(i) termenul este o formă logică de minimă complexitate care apare sub forma
componentelor unei propoziţii categorice şi îi corespunde o construcţie lingvistică
listată în dicţionarul explicativ al limbii naturale sau când sunt invocate exemple de
obiecte, însuşiri ori relaţii;
(ii) prin intermediul cuvântului (expresiei lingvistice) care îi corespunde pe
planul limbii verbale, poate fi înţeles şi recepţionat de altcineva;
(iii) orice termen poate fi doar gândit şi „exprimat” lapidar prin limbajul in-
tern al unui individ normal;
(iv) datorită independenţei relative a limbii faţă de gândire, construcţia lin-
gvistică are o anumită autonomie faţă de termen, ceea ce se soldează cu faptul că
întâlnim construcţii lingvistice care nu redau niciun fel de formă logică şi, ca atare,
ele sunt lipsite de sens.

Exemplul 2: Arătaţi dacă următoarea susţinere este adevărată sau falsă:

Între denumirile „termen” şi „denumire lingvistică”
nu există nicio deosebire importantă

Rezolvare: În manualele vechi nu există deosebiri importante între aceste denumiri

sau între termen şi cuvânt, oricare din ele putând să-l substituie pe celălalt. Din punc-
tul de vedere al gândirii critice în psihologie bazată pe logica argumentării, cele două
denumiri nu sunt deloc echivalente:

(a) „denumire lingvistică” sau „cuvânt” indică o formă de limbaj şi ea poate

să se concretizeze de regulă printr-un singur enunţ declarativ care poate exprima un
termen;
(b) „termen” este însă şi un cuvânt de specialitate al gândirii critice în psiho-
logie prin care este specificată o formă logică de maximă complexitate;
(c) pentru detalii suplimentare, a se vedea paragraful despre raportul dintre
gândire şi limbaj.

115
 Exerciţii şi probleme

I. Oferiţi soluţia corectă a următoarelor cerinţe:

1. Explicaţi care din următoarele construcţii lingvistice exprimă termeni şi care

din ele nu exprimă această formă logică de minimă complexitate:

(a) carte de psihologie; (b) roman psihologic; (c) desigur; (d) înainte mergător;
(e) misiune; (f) încercare; (g) întrucât; (h) introducere; (i) pronume; (j) pentru că; (k)
omniprezenţă; (l) după; (m) câteva; (n) lucrare literară; (o) disimulare; (p) afecţiune
psihică.

2. Explicaţi pe larg raportul dintre un termen şi o construcţie lingvistică.

3. Precizaţi ce se înţelege prin termen în gândirea critică din psihologie şi idee
simplă.
4. Oferiţi exemple de termeni şi arătaţi cu ajutorul lor care este diferenţa dintre
extensiunea termenului şi denotaţia lui.
5. Luaţi un exemplu de termen şi arătaţi câte feluri de conotaţie îi sunt proprii.
6. Precizaţi de câte feluri pot fi termenii vizi şi explicaţi care sunt cauzele ce
conduc la apariţia termenilor vizi.
7. Arătaţi dacă există vreo diferenţă între perspectiva gândirii critice în psiho-
logie şi cea strict psihologică în privinţa împărţirii termenilor în concreţi şi abstracţi
sau a distribuirii lor în clasele termeni individuali sau termeni generali.
8. Precizaţi ce diferenţă există între termen şi model mental.
9. Oferiţi exemple de termeni şi arătaţi cu ajutorul lor care este diferenţa între
extensiunea termenului şi denotaţia lui.
10. Oferiţi exemple de termeni şi arătaţi cu ajutorul lor care este diferenţa între
intensiunea şi conotaţia termenului.
11. Arătaţi ce se înţelege prin conotaţia subiectivă a termenului.
12. Precizaţi de câte feluri poate fi conotaţia unui termen.
13. Explicaţi de câte feluri sunt termenii vizi.
14. Explicaţi cauzele apariţiei termenilor vizi.

II. Precizaţi dacă următoarele enunţuri declarative redau propoziţii adevărate

sau false:

(1) Există o importanţă aparte a termenilor vizi;

(2) Uneori intensiunea unui termen ne arată dacă ele este sau nu termen vid;
(3) Termenii individuali nu pot fi colectivi;
(4) Orice termen general poate fi concret sau abstract;
(5) Toţi termenii colectivi sunt generali;
(6) Între calitatea unui termen de a fi absolut sau relativ şi aceea de a fi auto-
nom sau corelativ nu există nicio diferenţă;
(7) Există termeni abstracţi care nu sunt absoluţi;
(8) Termenii relativi sunt termeni singulari;
(9) Oricărui termen îi corespunde un alt termen care este complementarul lui;
(10) Între termenii aflaţi în raport de opoziţie contrară şi cei aflaţi în raport de
contradicţie nu există niciun fel de diferenţă.
(11) Există o importanţă aparte a termenilor vizi;
(12) Uneori intensiunea unui termen ne arată dacă el este sau nu termen vid;

116
 (13) Termenii individuali nu pot fi colectivi;
(14) Orice termen general poate fi concret sau abstract;
(15) Toţi termenii colectivi sunt generali;
(16) Între calitatea unui termen de a fi absolut ori relativ şi aceea de a fi
autonom sau corelativ nu există nicio diferenţă;
(17) Există termeni abstracţi care nu sunt absoluţi;
(18) Termenii relativi sunt termeni singulari;
(19) Oricărui termen îi corespunde un alt termen care este complementarul lui;
(20) Între termenii aflaţi în raport de opoziţie contrară şi cei aflaţi în raport de
contradicţie nu există niciun fel de diferenţă.

III. Arătaţi dacă există vreo diferenţă între perspectiva gândirii critice în psiho-
logie şi cea psihologică în privinţa împărţirii termenilor în concreţi şi abstracţi sau
între individuali şi generali.

IV. Analizaţi textele de mai jos şi precizaţi ideile dezvoltate de autorul sau au-
torii lor şi specificaţi fond psihologic calitatea termenilor cuprinşi în acest texte:

1. Obiectele similare sunt, de regulă, grupate în aceeaşi categorie. Această si-

milaritate poate fi fizică sau funcţională. De pildă, diverse tipuri de mere sunt grupate
sub una şi aceeaşi categorie, deoarece ele au caracteristici fizice sau perceptive ase-
mănătoare: mărimea, greutatea, culoarea sâmburilor, lungimea cozii etc. Elementele
clasei „tacâmuri” nu sunt asemănătoare sub aspect fizic, cât mai ales funcţional: în-
deplinesc funcţii similare – de a ne ajuta la servirea mesei. Ponderea pe care cele
două tipuri de proprietăţi – fizice sau funcţionale – o au în realizarea categorizării
obiectelor este variabilă. În condiţiile în care subiectul uman nu este presat de rezol-
varea rapidă a unei probleme sau de realizarea unor scopuri precise, cate-gorizarea pe
baza similarităţii fizice are întâietate asupra categorizării funcţionale. De pildă, mer-
gem în excursie, admirăm „copacii”, „florile”, „păsările”, grupând, aşadar, obiectele
din mediu pe baza caracteristicilor perceptive comune. Dacă comportamentul uman
are o intenţionalitate precisă şi imediată, dacă vizează satisfacerea unor nevoi, rezol-
varea unor probleme, caracteristicile funcţionale, similaritatea funcţională devine
principalul criteriu de categorizare. Reluând exemplul anterior, dacă în excursie ne
propunem să stabilim numărul de berze sau de iepuri dintr-o anumită zonă ori identi-
ficarea unei plante medicinale, operăm cu alte tipuri de categorii decât cele menţio-
nate anterior. Mediul este acelaşi, dar categoriile pe care noi le stabilim sunt diferite.
(Mircea Miclea, Psihologie Cognitivă, 2003, Polirom, Iaşi)

2. În logica tradiţională se distinge între două feluri de termeni: relativi şi abso-

luţi. Caracteristica unui termen relativ este aceea că el descrie doar lucruri ca fiind
legate de alte lucruri care, la rândul lor, sunt de asemenea specificate. În acest fel,
„tată”, ca în „tatăl lui Isac” şi „nord” ca în „la nord de Boston”, este un termen rela-
tiv. Cei discutaţi în §12 sunt însă termeni absoluţi. În mod obişnuit, cuvintele capabi-
le să se comporte ca termeni relativi pot fi totodată folosite ca termeni absoluţi, prin
intermediul a ceea ce ar fi în context o cuantificare existenţială tacită; astfel, se poate
spune în mod absolut că Abraham este tată, înţelegând tacit că există cineva în raport
cu care Abraham este tată.
În limba engleză, pentru a marca convenabil folosirea înţelesului relativ al unui
termen este adăugată particula „of” (prepoziţie genitivală precum „lui”, „al lui”, „a”
„ale”, n.n.), sau se recurge la un pronume posesiv al cărui sens nu este acela de deţine-

117
re în proprietate. Astfel, „tatăl lui Isac” sau „tată al lui Isac” n-au nimic de a face cu
faptul că Isac ar fi deţinut în proprietate ceva, ci semnifică numai faptul că „Isac este
element al unei relaţii”. Trebuie să luăm în considerare distincţia dintre „al meu” pose-
siv şi „al meu” relativ, amintindu-ne ce i-a spus Dionysodorus lui Chrisippos în legătu-
ră cu câinele ultimului: „… câinele este tată şi este al tău; prin urmare, câinele este
tatăl tău” (Platon, Euthidemos).
Asemănător unui termen absolut, termenul relativ poate să apară indiferent ca
substantiv, adjectiv sau verb. În „x oferă ajutor lui y” folosim un substantiv, în „ajutor
dat lui y” sau putem folosi un adjectiv eventual substantivizat, iar în „x ajută pe y”
folosim un verb; din punct de vedere logic, nu este nevoie să facem vreo distincţie între
aceste expresii. Ceea ce este important din punct de vedere logic cu privire la termenii
relativi este faptul că ei sunt adevăraţi despre perechi de elemente. În timp ce „om”
este adevărat despre Cezar, Socrate etc., consideraţi unul câte unul, termenul relativ
„ajută” este adevărat despre Iisus şi Lazăr ca o pereche (sau, este adevărat despre Iisus
prin raportare la Lazăr). (Willard V. Orman Quine, Methods of Logic, Routledge &
Kegan Paul, London, UK, 1970)

3. Deosebirea dintre concret şi abstract câştigă un sens precis, dacă suntem de

acord să o suprapunem pe deosebirea dintre lucruri şi proprietăţi. Cercetând deosebi-
rea dintre noţiunile de lucruri şi noţiunile de proprietăţi am constatat că procesul de
abstractizare este mai intens, conţinând o treaptă mai mult, în cazul noţiunilor-
proprietăţi. Proprietatea trebuie mai întâi detaşată de lucrul căruia îi aparţine pentru a o
putea constitui ca noţiune. Iar la noţiunile de relaţii intervine o a treia treaptă de abs-
tractizare. Se poate deci conveni că noţiunile de lucruri sunt concrete, iar noţiunile de
proprietăţi şi relaţii sunt abstracte.
Acest punct de vedere se loveşte însă de rezistenţa simţului comun care invocă
existenţa unor obiecte abstracte, cum sunt entităţile matematice, şi a diferite proprietăţi
concrete, cum sunt calităţile senzoriale. Ne este greu să admitem că, de exemplu, noţi-
unile de albastru, de rece sau de aspru sunt abstracte, pe când noţiunile de grup, de
latice, de ecuaţie ar fi concrete.
Cu toate aceste dificultăţi în determinarea unui criteriu clar distinctiv, deosebirea
dintre concret şi abstract se perpetuează datorită importanţei sale teoretice şi practice.
Dar ea transcende domeniul logicii formale, aparţinând de fapt psihologiei şi teoriei
cunoaşterii. (Petre Botezatu, Introducere în Logică 2, Editura Graphix, Iaşi, 1994).

4. Cazul opoziţiei este cel mai interesant. Aşa cum s-a arătat mai sus, există două
feluri de opoziţie: contrarietatea şi contradicţia. În cazul contrarietăţii, noţiunile nu pot
fi aplicate simultan şi sub acelaşi raport unui lucru. Exemple: „alb” şi „negru”, „forţă
centrifugă” şi „forţă centripetă”, „atracţie” şi „respingere”. Fiecare dintre ele este într-
un anumit sens inversul celeilalte: „albul” şi „negru” se definesc în raport cu absorbţia
sau respingerea tuturor lungimilor de undă. Corpul alb respinge tot spectrul, iar cel
negru absoarbe tot spectrul.
Noţiunile contrarii au intermediari, ele fiind extremele unui şir de noţiuni. Între
„alb” şi „negru” se află toate culorile, de ex. cele notate mnemotehnic cu ROGVAIV.
Noţiunile contradictorii sunt astfel că ele nici nu pot fi aplicate simultan nici nu
pot fi respinse simultan. Ele se subordonează raportului dintre pozitiv şi negativ (A şi
non-A), una fiind determinată în mod negativ de cealaltă. Acest raport are loc numai în
condiţiile în care, dacă universul este limitat, presupunem că el există sau în condiţia în
care universul lui non-A este considerat nelimitat. Noţiunile „adevăr” şi „fals” au sens
numai în universul propoziţiilor cognitive, „falsul” definindu-se negativ în raport cu

118
adevărul, adică propoziţie care nu corespunde realităţii. Faptul că „neadevărul” este
numit „fals” ne face să credem că avem noţiuni contrarii, ceea ce nu e cazul. Prin defi-
niţie, orice propoziţie corespunde realităţii sau nu corespunde. În logica modernă,
această dihotomie (împărţire în două) este considerată ca un caz limită, căci în mod
real există grade de corespondenţă (propoziţia poate să corespundă în mod aproxima-
tiv). Necesitatea introducerii gradelor de corespondenţă se simte în special în cazul
propoziţiilor de măsură, unde adevărul ar corespunde cu noţiunea absolut exact, iar
falsul cu noţiunea total inexact. Totuşi, dacă „falsul” este luat pur şi simplu ca „neade-
vărat” (ca absenţă a corespondenţei totale), atunci dihotomia revine şi avem simplă
contradicţie între adevăr şi fals. La fel stau lucrurile şi cu noţiunile imprecise (vagi),
„tânăr”, „grămadă”, „cârd”. (Gheorghe Enescu, Tratat de Logică, Editura Lider, Bucu-
reşti, 1997)

5. Putem gândi despre specificitate, despre obiecte particulare sau despre grupuri
de obiecte. Grupurile de obiecte mai sunt numite clase. Putem compara două taxiuri
anumite. Putem gândi însă despre taxiuri în general. Cineva, de pildă, ar putea întreba:
„Toate taxiurile sunt galbene?” sau „Toate taxiurile au un panou de separare între şofer
şi pasageri?” Dacă deţineţi ceva experienţă în legătură cu taxiurile, puteţi răspunde la
asemenea întrebări prin intermediul unor generalizări: „Da, în acest oraş toate taxiurile
sunt galbene” sau „Nu, am văzut şi taxiuri fără un panou de separare între şofer şi pa-
sageri”. Aceste enunţuri nu sunt despre un anumit taxi, ci despre întreaga clasă a taxiu-
rilor.
Totdeauna vorbim despre grupuri: „Majoritatea elevilor din şcoala noastră doresc
să acceadă într-o facultate”, „Vitele au preţ mai mare decât puii de găină”, „Balenele
respiră oxigen ca şi noi”. Generalizările sunt esenţiale în orice domeniu al vieţii, întru-
cât nu putem trata fiecare obiect individual ca şi cum el ar fi unic şi n-ar face parte
dintr-un grup. (Phil Washburn, The Vocabulary of Critical Thinking, Oxford Universi-
ty Press, New York, USA, Oxford, UK, 2010)

6. Raporturile dintre sferele noţiunilor sunt raporturi de incluziune. Spre deosebi-

re de teoria mulţimilor unde prin incluziune se înţelege totdeauna cuprinderea tuturor
elementelor unei mulţimi date într-o altă mulţime, în logică se face deosebirea între
incluziunea totală şi incluziunea parţială.
Se numeşte incluziune totală cuprinderea în sfera unei noţiuni a întregii sfere a
altei noţiuni.
Se numeşte incluziune parţială cuprinderea în sfera unei noţiuni numai a unei
părţi din sfera altei noţiuni. […]
Genul include total specia, pe când două genuri sau specii diferite pot cel mult să
se includă parţial. Număr întreg include total şi număr par şi număr pozitiv. Dar număr
par şi număr pozitiv se includ parţial.
Cele două feluri de relaţii de incluziune au proprietăţi diferite. În timp ce incluzi-
unea totală este – aşa cum s-a arătat – reflexivă, antisimetrică şi tranzitivă, incluziunea
parţială este ne-reflexivă, simetrică şi netranzitivă. (Petre Botezatu, Introducere în Lo-
gică 2, Editura Graphix, Iaşi, 1994)

7. Fiecare termen are un termen complementar, sau pe scurt, are un complemen-

tar. Altfel spus, complementarul este în principiu un termen general care cuprinde orice
la care nu se aplică însuşi termenul iniţial. Complementarul termenului „carte” este
prin urmare „alte obiecte care nu sunt cărţi”, complementarul lui „artefact” este „obiect

119
natural”, iar cel al termenului „Statuia Libertăţii” este „obiecte diferite de Statuia Li-
bertăţii”.
O modalitate sistematică de a reprezenta complementarul unui termen este admi-
să prin convenţia de a prefixa „non” termenului dat. În aceste condiţii, complementarul
lui „om” este „non-om”, iar cel al termenului „Benjamin Franklin” este „non-Benjamin
Franklin”. […] Dacă T este un termen oarecare, atunci T sau non-T se aplică cu necesi-
tate la orice obiect particular.
Despre doi termeni se spune că sunt termeni contradictorii, sau simplu că sunt
contradictorii, dacă oricare dintre ei este complementarul celuilalt. Ca atare, contradic-
toriul lui „accesibil” este „inaccesibil”, cel al termenului „prezent” este „absent”. Alte
perechi de termeni contradictorii sunt „om” şi „non-om”, „simplu” şi „compus” sau
„posibil” şi „imposibil”. În mod necesar, termenii contradictorii sunt în aşa fel încât
aplicabilitatea unuia impune inaplicabilitatea celuilalt, iar inaplicabilitatea unuia impu-
ne aplicabilitatea celuilalt.
Multe perechi de termeni opuşi, cum ar fi „sclipitor” – „prostănac”, „tânăr – „bă-
trân”, „dulce” – „acru”, nu sunt perechi de termeni contradictorii. Aceşti termeni opuşi
nu epuizează posibilităţile existente între ei: de exemplu, ceva care nu este dulce nu
este obligatoriu acru, iar contradictoriul lui „bătrân” include cu necesitate nu doar pe
cei tineri, ci şi pe cei de vârstă mijlocie.
Asemenea perechi de termeni opuşi ne conduc la exemple de ceea ce numim
termeni contrari sau contrarietăţi: aplicarea unuia dintre termeni exclude aplicarea
celuilalt. În acest fel, „neghiob” şi „înţelept” sunt termeni contrari. În ceea ce priveşte
termenii contrari (spre deosebire de cei contradictorii) inaplicabilitatea unuia dintre ei
nu impune deloc aplicabilitatea celuilalt. (Nicholas Rescher, Introduction to Logic, St.
Martin Press, New York, USA, 1964)

120
 X. SISTEMATIZAREA INFORMAŢIILOR

1. Operaţiile de sistematizare a unui ansamblu de informaţii.

2. Structura definiţiei.

3. Principalele tipuri de definiţie după obiectul definiţiei.

3.1. Definiţii reale sau Definiţii nominale.

3.2. Definiţii lexicale sau Definiţii stipulative.

4. Diversitatea definiţiilor stipulative

5. Cele mai importante definiţii după definitor.

5.1. Definiţii prin gen proxim şi diferenţă specifică.

5.2. Definiţii operaţionale.

5.3. Definiţii genetice.

5.4. Definiţii enumerative complete.

5.5. Definiţii enumerative parţiale.

5.6. Definiţii prin sinonimie.

6. Definiţii bune şi definiţii greşite.

6.1. Definitorul corespunde exclusiv definitului.

6.2. Definiţia spune ce este obiectul definiţiei şi nu ceea ce nu este el.

6.3. Definiţia corectă evită circularitatea.

6.4. Orice definiţie este exactă şi precisă.

6.5. Definiţia evită metaforele şi figurile de stil.

7. Operaţia de clasificare.

8. Structura clasificării.

9. Tipurile de clasificare.

9.1. Clasificări naturale sau pragmatice.

9.2. Clasificări dihotomice sau politomice.

121
9.3. Clasificare ascendentă sau descendentă.

10. Regulile clasificării.

10.1. Regula unicităţii şi exactităţii criteriului de clasificare.

10.2. Regula reuniunii rezultatelor clasificării.

10.3. Raportul de opoziţie logică dintre rezultatele clasificării.

10.4. Regula omogenităţii intensionale a termenilor-rezultat.

11. Erorile de clasificare.

122
 Prezentul capitol are un caracter metodologic şi va analiza teme legate de
următoarele subiecte:
1. Operaţiile metodologice de sistematizare a informaţiilor.
2. Importanţa definiţiilor şi erorile de definire.
3. Clasificarea informaţiilor şi regulile de clasificare corectă.
4. Tipuri de clasificare şi rolul lor metodologic.

Pentru a clarifica temele anunţate mai sus, în cele ce urmează vor fi prezentate
ideile cuprinse în paragrafele de mai jos.

1. Operaţiile de sistematizare a unui ansamblu de termeni

Cele mai importante operaţii de sistematizare a informaţiilor pot fi analizate pe

fondul termenilor implicaţi în orice demers ştiinţific ori obişnuit şi poartă numele de
„definiţii” şi pe cel de „clasificare a termenilor”, dar ele sunt caracteristice şi organi-
zării unor informaţii mai complicate. Asemenea operaţii au un caracter profund me-
todologic, întrucât ele conferă organizarea exemplară a cunoştinţelor din orice dome-
niu ştiinţific, dar şi a celor în viaţa de toate zilele, deşi aceste operaţii metodologice
sunt folosite extrem de rar. Definiţia şi clasificarea termenilor sunt folosite însă frec-
vent în activitatea didactică, ele oferind un mijloc eficient de surprindere a intensiunii
sau a extensiunii termenilor şi a informaţiilor mai complexe cu care se lucrează în
această activitate de instruire. Utilizarea sistematică a definiţiilor şi a clasifi-
cărilor se face eficient pe baza gândirii critice din psihologie şi logicii argumentării
pe care ea se fundamentează şi facilitează înţelegerea corectă a ideilor expuse ori
citite, expuneri precise şi clare, reprezintă o dovadă de maturitate şi de cunoaştere
profesională a informaţiilor avansate sau prezentate. Printre savanţi şi chiar printre
oamenii autentici de cultură circulă ideea că atât cât şti despre ce este vorba şi când
reuşeşti să raţionezi corect, deţii posibilitatea de a defini şi de a clasifica ideile şi
cuvintele pe care le foloseşti ori le întâlneşti.
De pildă, unul din vechii oameni de cultură, Voltaire (1694-1778), susţinea că
înainte de a începe o discuţie trebuie să ne definim şi să ne clasificăm termenii, pro-
babil măcar în gând, iar pentru aceasta avem nevoie înainte de toate de precizarea
extensiunii sau a intensiunii termenilor folosiţi şi de organizarea lor.

2. Structura definiţiei

Prima operaţie metodologică pe care o vom lua în considerare este definiţia

termenilor, iar ea vizează intensiunea unui termen sau la extensiune termenului defi-
nit. În alcătuirea oricărei definiţii eficiente întâlnim obligatoriu trei elemente:

Obiectul definiţiei, Definitorul şi

Relaţia de definire

123
Obiectul definiţiei este numit tehnic definit, iar în limba latină i se spune „definien-
dum”. Precizăm că în cele ce urmează, definitul sau obiectul definiţiei va fi indicat
prin simbolul A. Pe de altă parte, definitorul, pe care logicienii medievali de limbă
latină îl numeau „definiens” şi pe care în cele ce urmează îl putem numi „definitor”,
coincide cu un text şi va fi exprimat în continuare cu ajutorul simbolului B. În sfârşit,
relaţia de definire, care va apare ca o legătură între definit şi definitor, va fi redată cu
ajutorul simbolurilor „=df”, dar adesea este redată în situaţiile obişnuite prin verbul
„este”.
Drept urmare a denumirilor introduse, în gândirea critică din psihologie bazată
pe logica argumentării, în care nu se face excepţie de la notarea obişnuită din logică,
oricărei definiţii, în calitatea ei operaţie de sistematizare a informaţiilor, îi va cores-
punde formula:

A =df B

iar ca un prim exemplu pentru această formulă să luăm în considerare următorul text
în care verbul „este” a luat locul simbolului „=df” din formula de mai sus, percepţia
este definitul, simbolizat în formula de mai sus prin A, iar textul „proces complex de
cunoaştere senzorială a unor însuşiri fizice ale obiectelor, printr-un contact direct al
organelor de simţ cu acestea” redă definitorul simbolizat în formula de mai sus prin
litera B. Acest exemplu poate fi considerat un prim tip de definiţie.

Percepţia este proces complex de cunoaștere senzorială a unor însușiri fizice

ale obiectelor, printr-un contact direct al organelor de simț cu acestea

Relaţia de definire („=df”) este prezentă în orice definiţie, indiferent dacă este
exprimată sau nu şi prin ce este exprimată, însă ea vizează, deopotrivă, intensiunea
sau extensiunea definitului. Această relaţie este o particularizare a principiului identi-
tăţii, iar pentru a o deosebi de alte relaţii cu care ea ar putea fi confundată, să consi-
derăm următorul tabel:

Proprietăţile
relaţiilor Echivalenţa Identitatea Definirea
Reflexivitate Da Da Nu
Simetrie Da Nu Nu
Tranzitivitate Da Nu Da

din care reiese că relaţia de definire, în sens algoritmic, este o relaţie de ordine în
sensul strict al unei mulţimi de termeni. În acelaşi timp, trebuie precizat că definitul
şi definitorul unei definiţii, ca şi intensiunea sau extensiunea lor, sunt considerate în
fond principalele criterii pentru descoperirea şi clasificarea celor mai importante fe-
luri de definire corectă.

3. Principalele tipuri de definiţii după obiectul definit

În această ordine de idei, după obiectul definiţiei, care altfel spus este un model
mental al oricărui obiect ideal sau fizic de care este preocupată persoana care operea-
ză operaţia de definire, trebuie să distingem exact, înainte de toate, dacă urmează a fi

124
definit chiar obiectul în cauză ori numai denumirea lui lingvistică. Astfel avem înain-
te de toate:

3.1. Definiţiile reale sau Definiţiile nominale

De pildă, următoarea definiţie a afaziei este o definiţie reală

Afazie =df deteriorare sau pierdere a abilităţii de a

pronunţa sau înţelege cuvintele

pentru că ea are în vedere o afecţiune psihică şi nu felul în care această maladie este
numită în tratatele de psihologie sau în cele de psihoterapie. Ca atare, definiţiile reale
sunt rezultatul standardului atins în cunoaşterea obiectului definiţiei şi exprimă în
mod lapidar ce se ştie despre acesta, iar ca autentice propoziţii cognitive ele pot fi
evaluate ca adevărate sau false. Pe de altă parte, definiţia nominală:

„Afazie” înseamnă (=df) disfuncţie psihică ce se manifestă ca

incapacitate de rostire şi înţelegere a cuvintelor

din care se observă că spre deosebire de cele reale, definiţiile nominale se raportează
la denumirea lingvistică a unui obiect ideal sau fizic şi explică înţelesul acestei con-
strucţii lingvistice. Dar, aşa cum rezultă şi din definiţia de mai sus, spre deosebire de
definiţiile reale cele nominale vizează numele dat unei disfuncţii psihice. La o anali-
ză mai atentă, se observă că această a doua definiţie nominală se referă indirect la
acelaşi obiect al definiţiei ca şi cea anterioară, deşi ea se referă de fapt explicit la
denumirea lingvistică a afecţiunii psihice care a fost obiectul primei definiţii. Din
acest motiv, această a doua definiţie are ca obiect indiscutabil un nume sau o compo-
nentă a limbajului şi de aceea obiectul ei, adică cuvântul „afazie”, este pus în ghili-
mele, iar ea se vizează direct la înţelesul cuvântului „afazie” în neuropsihologie şi în
psihologie. S-ar putea deci spune că a doua definiţie nu mai vorbeşte despre o afecţi-
une psihică care reprezintă o disfuncţie de limbaj, ci vizează direct denumirea ei.
Oricum trebuie reţinut, după cu se va vedea şi din cele care urmează, că defini-
ţiile nominale sunt de mai multe feluri, în strictă dependenţă de finalitatea şi de alcă-
tuirea lor. Astfel de definiţii nominale, pot fi şi de două feluri:

3.2. Definiţii lexicale sau Definiţii stipulative

Definiţiile nominale caracterizate ca definiţii lexicale sunt cele în care definito-

rul trece în revistă toate înţelesurile dintr-o limbă naţională ce revin la un moment dat
unei denumiri şi sunt incluse în dicţionarul explicativ al limbii respective, aşa cum ar
fi şi definiţia:

„Percepere” =df (1) sesizarea unui aspect cu ajutorul simţurilor sau al

gândirii; (2) a înţelege, a pricepe înţelesul unui cuvânt ori a unui
semn; (3) încasarea unei taxe, a unui impozit sau a unei datorii

Dacă se va considera că o limbă naturală constituie un fel aparte de realitate,

definiţiile lexicale pot fi interpretate ca un caz special al definiţiilor reale, iar cele
mai bune exemple de definiţii lexicale sunt cele din dicţionarul explicativ al respecti-
vei limbi naţionale şi care pot fi traduse într-o altă limbă naţională. Prin urmare, de-

125
finiţiile lexicale determină folosirea autentică au unui cuvânt, iar ele sunt interpretate
ca adevărate sau false sau se consideră că utilizarea unui cuvânt a fost corectă sau
incorectă, prin raportate la sensurile enumerate în dicţionarul general sau într-un dic-
ţionar ştiinţific în care sunt trecute în revistă toate înţelesurile unei expresii în orice
domeniu al cunoaşterii teoretice.

4. Diversitatea definiţiilor stipulative

Ca un fel cu totul aparte al definiţiilor nominale, definiţiile stipulative cunosc

mai multe feluri în funcţie de situaţia care le impune şi ele sunt exprimate în dicţio-
narul explicativ prin intermediul unor exemple de folosire. Deseori, definiţiile
stipulative propun numele unei noi descoperiri, pentru care ele introduc o denumire
inedită, aşa cum ar fi următorul exemplu:

„Arie Broca” =df zonă din emisfera cerebrală stânga

implicată în controlul vorbirii (rostirii cuvintelor)

Această denumire a fost introdusă în psihiatrie şi în psihologie în memoria lui

Paul Broca (1824-1880), reputat chirurg şi antropolog francez, care a descoperit în
anul 1860 rolul acestei zone din creierul uman în producerea vorbirii şi a cărei dete-
riorare este o cauză a afaziei. Putem vorbi însă de mai multe feluri de definiţii
stipulative şi distingem în continuare un altfel de definiţii stipulative specializate în
introducerea unui nume parţial nou, utilizat fie într-o anume ştiinţă, fie într-o activi-
tate practică, aşa cum este şi definiţia de mai jos, care probabil a schimbat cel puţin
parţial înţelesul unei denumiri preluată din alt context, eventual dintr-o ramură a fizi-
cii, cum ar fi optica:

„Proiecţie” (în psihologie) =df proces prin care se atribuie altuia

(persoană sau obiect) propriile gânduri, dorinţe, emoţii

Legat de acest fapt, pe de altă parte, există o serie de definiţii stipulative ce

selectează, din mai multe înţelesuri ale unei construcţii lingvistice, un anumit înţeles
cu care obiectul definiţiei va fi folosit într-un domeniu aparte, eventual chiar preci-
zând acest fapt:

„Sensibilitate” (în artă) =df capacitatea de a provoca emoţii artistice

cu pondere semnificativă de emotivitate şi afectivitate

Alte definiţii stipulative propun autentice abrevieri pentru denumiri provenite

dintr-o limbă străină şi propun o decodificare a lor pentru limba română. Desigur, că
există numeroase prescurtări care contează ca denumiri pentru anumite substanţe sau
metode utilizate de specialişti, care în discuţiile dintre ei şi chiar în teste de profil
sunt tratate ca atare. Un exemplu de acest fel, este şi definiţia:

„LSD” =df substanţă psihoactivă sintetică foarte puternică, capabilă

să producă alterări extreme ale conştiinţei, halucinaţii, deformări de
percepţie şi oscilaţii imprevizibile ale dispoziţiei psihice

Mai precis, prescurtarea „LSD” provine de la „lysergic acid dietihylamide” din

limba engleză şi corespunde unui drog folosit mai ales în anii 60 ai secolului XX,

126
care era un compus chimic sintetic. Asemenea definiţii abreviative sunt folosite frec-
vent în ştiinţa contemporană, inclusiv în diferite ramuri ale psihologiei contemporane
şi deseori sunt transferate în limbajul comun. Acest fapt indiscutabil implică analiza
definiţiilor şi în gândirea critică din psihologie, realizată până în prezent după obiec-
tul definiţiei.

5. Cele mai importante definiţii după definitor

Pe primul loc, dat fiind rolul lor deosebit în diferitele domenii în care sunt po-
sibile, luăm în considerare mai întâi:

5.1. Definiţiile prin gen proxim şi diferenţă specifică

care sunt cunoscute ca având o mare valoare de cunoaştere şi chiar practică. Aceste
definiţii sunt folosite în viaţa de toate zilele, în manuale şi relativ frecvent în ştiinţă,
iar următorul exemplu este edificator:

Hipocamp =df structură cerebrală situată sub cortexul

cerebral, implicată în consolidarea amintirilor

După cum se vede, definiţiile de acest fel introduc prin definitorul lor genul
proxim al definitului, redat aici de expresia „structură cerebrală” care corespunde
unui termen imediat supraordonat definitului. În al doilea rând, în structura definito-
rului, imediat după genul proxim, apare şi diferenţa specifică alcătuită din expresia
„situată sub cortexul cerebral implicată în consolidarea amintirilor”. Genul proxim şi
diferenţa specifică prezintă însuşiri esenţiale din intensiunea termenului definit, im-
portante pentru identificarea precisă a obiectului definit.
În condiţii cu totul speciale, poate fi însă utilizat în locul genului proxim al
definitului, un termen mai îndepărtat de acesta pe linia generalizării, aşa cum ar fi
cazul şi cu următoarea definiţie:

Omul =df animal inteligent dotat cu vorbire articulată

În această definiţie, termenul animal, folosit aici ca gen proxim, este destul de depăr-
tat pe linia generalizării termenilor de scopul definiţiei, însă diferenţa specifică ex-
primată de cuvintele „inteligent dotat cu vorbire articulată” pare totuşi suficientă, cel
puţin pentru moment, pentru a identifica precis obiectul definit. Această diferenţă
specifică pare suficientă, în primul rând pentru că se apreciază că inteligenţa naturală
şi vorbirea articulată sunt însuşiri de excepţie ale fiinţei umane şi permit identificarea
relativ precisă a obiectului definit. Din păcate însă, definiţiile corecte prin gen pro-
xim şi diferenţă specifică nu pot fi utilizate în toate situaţiile în care avem nevoie de
definiţii, iar în acest caz putem recurge la:

5.2. Definiţii operaţionale

care sunt un al doilea fel de definiţii prin care dezvăluim diverse experimente, probe,
simptomuri, condiţii etc., ce sunt îndeplinite numai de exemplarele individuale din
extensiunea definitului şi sunt considerate suficiente pentru identificarea obiectului
definiţiei sau cel puţin a unor exemplare edificatoare ale acestuia. Astfel, definiţia:

127
 Anxietate =df maladie psihică în care cel afectat este torturat de ideea
că este lipsit de succes în tot ce face ori este dominat de disconfort
şi de faptul că are dificultăţi imposibil de depăşit în tot ce face
sau trăieşte intens teama că este mereu expus unui pericol grav.

După cum se observă din acest exemplu de definiţie operaţională, aceste defini-
ţii sunt legate de investigaţiile experimentale din psihologie sau de cele din viaţa co-
tidiană. Definiţiile operaţionale se folosesc în psihologie şi în medicină şi trec în re-
vistă simptome caracteristice maladiei despre care vorbeşte obiectul definiţiei. În
psihologie şi în alte ştiinţe, ele se dovedesc extrem de folositoare pentru a explica şi
chiar pentru a trata diferite afecţiuni psihice. Acest fel de definiţii fac parte în princi-
piu din categoria definiţiilor intensionale, dar deschid posibilitatea unor definiţii prin
excelenţă extensionale. De reţinut pentru moment că definiţiile extensionale trec în
revistă elemente semnificative strict concrete proprii unor indivizi din alcătuirea cla-
sei definitului, dar nu reuşesc să epuizeze totalitatea acestor indivizi.
În al treilea rând, menţionăm şi un alt fel de definiţii, oarecum înrudite cu cele
operaţionale şi anume:

5.3. Definiţiile genetice

care fac parte din cele mai importante definiţii extensionale. Definitorul lor tinde să
treacă în revistă totalitatea căilor, operaţiilor, proceselor etc. prin care au luat naştere
indivizii din extensiunea nevidă a definitului. Un exemplu de acest fel, pot fi definiţi-
ile din tratatele sau manualele de statistică, cum ar fi şi următoarea definiţie:

Medie aritmetică =df valoare statistică obţinută astfel: mai

întâi se face suma scorurilor înregistrate, iar apoi se împarte
rezultatul adunării la numărul scorurilor înregistrate

La nivel general, definiţiile genetice epuizează indivizii din definit şi vizează oare-
cum indirect proprietăţi ale acestora, deşi explicit ne dezvăluie doar posibilitatea de a
le genera. O altă categorie de definiţii extensionale se apropie cumva cele operaţiona-
le, ar următoarele:

5.4. Definiţiile enumerative complete

care încearcă să treacă în revistă toţi indivizii din extensiunea definitului, fără a ne
relata nimic despre felul în care aceştia s-au născut sau despre proprietăţile lor, aşa
cum procedează şi definiţia:

Disfuncţie obsesiv-compulsivă =df tulburare de anxietate în care se

constată idei deranjante şi nedorite ce apar periodic ca „obsesii” ori
idei repetitive de a realiza diferite acte stereotipe sau rituale, numite
„compulsii”, iar în stare gravă ambele feluri de afecţiuni psihice.

Aceste definiţii enumerative nu relatează nimic, după cum s-a spus, despre
proprietăţile definitului, dar permit în cazul unui specialist să sesizeze la ce anume se
referă obiectul definiţiei, dar sunt posibile în cazul în care numărul indivizilor este
limitat.

128
 Evident, cele mai slabe definiţii extensionale sunt acelea care nici nu enumeră
toţi indivizii din extensiunea definitului, aşa cum este şi următorul tip:

5.5. Definiţii enumerative parţiale

Asemenea definiţii enumerative parţiale se produc în special în situaţia în care, dintr-

un motiv sau altul, este imposibil de trecut în revistă absolut toţi indivizii care aparţin
extensiunii definitului şi, în consecinţă, sunt citaţi numai câţiva indivizi consideraţi
reprezentativi sau edificatori pentru a înţelege ce este obiectului definiţiei:

Psihanalist =df psiholog sau psihiatru precum S. Freud,

K. G. Jung, Alf. Adler, M. Klein sau J. Lacane.

Este clar că aici avem de a face cu o definiţie extensională, dar eficienţa ei de-
pinde vital de cunoştinţele celui care o citeşte sau îi este adresată. Valoarea de cu-
noaştere redusă a acestei definiţii este explicabilă şi datorită faptului că ea mai mult îi
sugerează potenţialului utilizator cam care ar putea fi elementele individuale din ex-
tensiunea definitului şi nu se referă la niciun fel de însuşiri ale acestora. Mai mult
decât atât, asemenea definiţii sunt de regulă produse în situaţii precare de cunoaştere
a obiectului definiţiei, ele fiind mai degrabă o simplă aproximare a extensiunii aces-
tuia.
Probabil că definiţiile care se mulţumesc să ofere nişte exemple care nu sunt
cunoscute oricui au o valoare de cunoaştere şi mai slabă. Într-o astfel de situaţie se
apelează la sinonime motiv pentru care ele sunt:

5.6. Definiţii prin sinonimie

Acest fel de definiţii sunt cunoscute ca definiţii enumerative prin folosirea de

sinonime şi au o valoare de cunoaştere extrem de redusă. În fond, persoana care in-
troduce definitorul citează câteva sinonime ale cuvântului care îndeplineşte rolul de
obiect al definiţiei, despre care presupune că eventualul său interlocutor ştie câte ce-
va despre accepţiunea lor, cum ar fi şi următoarea definiţie:

Fortuit =df neprevăzut, întâmplător

Valoarea de cunoaştere a acestor definiţii este extrem de redusă şi ele se bazea-

ză pe ipoteza că interlocutorul ştie despre ce este vorba sau că el cunoaşte relativ bine
înţelesul vreunui cuvânt folosit în alcătuirea definitorului. În acelaşi timp trebuie
reţinut că definiţiile prin sinonimie vizează în principiu cuvinte sau construcţii lin-
gvistice.

6. Definiţii bune şi definiţii greşite

Calitatea şi eficienţa definiţiilor rezultă ca urmare a respectării exigenţelor lo-

gice fundamentale concretizate în acest caz prin anumite restricţii speciale privind
operaţia metodologică de definire şi cunoscute sub numele general de „reguli de de-
finire”. În această situaţie, prima restricţie de care depinde corectitudinea şi eficienţa
unei definiţiei este următoarea:

129
 6.1. Definitorul corespunde exclusiv obiectului definiţiei

În această situaţie, următoarea definiţie:

Psihologia =df disciplină ştiinţifică socio-umanistă

este total greşită, cu toate că în general vorbind, ea este o propoziţie adevărată şi

permite o încadrare a definitului într-un domeniu, dar este total eronată pentru că
domeniul este prea larg şi permite confuzia între psihologie şi alte ştiinţe, cum ar fi
istoria, etica, estetica, sociologia şi multe altele.
Pe de altă parte, următoarea definiţie, propusă de un presupus psiholog:

Senzaţia =df perceperea luminii şi a sunetului cu ajutorul simţurilor

este şi ea greşită, dar pentru motiva parţial diferite. Definiţia dată senzaţiei este prea
restrânsă psihologic şi biologic, întrucât ea încalcă principiul raţiunii suficiente şi
este prea îngustă în sensul că definitorul nu acoperă întreg definitul. Mai precis, defi-
nitorul ei nu acoperă toate elementele aflate în extensiunea obiectului definit, întrucât
sensibilitatea umană conţine şi alte simţuri în situaţia unei persoane normale, iar de-
finitorul a omis, de pildă, simţul mirosului la care face apel un celebru personaj lite-
rar creat de François Rabelais (1494-1553).

6.2. Definiţia spune ce este obiectul definiţiei şi nu ceea ce el nu este

Cu alte cuvinte, definiţia trebuie să fie afirmativă. În situaţii speciale sau din neaten-
ţie ori grabă se oferă o definiţie deficitară tocmai pentru că această regulă este încăl-
cată. De pildă, se recurge la definiţia:

Senzaţia =df nu este o formă de cunoaştere abstractă

Considerat din perspectivă psihologică ori didactică, acest enunţ despre percepţie
este perfect adevărat, dar el nu poate fi considerat o definiţie a cărei principală meni-
re este să ne spună ce este obiectul definiţiei şi nu să ne spună ceea ce el nu este. Mai
mult decât atât, din moment ce există o infinitate de obiecte ideale sau materiale,
această definiţie este total inutilă, este de-a dreptul ineficientă şi ea poate genera con-
fuzii. O altă regulă de definire este următoarea:

6.3. Definiţia corectă evită total circularitatea

Astfel, să presupunem că litera A ar fi un simbol pentru obiectul definiţiei, acest

simbol nu reprezintă totodată definitorul. Prin urmare, orice obiect material sau ideal
nu va putea fi definit prin el însuşi. Sub aspect simbolic, într-o definiţie corectă şi
eficientă nu avem niciodată A =df A. Ca atare, următoare definiţie este greşită şi ine-
ficientă:

130
 Psihologia =df disciplină care studiază aspectele şi procesele psihice

cu toate că este o propoziţie adevărată. În fond, această definiţie greşită nu este decât
un caz banal de identitate circulară de tipul repetării aceluiaşi despre acelaşi (vezi
exemplul cu Tudor Arghezi de la analiza principiul identităţii). Faptul cel mai impor-
tant este însă că definiţia care încalcă regula 6.3 de mai sus nu ne permite să aflăm
exact ce este definitul.
De fapt, într-o definiţie corectă obiectul definiţiei nu devine propriul lui defini-
tor. Încălcarea acestei restricţii se produce, de regulă, în situaţia în care încercăm să
definim separat unul termenii corelativi, cum ar fi cauză-efect. Prin urmare, niciunul
din termenii corelativi nu poate fi definit corect dacă el ar fi separat de celălalt, ceea
ce înseamnă că următoarele două definiţii sunt ambele incorecte şi încalcă tocmai
regula 6.3:
Cauza =df fenomenul ce produce un efect
Efectul =df fenomenul produs de o cauză

Menţionăm că acest aspect a fost precizat cu prilejul discuţiei despre tipurile de

termeni.
Chiar dacă aceste două definiţii pot fi considerate cu o oarecare îngăduinţă ca
propoziţii adevărate, niciuna din ele nu este o definiţie autentică, întrucât considerate
împreună ele produc o circularitate inacceptabilă. Înainte de toate, din aceste două
definiţii nu aflăm exact nici ce este cauza şi nici ce este efectul. Cauza şi efectul sunt
termeni care pot fi definiţi doar împreună, definiţia acestor termeni corelativi vizând
în fond relaţia (legătura) dintre cauză şi efect. Pe de altă parte, în definire trebuie
respectată şi următoarea regulă:

6.4. Orice definiţie este exactă şi precisă

Prin urmare, definitorul trebuie alcătuit numai din termeni precişi, capabili să expri-
me exact ce este obiectul definit. În această situaţie următoarea definiţie este inaccep-
tabilă, mai ales că ea se află într-un manual sau într-un dicţionar de psihologie gene-
rală:

Hipnoza =df este starea psihică indusă artificial asemănătoare

somnului, produsă prin intermediul sugestiei sau pe alte căi

Această definiţie conţine în alcătuirea definitorului său două expresii total nefe-
ricite prin caracterul lor vag. Termenii redaţi de construcţiile lingvistice „asemănă-
toare somnului” şi „pe alte căi” nu sunt precişi şi din aceste expresii nu aflăm exact
ce sunt aceşti termeni sau care este sensul precis al acestor expresii. Cu alte cuvinte,
expresia „asemănătoare somnului” este imprecisă, mai ales într-o lucrare ştiinţifică,
pentru că starea asemănătoare somnului poate fi obţinută şi prin anestezie sau prin
administrarea unor somnifere, iar sintagma „pe alte căi” este atât de imprecisă încât
nu se ştie dacă aici „cale” înseamnă „fel” sau „drum”. În sfârşit, trebuie respectată şi
următoarea regulă:

6.5. Definiţia evită metaforele şi figurile de stil

131
 Dacă definiţia anterioară este total inacceptabilă, gândirea critică în psihologie
care se fundamentează pe logica argumentării subliniază că enunţurile strict retorice
nu reprezintă nici pe departe definiţii autentice, chiar dacă cineva ar susţine contrari-
ul. Construcţii precum cea de mai jos:

Admiraţia este un copil al ignoranţei

sau următoarea:

Sculptura este muzică încremenită

Deşi s-ar spune că simbolul „=df” din alcătuirea lor a fost înlocuit cu verbul
„este”, aceste construcţii lingvistice impresionante sau retorice nu sunt definiţii. Cu
toate că enunţurile retorice au capacitatea de a produce o impresie subiectivă plăcută
sau dezagreabilă, ele nu deţin calitatea de operaţie metodologică într-o întreprindere
ştiinţifică, care oricum nu sunt un text pur poetic sau retoric nici măcar în situaţia
popularizării.
Trebuie menţionat orice definiţie corectă şi eficientă care respectă integral cele
cinci reguli trecute în revistă este teoretic relativă. În primul rând, multe din definiţii-
le propuse la un moment dat de ştiinţe se pot modifica ulterior în urma unor noi des-
coperiri, iar ipotezele ştiinţifice nu pot fi considerate definiţii autentice. În al doilea
rând, în niciuna din limbile naţionale vorbite pe glob nu pot fi definite toate expresii-
le lingvistice aflate în dicţionarul explicativ propriu ei. În acest fel ar fi încălcată re-
gula circularităţii în definire, care stipulează că o definiţie ar fi adevărată, dar inefici-
entă şi de-a dreptul banală, iar orice limbă naţională este în continuă dezvoltare. În
sfârşit, în al treilea rând, se va reţine totuşi că folosirea de metafore în ştiinţă nu este
total exclusă, deşi o regula de definire interzice folosirea de expresii imprecise în
alcătuirea definitorului. Totodată, în situaţia unor informaţii incomplete de care dis-
punem pentru moment, putem accepta şi definiţii ori explicaţii provizorii, sub rezerva
completării lor ulterioare, dar ele nu intră în structura definiţiilor şi a explicaţiilor
ştiinţifice ferme şi sigure.

7. Operaţia metodologică de clasificare

Cea de a doua operaţie metodologică folosită frecvent în ştiinţă ori în viaţa

cotidiană, dar prezentă în majoritatea manualelor, are denumirea de „clasificare” şi ia
forma amplasării obiectelor individuale sau mai puţin generale, după anumite criterii,
în extensiunile unor termeni din ce în ce mai generali. Această operaţie metodologică
are o mare importanţă în ştiinţă, iar în anumite domenii este numită uneori “taxono-
mie”, înţelegând însă prin această denumire ştiinţa regulilor după care se realizează
ordonarea sau clasificarea obiectelor specifice unui domeniu ştiinţific. În biologie, de
exemplu, prin „taxonomie” se înţelege de fapt clasificarea lor, iar denumirea acestei
operaţii este împrumutată din limba greacă de la taxis (aranjare) şi de la nomos (le-
ge). Pe scurt, taxonomia înseamnă „ordonare” prin repartizarea obiectelor individuale
în clase de obiecte. Deci, cu alte cuvinte, taxonomia este tot o clasificare, cuvânt care
provine din limba franceză de la classifier (DEX sau Noul Dicţionar Universal al
Limbii Române).

132
 8. Structura clasificării

În realizarea clasificării conform exigenţelor promovate de gândirea critică în

psihologie şi de logica argumentării ireproşabile sunt implicate următoarele trei
componente ale clasificării:

Obiectul, Criteriul, Rezultatul

În condiţiile date, obiectul clasificării coincide cu elementele date pentru a fi

clasificate, al căror ansamblu este numit „domeniu al clasificării”. Criteriul clasifică-
rii reprezintă punctul de vedere din perspectiva căruia se face clasificarea, pentru a
organiza elementele aflate în extensiunea obiectului clasificării, care pot fi materiale
ori ideale, dar este unic pe aceiaşi treaptă a clasificării. În aceste condiţii, rezultatul
clasificării constă din clasele mai generale sau mai particulare obţinute în urma clasi-
ficării.
Din descrierea şi denumirile componentelor unei clasificări oarecare, rezultă că
această operaţie metodologică, cunoaşte diferite variante corecte. În situaţia în care
presupune o sigură treaptă, clasificarea este simplă şi are un singur criteriu de clasifi-
care sau este multiplă dacă are mai multe trepte succesive şi foloseşte criterii diferite
pe fiecare din ele. Iată un exemplu de clasificare cu o singură treaptă:

Teorii psihologice
contemporane

Comportamentală Cognitivistă Biologică Psihanaliză Fenomenologică

Exemplul de clasificare simplă prezentat era numit tradiţional „diviziune”, dar

este important faptul că el conţine o singură treaptă de clasificare, iar exigenţele logi-
ce fundamentale impun unei clasificări corecte şi eficiente, unicitatea criteriului de
clasificare pe fiecare treaptă a ei. Să luăm deci o altă clasificare, cea a sistemului ner-
vos uman:

Sistem nervos
Central Periferic

Creier Măduva spinării Somatic Autonom

care presupune două trepte, iar criteriile de clasificare sunt diferite pe fiecare din cele
două trepte.
Astfel, în cazul primei trepte a acestei clasificări, principalul criteriu folosit a
fost locaţia şi alcătuirea tipurilor de sistem nervos uman. Pe a doua treaptă a clasifi-
cării am apelat la două criterii, în aşa fel încât diferenţierea între creier şi măduva
spinării a apelat la criteriul sistemului osos care le protejează, iar în cazul distincţiei

133
dintre formele sistemului nervos periferic am apelat la criteriul că ele au un rol şi un
mod diferit în asigurarea integrării şi reglării funcţiilor fizice şi psihice ale organis-
mului. Mai precis, sistemul somatic gestionează controlul voluntar al mişcărilor şi al
muşchilor scheletici, iar sistemul nervos autonom, numit şi „vegetativ”, asigură in-
conştient respiraţia şi bătăile inimii.

9. Tipuri de clasificare

Ca şi definiţia, clasificarea este o operaţie metodologică deosebit de utilă şi se

diferenţiază într-o varietate de tipuri şi de destinaţii, unele pur teoretice şi legate ne-
mijlocit de cercetare, altele sunt implicate direct în trebuinţe practice şi sunt diferen-
ţiate, la rândul lor, după criterii diferite.
Mai întâi, după natura criteriului folosit în organizarea unui ansamblu de in-
formaţii, deosebim două feluri de clasificare:

9.1. Clasificări naturale sau pragmatice

În situaţia unei clasificări naturale, criteriul de clasificare coincide cu proprie-

tăţi de fond al elementelor din domeniul şi care au efect asupra celor care alcătuiesc
rezultatele clasificării. Astfel, criteriul de clasificare naturală constă din informaţii de
fond asupra proprietăţilor elementelor din domeniul de clasificare. În această ordine
de idei, clasificările naturale au valoare de cunoaştere şi conduc în mod firesc la o
înţelegere mai explicită a indivizilor din domeniul clasificării şi chiar a varietăţii
acestora. Cele două exemple de clasificare oferite anterior, cea referitoare la teoriile
psihologice şi cea despre varietăţile sistemului nervos, sunt exemple de clasificări
naturale.
În schimb, clasificările pragmatice se deosebesc de cele naturale, în primul
rând, prin faptul că apelează la un criteriu de clasificare ce este ales în funcţie de un
anumit scop, fără a coincide neapărat cu proprietăţi de fond ale indivizilor din dome-
niul sau rezultatul clasificării. Prin urmare, criteriul de clasificare are valoare practică
de moment şi permite sistematizarea unui domeniu în vederea explicitării şi înţelege-
rii cât se poate de clar a elementelor din domeniul clasificării respective. În acest fel,
clasificarea pragmatică facilitează o prezentare de idei şi o acţiune organizată sau în
funcţie de sarcinile actuale.
Clasificările pragmatice nu sunt definitive şi nu oferă, decât cel mult indirect şi
fragmentar, informaţii despre intensiunea obiectelor implicate în clasificare. De
exemplu, clasificarea după alfabet a cuvintelor în dicţionare, a elevilor în cataloage
etc. sunt exemple de clasificări pragmatice prin care este facilitată o anume activitate
practică. Tocmai din acest motiv, clasificările pragmatice cu-nosc o mare varietate
inclusiv după scopul urmărit pentru valorificarea lor. De pildă, clasificarea absolven-
ţilor după ponderea mediilor finale în categorii diferite după notele obţinute pe par-
cursul şcolarizării este tot o clasificare pragmatică, iar ele pot avea valoare orientati-
vă în diferite faze ale cercetărilor inductive, în stabilirea eşantioanelor (grupuri ţintă,
de control etc.), în proiectarea testelor ori a experimentelor psihologice etc. sau în
sistematizarea datelor culese prin intermediul lor.
În al doilea rând, după rezultatul obţinut prin aplicarea criteriilor de clasificare,
deosebim şi alte tipuri ale acestei operaţii metodologice.

9.2. Clasificări dihotomice sau politomice

134
 Într-o clasificare dihotomică avem un criteriu pe baza căruia ajunge în final la
doi termeni-rezultat, iar termenii obţinuţi sunt într-un raport de opoziţie logică con-
trară sau contradictorie. Pe prima treaptă a clasificării sistemului nervos, avem o cla-
sificare dihotomică, întrucât termenii sistem nervos central şi sistem nervos periferic
se află în raport de opoziţie.
Clasificările politomice ating uneori un grad ridicat de complexitate, de exem-
plu, următoarea clasificare a drogurilor aflate în atenţia medicilor, a psihoterapeuţilor
şi a poliţiei:

Sedative Barbiturice Nebutal

Scorbital
Alcool Etanol
Narcotice Opiu Codeina
Derivaţi ai opiului Heroina
Metadona Morfina
Substanţe Stimulente Amfetamine Benzedrina
psihoactive Cocaina Dexetrina
Cofeina Metadona
Nicotina
Halucinogene LSD
Fenicilina (PCP)
Mescalina
Psihociblina
Canabis Marijuana
Haşiş

Din perspectiva operaţiilor de generalizare şi determinare ale termenilor, putem

desprinde şi alte feluri de clasificare, iar unele din ele cum au fost şi cele invocate
erau tratate în vechea logică formală ca un exemplu de diviziune. La nivelul gândirii
critice în psihologie şi în logica modernă se discută însă despre următoarele două
feluri de clasificare:

9.3. Clasificarea ascendentă sau descendentă

Prin clasificare ascendentă se înţelege că fiecare obiect este repartizat într-o

clasă de elemente asemănătoare lui, dar mai generală. De exemplu, psihoterapeuţii
încadrează amnezia cronică în clasa superioară a afecţiunilor psihice. Comparativ cu
clasificarea ascendentă, în gândirea critică din psihologie se vorbeşte despre clasifi-
carea descendentă, conform căreia indivizii aflaţi într-o clasă generală sunt reparti-
zaţi în subclase din ce în ce mai particulare. De pildă, durerile produse de leziunile
celulare pot fi de două feluri: cele fazice care sunt de scurtă durată şi se diminuează
rapid şi cele tonice care sunt constante şi de durată.
Aceste două tipuri de clasificare sunt corelative. Privite de sus în jos pe linia
determinării termenilor, exemplul de clasificare descendentă invocat, poate fi privit
invers pe linia generalizării termenilor ca o clasificare ascendentă. Să ne reamintim
totodată că în cărţile şi manualele tradiţionale de logică, clasificarea descendentă era
numită „diviziune”.

135
 10. Reguli de clasificare

În conformitate cu exigenţele logice fundamentale valoarea şi eficienţa unei

clasificări, indiferent de felul ei, presupune respectarea regulilor logice dedicate cla-
sificării, iar în această ordine de idei, distingem mai întâi:

10.1. Regula unicităţii şi exactităţii criteriului de clasificare

conform căreia pe fiecare din treptele clasificării, se utilizează numai un criteriu

exact. Deci, criteriul de clasificare nu trebuie să fie vag sau evaziv şi trebuie să con-
ţină proprietăţi compatibile precise şi relativ uşor de identificat.
În acelaşi timp, distingem o a doua exigenţă a clasificării corecte şi eficiente:

10.2. Regula reuniunii rezultatelor clasificări

care ne obligă ca pe fiecare din treaptă a clasificării, reuniunea termenilor-rezultat să

fie extensional identică cu domeniul din care ei au fost derivaţi.
Conform gândirii critice în general, cea de a treia regulă a unei clasificări co-
recte este următoarea:

10.3. Clasele-rezultat de pe aceeaşi treaptă sunt în raport de opoziţie logică

care ne cere ca pe fiecare treaptă a clasificării, clasele-rezultat să se afle în raport de

opoziţie contrară, iar dacă ar fi doar două, atunci sunt contradictorii (a se vedea prin-
cipiul contrarietăţii şi cel al terţului exclus).
În sfârşit, calitatea unei clasificări depinde vital de respectarea celei de a patra
reguli care impune:

10.4. Regula omogenităţii intensionale a termenilor-rezultat

Această ultimă regulă ne spune că, pe fiecare treaptă a unei clasificări corecte,
elementele aflate în fiecare extensiune a termenilor-rezultat trebuie să se afle exclu-
siv obiecte care au aceleaşi proprietăţi sau asertează că între elementele fiecărui ter-
men-rezultat nu trebuie să existe diferenţe substanţiale.

11. Erorile de clasificare

Aceste patru reguli de clasificare se presupun reciproc, iar nerespectarea unora

din ele atrage în mod obişnuit violarea altora. De pildă, o clasificare corectă a popu-
laţiei dintr-o localitate după cetăţenie şi în acelaşi timp după sex este deficitară pen-
tru că ea ar încălca următoarele reguli de mai sus:

(a) În primul rând, este nerespectată regula unicităţii criteriului de clasificare,

întrucât pe aceeaşi treaptă a clasificării ar fi folosite simultan două criterii diferite
(cetăţenia şi sexul), iar primul din ele nici nu este suficient de precis.
(b) Pe de altă parte, această clasificare ar încălca prevederile regulii referitoare
la opoziţia dintre termenii-rezultat, întrucât clasele derivate nu pot fi nici măcar reci-
proc contrare. Automat, într-o asemenea situaţie ar exista elemente care aparţin ex-

136
tensiunilor a cel puţin doi termeni-rezultat. De pildă, cei care au dublă cetăţenie sau
acelaşi sex ar fi regăsiţi în cel puţin doi termeni-rezultat;
(c) În sfârşit, acest fel de clasificare populaţiei ar încălca şi regula omogenităţii
inten-sionale a fiecărui termen-rezultat. Explicaţia acestui fapt nedorit ar fi aceea că
dacă după criteriul cetăţeniei extensiunea unui termen-rezultat ar fi omogenă, ea va fi
neomogenă după criteriul sexului, întrucât ar include, deopotrivă, şi bărbaţi şi femei.

Pe de altă parte, clasificarea populaţiei după criteriul relaţiilor interpersonale

poate încălca regula reuniunii termenilor-rezultat, adică ar fi o clasificare incomple-
tă, întrucât s-ar putea limita la doar doi termeni-rezultat: persoane care se atrag şi
persoane care se resping, dar în acest caz, ea nu ar specifica şi un al termen-rezultat,
care ar include persoane reciproc indiferente. Mai exact, în situaţia dată, această cla-
sificare ar fi greşită pentru că aceste persoane care sunt reciproc indiferente, ar fi
neglijate, deşi ele fac parte domeniului clasificării.
Trebuie însă să remarcăm că unele clasificări sunt incomplete datorită lacune-
lor de cunoaştere. De exemplu, clasificarea elementelor chimice în Tabloul lui Men-
deleev a fost la început incompletă. Tabelul elementelor chimice conţinea iniţial o
serie de “căsuţe libere”, care au fost completate ulterior. În acelaşi sens, psihologia
dezvoltării clasifică persoanele după vârstă în copii, preadolescenţi, adolescenţi etc.
şi nu exclude posibilitatea eludării regulii raportului de reuniune între extensiunile
termenilor-rezultat, deoarece ar face ca doi termeni-rezultat aflaţi pe aceiaşi treaptă
să conţină ambele cel puţin un element comun. Cu acest prilej, să ne reamintim că
diferitele categorii de vârstă cu care operează nu doar psihologii sunt termeni vagi,
iar fără anumite precizări speciale, vârsta oamenilor este un criteriu imprecis.
O clasificare care respectă integral regulile de clasificare este însă, sub un as-
pect practic o clasificare ideală. Explicaţia ar fi aceea că o clasificare introduce un
prag care, în multe cazuri, este dificil de atins dacă nu sunt luaţi în considerare şi alţi
factori sau alte criterii de clasificare. Pe de altă parte, desconsiderarea abaterilor de la
regulile de clasificare generează confuzii care pot afecta grav concluziile desprinse
pe baza unor clasificări deficitare. În legătură cu această chestiune trebuie să ne rea-
mintim că exigenţele logice fundamentale semnificative pentru gândirea critică din
psihologie impun obligatoriu cunoaşterea felurilor şi a regulilor clasificării şi evalua-
rea clasificărilor efectuate pe baza lor. Exigenţele logice fundamentale şi regulile
clasificării sunt indispensabile pentru stabilirea exactă a defectelor unei clasificări
sau a felului în care ea poate fi valorificată ori amendată.

137
 Rezumat
1. Importanţa operaţiilor metodologice de sistematizare a informaţiilor în şti-
inţă şi în viaţă.
2. Structura definiţiei şi a clasificării în calitatea lor de sistematizare a terme-
nilor sau a informaţiilor mai complexe.
3. Principalele criterii de definire şi de clasificare şi diversitatea definiţiilor şi
clasificărilor.
4. Rolul definiţiilor şi al clasificărilor corecte şi a celor greşite în ştiinţă şi în
viaţă.

Cuvinte importante
1. Sistematizare.
2. Termeni.
3. Informaţii.
4. Metodologie.
5. Proprietăţi.
6. Definiţie.
7. Relaţie de definire.
8. Definit.
9. Definitor.
10. Lexical.
11. Stipulativ.
12. Gen proxim.
13. Diferenţă specifică.
14. Operaţional.
15. Genetic.
16. Enumerativ.
17. Erori metodologice.
18. Obiect.
13. Criteriu.
20. Clasificare.
21. Natural
22. Pragmatic.
23. Protocolar.
24. Dihotomic.
25. Politomic.
26. Ascendent.
27. Descendent.

Ilustrări de rezolvare
Exemplul 1: Se pune următoarea întrebare:
„Pot fi definiţi toţi termenii dintr-o limbă naturală?”

138
Răspuns: Acest lucru nu este posibil, deoarece se va ajunge la cel puţin o definiţie
circulară, ceea ce înseamnă încălcarea unei reguli de definire eficientă (pentru exem-
ple de încălcare a acestei reguli, a se vedea Dicţionarul Explicativ al Limbii Române)
Exemplul 2: Următoarea definiţie este corectă sau nu este corectă?
Psihologia judiciară este o ramură a psihologiei care cercetează
implicaţiile psihologice ale activităţii judiciare.

Răspuns: Această definiţie este inacceptabilă, deoarece conţine în definitor:

(i). De două ori cuvântul „psihologie”, care face parte şi din obiectul definiţi-
ei;
(ii). În alcătuirea definitorului se mai află totodată şi cuvântul „judiciar”, care
este şi el prezent în construcţia obiectului definit.
Prin urmare, definiţia psihologiei judiciare de mai sus încalcă regula circulari-
tăţii în definire.
Exemplul 3: Stabiliţi dacă propoziţia următoare este adevărată sau falsă:
Clasificările corecte sunt imuabile

Răspuns: La nivel general, această propoziţie este evaluabilă în raport cu

competenţele celui care face această aserţiune. Nu este exclus ca o clasificare corectă
la un moment dat, să fie modificată ulterior.

Exerciţii şi Probleme

I. Soluţionaţi corect următoarele probleme:

1. Răspundeţi corect la întrebarea: Pot fi definiţi eficient în interiorul aceleiaşi

limbi toţi termenii din vocabularul ei?
2. Precizaţi care este raportul dintre adevărul şi eficienţa unei definiţii.
3. Precizaţi dacă există vreo diferenţă între definiţiile reale şi cele nominale.
4. Arătaţi dacă următoarele definiţii sunt corecte, iar dacă ele nu sunt corecte,
specificaţi regula pe care o încalcă:

(a) Psihologia socială studiază rolul şi locul omului în societate;

(b) Psihologia nu se ocupă cu studiul fenomenelor naturale;
(c) Psihologia este ştiinţa care studiază psihicul uman;
(d) Hipnoza este starea similară somnului provocată prin sugestie sau pe alte
căi;
(e) În psihologie, percepţia este capacitatea noastră de a percepe ceva cu ajuto-
rul simţurilor;
(f) Prin „amnezie” se înţelege pierderea totală sau parţială a capacităţii de a-ţi
aminti diferite aspecte, pe fondul oboselii intense sau a deteriorării sistemului nervos;
(g) Astenia este o afecţiune psihică şi este caracterizată de o intensă şi prelun-
gită lipsă de energie şi entuziasm, incapacitate de efort intelectual, oboseală cronică
imposibil de diminuat prin repaus;
(h) Prin „astenic” se înţelege o persoană care suferă de astenie;

139
 (i) Câinele este animal domestic din familia canidelor care este cel mai bun
prieten al omului;
(j) Repetiţia este mama învăţării;
(k) Vertebratele sunt animale care au un schelet osos intern şi corpul împărţit în
cap, trunchi şi coadă.
(l) Legea şi instanţele juridice sunt prietenul celui slab;
(m) Orice profesiune bine făcută este brăţară de aur;
(n) O scriere epică este asemănătoare Odisseii şi Iliadei scrise de Homer;
(o) Ziua este intervalul de timp dintre răsăritul şi apusul Soarelui;
(p) Raţionamentele deductive sunt inferenţe cu propoziţii categorice.

II. Analizaţi propoziţiile de mai jos şi stabiliţi dacă ele dispun de o justificare:

1. Clasificare are o importanţă metodologică majoră.

2. Între calificarea pragmatică şi clasificarea artificială nu există diferenţe.
3. Între clasificare şi diviziune nu există diferenţe de principiu.
4. Între clasificare naturală şi clasificare pragmatică există diferenţe.
5. Memorarea ideilor şi reţinerea mecanică este clasificarea corectă a metode-
lor de învăţare.
6. Erorile de clasificare pot fi remediate.

III. Analizaţi clasificarea de mai jos şi dacă nu este corectă specificaţi erorile
comise şi încercaţi să o remediaţi:
Studenţii anului întâi sunt de următoarele feluri: femei, bărbaţi, absolvenţi ai
altor facultăţi, absolvenţi de liceu, persoane tinere sau mai în vârstă, persoane care
fac prima facultate, persoane care au serviciu, persoane care fac a doua facultate şi
persoane care mai fac o facultate, persoane care doresc să se angajeze, persoane care
doresc să-şi câştige noi competenţe şi alţii.

IV. Desprindeţi ideile la care se referă autorii textelor de mai jos:

1. Conceptul unei categorii se exprimă printr-o definiţie ce cuprinde toate ca-

racteristicile necesare şi suficiente ale clasei respective. Pe baza acestor caracteristici
se poate stabili fără echivoc apartenenţa sau neapartenenţa unui item la clasa respec-
tivă. De exemplu, clasa triunghiurilor este reprezentată mental prin conceptul de tri-
unghi: o figură geometrică închisă cu trei laturi şi trei unghiuri a căror sumă este de
1800 grade. Orice figură geometrică ce satisface aceste caracteristici, în mod necesar
şi suficient, va fi considerată un membru al clasei triunghi. Similar stau lucrurile cu
alte figuri geometrice: pătrat, cerc, trunchi de piramidă etc., dar şi cu alte categorii
din realitatea cotidiană. De pildă, unchi este orice bărbat care este fratele unuia dintre
părinţi; o mare parte dintre categoriile juridice (moştenitor, tutore, procură, infracţiu-
ne etc.) sunt reprezentate mintal prin conceptul corespunzător. Cu alte cuvinte, ope-
rarea cu aceste categorii e mediată de operarea asupra conceptelor corespunzătoare.
Instituirea categoriei este determinată de corectitudinea conceptului aferent dobândit
de subiect. Dacă subiectul are o definiție eronată a conceptului de tutore, categoria de
elemente care satisface proprietăţile tutorelui nu este cea corectă. O definiţie incorec-
tă sau incompletă – conceptul fiind forma contrasă a unei definiţii – implică o clasifi-
care nevalidă, un decupaj incorect al mediului în care trăim. Operarea asupra concep-
telor mediază înţelegerea categoriilor corespondente.

140
 Dacă stabilirea trăsăturilor necesare şi suficiente pentru definirea unei categorii
ar fi o treabă uşoară, probabil că povestea noastră s-ar opri aici. Din păcate, această
sarcină este extrem de dificilă, în mare majoritate a cazurilor. Chiar în domeniul lor
de expertiză oamenii nu pot da definiții incontestabile ale conceptelor cu care ope-
rează zilnic. Cu cât este mai complexă o categorie, cu atât mai dezarmantă este mul-
ţimea definiţiilor care i se dau. (Mircea Miclea, Psihologie Cognitivă, Polirom, Iaşi,
2003)

2. Calea cea mai eficientă de evitare a vaguităţii şi a ambiguităţii din discursul

logic este de a defini termenii folosiţi. Vorbim de definirea termenilor, dar de fapt ceea
ce definim sunt obiectele la care se referă termenii sau cuvintele. Procesul definirii,
mecanismul său este felul în care legăm un obiect particular (obiectul ce urmează a fi
definit) de alte obiecte şi prin aceasta îi oferim o „localizare” precisă. În definirea unui
termen sau a unui cuvânt îl legăm pe acesta cât mai precis cu putinţă de obiectele la
care el se referă. Există două beneficii practice imediate ale definirii cu grijă a termeni-
lor. Propriile noastre idei sunt clarificate şi, ca rezultat, le putem comunica mai eficient
altora. Termeni precum „justiţie”, „frumuseţe” şi „înţelepciune”, care
tind spre vaguitate, au nevoie stringentă de definiţie.
Definiţia logică a termenilor este un proces în doi paşi. Primul pas: plasăm ter-
menul de definit în propriul său „gen proxim”. Pasul al doilea: identificăm „diferenţa
specifică” a termenului.
Genul proxim este acea clasă de obiecte mai extinsă căreia îi aparţine obiectul pe
care dorim să-l definim, întrucât el împarte cu ceilalţi membri ai acestei clase aceeaşi
natură. Definiţia clasică dată de Aristotel omului este de a fi „animal raţional”. În
această definiţie, „animal” este genul proxim: cea mai apropiată clasă căreia îi aparţine
„omul”. De ce? Deoarece omul împarte natura sa cu ceilalţi membri ai acestei clase.
Aristotel nu a ales o clasă precum „organism viu”, „substanţă fizică” sau „lucru”, în-
trucât acestea ar fi prea extinse. „Omul” pe care el a dorit să-l definească ar fi fost gru-
pat alături de o totalitate de obiecte cu care nu împărţea o natură comună.
Să luăm în considerare un sortiment de jucării dintr-o cutie mare amplasată într-
o cameră dintr-o casă aflată în oraşul Lansing din statul Iowa. Am putea spune că jucă-
riile se află în cutie, în cameră, în casă sau în oraşul Lansing din statul Iowa. Toate
aceste enunţuri ar fi adevărate. Jucăriile ar trebui însă să fie comparate cu genul lor
proxim. Există diferite feluri de jucării, dar întrucât acestea sunt totalitatea jucăriilor,
jucăriile din cutie se află printre ele. Aceasta este „clasa” proprie lor.
Diferenţa specifică este caracteristica (sau caracteristicile) care fixează obi-ectul
pe care dorim să-l definim, ca separat de celelalte obiecte din genul său. În definiţia
dată de Aristotel omului este citată o singură caracteristică, raţionalitatea, ca
diferenţiindu-l de toate celelalte animale. Diferenţa specifică literalmente specifică;
aceasta înseamnă că identifică speciile particulare şi le fixează ca separate de celelalte
specii din genul său. Când definim ceva, încercăm simplu să-l identificăm cât mai pre-
cis – mai întâi, grupând-ul cu alte obiecte care sunt în general similare lui, şi apoi,
notând ceea ce este unic pentru el (diferenţa sa specifică) în comparaţie ce celelalte
obiecte din grup. (D. Q. McInerny, Being Logical, Random House Trade Paper-backs,
New York, USA, 2005)

3. Ultimul tip de raţionare este mai puţin obişnuit, dar este la fel de important.
După cum s-a văzut, unele enunţuri prin care susţinem ceva stabilesc definiţia unui
cuvânt sau a unei expresii. Deseori, trebuie să oferim justificări definiţiilor noastre, fie
pentru că există o îndoială larg răspândită referitoare la ele, fie că încercăm să-i stabi-

141
lim o semnificaţie particulară într-un context dat. Iată un exemplu: „Într-o democraţie
autentică, toată puterea politică se fundamentează pe oameni, dar constituţional vor-
bind, în situaţia unei monarhii, ceva din puterea politică se bazează măcar în mod teo-
retic pe hotărârea monarhului. Ca atare, o monarhie nu este democratică”.
Acum, în general vorbind, multe monarhii (cum ar fi şi aceea din Australia)
sunt democratice; argumentul dat stabileşte însă, în conformitate cu con-
stituţionalitatea şi dincolo de acest caz particular, că monarhiile se definesc ca ne-
democratice. În timp ce această definiţie ar putea să pară neobişnuită şi chiar irele-
vantă pentru viaţa cotidiană din ţări ca Australia, ea are realmente utilitate în interio-
rul unui context particular bine delimitat. Suntem tentaţi a spune că, prin natura sa,
raţionarea definiţională este un fel de raţionare deductivă. (Allen Matthew, Smart
Thinking, Oxford University Press, New York, USA, London, UK, Melbourne, AUS,
2006)

4. Clasificarea, după cum este în general înţeleasă, nu implică doar o singură

repartizare a obiectelor în grupuri separate, ci şi diviziuni ulterioare ale fiecărui grup în
subgrupuri sau subclase ş.a.m.d. Această schemă este familiară celor mai mulţi dintre
noi, dacă nu din studiile şcolare, atunci probabil din angajarea noastră în vechiul joc
„Animale, Plante sau Minerale”, mult mai frecvent numit „Cele Douăzeci de Între-
bări”. Clasificarea este o trebuinţă universală. Popoarele primitive erau obligate să
clasifice rădăcinile şi seminţele ca fiind consumabile sau otrăvitoare, animalele ca pe-
riculoase sau blânde şi celelalte triburi ca amici sau inamici. Toţi oamenii tind să facă
distincţii care sunt de importanţă practică pentru ei şi să le nege pe acelea care nu joacă
imediat un rol important în preocupările lor. Un fermier va clasifica grânele şi legume-
le cu grijă şi cu amănunţime, dar el s-ar putea să califice florile drept „complicaţii inu-
tile”, în timp ce florarii care le comercializează le clasifică cu cea mai mare grijă, dar
sunt tentaţi să aşeze toate recoltele fermierului în categoria „produse”.
Există două motive de bază care ne conduc la clasificarea lucrurilor. Unul este
practic, celălalt teoretic. Având numai trei sau patru cărţi, cel în cauză le-ar cunoaşte
pe toate dintr-o privire, astfel încât n-ar fi nevoie să le clasifice. În schimb, într-o bi-
bliotecă în care sunt mii de volume situaţia este diferită. Dacă aici cărţile n-ar fi clasi-
ficate, bibliotecarul s-ar putea să nu le găsească pe cele de care ai nevoie, iar din punct
de vedere practic colecţia bibliotecii ar fi inutilă. Cu cât este mai mare numărul obiec-
telor, cu atât este mai mare nevoia de a le clasifica. Aceasta iese în evidenţă cu deose-
bire în cazul bibliotecilor, muzeelor, caselor de discuri muzicale de un fel sau altul.
Când luăm în considerare dezideratul teoretic al clasificării, este necesar să reali-
zăm că adoptarea unei anume clasificări sau a unei scheme alternative de clasificare nu
este o chestiune de felul adevărat sau fals. Obiectele pot fi descrise în moduri diferite,
din diferite puncte de vedere. Schema de clasificare adoptată depinde de scopurile sau
interesele clasificatorului. Cărţile, de exemplu, vor fi clasificate diferit de bibliotecar,
de legătorul de cărţi şi de către un bibliofil. Bibliotecarul le va clasifica în conformitate
cu conţinutul sau subiectul lor, legătorul de cărţi în raport cu felul în care sunt legate,
iar bibliofilul în raport cu data tipăririi sau cu raritatea lor. Prin urmare, posibilităţile
de clasificare nu sunt limitate, desigur: cel care împachetează cărţile le va împărţi în
conformitate cu forma şi dimensiunea lor, iar persoanele animate de alte interese le vor
clasifica diferit, în raport cu interesele lor. (Irving M. Copi, Carl Cohen, Introduction
to Logic, 11th ed., Pearson Education Inc., New Jersey, USA, 2002)

5. Clasificarea nu este prin ea însăşi o finalitate a cunoaşterii, ea este mai degra-

bă un instrument menit să ne ofere mai multe informaţii. Rezultatele clasificării trebuie

142
să fie alese având totdeauna în vedere faptul că sunt bine selectate doar în măsura în
care ele sunt apte să ne ofere un punct de plecare spre informaţii aflate dincolo de cele
deja deţinute. A clasifica cuvântul englezesc „probity” ca substantiv este informativ în
ceea ce priveşte rolul său lingvistic, dar calificându-l drept cuvânt alcătuit din şapte
litere nu ne oferă nici o informaţie suplimentară. O clasificare realizată astfel încât,
prin gruparea pe care o face, rezultatele ei nu reuşesc să ne ofere informaţii suplimen-
tare va fi cu necesitate acuzată ca nespecifică, chiar dacă ea este proiectată bine din
toate celelalte privinţe. (Nicholas Rescher, Introduction to Logic, St. Martin Press,
New York, USA, 1964)

6. În pofida faptului că temperamentul a fost cea dintâi componentă a personali-

tăţii care s-a impus atenţiei, observaţiei şi evaluării, identificarea şi clasificarea tipuri-
lor temperamentale s-a dovedit a fi o problemă complicată şi controversată. Disputele
au fost generate de înţelegerea diferită, atât a naturii criteriilor de clasificare, cât şi a
numărului de dimensiuni după care trebuie făcută descrierea calitativă, modală a tem-
peramentelor.
În ceea ce priveşte criteriile care, în decursul timpurilor, au stat la baza scheme-
lor de clasificare, ele pot fi împărţite în trei categorii: (a) criterii morfologice şi
bioconstituţionale; (b) criterii fiziologice; (c) criterii psihologice. La rândul său, crite-
riul legat de numărul dimensiunilor după care se delimitează şi se identifică tipurile
temperamentale, permite două genuri de clasificări: (a) multidimensionale, care ope-
rează cu un număr mai mare de două dimensiuni şi (b) binare sau dihotomice, care se
limitează la doar două dimensiuni, de regulă, polare sau antagonice. (Mihai Golu, Ba-
zele Psihologiei Generale, Editura Universitară, Bucureşti, 2002).

7. Obiectele similare sunt, de regulă, grupate în aceeaşi categorie. Această si-

milaritate poate fi fizică sau funcţională. De pildă, diverse tipuri de mere sunt grupate
sub una şi aceeaşi categorie, deoarece ele au caracteristici fizice sau perceptive ase-
mănătoare: mărimea, greutatea, culoarea sâmburilor, lungimea cozii etc. Elementele
clasei „tacâmuri” nu sunt asemănătoare sub aspect fizic, cât mai ales funcţional: în-
deplinesc funcţii similare – de a ne ajuta la servirea mesei. Ponderea pe care cele
două tipuri de proprietăţi – fizice sau funcţionale – o au în realizarea categorizării
obiectelor este variabilă. În condiţiile în care subiectul uman nu este presat de rezol-
varea rapidă a unei probleme sau de realizarea unor scopuri precise, categorizarea pe
baza similarităţii fizice are întâietate asupra categorizării funcţionale. De pildă, mer-
gem în excursie, admirăm „copacii”, „florile”, „păsările”, grupând, aşadar, obiectele
din mediu pe baza caracteristicilor perceptive comune. Dacă comportamentul uman
are o intenţionalitate precisă şi imediată, dacă vizează satisfacerea unor nevoi, rezol-
varea unor probleme, caracteristicile funcţionale, similaritatea funcţională devine
principalul criteriu de categorizare. Reluând exemplul anterior, dacă în excursie ne
propunem să stabilim numărul de berze sau de iepuri dintr-o anumită zonă ori identi-
ficarea unei plante medicinale, operăm cu alte tipuri de categorii decât cele menţio-
nate anterior. Mediul este acelaşi, dar categoriile pe care noi le stabilim sunt diferite.
[…] Orice categorie este inclusă într-o reţea complexă, ierarhizată de categorii, cu
categorii subordonate sau supraordonate. Să presupunem că ne aflăm într-un loc
aglomerat cu ochii închişi. Îi deschidem şi, brusc, recunoaştem o mulţime de femei şi
bărbaţi. Stimulii vizuali respectiv pot fi categorizaţi la fel de corect ca fiind „oa-
meni”, „bipezi”, „fiinţe”, „entităţi materiale” – dacă i-am include în categorii supra-
ordonate. Ei pot fi incluşi şi în categorii subordonate: ruşi sau români, femei tinere
sau bărbaţi tineri, elevi sau eleve de la o anumită şcoală, dintr-o anumită clasă, cu un

143
nume propriu etc. Din mulţimea de categorii, sub şi supraordonate corespunzătoare
unui stimul, tindem să activăm numai categoriile cu un anumit nivel de generalitate,
pentru a realiza recunoaşterea sau memorarea. (Mircea Miclea, Psihologie Cognitivă,
Polirom, Iaşi, 2003)

144
 XI. PROPOZIŢIILE CATEGORICE

1. Istoria utilizării propoziţiilor categorice implicate în inferenţele imediate.

2. Principalele tipuri de propoziţii categorice.

3. Cuantorii propoziţiilor categorice şi varietatea lor.

4. Cuantori speciali şi cuantori standard.

4.1. Cuantori plurativi.

4.2. Cuantori restrictivi.

4.3. Cuantori standard.

5. Raporturi între valoarea de adevăr a propoziţiile categorice.

5.1. Raport de contrarietate.

5.2. Raport de subcontrarietate.

5.3. Raport de contradicţie.

5.4. Raport de subalternare.

6. Statutul extensional al termenilor din propoziţiile categorice.

145
 Prezentarea raționamentelor deductive directe cu propoziţii categorice presupune
discutarea următoarelor subiecte:
1. Propoziţiile categorice şi alcătuirea lor.
2. Problema cuantorilor din propoziţiile categorice
3. Raporturi logice între propoziţiile categorice.
4. Extensiunea termenilor din propoziţiile categorice.

Pentru a pricepe aceste idei de mai sus este necesară o cunoaştere temeinică a
informaţiilor conţinute în capitolele anterioare.

Rezolvarea şi explicarea temelor prezentate reclamă parcurgerea atentă şi

înţelegerea adecvată a paragrafelor aflate în acest capitol.

1. Istoria utilizării propoziţiilor categorice implicate în deducţii imediate

Propoziţiile categorice fac parte din raţionamentele deductive şi ele au fost

descoperite acum mai bine de 2000 de ani de către Aristotel (384-322 î.Hr.), conside-
rat fondatorul logicii ca teorie a argumentării. Cum s-a menţionat anterior, el a anali-
zat aceste propoziţii şi şi-a consemnat realizările sale într-o masivă lucrare numită de
continuatorii săi „Organon” care însemnă „instrument”. Propoziţiile categorice şi
inferenţele imediate cu acest fel de propoziţii au fost folosite de Aristotel pentru a
verifica validitatea argumentelor deductive mediate, numite „silogisme”.
Logicienii din Evul Mediu, care în marea lor majoritate se considerau aristote-
licieni, au propus patru formule şi patru vocale pentru propoziţiile categorice care
îndeplinesc rolul de premisă şi de concluzie într-o inferenţă deductivă imediată cu
astfel de propoziţii, iar vocalele şi formulele prin care ei au numit aceste propoziţii au
făcut o veritabilă carieră. Mai ales vocalele aflate între subiectul şi predicatul logic al
propoziţiilor categorice, ne spun care este calitatea şi cantitatea fiecărei propoziţii
categorice implicată în orice fel de inferenţă deductivă, dar şi care este extensiunea
fiecărui termen. Tocmai pe acest fond şi cu notaţiile respective, în cele ce urmează ne
vom opri asupra alcătuirii propoziţiilor categorice şi a raporturilor dintre ele sub as-
pectul influenţării valorii de adevăr proprie unei propoziţii de către valoarea de ade-
văr a altei propoziţii care are acelaşi subiect şi predicat logic.

2. Principalele tipuri de propoziţii categorice

În gândirea critică din psihologie şi în general în logica argumentării sunt ac-

ceptate patru feluri standard de propoziţii categorice, mai exact, cele redate în urmă-
torul tabel în care sunt înscrise, în coloane separate, numele fiecărei propoziţii cate-

146
gorice, structura şi formula ei, ca şi simbolul fiecărei propoziţii categorice, toate con-
sacrate încă de logica medievală15:

Denumirea Alcătuirea Formula Simbol

Universal afirmativă Toţi A sunt B AaB a
Particular afirmativă Unii A sunt B AiB i
Universal negativă Niciun A nu este B AeB e
Particular negativă Unii A nu sunt B AoB o

Menţionăm că formulele acestor propoziţii categorice şi simbolurile lor, pre-

zentate în ultimele două coloane ale tabelul, vor fi utilizate în continuare pentru ex-
primarea clară şi exactă a inferenţelor deductive imediate şi mediate cu propoziţii
categorice, ca şi a raporturilor dintre valorile acestor propoziţii. Înainte de aceasta, ne
concentrăm însă asupra cuantorilor diferiţi care apar direct ori indirect în alcătuirea
oricărei propoziţii categorice.

3. Cuantorii propoziţiilor categorice şi varietatea lor

Apelând deseori formulele propoziţiilor categorice, precizăm că simbolurile

din aceste formule şi alte componente ale acestor propoziţii au dobândit încă din lo-
gica tradiţională denumirile precizate în prima coloană a tabelului de mai, dar propo-
ziţiile categorice reprezentate de aceste expresii şi formule sunt standard, iar formu-
lele, simbolurile şi denumirile din tabel au fost preluate şi de gândirea critică în psi-
hologie.
Astfel se spune că simbolul A din formulele aflate în coloana doi, indică su-
biectul logic al unei propoziţii categorice, în timp ce B îndeplineşte rolul de predicat
logic al respectivei propoziţii. Exemplele de propoziţii categorice vor fi exprimate
prin diferite enunțuri declarative specifice limbii române. Pe lângă aceşti doi termeni,
propoziţiile categorice conţin obligatoriu şi operaţii logice, respectiv, afirmaţia co-
respunzătoare apartenenţei însuşirilor din intensiunea predicatului logic la indivizii
din extensiunea subiectului logic sau negaţia care exprimă neapartenenţa respective-
lor însuşiri la aceste elemente individuale.
În plus, propoziţiile categorice standard mai conţin cuantorii, operaţii logice
care apar de regulă în faţa subiectului logic şi indică câţi indivizi din extensiunea lui
A posedă sau nu posedă însuşirea redată prin B. Astfel, cuantorii plasaţi în faţa su-
biectului logic şi ne spun dacă afirmaţia sau negaţia predicatului logic vizează toţi
indivizii aflaţi în extensiunea subiectului logic ori numai o parte din ei. În cazul
cuantorilor standard din tabelul de mai sus, trebuie precizat că prezenţa cuantorului
„unii” în propoziţiile categorice particulare, nu înseamnă că ar exclude eventualitatea
ca:

Toţi A să fie B sau aceea ca Nici un A nu este B

Cuantorul universal care prefaţează subiectul logic al propoziţiei categorice

este redat în manieră standard prin expresii lingvistice de felul „toţi”, „orice”, „fieca-

15
Se pare că logicienii medievali au folosit primele vocale din cuvintele latine „affirmo” şi „nego” pentru a indica
simbolic propoziţiile categorice.

147
re” etc. în cazul afirmativelor şi de „niciunul”, „niciuna” în cele negative. În schimb,
cuantorul-standard din propoziţiile particulare nu este redat în mod obişnuit prin
„unii”, „unele” (după genul gramatical al cuvântului care exprimă subiectul logic), ci
prin expresia „există cel puţin un/o”, atât în afirmative, cât şi în negative.

4. Cuantorii speciali şi cuantorii standard

Să reţinem totuşi că în formulările uzuale, se întâmplă des ca în structura unei

propoziţii categorice universale să nu apară niciunul din cuantorii-standard sau ca în
faţa subiectului logic al propoziţiei categorice particulare să apară un cuantor special
cum ar fi:

4.1. Cuantorul plurativ, care este redat prin cuvinte ca „aproape toţi”, „aproape
niciunul”, „cei prezenţi/absenţi”, „mulţi”, „puţini” ş.a.
Asemenea cuantori speciali sunt oarecum fireşti în exprimarea obişnuită. Ast-
fel, printre o serie de cuantori nonstandard ar fi:
4.2. Cuantorii restrictivi, care sunt de felul numai unii sau de felul numai, am-
plasaţi de regulă în faţa subiectului logic Întâlnim de pildă propoziţii categorice
enunţate printr-o construcţie lingvistică de forma

Numai unii A sunt B/Numai unii A nu sunt B

şi este clar că într-o formă specială au fost formulate propoziţii categorice particula-
re, care pretind că propoziţiile categorice particulare şi spun că particulara opusă este
falsă. În schimb, dacă în faţa lui A apare doar „Numai”, enunţul respectiv admite
automat două şi numai două
interpretări, respectiv:

Numai A este B

se transformă automat într-o propoziţie categorică universal afirmativă, dar în care

termenii A şi B şi-au schimbat reciproc rolul şi locul, ceea ce înseamnă că devine:

Toţi B sunt A

iar dacă enunţul este negativ, respectiv, el este de forma:

Numai A nu este B

atunci va exprima o propoziţie categorică universal negativă, cu rolul firesc pentru A

şi B, adică va corespunde unei propoziţii categorice universal negativă de forma:

Niciun A nu este B

De reţinut că în situaţia în care în exprimarea obişnuită a unei propoziţii uni-

versale nu apare niciun fel de cuantor, subiectul ei logic este exprimat printr-un sub-
stantiv articulat. În concluzie, din punctul de vedere al gândirii critice în psihologie
fundamentată pe logica argumentării, cuantorii plurativi şi cei restrictivi sunt reducti-
bili la cei standard.

148
 4.3. Cuantorii standard sunt reprezentaţi în coloanele tabelului propoziţiilor
categorice de bază ale căror denumiri sunt menţionate în tabelul din primul paragraf
al acestui capitol. La aceşti cuantori se reduc de fapt cuantorii plurativi sau cei re-
strictivi utilizaţi prioritar în gândirea obişnuită. În acest fel, cuantorii-standard stau la
baza analizei raporturilor logice dintre propoziţiile categorice şi în analiza inferenţe-
lor deductive în care sunt implicate exclusiv asemenea propoziţii, indiferent dacă
sunt menţionaţi sau nu. Mai precis, gândirea critică în psihologie arată că cel care
foloseşte în explicare sau în argumentare propoziţii categorice exprimă propoziţiile
categorice construite tacit cu un cuantor standard şi nu cu unul special, iar analiza
explicaţiei sau a argumentării sale presupune tacit o propoziţie categorică obişnuită.

5. Raporturi între valoarea de adevăr a propoziţiilor categorice

Între propoziţiile categorice universale şi particulare există în general vorbind

două feluri de raporturi logice, care ne permit ca din valoarea de adevăr a unei pro-
poziţii să inferăm valoarea de adevăr a alteia. Astfel, între propoziţiile menţionate în
tabel există, mai întâi, trei feluri de raporturi de opoziţie.

5.1. Raportul de contrarietate

care există între propoziţiile categorice universale de calitate diferită, adică între AaB
şi AeB, şi este reglementat de principiul necontrarietăţii. Acest raport de opoziţie
contrară permite să deducem falsitatea unei propoziţii universale din adevărul celei-
lalte propoziţii categorice universale, dar el nu exclude posibilitatea ca ambele pro-
poziţii categorice universale să fie false. Prin urmare, raportul de contrarietate dintre
AaB şi AeB este un raport de opoziţie supus explicit restricţiilor promovate de prin-
cipiul necontrarietăţii.

5.2. Raportul de subcontrarietate

este supus indirect principiului necontrarietăţii, ca un fel de dual al acestuia. Raportul

de subcontrarietate există între propoziţiile categorice particulare AiB şi AoB, altfel
spus, între propoziţiile categorice particulare de calitate diferită. Acest raport de opo-
ziţie ne permite să susţinem că ambele particulare pot fi adevărate, dar ne interzice să
susţinem că ele nu pot fi ambele false. Prin urmare, propoziţiile particulare de calitate
diferită sunt subcontrare şi acest fapt ne permite să pretindem că cel puţin una din
aceste propoziţii categorice este adevărată. Cu alte cuvinte, raportul de opoziţie din-
tre propoziţiile categorice particulare ne permite să susţinem că din falsitatea unei
propoziţii categorice particulare nu este exclus să deducem adevărul celeilalte parti-
culare de calitate diferită.

5.3. Raportul de contradicţie

există între două perechi de propoziţii categorice, care formează un cuplu dintr-o
propoziţie categorică universală şi una particulară, care sunt de calitate diferită. Mai
exact, raportul de contradicţie dintre propoziţiile categorice există între AaB şi AoB,
iar pe de altă parte, între propoziţiile AeB şi AiB. Pentru fiecare pereche de propozi-
ţii categorice de acest fel, raportul de contradicţie permite două inferenţe sigure: din
adevărul uneia din ele decurge automat falsitatea celeilalte, iar din falsitatea uneia
din ele decurge obligatoriu adevărul celeilalte. Această situaţie se explică pe scurt

149
prin faptul că raportul de contradicţie dintre propoziţiile categorice menţionate este
reglementat de restricţiile logice impuse de principiul terţului exclus.
În sfârşit, între valorile de adevăr ale propoziţiilor categorice există şi un altfel
de raport logic care nu este un raport de opoziţie între propoziţiile categorice şi anu-
me:

5.4. Raportul de subalternare

Acest raport există între propoziţiile categorice universale şi cele particulare de

aceeași calitate, adică între perechile formate din propoziţii categorice afirmative sau
de cele negative de cantitate diferită, adică formate dintr-o universală şi particulara
corespunzătoare ei, cu condiţia ca subiectul lor logic, respectiv A, să fie un termen
nevid.
Prin urmare, raportul de subalternare ne permite două inferenţe deductive sigu-
re pentru fiecare pereche de propoziţii categorice: din adevărul universalei rezultă
cert adevărul particularei de aceeaşi calitate cu ea şi totodată, din falsitatea particula-
rei rezultă cert falsitatea propoziţiei universale de aceiaşi calitate cu ea. Pe scurt, cele
patru raporturi dintre propoziţiile categorice standard pot fi exprimate, în condiţiile
specificate, printr-o schemă geometrică de forma celei de mai jos, în care subalterna-
rea este marcată printr-o săgeată.

Contrarietate
AaB AeB

Contradicţie
Subcontrarietate

AiB AoB

Schema grafică de mai sus, este cunoscută sub denumirea de „Pătrat Logic” şi
a fost inventată de Severinus Boethius (c.475-525), astfel încât se mai numeşte şi
„pătratul lui Boethius”. În această schemă sunt prezente toate felurile de raporturi
logice dintre valoarea de adevăr a propoziţiilor categorice. Specificul acestor rapor-
turi dintre cele patru tipuri standard de propoziţii categorice constă în aceea că din
valoarea de adevăr a unora din ele poate fi stabilită cu certitudine valoarea de adevăr
a altei propoziţii categorice sau a altor propoziţii categorice, care au acelaşi subiect
logic şi acelaşi predicat logic.
150
 Inferenţele deductive de acest fel nu sunt însă sigurele pentru orice fel de pro-
poziţii categorice. De pildă, din adevărul propoziţiei categorice particulare putem
deriva cu necesitate falsitatea propoziţiei categorice universale de calitate opusă şi
invers, dar pe baza adevărului propoziţiei particulare, după cum s-a precizat, nu pu-

150
tem stabili dacă propoziţia categorică universală de aceeaşi calitate cu ea este tot
adevărată ori este falsă.
Pe de altă parte, dintr-o anume propoziţie categorică utilizată ca premisă putem
deriva deductiv direct sau indirect o altă propoziţie categorică, iar pentru a opera
corect o astfel de inferenţă deductivă cu propoziţii categorice şi nu cu doar cu valoa-
rea lor de adevăr este obligatoriu să ţinem seama de extensiunea subiectului logic şi a
predicatului logic din toate felurile de propoziţii categorice.

6. Statul extensional al termenilor din propoziţiile categorice

Operaţiile logice din alcătuirea propoziţiilor categorice (cuantorii, afirmaţia şi

negaţia) influenţează extensiunea celor doi termeni care se află în alcătuirea propozi-
ţiilor categorice. În aceste condiţii, atât logica formală, cât şi gândirea critică în psi-
hologie, când operează deductiv doar cu propoziţii categorice sau cu valoarea lor de
adevăr, trebuie să ţină seama de problema extensiunii lor cunoscută ca prolema „dis-
tribuirii termenilor”. Extensiunea termenilor propoziţiei categorice depinde de cuan-
torii şi de legătura dintre ei, adică de afirmaţia sau negaţia prin care predicatul logic
B se raportează la subiectul logic A şi de cuantorul care vizează extensiunea lui A.
Această restricţie este cunoscută încă din vremea lui Aristotel şi ea a fost pre-
zentată explicit şi de logicienii evului mediu. Astfel, cuantorii care apar în faţa su-
biectului logic determină cantitatea propoziţiilor categorice, în timp ce calitatea unei
propoziţii categorice este determinată de afirmaţia sau negaţia prin care predicatul
logic este legat sau despărţit de subiectul logic al propoziţiei categorice. De altfel,
orice fel de inferenţă deductivă cu propoziţii categorice este obligată să ţină seama de
extensiunea termenilor din premise pentru a deduce corect concluzia sau, cu alte cu-
vinte, inferenţele deductive cu propoziţii categorice ţin seama de distribuirea lui A şi
B. Astfel, distribuirea subiectului logic ţine seama de cuantorul care îl afectează după
următoarele două reguli:

(1). Cuantorul universal face ca subiectul logic din propoziţia

categorică să fie termen distribuit
in schimb
(2). Cuantorul particular face ca subiectul logic din propoziţia
categorică să fie termen nedistribuit
Operaţiile logice de afirmare şi de negare, caracteristice şi ele oricărei propozi-
ţii categorice, vizează în schimb extensiunea predicatului ei logic:
(3). Predicatul logic al propoziţiei categorice afirmative
este termen nedistribuit
în timp ce:
(4). Predicatul logic al propoziţiilor categorice negative
este termen distribuit

Pe această bază, orice raţionament deductiv simplu sau complex cu propoziţii

categorice, trebuie să respecte următoarea restricţie, cunoscută drept regula distribui-
rii termenilor, care se enunţă astfel:

Orice termen nedistribuit în premise nu este distribuit în concluzie

151
 Această lege de raţionare decurge direct din principiul identităţii şi principiul
raţiunii suficiente şi se aplică în orice fel de inferenţă deductivă cu propoziţii catego-
rice, cu excepţia celor din pătratul logic unde deducţia vizează doar valoarea de ade-
văr a propoziţiilor categorice.
Pentru a respecta distribuirea termenilor care are valoare numai în cazul con-
versiunii şi în alte inferenţe deductive cu propoziţii categorice, cum ar fi silogismele,
iată un tabel explicativ legat de acest aspect al distribuirii termenilor, în care „+”
spune că termenul este distribuit, iar „-” corespunde unui termen nedistribuit:

Tipul propoziţiei ca- Formula propozi- Distribuirea termenilor

tegorice ţiei categorice Subiectul Predicatul
Universal afirmativă AaB + -
Particular afirmativă AiB - -
Universal negativă AeB + +
Particular negativă AoB - +

După cum se desprinde din acest tabel şi după cum s-a asertat (a se vedea regu-
lile de la (1) la (4) de imediat de mai sus), subiectul logic este termen distribuit doar
în propoziţiile categorice universale şi este termen nedistribuit în propoziţiile catego-
rice particulare, iar predicatul logic este termen distribuit exclusiv în propoziţiile
categorice negative şi este termen nedistribuit în propoziţiile categorice afirmative.
În concluzie subliniem încă odată că validitatea oricărei inferenţe deductive cu pro-
poziţii categorice depinde vital de respectarea regulii distribuirii termenilor, enunţată
anterior.

Rezumat
1. Începuturile antice ale analizei propoziţiilor categorice şi amendamente adu-
se de logicienii evului mediu la tratarea lor în spirit aristotelic.
2. Cuantorii, afirmaţia şi negaţia ca operaţii logice în structura propoziţiilor
categorice.
3. Cuantorii speciali în gândirea obişnuită şi reducerea lor la cuantorii obişnu-
iţi.
4. Dependenţa valorii de adevăr a anumitor propoziţii categorice de valoarea de
adevăr a altor propoziţii categorice.
5. Regula extensiunii subiectului şi a predicatului logic (a distribuirii termeni-
lor) în inferenţele deductive imediate cu propoziţii categorice.

Cuvinte importate
1. Afirmaţia.
2. Contradicţia propoziţiilor categorice.
3. Contrarietatea propoziţiilor categorice.
4. Cuantori plurativi.
5. Cuantori restrictivi.
6. Cuantori standard.
7. Formule ale propoziţiilor categorice.

152
 8. Inferenţe imediate.
9. Logicieni medievali.
10. Legea distribuirii termenilor.
11. Negaţia.
12. Pătratul logic.
13. Propoziţii categorice afirmative.
14. Propoziţii categorice negative.
15. Propoziţii categorice particulare.
16. Propoziţii particulare universale.
17. Predicat logic distribuit.
18. Predicat logic nedistribuit.
19. Simboluri.
20. Subalternă.
21. Subcontrară.
22. Subiect logic distribuit.
23. Subiect logic nedistribuit.

Ilustrări
Exemplul 1: Analizaţi tipul de propoziţie categorică redat de enunţul:
Mulţi tineri sunt angajaţi în diferite servicii permanente

Răspuns: Cuantorul „mulţi” aflat în alcătuirea acestui enunţ declarativ este de

fapt un cuantor plurativ, iar acest enunţ exprimă de fapt o propoziţie categorică par-
ticular afirmativă de forma:
Unii tineri sunt angajaţi în servicii permanente
Exemplul 2: Să presupunem că propoziţia categorică redată de construcția lin-
gvistică
Majoritatea plantelor nu sunt carnivore
este adevărată şi se pune problema ce anume rezultă din adevărul ei.

Răspuns: Propoziţia dată este de forma Unii A nu sunt B (AoB), întrucât

„majoritatea” nu înseamnă „toţi”, ci „unii”. Conform raporturilor de adevăr consem-
nate în pătratul logic (al lui Boethius), din adevărul acestei propoziţii decurg urmă-
toarele:

(1). Propoziţia Toate plantele sunt carnivore, care este de forma AaB, este ne-
îndoielnic falsă;
(2). Valoarea de adevăr a propoziţiei Nicio plantă nu este carnivoră, care este
de forma AeB şi a propoziţiei Unele plante sunt carnivore, care este de forma AiB,
este nesigură, iar valoarea lor de adevăr nu poate fi stabilită sigur doar pe această
bază.

Exemplul 3: Fie propoziţia categorică exprimată de enunţul declarativ:

Medicii psihiatrii tratează o mulţime de afecţiuni psihice.

153
 Arătaţi care sunt termenii din propoziţia categorică exprimată de acest enunţ,
care este cuantorul prezent în această propoziţie şi apoi, dacă termenii respectivi sunt
distribuiţi sau nedistribuiţi şi de ce fel este această propoziţie categorică

Răspuns:

(1). Termenii din alcătuirea acestei propoziţii sunt: A = medici psihiatrii şi B =

(specialişti care) tratează multe afecţiuni psihice;
(2). Cuantorul prezent aici tacit este cel universal, iar propoziţia dată este for-
ma AaB;
(3). Termenul medici psihiatrii este distribuit (considerat în toată extensiunea
sa), iar termenul (specialişti care) tratează multe afecţiuni psihice este interpretat ca
nedistribuit.

Exerciţii şi probleme

I. Răspundeţi corect la următoarele întrebări:

(1). Ce raport există între o propoziţie categorică şi un enunţ declarativ?

(2). Care este autentic adevărată sau falsă, propoziţia categorică sau enunţul
declarativ prin care este exprimată?
(3). Care sunt propoziţiile categorice a căror valoare de adevăr se stabileşte
exact dacă se consideră că ar fi adevărată propoziţia Cărţile bune sunt cele mai citite,
respectiv, dacă ea ar fi falsă ?
(4). Există vreo diferenţă între contrarietatea şi contradicţia propoziţiilor cate-
gorice?

II. Fiind date următoarele exerciţii, căutaţi soluţia lor corectă.

1. Arătaţi care sunt propoziţiile categorice redate de mai jos, care este cuantorul
aflat în construcţia lor şi reformulaţi aceste propoziţii într-o formă standard:

(1). Numai metalele conduc electricitatea;

(2). Se întâmplă des ca eforturile noastre să fie zadarnice;
(3). Singur omul are capacitatea de a se îndoi de sine;
(4). Cei de faţă nu sunt studenţi;
(5). Calitatea de psiholog nu aparţine oricui;
(6). Numai proştii sunt lăudăroşi;
(7). Tinereţea este plină de speranţe;
(8). Câţiva psihologi sunt şahişti de performanţă;
(9). Doar unii psihologi au câte două facultăţi absolvite;
(19). Exclusiv cei bravi sunt echitabili;
(11). Mulţi oameni sunt neîndemânatici.
(12). După cum se ştie, doar oamenii sensibili sunt muzicali.
(13). Cine seamănă vânt, culege furtună.
(14). Nu toate adevărurile sunt evidente pentru oricine.

2. Fiind date enunţurile de mai jos, pentru fiecare propoziţie categorică expri-
mată de ele, stabiliţi, după caz, subalterna, contradictoria, contrara şi subcontrara:

154
 (1). Tuturor le plac desenele animate, nu doar copiilor.
(2). Există o seamă de actori capabili să interpreteze cu succes orice rol.
(3). Cine fuge după doi iepuri, nu prinde niciunul.
(4). Printre pictorii geniali din secolul al XV-lea, au existat sculptori remarca-
bili.

3. Arătaţi care din cuvintele sau expresiile din următoarele construcţii lingvisti-
ce exprimă termeni ai următoarelor propoziţii categorice, funcţia logică a acelui ter-
men şi dacă el este un termen distribuit sau un termen nedistribuit:

(1). Cei care deţin funcţii executive sunt oameni inteligenţi.

(2). Nicio persoană aflată într-o funcţie executivă nu este inteligentă.
(3). Mulţi sportivi sunt persoane inteligente.
(4). Animalele cornute nu sunt carnivore.
(5). Diferite sortimente de uraniu nu sunt izotopi ai altui element radioactiv.
(6). O mulţime de naţiuni nu sunt războinice.
(7). Există o serie de martiri care nu sunt sfinţi.
(8). Printre cei care se retrag la bătrâneţe, există mulţi care au fost cascadori.

4. Indicaţi calitatea şi cantitatea următoarelor propoziţii categorice şi stabiliţi

dacă subiectul sau predicatul lor logic este termen distribuit sau nedistribuit:

(1). Unii candidaţi la alegerile prezidenţiale nu sunt agreaţi de alegători.

(2). Nu toţi care au murit în lagărele naziste erau vinovaţi de antinazism.
(3). Nicio militantă a mişcării feministe nu este om de afaceri.
(4). Mulţi din noii angajaţi refuză să devină lideri de sindicat.
(5). O parte importantă din recentele reglementări au o motivaţie politică.
(6). Nu toţi recent angajaţii în complexele industrial-militare sunt persoane
violente.
(7) Destule pesticide agricole inventate ad-hoc de persoane obişnuite nu ser-
vesc nevoii de hrană sănătoasă.
(8). Elementele chimice instabile n-au fost descoperite accidental.

III. Stabiliţi ideile redate de autorii lor în fragmentele de mai jos:

1. Rezumăm aceste observaţii asupra distribuirii termenilor după cum urmează:

în propoziţiile categorice universale, indiferent dacă sunt afirmative sau negative,
termenul ce îndeplineşte rolul de subiect logic este distribuit, în timp ce propoziţiile
particulare, deopotrivă cele afirmative şi cele negative, conţin ca subiect logic un
termen nedistribuit. În acest fel, cantitatea oricărei propoziţii categorice standard
determină starea subiectului logic de a fi distribuit sau nedistribuit. În propoziţiile
categorice afirmative, indiferent dacă sunt universale sau particulare, termenul care
are rolul de predicat logic este nedistribuit, în timp ce în propoziţiile categorice nega-
tive, atât în cele universale, cât şi în cele particulare, predicatul logic este distribuit.
În aceste condiţii, calitatea propoziţiilor categorice standard este acea care determină
distribuirea sau nedistribuirea predicatului lor logic. Următoarea diagramă rezumă
această informaţie şi ea poate fi folositoare în a ajuta pe cineva să-şi amintească în ce
fel de propoziţii există termeni distribuiţi sau nu:

155
 Subiect distribuit

Predicat A: Toţi S sunt P E: Nici un S nu este P Predicat

nedistribuit distribuit
I: Unii S sunt P O: Unii S nu sunt P
Subiect nedistribuit

(Acest text şi schema distribuirii subiectului şi a predicatului logic din propozi-

ţiile categorice este preluat din: Irving M. Copi, Carl Cohen, Introduction to Logic,
11th. Edition, Pearson Education Inc., 2002, New Jersey USA).

2. Cele dintâi relaţii interpropoziţionale care au atras atenţia au fost relaţiile de

opoziţie analizate de însuşi Aristotel şi apoi sistematizate în antichitate de Apuleius
(125-180) şi în evul mediu de Boethius (480-524) sub forma renumitului pătrat logic
al opoziţiei propoziţiilor (sau Pătratul lui Boethius). […] Propoziţiile A faţă de O şi E
faţă de I sunt în raport de contradicţie: ele nu pot fi adevărate şi nici false în acelaşi
timp. Propoziţiile A şi E stau în raport de contrarietate: ele nu pot fi adevărate în
acelaşi timp, dar pot fi false simultan. Propoziţiile I şi O se află în raport de subcon-
trarietate: ele nu pot fi false concomitent, dar pot fi adevărate în acelaşi timp. Propo-
ziţiile A faţă de I şi E faţă de O sunt în raport de subalternare: nu se poate ca univer-
sale (A sau E) să fie adevărată şi particulara (I ori O) să fie falsă şi totodată, nu se
poate ca particulara să fie falsă şi universala să fie adevărată în acelaşi timp. (Petre
Botezatu, Introducere în Logică, I, 1994, Graphix, Iaşi)

3. Termenii care apar în propoziţiile categorice sunt sau distribuiţi sau nedistri-
buiţi. Astfel, sau propoziţia spune ceva despre fiecare membru al clasei desemnată de
termen sau nu spune. Două din formele standard ale propoziţiilor categorice conţin
un singur termen distribuit, iar una din ele are doi termeni distribuiţi. Conform figurii
15, în propoziţia categorică de tip A este distribuit subiectul logic, în propoziţia cate-
gorică de tip O este distribuit predicatul, în propoziţia de tip E sunt distribuiţi ambii
termeni, iar în propoziţia categorică de tip I nu este distribuit niciunul din termeni.
(Brook N. Moore, Richard Parker, Critical Thinking, McGraw Hill Inc. New York,
2004).

4. Cele patru feluri în care propoziţiile categorice sunt „opuse” – drept contra-
dictorii, contrare, subcontrare şi ca sub sau supraalterne – sunt reprezentate printr-o
diagramă importantă şi larg folosită, numită „Pătratul Opoziţiilor”. Despre relaţiile
diagramate în acest pătrat se consideră că ele oferă o bază logică pentru validarea
anumitor forme elementare de argumentare. Acest aspect poate fi de îndată înţeles,
dacă vom diferenţia, în mod uzual, între inferenţe imediate şi inferenţe mediate.
Orice inferenţă reprezintă derivarea unei concluzii din una sau mai multe pre-
mise. În situaţiile în care concluzia este derivată dintr-o singură premisă, în derivare
nu există nici un fel de mediere, iar despre o inferenţa în cauză se spune că este ime-
diată. Un important număr de inferenţe imediate extrem de folositoare sunt gata a fi
obţinute pe baza informaţiilor conţinute de Pătratul Opoziţiilor.
Iată câteva exemple. Dacă este luată ca premisă o propoziţie categorică de tip
A, atunci, în conformitate cu Pătratul Opoziţiilor, putem infera valid că propoziţia O
este falsă (asta înseamnă că O are exact acelaşi subiect şi acelaşi predicat logic ca
propoziţia A). Suplimentar, din aceeaşi premisă se poate infera imediat că propoziţia
categorică I corespunzătoare este adevărată. Desigur, din adevărul propoziţiei I nu

156
decurge valid adevărul propoziţiei A corespunzătoare ei, dar decurge într-adevăr fal-
sitatea contradictoriei sale, respectiv falsitatea lui E. Tradiţionalul Pătrat al Opoziţii-
lor oferă o bază pentru un număr considerabil de astfel de inferenţe imediate. Fiind
dat adevărul sau falsitatea oricăreia din propoziţiile categorice standard, poate fi
imediat inferat adevărul sau falsitatea altora. (Irving M. Copi, Carl Cohen,
Introduction to Logic, 11th ed., Pearson Education, Inc., New Jersey, USA, 2002)

157
 XII. INFERENŢELE DEDUCTIVE
IMEDIATE CU PROPOZIŢII CATEGORICE

1. Conversiunea propoziţiilor categorice.

1.1. Conversiune prin accident.

1.2. Conversiunea simplă.

1.3. Propoziţii categorice neconvertibile.

2. Obversiunea propoziţiilor categorice.

3. Folosirea succesivă a conversiunii şi obversiunii.

4. Concluzii asupra inferenţelor imediate.

158
 În prezentul capitol, vom analiza prioritar următoarele idei:
1. Specificul inferenţelor deductive imediate.
2. Principalele tipuri de argumente imediate şi rolul lor în raţionare.
3. Tipuri de raţionamente deductive imediate.
4. Folosirea combinată a inferenţelor deductive imediate.

Pentru a expune aceste idei şi pentru înţelegerea lor corectă este necesară o
cunoaştere temeinică a informaţiilor conţinute în capitolul anterior, în special pro-
blema distribuirii termenilor.

Teoria aferentă acestui capitol este repartizată în paragrafe distincte, care

trebuie citite şi înţelese în ordinea prezentării lor.

1. Conversiunea propoziţiilor categorice

Conversiunea propoziţiilor categorice este inferenţa deductivă imediată care

schimbă între ei rolul logic al lui A şi B din premisă, pentru a deriva concluzia. Co-
rectitudinea logică (validitatea) a acestui argument deductiv simplu depinde vital de
extensiunea termenilor, aspect de care gândirea critică din psihologie ţine seama în
evaluarea inferenţelor deductive prin conversiune. Deci, trebuie reţinut că într-o con-
versiune corectă adevărul premisei impune adevărul concluziei doar dacă subiectul şi
predicatul ei logic nu au depăşit extensiunea avută de aceşti termeni în premisa con-
versiunii.
Cu alte cuvinte, conversiunea propoziţiilor categorice presupune ca dintr-o
premisă de forma A – B să fie derivată deductiv o concluzie de forma B – A, iar co-
rectitudinea ei logică depinde de faptul că termenii concluziei nu au o extensiune mai
mare decât au avut-o în premisă. În consecinţă, în cazul propoziţiilor categorice con-
siderate în totalitatea lor există doar două feluri de conversiune simplă sau prin acci-
dent. Astfel că propoziţiile universal afirmative produc prin conversiune numai o
concluzie particular afirmativă, iar convertirea lor este corectă din punctul de vedere
al gândirii critice în psihologie doar dacă este:

1.1. Conversiune prin accident

Ca atare, dacă premisa ar fi o propoziţie categorică universal afirmativă de ti-

pul AaB, prin conversiune, concluzia este exclusiv propoziţie categorică particular
afirmativă de forma BiA sau cu alte cuvinte, AaB se converteşte prin accident într-o
propoziţie de forma BiA. Acest fapt se explică în felul următor: în premisă, ca predi-
cat de afirmativă, B a fost termen nedistribuit şi, ca atare, el nu poate deveni termen
distribuit, ca subiect logic în concluzia conversiunii, conform legii deductive a distri-
buirii termenilor.

159
 Pe de altă parte, premisele care sunt propoziţii categorice universal negative
produc prin conversiune tot o propoziţie universal negativă şi deci, folosind formule
consacrate, orice propoziţie AeB se converteşte într-o propoziţie categorică universa-
lă de forma BeA. Prin urmare, în situaţia că premisa este universal negativă în cazul
ei este posibilă o

1.2. Conversiune simplă

Explicaţia este simplă: deoarece în premisă ambii termeni sunt distribuiţi ei pot
fi şi în concluzia conversiunii tot termeni distribuiţi. Regula distribuirii termenilor
este respectată şi în situaţia conversiunii propoziţiei categorice particular afirmative
unde ambii termeni sunt nedistribuiţi, iar propoziţiile particular afirmative de forma
AiB se convertesc tot simplu în propoziţii BiA, întrucât nici în cazul lor nu poate fi
vorba de vreo extensiune nepermisă a termenilor. Acestea sunt singurele feluri de
conversiune acceptate fără echivoc de gândirea critică în psihologie care se bazează
pe noua logică a argumentării umane.
Să reţinem totuşi că în cazul anumitor propoziţii categorice universal afirmati-
ve, în care A şi B ar fi termeni identici intensional şi extensional, există posibilitatea
convertirii lor tot în universal afirmative, dar acest fapt se bazează pe interpretarea
concretă a termenilor şi nu pe structura acestor propoziţii categorice. Desigur, uneori
două propoziţiile categorice universal afirmative au termeni identici, dar conversiu-
nea lor nu este realizată pe baza regulii extensiunii termenilor, ci pe fondul conţinu-
tului expresiilor din premisă ce corespund termenilor care au rolul de subiect şi de
predicat logic. De pildă, dacă premisa este o propoziţie categorică în care termenii ei
sunt în raport de identitate, ca în următoarea propoziţie categorică:

Reprezentarea conceptuală este reprezentare categorială

în care A = „reprezentare conceptuală”, iar B = „reprezentare categorială”, ea poate

produce prin conversiune o concluzie în care spune că:

Reprezentarea categorială este reprezentare conceptuală

pentru că A şi B sunt consideraţi termeni cu extensiuni şi intensiuni identice. Cuvin-

tele „conceptual” şi „categorial” sunt folosite însă şi în alte domenii cu înţelesuri
diferite de cel dat lor de psihologi, în care termenii redaţi de aceste cuvinte s-ar putea
să nu fie identici.
Faptul că propoziţiile categorice particular negative nu pot fi convertite în nici
un fel se explică relativ simplu tot prin distribuirea termenilor. Eventuala conversiu-
ne a acestor propoziţii categorice ar încălca regula obligatorie pentru orice fel de ar-
gument deductiv corect cu propoziţii categorice, adică ar face ca subiectul logic ne-
distribuit în premisă să devină în concluzie predicat distribuit. Se va susţine, prin
urmare, că propoziţiile de forma AoB ar încălca prin conversiune regula distribuirii
termenilor în inferenţele deductive cu propoziţii categorice. Deci, putem susţine că
există propoziţii categorice negative sunt:

1.3. Propoziţii categorice neconvertibile

160
 Într-adevăr, propoziţiile particular negative care sunt de forma AoB nu se con-
vertesc, întrucât eventuala lor conversiune ar încălca legea extensiunii termenilor. Un
aspect legat de conversiunea eronată a propoziţiilor categorice particular negative
este pus în lumină de gândirea critică în psihologie, pe baza diferenţei dintre o raţio-
nare spontană şi una în cunoştinţă de cauză cu astfel de inferenţe deductive imediate.
Într-adevăr, din propoziţia categorică particular negativă adevărată:

Unii tineri nu poartă cămaşă albastră

unii desprind ideea că se poate infera propoziţia adevărată

Unii purtători de cămaşă albastră nu sunt tineri

dar ea este independentă de propoziţia anterioară, chiar dacă conţine în mare aceleaşi
cuvinte.
Mai precis, nu se poate pretinde că a doua propoziţie particula negativă a fost
derivată prin conversiune din propoziţia categorică anterioară ei şi de aceea ea este
adevărată. Raţionarea obişnuită greşeşte fundamental pentru că termenul tineri din
presupusa premisă este nedistribuit ca subiect logic de particulară, dar a devenit în
pretinsa concluzie termen distribuit, în calitate de predicat de negativă. Nu negăm
totuşi faptul că ambele propoziţii categorice sunt adevărate, ci acela că niciuna din
ele nu poate fi derivată din cealaltă prin conversiune, iar la o analiză mai atentă se
poate spune că premisa şi concluzia conversiunii se referă la situaţii diferite. În con-
cluzie, conversiunea de orice fel a particularei negative este total greşită.

2. Obversiunea propoziţiilor categorice

Cea de a doua inferenţă imediată cu propoziţii categorice se realizează prin

efectuarea a două transformări simultane asupra premisei din care este derivată de-
ductiv concluzia, fără a modifica funcţia şi locul subiectului şi a predicatului logic
din premisă. Mai exact, cele două transformări aplicate simultan asupra premisei fac
ca ea să fie absolut identică ca înţeles cu concluzia obversiunii. Astfel, mai întâi, este
inversată calitatea premisei, adică o propoziţie categorică afirmativă va fi transforma-
tă într-o negativă sau o propoziţie negativă va fi transformată într-o propoziţie afir-
mativă, iar apoi, deci în al doilea rând, predicatul logic al premisei este înlocuit în
concluzie de opus lui, considerat negaţia lui.
De reţinut că obversiunea nu afectează sub niciun aspect ordinea lui A şi B sau
funcţia lor logică din propoziţia categorică folosită ca premisă. Drept urmare, aplica-
rea obversiunii se va face după următorul model, în care din premisa adevărată

Efectul cinetic este impresia mişcării unui punct fix

poate fi derivată valid prin obversiune concluzia tot adevărată:

Efectul cinetic nu este impresia mişcării unui punct mobil

161
 În exemplul de obversiune considerat, premisa a fost afirmativă, iar predicatul
ei logic a fost redat prin termenul impresia mişcării unui punct fix. În aceste condiţii,
prin obversiune s-a derivat concluzia care este de fapt o propoziţie categorică negati-
vă şi are ca predicat logic opusul predicatului premisei: impresia mişcării unui punct
mobil. Se poate deci observa, că această concluzie negativă ne spune într-o manieră
oarecum diferită tocmai ceea ce ne-a spus premisa categorică afirmativă din care ea a
fost derivată.
Prin urmare, obversiunea propoziţiilor categorice nu modifică extensiunea ter-
menilor propoziţiei categorice, iar concluzia conservă înţelesul premisei din care a
fost derivată, dar îl exprimă printr-o altă construcţie lingvistică sau logică. Ca atare,
oricare din cele patru tipuri fundamentale de propoziţii categorice poate fi supusă
obversiunii. În consecinţă, pentru a exprima cât mai simplu şi mai precis această a
doua inferenţă imediată cu propoziţii categorice, să ne reamintim că prin semnul „”
am indicat negaţia logică (a se vedea principiul terţului exclus). În această situaţie,
sunt posibile patru feluri de obversiune a propoziţiilor categorice.

2.1. Propoziţiile de forma AaB produc o concluzie de forma AeB.

deci, propoziţiile categorice universal afirmative produc prin obversiune o propoziţie

categorică universal negativă.
La rândul lor, propoziţiilor categorice particular afirmative produc prin obver-
siune o concluzie de forma unei particular negative sau:

2.2. Propoziţiile categorice AiB, duc concluzii de forma AoB.

Propoziţiile categorice universal negative produc prin obversiune, la rândul lor,

o propoziţie universal afirmativă cu predicatul logic schimbat, respectiv,

2.3. Dintr-o premisă AeB este derivată o concluzie AaB.

În sfârşit, propoziţiile categorice particular negative produc prin obversiune o

concluzie particular afirmativă cu predicat logic opus, adică:

2.4. Premisele de forma AoB, produc concluzii de forma AiB

Dacă luăm în considerare înţelesul concluziei obversiunii, ea este o propoziţie

categorică în care se spune exact cu alte cuvinte ceea ce spunea premisa din care a
fost derivată. Faptul cel mai interesant este acela că deseori în argumentarea umană
aceste două inferenţe imediate, conversiunea şi obversiunea propoziţiilor categorice,
se combină de multe ori ducând astfel la concluzii despre care este uneori greu de
stabilit premisa iniţială din care a fost derivată ultima concluzie. În acelaşi timp, după
cum s-a susţinut, chiar Aristotel a iniţiat folosirea conversiunii şi a obversiunii, une-
ori combinate cu demonstraţia prin reducere la absurd, pentru a dovedi validitatea
argumentelor silogistice, iar logicienii medievali preocupaţi de acelaşi aspect au ară-
tat că aceste inferenţe deductive simple pot fi combinate una cu cealaltă şi încă în
mod repetat, astfel încât, pentru un om nespecializat în gândirea critică şi nici măcar

162
în logica uzuală este de-a dreptul dificil să priceapă că s-a ajuns în final la o propozi-
ţie categorică care a fost derivată dintr-o altă propoziţie categorică iniţială.

3. Folosirea succesivă a conversiunii şi a obversiunii

Deseori, în susţinerea de idei, cei care le promovează nu le formulează direct,

ci într-o formă specială a ideii iniţiale, la care s-a ajuns prin repetări alternative de
obversiunii şi conversiunii a acesteia. Această manieră de a raţiona nu este determi-
nată exclusiv de dorinţa de s prezenta în alt fel propoziţiile respective, ci şi de faptul
că, aşa cum am văzut, anumite propoziţii categorice nu pot fi convertite în nici un fel.
Am avut un exemplu edificator în următoarea propoziţie categorică:

Unii tineri nu poartă cămaşă albastră

invocat anterior. Am precizat atunci că propoziţiile categorice particular negative nu

pot fi convertite, întrucât aparenta lor conversă este independentă de propoziţia ini-
ţială din care ar fi fost derivată.
Am constat ulterior că orice propoziţie particulară negativă poate fi în schimb
obvertită şi deci, din această propoziţie particular negativă considerată ca premisă,
poate fi derivată concluzia de forma:

Unii tineri poartă cămăşi nealbastre

care este propoziţie particula afirmativă în care predicatul logic iniţial redat de ter-
menul cămașă albastră a fost înlocuit de termenul cămaşă nealbatră, dar subiectul
logic a rămas acelaşi în ambele propoziţii. Între termenii corespunzători predicatelor
logice din ultimele două propoziţii categorice – cămaşă albastră şi cămaşă
nealbastră – există cel puţin un raport de contrarietate şi, ca atare, afirmarea unuia
dintre ei presupune cu necesitate negarea celuilalt. Drept urmare, rezultă că termenul
cămaşă nealbastră este negaţia termenului cămaşă albastră. Cu toate acestea, aşa
cum de altfel s-a susţinut, ultimele două propoziţii au acelaşi înţeles.
Pe de altă parte, cea de a doua propoziţie, este particular afirmativă şi deci, ea
suportă o conversiune simplă, ceea ce înseamnă că din ea poate fi dedusă cu deplină
necesitate următoarea propoziţie particula afirmativă:

Unii purtători de cămăşi nealbastre sunt tineri

Astfel, dacă redăm deducţia prin obversiune a celei de a doua propoziţii cate-
gorice din prima şi deducţia prin conversiune simplă a celei de a treia din a doua pu-
tem utiliza în acest lanţ deductiv formulele acestor propoziţii categorice particulare,
fapt practicat şi de gândirea critică în genere, nu doar de cea din psihologie.
Prin urmare, putem pretinde că din formula AoB, care corespunde primei pro-
poziţii de aici (Unii tineri nu poartă cămaşă albastră), rezultă prin obversiune expre-
sia A i B, iar din aceasta obţinem prin conversiune simplă formula B i A, dar mai
putem face încă un singur pas deductiv şi putem deriva printr-o nouă obversiune
formula B o A, care ne spune că:

Unele persoane care nu poartă cămăşi albastre nu sunt netinere

163
Să notăm că toate aceste propoziţii derivate prin obversiuni şi conversiuni repetate
din propoziţia categorică particular negativă iniţială sunt echivalente cu propoziţia
iniţială, în accepţia că toate propoziţiile categorice spun exact acelaşi lucru, dar în
mod diferit.
Ceea ce este interesant de reţinut, este că gândirea critică în general, nu numai
în cea din psihologie, fapt preluat din logica aristotelică şi tratat pe larg de logicienii
medievali, este acela că această succesiune de obversiuni şi conversiuni repetate nu
poate fi folosită în cazul oricărei propoziţii categorice în ordinea folosită mai sus. De
pildă, dacă propoziţia iniţială ar fi de forma:

Unii tineri poartă cămaşă albastră

care este o particula afirmativă, iar ei îi aplicăm mai întâi o obversiune, din ea dedu-
cem imediat propoziţia particulară:

Unii tineri nu poartă cămăşi nealbastre

care este o particular negativă ce ar trebui în continuare convertită, însă propoziţiile

categorice particular negative nu pot fi convertite, fapt arătat anterior.
Prin urmare, adoptăm o altă ordine şi mai întâi convertim propoziţia particular
afirmativă dată. Ca atare, obţinem pentru început propoziţia:

Unii purtători de cămaşă albastră sunt tineri

iar din ea, prin obversiune, obţinem concluzia deductivă:

Unii purtători de cămaşă albastră nu sunt netineri

care este o propoziţie particular negativă care ar trebui în continuare convertită, dar
ştim din cele anterioare că propoziţiile particular negative nu pot fi convertite, datori-
tă faptului că în orice inferenţă deductivă cu propoziţii categorice trebuie să respec-
tăm restricţiile impuse de legea distribuirii termenilor, ceea ce înseamnă că deducţia
imediată se blochează aici.
Această situaţie este în mare parte diferită în cazul în care premisa iniţială este
o propoziţie categorică universală. De exemplu, să presupunem că premisa iniţială ar
fi următoarea propoziţie universal afirmativă:

Toţi tinerii poartă cămăşi albastre

Prin obversiune, din această premisă obţinem o concluzie de forma unei uni-
versal negative de forma:

Niciun tânăr nu poartă cămaşă nealbastră

din care se obţine printr-o conversiune simplă tot o propoziţie universal negativă, dar
de forma:

Niciun purtător de cămaşă nealbastră nu este tânăr

164
iar din ea, deducem imediat tot printr-o nouă obversiune propoziţia universal afirma-
tivă:

Toţi purtătorii de cămaşă nealbastră sunt netineri

Să reţinem că toate propoziţiile universale derivate până acum sunt identice ca

înţeles cu premisa iniţială de la care s-a pornit, dar dacă continuăm cu o nouă conver-
siune vom obţine corect numai o concluzie particular afirmativă şi anume:

Unii netineri sunt putători de cămaşă nealbastră

care nu mai poate fi identică ca înţeles cu niciuna din propoziţiile categorice univer-
sale anterioare ei.
Desigur, şirul inferenţelor deductive imediate cu propoziţii categorice universa-
le poate fi şi altul numai dacă premisa de la care se porneşte este o universal negativă
şi inversăm ordinea obversiunii şi a conversiunii, dar şirul acestor inferenţe deductive
imediate şi al echiva-lenţelor dintre premise şi concluzii se va bloca în clipa în care
ajungem la o concluzie care es-te propoziţie categorică particulară.

4. Concluzii asupra inferenţelor imediate

După cum s-a văzut din combinarea repetată a conversiunii cu obversiunea

propoziţiilor categorice, există o diferenţă importantă între premisa şi concluzia aces-
tor inferenţe deductive imediate. Acest fapt are o importanţă deosebită pentru raţio-
nare, în special legată de folosirea independentă sau împreună cu obversiunea, a con-
versiunii prin accident a propoziţiilor categorice. Mai exact, din premisa conversiunii
prin accident rezultă pe deplin valid (logic corect) din concluzia ei, dar relaţia inversă
nu mai poate fi susţinută, deoarece concluzia conversiunii prin accident nu rezultă
corect din premisa din care ea a fost obţinută.
În privinţa conversiunii simple aplicată propoziţiilor categorice particular afir-
mative şi a celor universal negative, premisa şi concluzia acestui fel de conversiune
pot fi derivate una din cealaltă şi se poate spune că premisa şi concluzia conversiunii
simple spun cu cuvinte diferite exact acelaşi lucru. Spre deosebire de conversiunea
propoziţiilor categorice în general, obversiunea lor se aplică la toate tipurile de pro-
poziţii categorice, iar în situaţia obversiunii există totdeauna un raport de identitate
de înţeles, nu însă şi de formă, între premisa şi concluzia obversiunii, ca de altfel şi în
cazul conversiunii simple. În această situaţie, premisa şi concluzia unei inferenţe
imediate cu propoziţii categorice nu spune decât cu alte cuvinte ceea ce a spus cealal-
tă. Acest lucru, după cum s-a văzut, se aplică aidoma şi în şirul de conversiuni şi ob-
versiuni prezentate în paragraful anterior. Cu alte cuvinte, atunci când în şirul acestor
inferenţe imediate urmează o conversiune prin accident, concluzia şi premisa nu mai
sunt propoziţii categorice care spun exact acelaşi lucru cu expresii lingvistice diferi-
te. Drept urmare, în utilizarea acestor inferenţe deductive imediate pentru probarea
validităţii silogismelor este obligatoriu să ţinem seama de aceste deosebiri între con-
vertirea propoziţiilor categorice.

165
 Rezumat
1. După raportul dintre premisă şi concluzie, conversiunea propoziţiilor cate-
gorice este de două feluri.
2. Excepţii de la regula conversiunii propoziţie universale bazate pe conţinu-
tul propoziţiilor categorice implicate în conversiune.
3. Inconvertibilitatea propoziţiilor particular negative şi legea distribuirii ter-
menilor.
4. Obversiunea propoziţiilor categoric şi schimbarea statului termenilor din
componenţa premisei.
5. Alternanţa şi repetarea conversiunii şi a obversiunii unor propoziţii catego-
rice.

Cuvinte importante
1. Conversiune prin accident.
2. Conversiune simplă.
3. Neconvertibilitate.
4. Obversiune.
5. Inferenţelor imediate combinate.
6. Premisa şi concluzia inferenţelor imediate.

Ilustrări
Exemplu 1: Poate fi convertită simplu propoziţia categorică exprimată prin
enunţul:
„Triunghiurile echilaterale au toate laturile egale”

Rezolvare: Acest enunţ redă o propoziţie categorică universal afirmativă, în

care termenii triunghiuri echilaterale şi triunghiuri cu toate laturile egale sunt în
geometria clasică termei identici ca extensiune şi parţial ca intensiune. Deci, conver-
siunea simplă a acestei propoziţii este realizată pe baza interpretării termenilor triun-
ghiuri echilaterale şi triunghiuri cu toate laturile egale şi nu pe fondul proprietăţilor
conversiunii propoziţiilor categorice universal afirmative, care formal este o conver-
siune prin accident.
Exemplul 2: Indicaţi răspunsul corect la întrebarea: „Bacteriile sunt animale
sau plante?”

Răspuns: Bacteriile sunt organisme microscopice vegetale, iar „bacterie” este

un cuvânt care provine în română din limba franceză (Conf. Dicţionarului Explicativ
al Limbii Române). Prin urmare, bacteriile sunt plante microscopice, dar nu se poate
susţine că toate plantele microscopice sunt bacterii.

166
 Exerciţii şi probleme

I. Analizaţi Inferenţele deductive imediate cu propoziţii categorice de mai jos:

1. Stabiliţi care este valoarea de adevăr a propoziţiilor care derivă prin conver-
siune şi obversiune din propoziţia Cărţile bune sunt cele mai citite.

2. Fiind date următoarele propoziţii categorice, stabiliţi pentru fiecare în parte,

după caz, ce rezultă din ele printr-o singură conversiune sau obversiune:

(1). Tuturor le plac, nu numai copiilor, desenele animate.

(2). Actorii interpretează multe roluri diferite în piesele de teatru.
(3). Cine fuge după doi iepuri, nu prinde niciunul.
(4). Printre mulţi sculptori renumiţi au existat pictori de geniu.
(5). Numai metalele conduc electricitatea;
(6). Se întâmplă des ca eforturile noastre să fie zadarnice;
(7). Singur omul are capacitatea de a se îndoi de sine;
(8). Cei de faţă nu sunt studenţi;
(9). Calitatea de psiholog nu aparţine oricui;
(10). Numai proştii sunt lăudăroşi;
(11). Tinereţea este plină de speranţe;
(12). Câţiva psihologi sunt şahişti de performanţă;
(13). Doar unii psihologi au câte două facultăţi absolvite;
(14). Exclusiv cei bravi sunt echitabili;
(15). Mulţi oameni sunt neîndemânatici.

3. Formaţi toate perechile posibile din propoziţiile de mai jos şi stabiliţi rapor-
turile logice dintre ele, iar apoi, verificaţi dacă vreuna din ele poate fi dedusă direct
din cealaltă:

(1). Orice acţiune inumană este nejustificabilă;

(2). Orice acţiune nejustificabilă este inumană;
(3). Unele acţiuni nejustificabile nu sunt inumane;
(4). Nicio acţiune justificabilă nu este inumană;
(5). Unele acţiuni inumane nu sunt nejustificabile;
(6). Acţiunile care nu sunt inumane nu sunt justificabile;
(7). Există acţiuni justificabile care sunt inumane.

4. Să presupunem că propoziţia categorică Nimeni nu se naşte învăţat este ade-

vărată. Determinaţi ce decurge din ele prin conversiune şi obversiune repetată.

5. Fiind date următoarele propoziţii categorice, stabiliţi pentru fiecare în parte,

după caz, ce rezultă din ele printr-o singură conversiune sau obversiune:

(1). Tuturor le plac, nu numai copiilor, desenele animate.

(2). Actorii interpretează multe roluri diferite în piesele de teatru.
(3). Cine fuge după doi iepuri, nu prinde niciunul.
(4). Printre mulţi sculptori renumiţi au existat pictori de geniu.

167
 6. Examinaţi validitatea (corectitudinea logică) următoarelor inferenţe deducti-
ve imediate:

(1). Dacă o hotărâre nedreaptă intră în contradicţie cu principiile morale, atunci

o hotărâre dreaptă concordă cu aceste principii;
(2). Dacă toţi oamenii bogaţi sunt generoşi, reiese că oamenii săraci sunt zgâr-
ciţi;
(3). Din moment ce dilatarea metalelor este urmarea încălzirii lor, se poate
spune că o consecinţă a răcirii lor este contragerea metalelor.

7. Explicaţi ce anume spun enunţurile de mai jos şi dacă din propoziţiile redate
de ele pot fi deduse prin inferenţe imediate alte propoziţii:

(1). Numai numerele pare sunt divizibile cu 2;

(2). Propoziţiile particular negative nu sunt convertibile;
(3). Doar oamenii sensibili sunt muzicali;
(4). Cine seamănă vânt, culege furtună;
(5). Nu toate adevărurile sunt evidente.

II. Prezentaţi cu detaliile de rigoare ideile la care se referă autorii textelor de

mai jos:

1. Conversa unei propoziţii categorice standard se obţine prin inversarea ter-

menilor cu rolul de subiect şi de predicat. Propoziţiile categorice E şi I, dar nu şi
propoziţiile categorice A şi O, conţin exact aceeaşi informaţie ca şi conversele lor;
aceasta înseamnă că:

Orice propoziţie categorică de tip E sau de tip I este

echivalentă cu conversa ei simplă, dar propoziţiile de tip A
nu au conversa simplă, iar cele de tip O nu au nicio conversă.

Fiecare membru al următoarelor perechi este conversa celuilalt membru

al aceleiaşi perechi:

E: Nici un norvegian nu este slav

Nici un slav nu este norvegian
I: Unele capitale sunt mari oraşe
Unele mari oraşe sunt capitale

Cu ajutorul acestor precizări putem acum merge mai departe. Pentru a desco-
peri obversa unei propoziţii categorice sunt necesare două modificări: (a) mai întâi,
schimbăm o afirmativă în negativă şi viceversa (propoziţia categorică A devine o
propoziţie categorică E, propoziţia categorică I devine o propoziţie categorică O şi
aşa mai departe); (b) în al doilea rând, se înlocuieşte predicatul logic din propoziţia
iniţială cu complementarul său.

168
 Toate propoziţiile categorice de oricare dintre tipuri – A, E, I sau O – sunt lo-
gic echivalente cu obversele lor. Iată aici câteva exemple; fiecare propoziţie catego-
rică este obversa celeilalte din aceeaşi pereche de propoziţii categorice:

A: Toţi luteranii sunt creştini

Nici un luteran nu este necreştin
E: Nici un peşte nu este mamifer
Toţi peştii sunt non-mamifere
I: Unii cetăţeni sunt votanţi
Unii cetăţeni nu sunt non-votanţi
O: Unii contestatari nu sunt câştigători
Unii contestatari sunt necâştigători

Pentru a găsi contrapoziţia unei anumite propoziţii categorice se operează asu-

pra propoziţiei date, mai întâi, făcând o conversiune a ei şi apoi, înlocuind ambii săi
termeni cu termenii complementari. (Brook N. Moore, Richard Parker, Critical
Thinking, McGraw Hill Inc. New York, USA, 2004)

5. Primul fel de inferenţă imediată, numită conversiune, procedează simplu,

prin aceea că termenul subiect şi termenul predicat din propoziţia categorică dată îşi
schimbă reciproc locul. Conversiunea propoziţiilor categorice E şi I este perfect va-
lidă. În mod clar, enunţând „Nici un om nu este înger”, spunem exact acelaşi lucru şi
sub forma „Nici un înger nu este om”, iar oricare dintre aceste două propoziţii cate-
gorice poate fi inferată valid din cealaltă cu ajutorul unei inferenţe imediate numită
conversiune. Exact în acelaşi fel, propoziţiile „Unii scriitori sunt femei” şi „Unele
femei sunt scriitori” sunt logic echivalente, astfel încât, oricare dintre ele poate fi
valid inferată din cealaltă. Despre oricare propoziţie categorică standard se spune că
este conversa alteia, numai dacă ea este obţinută ca simplu rezultat al interschimbării
locului ocupat în cealaltă de termenii subiect şi predicat logic. Astfel, „Nici un idea-
list nu este politician” este conversa propoziţiei categorice „Nici un politician nu este
idealist” şi oricare dintre ele poate fi valid derivată din cealaltă. Termenul de
convertendă este folosit pentru a ne raporta la premisa unei inferenţe imediate prin
conversiune, în timp ce concluzia unei inferenţe de acest fel se numeşte conversă.
De reţinut că, la nivel general, conversiunea unei propoziţii categorice de tipul
A nu urmează în mod valid dintr-o altă propoziţie categorică de tip A. În aceste con-
diţii, dacă propoziţia iniţială este de forma „Toţi câinii sunt animale”, conversa sa
„Toate animalele sunt câini” nu urmează sub nici un aspect din prima propoziţie,
convertenda fiind adevărată iar conversa falsă. Logica tradiţională recunoaşte acest
fapt, desigur, dar asertează că ceva care este asemănător conversiunii poate fi o infe-
renţă validă şi în cazul propoziţiilor categorice de tip A. Dintr-o premisă de tip A
(Toţi S sunt P) poate fi derivată valid subalterna sa (Unii S sunt P), pe baza tradiţio-
nalului Pătrat Logic al Opoziţiilor. Propoziţia A spune ceva despre toate elementele
din S, iar I face o afirmaţie mai limitată, doar despre unele elemente din S. Am con-
statat însă că o conversiune a propoziţiilor de tip I este validă.
Ca atare, dată fiind o propoziţie categorică de tip A (Toţi S sunt P), din ea pu-
tem infera valid prin subalternare propria ei subalternă (Unii S sunt P), din care,
printr-o conversiune validă, putem deriva conversa subalternei (Unii P sunt S). Prin
urmare, printr-o combinare între subalternare şi conversiune din Toţi S sunt P poate
fi valid inferată drept concluzie propoziţia Unii P sunt S. Acest tip de inferenţă este
numit conversiune prin accident (per accidens) şi ea procedează prin interschimbare

169
între subiect şi predicat, schimbând totodată cantitatea propoziţiilor, din universală
(convertenda) în particulară (conversa). În acest fel, logica tradiţională susţine că din
premisa „Toţi câinii sunt animale”poate fi valid inferată concluzia „Unele animale
sunt câini”, iar această inferenţă este numită conversiune prin restrângere.
Se poate observa că în situaţia acestui ultim tip de conversiune, rezultatul con-
versiunii nu este echivalent cu propoziţia A din care a fost derivat. Justificarea aces-
tei conversiuni impune o schimbare a cantităţii, de la universală la particulară. Pro-
poziţia care a rezultat dintr-o propoziţie de tip A prin intermediul unei conversiuni
prin accident este o propoziţie de tip I; ea nu poate avea exact acelaşi înţeles precum
convertenda sa şi, ca atare, nu poate fi echivalentă cu aceasta. În schimb, conversa
unei propoziţii E este tot o propoziţie de tip E, iar conversa unei propoziţii de tip I
este tot o propoziţie I. În aceste cazuri, convertenda şi conversa au aceeaşi cantitate şi
sunt logic echivalente.
În final, să reţinem că orice fel de conversiune a propoziţiilor de tip O nu este
în principiu validă. Propoziţia O „Unele animale nu sunt câini” este indubitabil ade-
vărată; conversa sa ar fi propoziţia „Unii câini nu sunt animale”, o propoziţie de tip
O care este fără nici o îndoială falsă. La nivel general, propoziţia de tipul O şi pretin-
sa sa conversă nu sunt propoziţii echivalente. (Irving M. Copi, Carl Cohen,
Introduction to Logic, 11th ed., Pearson Education Inc., New Jersey, USA, 2002).

170
 XIII. RAŢIONAREA SILOGISTICĂ

1. Istoria raţionării cu silogisme.

2. Figuri şi moduri silogistice.

3. Legile de raţionare silogistică.

4. Reformulări de premise sau concluzii silogistice.

5. Verificarea silogismelor.

6. Psihologia raţionării silogistice.

171
 Pe parcursul prezentării raţionării deductive umane cu silogisme vor fi expuse
următoarele idei:
1. Date despre analiza silogismelor.
2. Scheme formale de argumentare silogistică.
3. Exigenţele logice fundamentale şi argumentarea silogistică
4. Silogisme eronate sau corecte.
5. Teorii psihologice cognitiviste despre silogisme.

Se presupune că acela care doreşte să ştie temeinic raţionarea umană cu

silogisme cunoaşte deja bine chestiunile legate de termeni şi cele care au urmat aces-
tora.

Cunoştinţele elementare despre silogisme sunt redate pe parcursul următoarelor

paragrafe.

1. Istoria raționării silogistice

Argumentele silogistice sunt proprii raţionării umane deductive şi sunt inferen-

ţe mediate cu propoziţii categorice. Mai exact, silogismele, ca şi inferenţele deducti-
ve imediate, au fost descoperite şi analizate abia de Aristotel (384-322 î.Hr.), consi-
derat pentru acest motiv ca fondator al logicii argumentării. Pentru acest motiv, filo-
soful german Immanuel Kant (1724-1804) a susţinut că logica a ieşit perfectă din
capul lui Aristotel aşa cum pretindea vechea mitologie greacă că s-ar fi născut Pallas
Athena din capul lui Zeus. Denumirea de „silogism” dată acestor inferenţe deductive
provine din greaca veche şi ţine de folosirea exclusivă a propoziţiilor categorice în
calitate de premise şi de concluzie.
Deşi silogistica aristotelică este folosită frecvent şi în psihologie, ea nu a cu-
noscut ulterior lui Aristotel modificări substanţiale şi importante, dar ea a înregistrat
câteva sistematizări şi introducerea de denumiri speciale pentru propoziţiile categori-
ce din silogisme. Cele mai importante modificări ale abordării silogisticii aristotelice,
care au ajuns intacte până în zilele noastre, au fost cele aduse de logicienii evului
mediu şi de cei moderni, dar raţionarea deductivă, inclusiv silogistica, a cunoscut
spre sfârşitul secolului al XIX-lea o tratare în spiritul logicii algoritmice, pentru a fi
utilizată în analiza raţionării din matematica vremii. Trecând dincolo de toate aces-
tea, iată o ilustrare de inferenţă silogistică, utilizată deseori în raţionarea umană obiş-
nuită sau în cea ştiinţifică, la care am apelat anterior:

Întrucât româna este limbă romanică şi toate limbile romanice

sunt de origine latină, rezultă că limba română este de origine latină

Acest exemplu de raţionament deductiv, arată clar că propoziţiile categorice ce com-

pun un silogism simplu au un rol diferit. Astfel, propoziţia categorică

172
 Româna este limbă romanică

împreună cu propoziţia categorică

Toate limbile romanice sunt de origine latină

au rolul de premise ale inferenţei silogistice citate, iar cel de concluzie este îndeplinit
de propoziţia categorică:

Limba română este de origine latină

În principiu, deşi fac parte din categoria inferenţelor deductive mediate, în ac-
cepţiunea conform căreia concluzia unui silogism reclamă două premise, argumente-
le silogistice sunt frecvent utilizate în viaţa cotidiană de persoane care nu cunosc prea
bine structura lor şi nici exigenţele logice pe care se bazează corectitudinea şi efici-
enţa raţionării silogistice. Mai exact, premisele silogismului sunt propoziţii categori-
ce ca şi concluzia lui, ceea ce face ca aceste inferenţe deductive mediate să fie uşor
de folosit în susţinerea părerilor, fapt ce poate fi ilustrat şi cu ajutorul unui exemplu:

Ideea câştigului la loterie este o convingere subiectivă, iar

orice convingere subiectivă este o iluzie. Prin urmare,
ideea câştigului la loterie este o iluzie

În acest exemplu de raţionament silogistic, care a trezit un interes major în

gândirea critică din psihologie, premisele şi concluzia sunt exclusiv propoziţii cate-
gorice universal afirmative.
Orice argument uman, deci şi acest silogism concret, poate fi redat, după cum
se ştie, printr-o schemă grafică de raţionare, care se va dovedi utilă pentru stabilirea
corectitudinii ar-gumentului deductiv. De exemplu, raţionamentului silogistic de mai
sus îi putem asocia una din următoarele două scheme de conchidere, pe baza căreia îi
vom verifica corectitudinea (validitatea), adică faptul conform căruia acest silogism
este apt să producă din premise adevărate o concluzie sigur adevărată, care a fost
menţionat deja:

Toţi A sunt C AaC

Toţi C sunt B CaB
Toţi A sunt B AaB

De reţinut că în aceste scheme formale de argumentare silogistică, simbolul A

corespunde cuvintelor „ideea câştigului la loterie”, simbolul B a înlocuit cuvântul
„iluzie”, iar prin C am substituit expresia „convingere subiectivă”. Redarea simbolică
a premiselor şi a concluziei dintr-un silogism se va dovedi utilă pentru verificarea
rapidă a validităţii acelui raţionament, dar şi pentru stabilirea rolului şi a denumirilor
preluate inclusiv de gândirea critică în psihologie termenilor din premisele şi conclu-
zia silogismului.

173
 2. Figuri şi moduri silogistice

Astfel, prin litera C din schemele formale de mai sus este redat termenul mediu
al silogismului. Acest termen important în raţionarea silogistică apare exclusiv în
premise şi el face legătura dintre A şi B, consideraţi termenii extremi ai silogismului.
Această legătură dintre A şi B va fi redată explicit şi în mod direct de concluzia silo-
gismului.
În funcţie de ordinea termenilor în premisele silogismului, în argumentarea
silogistică sunt implicate patru figuri silogistice, denumire preluată din logica tradiţi-
onală a argumentării şi de gândirea critică în psihologie, a căror corectitudine este
dependentă de anumite exigenţe logice. Cele patru figuri silogistice pot fi prezentate
sub forma a patru scheme de raţionare deductivă:

Figura 1 Figura 2 Figura 3 Figura 4

A-C A-C C-A C-A
C-B B-C C-B B-C
A-B A-B A-B A-B

Figurile silogistice sunt considerate structuri fundamentale de argumentare

deductivă care în această prezentare generală au aceiaşi concluzie, dar se deosebesc
după poziţia termenului mediu aflat în premise, aici C, dar şi după scopul urmărit de
argumentator. Cele patru figuri silogistice au rolul unui ghid general, întrucât aceste
scheme de argumentare se concretizează prin intermediul modurilor silogistice în
calitatea lor de trecere de la scheme de propoziţii categorice la propoziţii concrete şi
deci, spre raţionamente concrete. Figurile silogistice sunt scheme abstracte de argu-
mentare silogistică, iar modurile silogistice pot fi identificate prin simpla specificare
a propoziţiilor categorice care au rolul de premise şi de concluzie în
fiecare din cele patru figuri silogistice.
Dacă am proceda strict algoritmic, am ajunge la un număr fabulos de moduri
silogistice, întrucât în fiecare figură silogistică am descoperi 64 de argumente silogis-
tice distincte şi deci am ajunge la un total de 256 de moduri de raţionare silogistică
concretă în cele patru figuri silogistice. Multe din aceste moduri silogistice violează
însă exigenţele logice fundamentale şi restricţiile impuse de ele acestui tip de raţiona-
re deductivă, aşa cum ar fi şi aceea legată de distribuirea termenilor. Drept urmare,
din toate modurile silogistice posibile, numai 24 din ele sunt corectelogic (valide) în
toate cele patru figuri silogistice. Gândirea critică în psihologie fundamentată pe lo-
gica raţionării apreciază că din cele 24 moduri silogistice corecte, numai 19 ar fi
principale, iar alte 5 scheme de raţionare silogistică corectă, care pot fi deduse din
cele principale ar fi moduri subalterne. De reţinut că logicienii medievali le-au dat
nume speciale tuturor modurilor silogistice indiferent de statutul lor.
Pentru a separa modurile silogistice principale valide şi cele derivate din ele tot
corecte de cele incorecte (nevalide), gândirea critică în psihologie ia în considerare
exigenţele logice de argumentare silogistică şi nu recurge la încercări succesive. Să
reţinem totuşi că exigenţele speciale pe care se bazează argumentarea silogistică ire-
proşabilă sunt o reflectare a celor patru exigenţe logice fundamentale şi în această
ordine de idei legile silogistice se diferenţiază în două mari categorii: cele referitoare
la termeni silogismului şi cele care privesc premisele ori concluzia silogismului.

174
 3. Legile de raționare silogistică

Gândirea critică în psihologie, dar şi logica formală a argumentării presupune

că raţionarea silogistică se derulează într-un mod valid numai dacă în argumentare
sunt satisfăcute anumite restricţii, care asigură nu numai corectitudinea inferării, ci şi
eficienţa ei. Pentru verificarea acestor calităţi a oricărui argument silogistic cu pro-
poziţii categorice, sunt introduse anumite condiţii logice, dovedite ca indispensabile
pentru evaluarea precisă a unui silogism, iar pe baza lor este verificat dacă concluzia
despre care se pretinde că a derivat realmente din premise sau a fost implicată cu
necesitate de acestea. În această situaţie, inspirându-se din logica tradiţională, gândi-
rea critică în psihologie stipulează următoarele legi speciale pentru raţionarea silogis-
tică:

(1) În cel puţin una premise, termenul mediu apare în toată extensiunea sa (este
distribuit);
(2) Nici unul dintre termenii concluziei nu are o extensiune mai mare decât în
premisa din care provine;
(3) Cel puţin una dintre premise este afirmativă;
(4) Totdeauna când o premisă este negativă şi concluzia derivată din premise
este negativă (concluzia nu poate fi afirmativă);
(5) Când ambele premise sunt afirmative, concluzia derivată din ele este tot
afirmativă (concluzia nu poate fi negativă);
(6) Cel puţin una dintre premisele silogismului este o propoziţie categorică
universală;
(7) Totdeauna când una din premise este propoziţie particulară, concluzia de-
dusă din premise este obligatoriu propoziţie categorică particulară (ea nu va fi propo-
ziţie categorică universală). Aceste restricţii sunt cunoscute şi ca „legi speciale de
raţionare silogistică”.

4. Reformulări de premise şi concluzii silogistice

Desigur, în situaţia raţionării curente, în argumentele silogistice valide ori ne-

valide, premisele sau concluziile lor apar deseori în forme particulare. De pildă,
cuantorii aflaţi în alcătuirea premiselor sau a concluziei nu apar totdeauna într-o for-
mă standard şi se spune de exemplu:

Ideea câştigului la loterie este o iluzie

dar nu se spune în mod obişnuit:

Toate câştigurile la loterie sunt o iluzie

La fel, în loc de a susţine că:

Unii medici sunt psihologi

deseori se spune:

Printre medici găsim mulţi psihologi

175
 Aşa cum s-a afirmat, frecvent, în locul unui argument complet este formulată o
entimemă şi de pildă este formulată explicit doar concluzia argumentului:

Ideea câştigului la loterie este o iluzie

sau numai premisele lui şi în plus, nu în ordinea lor standard:

Convingerea subiectivă este o iluzie, iar ideea

câştigului la loterie este o convingere subiectivă

Desigur există şi alte forme de entimeme în cazul silogismelor, de pildă, se

exprimă numai una din premise şi concluzia argumentului, adică se spune:

Ideea câştigului la loterie este o iluzie, pentru că

orice convingere subiectivă este o iluzie

fără a exclude situaţia ca raţionamentele silogistice formulate deseori de cineva să fie

de-a dreptul incorecte.

5. Verificarea silogismelor

În mod obişnuit, argumentele incorecte apar în discuţii, în controverse, în dez-

bateri, în discursuri publice sau în materiale de presă etc., dar se datorează deseori fie
lipsei de informaţii fie grabei sau chiar unor intenţii dubioase. Să luăm în considerare
următorul text şi să ne întrebăm dacă el exprimă un raţionament silogistic care este
corect sau incorect:

Guvernele demne de respect permit cetăţenilor să nu fie de

acord cu politicile lor, dar nici un guvern demn de respect
nu lasă minorităţile neprotejate. Ca atare, guvernul care
protejează minorităţile permite critica politicii sale

Pentru a analiza corectitudinea (validitatea) unui silogism este recomandabil să

începem evaluarea lui pornind de la identificarea concluziei sale. Astfel, în cazul
silogismului de mai sus, indicatorul de concluzie „Ca atare,” ne permite să stabilim
că propoziţia categorică:

Orice guvern care protejează minorităţile permite critica politicii sale

are rolul de concluzie a argumentul silogistic de mai sus.

Din moment ce concluzia este o propoziţie categorică universal afirmativă al
cărui subiect logic, notat cu A, coincide expresiei lingvistice „guvern care protejează
minorităţile”, iar al cărui predicat logic, simbolizat cu B, este redat în raţionamentul

176
de mai sus de construcţia lingvistică „(guvern care) permite critica politicilor lui”,
înseamnă că formula:

(i). AaB

exprimă în mod adecvat concluzia acestui silogism. Ca verificare a acestei aserţiuni,

simbolurile A şi B trebuie să se regăsească printre termenii premiselor din acest silo-
gism. Constatăm că într-una din premisele silogismului întâlnim expresia lingvistică
„lasă minorităţile neprotejate”, care ar exprima un termen al uneia din premise, coin-
cide cu propoziţia:

Nici un guvern demn de respect nu lasă minorităţile neprotejate

Această propoziţie poate fi transformată prin obversiune într-una echivalentă

care ar fi de cea felul:

Orice guvern demn de respect protejează minorităţile

Ca atare, această premisă a silogismului analizat poate fi redată simbolic prin

formula:

(ii). CaA

Simbolul C din formula (ii) nu poate exprima decât termenul mediu al silogis-
mului care corespunde expresiei lingvistice „guvern demn de respect”, întrucât A
este subiect logic al concluziei, iar B îndeplineşte rolul de predicat logic al concluzi-
ei. De acest fapt ne convingem din formula (i) de mai sus şi întrucât termenul „gu-
vern demn de respect” apare şi în cealaltă premisă a silogismului analizat, care ne
spune că:

Guvernele demne de respect permit cetăţenilor

să nu fie de acord cu politicile lor

şi în care termenul „a nu fi de acord” este de fapt echivalent ca înţeles în acest con-

text cu termenul „a permite să critici”, ceea ce înseamnă că a doua premisă poate fi
redată prin formula:

(iii). CaB

Prin urmare, schimbând ordinea în care au fost numerotate propoziţiile catego-

rice, reiese că silogismul iniţial este construit după următoarea schemă de inferenţă
corespunzătoare celei de a treia figuri silogistice şi anume:
CaA
CaB
AaB

177
 Pe baza acestei scheme de raţionare realizăm că argumentul silogistic dat iniţial
este logic-incorect sau nevalid, întrucât el încalcă cea de a doua lege de raţionare
silogistică din cele enumerate mai sus. Într-adevăr, restricţia de raţionare privind dis-
tribuirea termenilor, valabilă şi în cazul inferenţelor deductive imediate, este neres-
pectată, pentru că A, în calitate de subiect logic al concluziei, apare ca termen distri-
buit, dar A provine din prima premisă în care el a fost termen nedistribuit. În conclu-
zie, putem susţine că silogismul analizat este logic-incorect ori nevalid, iar aceasta
înseamnă că deşi nu este exclus ca premisele lui să fie adevărate din ele a fost dedusă
o concluzie care nu este implicată cu necesitate de aceste premise, iar această con-
cluzie nu este exclus să fie chiar o propoziţie falsă.
Desigur, concluzia de forma AaB de aici ar putea fi dovedită cu ajutorul altor
premise, într-o altă figură silogistică, dar acum, în această figură silogistică, ea n-ar
putea fi decât o concluzie de forma AiB, adică o propoziţie categorică particular
afirmativă de următorul fel:

Unele guverne care protejează minorităţile permit critica politicii lor

6. Psihologia raţionării silogistice umane

Începând din ultimele decenii ale secolului XX, psihologia cognitivă a oferit o
atenţie sporită raţionării umane, dar a tratat aproape exclusiv argumentele silogistice,
în care premisele şi concluzia sunt numai propoziţii categorice. Începând din aceeaşi
perioadă, psihologia raţionării umane şi-a perfecţionat continuu metodele de investi-
gaţie şi a început să analizeze din perspectivă psihologică şi alte feluri de raţiona-
mente deductive mai sofisticate ca structură şi ca tipuri de propoziţii cu rol de premi-
se şi de concluzii, cum ar fi şi următoarea inferenţă deductivă:

Din moment ce toate cercurile sunt figuri geometrice, rezultă că

acela care desenează cercuri, desenează automat figuri geometrice

care însă nu mai este absolut clar de tip silogistic, din moment ce verbul „desenează”
propune o legătură între desenator şi ceea ce el desenează, deci este termen relativ.
Această inferenţă este un argument deductiv complex prin care dintr-o singură pre-
misă, care este propoziţie categorică universal afirmativă, este derivată în mod nece-
sar o concluzie care este însă o propoziţie complexă. Cu alte cuvinte, concluzia con-
ţine un termen relativ care exprimă o legătură între două lucruri diferite şi poate fi
analizată pe deplin într-o logică a argumentării specială.
Să remarcăm că aici apar şi doi cuantori, unul universal, relativ la persoana
care desenează şi altul existenţial sau particular, care se referă la obiectul desenat.
Discutate de mult de logica formală a predicatelor, aceste raţionamente deductive
complexe au devenit relativ recent o preocupare a psihologiei cognitive (Keith
Frankish, William M. Ramsey, The Cambridge Handbook of Cognitive Science,
Cambridge University Press, Cambridge, UK, 2012)
Iniţial, psihologia cognitivă preocupată de raţionarea umană a studiat numai
argumentarea silogistică şi în această direcţie s-au înscris, printre alţii, Lance J. Rips
în cartea sa The Psychology of Proof, publicată în 1994 la MIT, în Massachusetts,
USA sau Martin D. S. Braine (1926-1998) care a publicat un studiu remarcabil intitu-
lat The Natural Logic Approach to Reasoning, ori cartea editată de Willis F. Overton,

178
Reasoning, Necessity and Logic: Developmental Perspective, apărută la editura Lau-
rence Erlbaum Associates, Hillsdale, New Jersey, USA, în 1990.
Teoria psihologică a raţionării dezvoltată de aceşti autori, în mod deosebit de
Martin D. S. Braine, se numeşte „teoria logicii mentale” şi susţine că raţionarea silo-
gistică se bazează pe reguli de inferenţă care sunt proprii minţii umane. Astfel, pe
baza acestor reguli, fiind date premisele:

Unele spaime sunt afecţiuni psihice, iar orice

afecţiune psihică este o tulburare mentală

poate fi derivată concluzia:

Unele spaime sunt tulburări mentale

În ceea ce priveşte corectitudinea raţionării silogistice, mintea umană ar putea

fi influenţată de prejudecăţile, opiniile şi credinţele raţionatorului, astfel încât conţi-
nutul acestora poate afecta înţelegerea premiselor şi pot acţiona ca un cenzor al sen-
sului concluziei într-atât încât, dacă concluzia ofensează părerile raţionatorului, el
poate chiar să o refuze. În fond, arată gândirea critică în psihologie, părerile raţiona-
torului nu pot afecta exigenţele şi structurile logice proprii minţii umane, deoarece
ele sunt inerente minţii umane sănătoase, iar regulile de inferenţă nu pot fi influenţate
de credinţele şi convingerile raţionatorului. În schimb, interesele incorecte, incultura
sau boala psihică de care suferă raţionatorul pot influenţa raţionarea sa.
Deşi raţionarea umană diferă substanţial de cea algoritmică, acest fapt se expli-
că prin aceea că regulile şi structurile logice sunt proprii minţii umane. Pe scurt, teo-
ria regulilor de inferenţă presupune că în argumentarea umană de tip silogistic sunt
implicate simultan şi într-un singur pas trei reguli de inferenţă deductivă, după cum
urmează:

(a). Iniţial, raţionatorul nu ia în considerare cuantorii premiselor;

(b). Pe această bază, el se bazează pe doar pe raporturile dintre termenii premi-
selor şi desprinde din acestea raportul dintre termenii concluziei;
(c). În final, raţionatorul formulează concluzia şi cuantorul ei.

Adepţii teoriei logicii mentale au precizat că, la început, psihologia cognitivă a

raţionării nu a luat în considerare iniţial toate aspectele argumentării umane în abso-
lut toate figurile silogistice şi nici toate aspectele raţionării umane. Să ne reamintim
de exemplu că prima şi a patra figură silogistică admit explicit tranzitivitatea terme-
nilor de la premise spre concluzie, în timp ce în figurile a doua şi a treia acest fel de
tranzitivitate este mult mai dificilă. Să ne reamintim cu acest prilej şi faptul că în
considerarea raporturilor dintre termenii silogismului reprezentanţii logicii mentale
au în vedere în mod deosebit extensiunea termenilor din premisele şi concluzia silo-
gismului.
Astfel, în propoziţiile categorice universal afirmative, extensiunea subiectului
logic este total inclusă în extensiunea predicatului logic, iar în situaţia celor universal
negative, extensiunile lui A şi B sunt total separate. În cazul particularelor afirmative
extensiunile lui A şi B coincid prin cel puţin un element, iar în situaţia propoziţiilor

179
categorice particular negative, în extensiunea lui A există cel puţin un element care
lipseşte din extensiunea lui B.
Pe de altă parte, la început, experimentele psihologilor cognitivişti adepţi ai
teoriei logicii mentale, au fost umbrite de câteva erori. De exemplu, subiecţii erau
solicitaţi să evalueze concluzii gata obţinute şi să stabilească dacă acele concluzii
sunt derivate cu necesitate din premise sau nu. Deficienţa acestei proceduri era aceea
că nu verifica aptitudinile subiecţilor de a raţiona efectiv silogistic şi de a construi ei
înşişi silogisme valide ale căror concluzii rezultă cu necesitate din premise.
Ulterior, cercetările psihologiei cognitive asupra argumentării umane s-au per-
fecţionat şi au trecut la verificarea posibilităţii intelectuale a subiecţilor de a raţiona
silogistic. În acest fel au fost puse în evidenţă limitele intelectuale ale subiecţilor de a
argumenta corect (Philip Johnson-Laird), în sensul că ei întâmpinau dificultăţi majo-
re mai ales în figurile silogistice doi şi trei, care nu admit totuşi în mod evident tran-
zitivitatea. Iată în continuare un tabel edificator sub acest aspect:

Figuri silogistice şi performanţe

Performanţe
silogistice A–C A–C C–A C-A
C–B B–C C–B B–C
Raţionare validă 51% 35% 34% 48%
Erori de raţionare: 4% 34% 34% 11%
nu rezultă nicio concluzie
Durata răspunsurilor corecte 11,6% 18,7% 22,1% 12,9%
în secunde

Faptul că răspunsurile sunt mai bune în prima şi în ultima figură silogistică şi

că în aceste cazuri durata răspunsurilor corecte este mai mică ţine evident de posibili-
tatea de a realiza tranzitivitatea de la premise la concluzie. Relativ la tranzitivitate,
fapt menţionat, trebuie precizat că ea nu este explicită în a doua şi a treia figură silo-
gistică, iar procentele relativ mai slabe din a patra figură silogistică se pare că se ex-
plică prin aceea că unii subiecţi s-au păcălit şi au derivat o concluzie de forma B-A şi
nu una corectă de forma A-B. Oricum, psihologii cognitivişti au conchis că perfor-
manţele mai bune ale subiecţilor în prima şi a patra figură silogistică îşi află explica-
ţia în poziţia termenului mediu prin care este sugerată concluzia, ca urmare a tranzi-
tivităţii.
Teoria modelelor mentale reprezintă o altă variantă psihologică cognitivistă de
explicare a raţionării umane, iar cele mai importante lucrări pe această temă sunt cele
datorate cărţilor publicate de Philip N. Johnson-Laird în colaborare cu Ruth M. J.
Byrne, Deduction, în 1991, la Lawrence Erlbaum Associates Publishers, Hove &
London, UK şi Hillsdale, USA sau celei editată în 1996, împreună de Jane Oakhill şi
Alan Garnham, intitulată Mental Models in Cognitive Science, publicată la aceiaşi
editură, dar din Sussex, UK.
Ideea de model mental a fost introdusă în psihologie de Philip Nicholas Joh-
nson-Laird, prin care el înţelege o imagine ideală fragmentară formată în mintea unui
individ în raport cu realitatea percepută de acesta. Această imagine ideală din mintea
individului despre realitatea percepută de el ar fi total dependentă de competenţele
lui, iar modelul mental care se naşte în mintea acestuia ar fi conform cunoştinţelor şi
experienţelor lui de viaţă legate de fenomenele întâlnite în activitatea zilnică sau în
cea de profil. De pildă, următoarele modelele mentale ar fi caracteristice viziunii

180
individului: imaginea pe care el şi-a formato despre Pământ ca planetă a Sistemului
Solar, cea despre Cosmos, modelul lui mental al celulei, al psihicului, al sufletului
sau al temperaturii etc.
Prin urmare, prin model mental se înţelege o apreciere subiectivă şi în genere
fragmentară a realităţii care redă în manieră oarecum analogică proprietăţi ori relaţii
proprii acesteia.
Această imagine este folosită de individ pentru a-i facilita studiul sau utilizarea
ei, iar imaginea ideală are un caracter flexibil, ea fiind specifică chiar unui câmp des-
tul de restrâns de cunoştinţe în domeniu. Psihologia cognitivistă avansată de Philip
N. Johnson-Laird a studiat iniţial doar raţionarea silogistică, dar a abordat ulterior şi
alte tipuri de raţionamente deductive sau inductive.
Pentru explicarea fenomenelor psihologice de raţionare, teoria modelelor men-
tale propusă de el consideră că raţionarea umană, inclusiv cea silogistică, nu se reali-
zează sub forma derivării formale a concluziilor cu ajutorul schemelor formale şi a
regulilor de inferenţă, chiar în măsura în care acestea ar fi diferite de cele propuse de
logica algoritmică. Atât performanţele, cât şi eşecurile raţionării obişnuite şi nu doar
ale ei, se explică prin utilizarea modelelor semantice cu care operează raţionarea
umană şi sunt specifice ei. Conform teoriei modelelor mentale, în raţionarea silogis-
tică sunt parcurse trei etape.

(1) Prin contactul cu informaţiile din premise, în mintea raţionatorului se pro-

duc anumite modele mentale (imagini ideale) care corespund felului în care raţiona-
torul pricepe “lumea” la care se referă premisele argumentului silogistic. Această
„lume” este pricepută de raţionator complet, parţial, incorect ori deloc, în funcţie de
competenţele sale, iar ea este informaţia exprimată de premisele silogismului în ra-
port cu care el şi-a construit un model mental propriu.
(2) Pe baza modelelor mentale corespunzătoare premiselor, raţionatorul obiş-
nuit „produce”, mai întâi, modelul mental al concluziei şi apoi, pe baza lui, constru-
ieşte concluzia ce i se pare lui firească. În această situaţie, derivarea concluziei din
premisele argumentului depinde de regulă de capacitatea raţionatorului de a utiliza
automat corect sau în cunoştinţă de cauză regulile de derivare ale inferenţei din in-
formaţiile exprimate de premise.
(3) În mod obişnuit, pentru a exprima explicit concluzia, raţionatorul fără o
educaţie logică specială, caută o serie de contraexemple, adică alte modele mentale
care ar infirma modelul mental al concluziei propusă de el pe baza informaţiilor date
de premisele inferenţei, iar în situaţia în care nu sunt găsite nici un fel de contrae-
xemple sau nimic altceva care ar infirma concluzia, el va aprecia că raţionamentul
silogistic este valid (corect) şi va accepta concluzia produsă de respectivul argument.

Teoria modelelor mentale explică şi analizează cauzele diferitelor erori şi nea-

junsuri caracteristice raţionării naive sau demersurilor sistematice în necunoştinţă de
gândire critică şi de logica argumentării, care ar fi următoarele:

(a). Conversiunea greşită a propoziţiilor categorice, caz în care raţionatorul va

proceda după modelul particularelor afirmative şi al universalelor negative care se
convertesc simplu în acelaşi fel de propoziţie categorică. Mai precis, el va considera
eronat că universal afirmativele s-ar putea totdeauna converti tot în universal afirma-
tive şi că particularele negative pot fi şi ele convertite fără probleme, după modelul
convertirii eronate a propoziţiei referitoare la tinerii care poartă cămăşi albastre.

181
 (b). Efectul figurativ (ordonarea termenilor din premisele unei scheme silogis-
tice), ceea ce l-ar face pe raţionator să nu ţină seama de felul propoziţiilor categorice
utilizate ca premise. În această situaţie, raţionatorul lipsit de competenţe de gândire
critică în domeniul de care se ocupă sau cei neatenţi, sunt tentaţi să aplice pur şi sim-
plu mecanic regula tranzitivității, de exemplu, pentru a obţine concluzii de forma

A-B

din premisele date care erau de tipul

A-C şi C-B

Dacă însă premisele erau de forma

B-C şi C-A

care sunt proprii figurii a patra, ei ar fi tentaţi să obţină concluzii de tipul

B-A

apreciind că aşezarea premiselor şi aceea a termenilor este singura importantă. O

abordare de acest fel presupune că derivarea concluziei n-ar fi decât o aplicare meca-
nică a tranzitivităţii legăturilor dintre termeni.
Se ştie însă că din premise de tipul AeC şi CaB se obţine pe cale silogistică
doar o singură concluzie, dacă avem în vedere o raţionare corectă din perspectiva
gândirii critice şi a logicii argumentării, care ar fi de forma BoA. Această concluzie
este o propoziţie particular negativă în care termenii A şi B şi-au schimbat locul, pen-
tru a nu încălca astfel exigenţa distribuirii termenilor şi pentru a valorifica tranzitivi-
tatea. Să reţinem însă că această concluzie nu rezultă ca efect absolut clar al tranziti-
vităţii, aşa că obţinerea ei este în principiu dificilă. Mai mult, se întâmplă deseori ca
premisele să-i sugereze raţionatorului, prin poziţia termenilor o tranzitivitate, ca în
următorul exemplu:

Toţi românii vorbesc limba română, iar

unii vorbitori de română sunt spanioli

în care ambele enunţuri exprimă propoziţii categorice adevărate şi deci se pune pro-
blema dacă ele pot fi folosite ca premise pentru a construi un raţionament silogistic,
bazat pe tranzitivitate şi a cărui concluzie să fie propoziţia redată de enunţul declara-
tiv:

Unii români sunt spanioli

182
 Argumentul bazat pe aceste premise adevărate nu este totuşi logic apt să pro-
ducă valid o concluzie adevărată, întrucât respectivul silogism este nevalid (inco-
rect), aşa cum rezultă din schema de mai jos în care termenul mediu este fără îndoia-
lă un termen nedistribuit în ambele premise şi anume:

AaC
CiB
AiB

După cum se vede clar din această schemă de inferare, acest silogism încalcă
prima lege de raţionare silogistică, pentru că simbolul C din această schemă cores-
punde cuvintelor “vorbitori de limbă română” şi nu este distribuit în niciuna din pre-
mise, iar el deţine în raţionamentul silogistic dat rolul de termen mediu. Prin urmare,
schema de inferenţă a acestui silogism este clar nevalidă şi arată evident că, din mo-
ment ce se abate chiar de la prima regulă de raţionare silogistică, el nu poate produce
în mod sigur o concluzie adevărată, chiar dacă premisele lui ar fi adevărate şi raţio-
namentul ar sugera o tranzitivitate pe fondul legăturii pe care o face termenului me-
diu între termenii concluziei. În aceste condiţii, teoria psihologică a modelelor men-
tale propune o serie de explicaţii.

(1). Prezenţa cuantorului special „numai” produce neclarități sub două aspecte
importante. Pe de o parte, după cum s-a arătat, este neclară interpretarea corectă a
premiselor, iar pe de altă parte nu avem siguranţa stabilirii concluziei care derivă
necesar din premise. Experimentele făcute de psihologii cognitivişti au pus în evi-
denţă două aspecte, care viciază raţionarea corectă:

(a). Dacă ambele premise îl conţin pe “numai”, doar 16% dintre concluzii l-au
conţinut, în timp ce 45% din concluzii au conţinut cuantorul „toţi”;
(b). Dacă una singură din premise conţine cuantorul “numai”, numai 2% din
concluzii l-au preluat.

Prin urmare, aceste aspecte ne dovedesc că raţionarea silogistică uzuală, lipsită

de educaţie sau neatentă depinde adesea de conţinutul premiselor şi de felul în care
acestea sunt înţelese de un raţionator, mai ales dacă el neglijează restricţiile de raţio-
nare şi nu ţine seama nici de tipul de cuantori implicaţi în schema de argumentare.
Un alt factor perturbator ar fi:

(2). Principiul „economicităţii cognitive” este o altă cauză care afectează frec-
vent calitatea şi eficienţa argumentării. El este caracteristic, de regulă, raţionării lipsi-
tă de grijă a omului obişnuit sau de atenţie suficientă din partea unui savant şi constă
în aceea că raţionatorul incompetent, însă prudent, tinde spre o concluzie cât mai
economică cu putinţă, chiar dacă premisele date îi permit mai mult. Conform acestui
principiu, raţionatorii evită în mod obişnuit riscul de a comite exagerări nejustificate
prin intermediul concluziei şi nu evită posibilitatea de a exprima o concluzie mai
săracă decât cea care de fapt ar putea fi derivată corect din premisele existente.

183
 Rezumat
1. Istoria tratării raţionării silogistice începând din antichitate şi continuată de
medievali.
2. Structuri generale de argumentare silogistică sub forma figurilor şi moduri-
lor silogistice.
3. Exigenţele fundamentale de argumentare şi restricţiile privind raţionarea
silogistică.
4. Silogisme valide (corecte) şi nevalide (incorecte) şi utilizarea lor în gândi-
rea obişnuită şi în raţionarea ştiinţifică.
5. Explicaţii psihologice cognitiviste ale raţionării silogistice şi ale eşecurilor
raţionatorului obişnuit.

Cuvinte importante

1. Raţionarea silogistică la începuturi.

2. Evoluţia teoriei silogismului.
3. Silogismele.
4. Figuri şi moduri silogistice.
5. Legi ale termenilor.
6. Legi ale premiselor
7 Legi ale concluziei.
8. Silogisme corecte sau incorecte.
9. Teoria logicii mentale.
10. Teoria modelelor mentale.

Test de autoevaluare

Exemplu: Evaluaţi următorul silogism şi stabiliţi dacă este o inferenţă deduc-

tivă corectă:

Majoritatea germanilor sunt catolici, dar printre ei

se găsesc multe persoane care aderă la luteranism. Prin
urmare, luteranismul este o formă de catolicism.

Rezolvare: Analizând cu atenţie premisele acestui silogism, se constată că

ambele propoziţii care au aici rolul de premise sunt propoziţii particular afirmative,
deci una din premisele silogismului dat începe cu cuvântul „majoritatea”, iar cealaltă
premisă debutează cu cuvântul „multe”, deci ambele premise ale acestui silogism
sunt de forma:

Unii germani sunt catolici

Unii germani sunt luterani

184
şi ele nu au nici un termen distribuit. Ca atare, termenul mediu care apare doar în
premise şi este redat aici de cuvântul „germani” nu este distribuit în niciuna din ele.
Drept urmare, silo-gismul acesta, care ne spune că ar rezulta concluzia luteranismul
este o formă de catolicism, este de fapt incorect şi ajunge la o concluzie falsă din
două premise adevărate. De fapt, acest silogism încalcă pe puţin două legi speciale de
raţionare silogistică, legea (1) şi legea (6).

Exerciţii şi probleme

I. Analizaţi următoarele texte şi arătaţi dacă ele redau un silogism, iar dacă
răspunsul este afirmativ, verificaţi dacă silogismul este corect sau nu:

(1). Toate drumurile duc la Roma şi toate autostrăzile sunt drumuri. Prin urma-
re, unele autostrăzi duc la Roma.
(2). Nicio persoană decentă nu consumă sandvişuri de la Fast-Food, iar cei care
consumă asemenea sandvişuri sunt persoane emotive. Deci, rezultă că persoanele
decente nu sunt emotive.
(3). Diferite persoane cu afecţiuni psihice manifestă agorafobie, iar cei ce sunt
afectaţi de agorafobie beneficiază de asistenţă psihologică. Ca atare, multe persoane
cu afecţiuni psihice beneficiază de asistenţă psihologică.
(4). Generozitatea unei persoane se justifică prin aceea că orice persoană care
manifestă umanism în relaţiile lui cu alţii este un om generos.
(5). Numai oamenii sensibili se simt dezavantajaţi când cineva trece cu vederea
părerea lor, dar oamenii sensibili sunt muzicali şi prin urmare conchid că oamenii
muzicali se simt deranjaţi când părerea lor este nesocotită.
(6). Dacă dumneavoastră negaţi că aptitudinile practice ale cuiva sunt
incompatibile cu inteligenţa, iar eu susţin că ele sunt inseparabile, putem fi ambii de
acord că există oameni inteligenţi care au aptitudini practice.
(7). Nici un fel de afecţiune psihică produsă de mediul de lucru nu este eredita-
ră întrucât multe afecţiuni psihice sunt dobândite în activitatea cotidiană. Reiese clar
că multe disfuncţii psihice pot fi produse de tipul de activitate.
(8). Cei care au putinţa de a face chiar fac ceva. Cei care nu fac nimic, dau sfa-
turi. Prin urmare, cei care dau sfaturi nu fac nimic.
(9). Ori de câte ori creşte rata sinuciderilor înseamnă că viaţa oamenilor s-a
înrăutăţit. Aşa stând lucrurile, deoarece în vremea din urmă s-a diminuat rata sinuci-
derilor, cred că viaţa oamenilor a înregistrat un declin.
(10). O căsătorie care este plină de ieşiri nervoase reciproce din partea soţilor
este o căsătorie nefericită şi trebuie căutată o soluţie. Prin urmare, când soţii sunt
nefericiţi este mai mult ca sigur că vor ajunge la divorţ sau la psihoterapeut.
(11). Numai cei sensibili pot fi oameni de artă şi întrucât numai oamenii muzi-
cali sunt sensibili, am convingerea că oamenii de artă sunt muzicali.
(12). Cei tăcuţi lucrează bine şi cu spor, dar a lucra bine şi cu spor înseamnă să
meriţi laude din partea celor din jur. Prin urmare, cei lăudaţi de cei din jurul lor sunt
oameni tăcuţi.
(13). Nici un ipocrit nu este apreciat, deoarece toţi ipocriţii sunt mincinoşi şi
nici un om apreciat nu este mincinos.
(14). Nicio boală produsă de mediu nu este ereditară, iar unele disfuncţii psihi-
ce nu sunt nu sunt ereditare. Reiese că unele disfuncţii psihice sunt produse de me-
diu.

185
 (15). Toţi oamenii calculaţi sunt mai mult ca sigur interesaţi şi întrucât nu exis-
tă oameni calculaţi care să fie generoşi, rezultă că oamenii calculaţi nu sunt generoşi.
(16). Deduceţi printr-un silogism concluzia „Unele inferenţe deductive nu sunt
valide” şi verificaţi apoi corectitudine logică a acelui silogism.
(17). Nicio persoană care preţuieşte adevărul nu este politician pentru că toţi
politicienii promovează interese partizane şi prin urmare, cei ce promovează interese
partizane nu preţuiesc adevărul.
(18). Multe din filmele difuzate la posturile TV nu sunt făcute după opere lite-
rare de real succes. Dar operele literare de real succes sunt valori incontestabile de
unde reiese clar că multe din filmele difuzate la TV nu sunt valori incontestabile.
(19). Toate autostrăzile fac legătura directă între oraşe, dar destule drumuri nu
sunt autostrăzi şi ca atare, multe drumuri nu fac legătura între oraşe.
(20). În preajma alegerilor politicienii sunt angajaţi în campanie electorală, însă
cei angajaţi în campanii electorale sunt doritori de bani mulţi, de unde reiese că poli-
ticienii îşi doresc bani mulţi.

II. Analizaţi spusele autorilor din textele de mai jos şi încercaţi să explicaţi
ideile la care ei se referă:

1. Până în secolul 19, logica a coincis în întregime cu silogistica scolastică, iar

până în ultima parte a celei de a doua jumătăţi a acestui secol psihologia raţionării a
urmat-o îndeaproape. Un silogism conţine două premise, fiecare dintre acestea conţi-
nând câte un singur cuantor; de exemplu:

Unii atleţi se ocupă cu pregătirea lor fizică

Toţi cei care se ocupă de pregătire fizică sunt sportivi
Unii atleţi sunt sportivi

Cu toate că s-a făcut o încercare de a caracteriza procesele mentale implicate în

raţionarea silogistică în termenii regulilor formale (Brain şi O’Brien, 1984), majorita-
tea teoriilor se bazează pe modele mentale. Principala noastră preocupare pe parcur-
sul acestui capitol este să decidem între ipotezele aflate în competiţie cu privire la
tipurile de modele mentale care se află în spatele raţionării silogistice. […] Studiile
timpurii asupra deducţiei silogistice au fost viciate de erori metodologice. Subiecţii
puteau apela doar la o ghicire şi la diferite alte procese noninferenţionale, deoarece ei
aveau exclusiv sarcina de a evalua concluzii deja date; nici unul dintre studii nu s-a
apropiat măcar de a examina cele 512 forme de silogism. Totuşi, în anii 1970, unii
experimentatori au cerut subiecţilor să genereze concluzii proprii, iar această proce-
dură a creat posibilitatea de a examina raţionarea în toate cele 64 de forme de combi-
nare a premiselor (J.L. Huttenlocker, raportat în Johnson-Laird, 1975; J.L. Steedman,
1978). […] În ciuda diferenţelor dintre subiecţi sub aspectul naţionalităţii (americani,
englezi şi italieni) şi sub cel al limbilor naţionale proprii acestora, experimentele au
produs un grad ridicat de concordanţă privind ordinul nivelului de dificultate (coefi-
cient de concordanţă Kendall W = 0,975, p < 0,001). Pentru cele 37 probleme cu nici
o concluzie validă implicate în experiment şi care presupuneau o legătură a termeni-
lor extremi, deşi rezultatele au fost diferite, ele au produs o concordanţă notabilă (W
= 0,84; p < 0,001). Cea mai uşoară dintre problemele conţinute în experiment a avut
89% concluzii corecte, iar cea mai dificilă dintre problemele date în experiment a
avut doar 8% răspunsuri corecte. Cum ar trebui să explicăm vasta deosebire a gradu-
lui diferit de dificultate dintre un silogism şi altul? (Philip N. Johnson-Laird, Ruth M.

186
J. Byrne, Deduction, Lawrence Erlbaum Associates Publishers, Hove and London,
UK, Hills-dale, USA, 1991).

2. În raţionamentul deductiv nu se pune problema inducerii unor reguli sau

structuri – ca în cazul raţionamentului inductiv – ci, pe baza unor reguli stabilite, se
urmăreşte obţinerea de noi cunoştinţe. Aceste reguli se numesc reguli de deducţie.
Aşadar, inferenţa deductivă constă într-o serie de calcule guvernate de reguli de
deducţie, astfel încât, din anumite premise, o concluzie derivă cu necesitate logică.
Studiul raţionamentului la nivel computaţional (= studiul funcţiei dintre premise şi
concluzie) este apanajul logicii. Psihologiei îi rămâne sarcina de a stabili: (a) modul
în care premisele şi concluzia sunt reprezentate în sistemul cognitiv şi procedura
efectivă de transformare a inputului (= premisele) în output (= concluzia), adică ana-
liza la nivel computaţional-algoritmic; (b) analiza la nivel implementaţional; (c) im-
pactul cunoştinţelor (tacite) asupra pro-cesului deductiv.
Există trei tipuri principale de raţionament deductiv: (1) raţionamentul si-
logistic; (2) raţionamentul ipotetico-deductiv; (3) raţionamentul liniar. Modelele psi-
hologice elaborate pentru explicarea lor sunt dezvoltate diferenţiat, de aceea ele vor
fi prezentate succesiv. Toate aceste modelări au o caracteristică comună: ele reconsi-
deră statutul erorii în raţionament. Dacă pentru logică (= analiza computaţională a
inferenţei) eroarea este considerată pur şi simplu ca abatere de la normă, ca un calcul
greşit rezultat din încălcarea regulilor de deducţie, pentru psihologie eroarea este
principala „piatră de încercare” a modelelor propuse. Un model al raţionamentului
deductiv care nu poate să explice şi să reproducă erorile de raţionament întâlnite la
subiectul uman este lipsit de validitate psihologică. (Mircea Miclea, Psihologie Cog-
nitivă, Polirom, Iaşi, 2003).

3. De la început, psihologii care studiază silogismele au fost mai mult sau mai
puţin de acord că trebuie să se oprească la cercetarea mecanismului mental funda-
mental aflat în spatele raţionării ce se produce când subiecţii (de regulă, studenţi din
primii ani de studii) primesc spre rezolvare silogisme. Chiar de la început, interesul
lor a fost legat de efectul diferitelor conţinuturi ale raționărilor cu aceeaşi formă, dar
majoritatea eforturilor au fost focalizate asupra reprezentării acestor forme şi asupra
felului în care acestea sunt manipulate mental.
Au existat prea puţine investigaţii asupra felului în care oamenii folosesc re-
prezentările observabile externe în soluţionarea acestor probleme şi s-a acordat o
mică atenţie diferenţelor individuale dintre subiecţi. Există însă deja dovezi care ara-
tă că subiecţi diferiţi abordează în mod diferit problemele (Ford, 1995). Seria repre-
zentărilor care apar ca disparate în soluţionarea de silogisme, pe care tocmai le-am
trecut în revistă, ar trebui să ne facă să ne întrebăm de ce ar trebui să existe un sigur
sistem sau mecanism intern de reprezentare fundamental, cu toate că există unul ex-
tern; apoi, cum putem (dacă totuşi putem) să diferenţiem între aceste sisteme de re-
prezentare de raţionare silogistică (şi între altele), bazându-ne pe comportamentul
subiecţilor care raţionează (adică, asupra concluziei prezentată de noi ca fiind deriva-
tă de ei din premise). Înainte însă vom expune o scurtă istorie a lucrărilor psihologice
dedicate silogismelor.
Una din cele mai timpurii cercetări a raţionării silogistice (Sells, 1936) a obser-
vat efectul de atmosferă: problemele în care există o premisă existenţială (particulară,
n.n.) tind să producă o concluzie existenţială (în situaţia în care există cel puţin o
premisă negativă, tind să producă concluzii negative). Asemenea observaţii erau ofe-
rite ca explicaţii ale erorii de raţionare, pe baza analogiei cu eroarea gramaticală a

187
erorii acordului dintre subiectul gramatical şi verb. Desigur, după cum arată şi rezu-
matul de mai sus privitor la contribuţia lui Aristotel şi la principiile indicate de el,
această simplă euristică înglobează principii valide de raţionare şi într-adevăr preves-
teşte inferenţe valide de raţionarea silogistică într-o substanţială proporţie.
Puţin mai târziu, Chapman şi Chapman (1959) a adus în prim plan în laboratoa-
rele de psihologie literatura logică referitoare la erorile de raţionare, concentrându-se
pe binecunoscutele sofisme cum ar fi „conversiunea ilicită”, adică inferenţa nevalidă
de la Toţi A sunt B (pre-misă), la Toţi B sunt A (concluzie), care era foarte cunoscută
ca frecvenţă covârşitoare printre cei care învaţă logica.
Erickson (1974) a introdus în domeniu cercurile lui Euler, ca model al repre-
zentărilor mentale proprii studenţilor pe parcursul soluţionării de silogisme. El a fo-
losit caracterul concret al diagramelor primitive, fără capcanele datorate abstracţiilor,
pentru a explica felul în care studenţii produc inferenţe ilicite prin exagerarea a ceea
ce spun premisele. Modelul său a evitat în mod simplu dificultatea diagramelor mul-
tiple pentru premise şi concluzie, cu ajutorul alegerii stohastice din pluralitatea vari-
antelor posibile prezentate.
Johnson-Laird şi Steedman (1978) au realizat o ruptură decisivă faţă de prede-
cesorii lor, reorientându-se de la simpla teorie despre producerea erorilor spre un
model de competenţă al raţionării corecte, combinat cu o teorie psihologică referitoa-
re la felul în care se produc erorile. Aceasta a fost o importantă inovaţie. Oamenii nu
dispun de procese mentale a căror funcţie ar fi producerea de erori (indiferent de ceea
ce i se pare uneori profesorului de logică în apropierea finalizării instruirii studenţi-
lor). Oamenii dispun de procese şi de reprezentări mentale cărora le revine funcţia de
a produce performanţe corecte (pot exista, desigur, mecanisme dezvoltate şi pentru
alte finalităţi), iar aceste procese sunt pasibile de erori. O asemenea schemă ştiinţifică
este obişnuită în psihologie. Psihologul începe cu o concentrare pe eroare. Nu va
exista însă nici un fel de cercetare asupra silogismelor, dacă oamenii le-ar rezolva
totdeauna deficitar. Eroarea de raţionare este de înţeles numai ca ceva împotriva par-
ticularităţii fundamentale a sistemului, aceea „de a lucra corect”. Aceasta este inova-
ţia crucială pe baza căreia se realizează o integrare între perspicacitatea logică şi psi-
hologie. Logica este sursa modelelor de competenţă din acest domeniu, împreună cu
înţelegerea abstractă a calculabilităţii pe care se bazează modelele cognitive. (Keith
Stenning, Seeing Reason, Oxford University Press, Oxford (UK), New York, USA,
2002)

4. Ideea este că enunţurile sunt în aşa fel legate încât, dacă accepţi unul sau
două dintre ele, va trebui să-l accepţi şi pe al treilea. Desigur, nimeni nu te forţează
să-l accepţi şi pe cel de al treilea. Dar, dacă vrei să fi raţional şi rezonabil, „va trebui”
să-l admiţi. Iată un exemplu de trei enunţuri care sunt astfel legate: „Toţi oamenii
sunt muritori”, „Socrate este om”şi prin urmare, „Socrate este muritor”. Dacă prime-
le două enunţuri sunt adevărate, atunci şi cel de al treilea trebuie să fie adevărat. Fără
îndoială că el nu ar putea fi fals, atât timp cât primele două sunt adevărate.
Cele menţionate mai sus sunt adevărate. Să presupunem că, în accepţiunea
mea, Socrate nu este muritor deoarece în momentul când el moare, sufletul lui merge
în cer. În acest fel eu nu accept enunţul trei. Dar, dacă aş spune asta, înseamnă că
resping primul enunţ: „Toţi oamenii sunt muritori”. Ideea de aici este că, dacă ac-
cepţi că primele două enunţuri sunt adevărate, atunci este obligatoriu să accepţi cel
de al treilea enunţ. Asta nu înseamnă însă că s-a spus aici că este necesar să accepţi
primele două enunţuri. Lucrul esenţial aici este relaţia dintre aceste trei enunţuri.

188
 A se nota că relaţia dintre enunţuri de felul celei analizate aici este de tipul a
ceea ce noi numim „raţionare”. Iată acum un alt exemplu. Să presupunem că accept
faptul conform căruia oricine lucrează temeinic va avea succes în viaţă. S-ar putea ca
dvs. să nu credeţi asta, însă să mai presupunem că eu cred. Acum să admitem că eu îl
întâlnesc pe Frank într-un tribunal. Frank eşuează în toate felurile posibile: financiar,
social şi psihologic, că el este un autentic perdant. Dar Frank îmi spune că totdeauna
el s-a străduit temeinic pe parcursul întregii sale vieţi. Ar trebui oare să-l cred? Tot
ceea ce ar trebui să fac este să accept două enunţuri similare celor anterioare: (a)
„Oricine lucrează temeinic va avea succes în viaţă” şi (b) „Frank este un perdant”. În
aceste condiţii, pentru (c) am de ales între variantele „Frank a lucrat temeinic” şi
„Frank nu a lucrat temeinic”. Dacă sunt convins de faptul că oricine lucrează temei-
nic va avea succes şi văd că Frank n-a avut succes, atunci va trebui să accept ideea că
„Frank n-a lucrat temeinic”, cu toate că el spune că a făcut aşa. (Dacă vreau să gân-
desc corect, este obligatoriu).
Există însă posibilitatea să fiu incorect. S-ar putea ca Frank să se fi născut cu
un handicap, să fi crescut într-o familie abuzivă ori orice altceva şi totuşi el să se fi
străduit într-adevăr serios. O astfel de situaţie este reală. Probabil ar trebui să înclin şi
să accept pretenţia lui. În aceste condiţii, mă confrunt cu o problemă de logică. Dacă
sunt pe cale să cred spusele lui Frank, trebuie să renunţ la una din celelalte opinii
personale. Accept ideea că el este un autentic perdant şi n-am nicio îndoiala privitoa-
re la asta. Dacă acum îl cred când spune că s-a străduit temeinic, atunci trebuie să
renunţ la ideea mea că „Oricine se străduieşte temeinic va avea succes în viaţă”.
Frank s-a străduit temeinic, dar el n-a avut succes. Prin urmare, ar trebui să spun că
„Cei mai mulţi oameni care se străduiesc temeinic devin oameni de succes”. Aceasta
însă este o aserţiune cu totul diferită, iar punctul principal (calitatea relaţiei de infe-
renţă) se menţine. Aceste aserţiuni sunt legate în aşa fel încât nu este posibil doar să
extragi şi să o alegi pe cea care o crezi. Dacă accepţi două dintre ele, va trebui să o
accepţi şi pe a treia. (Phil Washburn, The Vocabulary of Critical Thinking, Oxford
University Press, New York, USA, Oxford, UK, 2010).

189
 XIV. RAŢIONAREA DEDUCTIVĂ CU PROPOZIŢII COMPUSE

1. Locul propoziţiilor compuse în argumentare.

2. Operatori propoziţionali.

3. Interdefinibilitatea operatorilor propoziţionali.

4. Rolul propoziţiilor compuse în deducţie.

5. Argumentarea ipotetico-categorică.

6. Argumente deductive disjunctivo-categorice.

7. Cercetări psihologice asupra raţionării propoziţionale.

8. Teoria logicii mentale.

9. Teoria modelelor mentale.

10. Raportul dintre inteligenţa naturală şi cea artificială (IA).

11. Raţionarea monotonică şi cea nemonotonică.

190
 În cadrul raţionării deductive cu propoziţii compuse, vor fi analizate aspectele
de mai jos:
1. Propoziţiile compuse şi operatorii propoziţionali.
2. Reducerea la minimum a tipurilor de propoziţiilor compuse.
3. Raţionamente deductive cu propoziţii compuse.
4. Teorii psihologice asupra raţionării cu propoziţii compuse.
5. Abordarea artificială a raţionării cu propoziţii compuse.

Drept urmare a subiectelor anunţate, acela care doreşte să ştie temeinic

raţionarea cu propoziţii compuse trebuie să ştie bine chestiunile legate de argumenta-
rea umană deductivă analizate până acum

În consecinţă, în continuare vor fi dezvoltate, în ordine, următoarele paragrafe

importante legate de raţionarea umană cu propoziţii compuse.

1. Locul propoziţiilor compuse în argumentare.

În cazul inteligenţei naturale sunt folosite adesea raţionamente alcătuite din

propoziţii compuse, care sunt alcătuite din propoziţii mai simple decât ele. Valoarea
de adevăr a propoziţiilor compuse rezultă din cea a propoziţiilor mai simple aflate în
alcătuirea lor, dar şi de proprietăţile operatorului propoziţional care le leagă. Primele
cercetări asupra acestor raţionamente au fost datorate învăţaţilor antici, care au trăit
aproximativ un secol după Aristotel şi au constituit şcoala megarico-stoică din Grecia
Antică. Cercetările şi rezultatele obţinute de megarico-stoici au fost uitate iniţial, iar
studiul lor a fost reluat independent de ele abia în plin Ev Mediu şi mai ales mai târ-
ziu în secolul al XIX-lea de cei preocupaţi să elimine anumite dificultăţi din raţiona-
rea deductivă algoritmică a vremii. Asemenea propoziţii compuse sunt folosite actu-
almente şi de inteligenţa artificială.

2. Operatorii propoziţionali

Propoziţiile compuse din alte propoziţii care participă la alcătuirea raţionamen-

telor studiate de logica propoziţională abordată şi de gândirea critică din psihologie şi
presupun existenţa unor operaţii logice speciale, care transformă adevărul sau falsita-
tea propoziţiilor mai simple în valoarea de adevăr a propoziţiilor compuse alcătuite
din ele, motiv pentru care sunt numite „operatori propoziţionali”.
Cel mai simplu operator logic de acest fel, numit „operatorul propoziţional
negaţie”, este specific argumentării obişnuite sau elevate. Ca operator logic global,
negaţia are menirea de a transforma valoarea de adevăr a propoziţiei mai simple la
care se aplică în valoarea de adevăr a propoziţiei compuse pe care o produce. De

191
pildă, dacă avem o propoziţie simplă falsă, să spunem propoziţia 2+2 = 5, negaţia ei,
respectiv:

Nu este adevărat că 2+2 = 5

este evident o propoziţie compusă adevărată în care cuvintele „nu este adevă-rat că
…” exprimă operatorul propoziţional negaţie care a transformat falsitatea propoziţiei
simple 2+2 = 5 în adevărul propoziţiei compuse produse de el. Desigur, lucrurile
stau cu totul altfel, dacă am pleca de la o propoziţie mai simplă adevărată, de pildă,
de la propoziţia 2+2 = 4. În aceste noi condiţii, acelaşi operator propoziţional ar
transforma adevărul acestei propoziţii simple în falsitatea propoziţiei compuse căreia
el i-a dat naştere:

Nu este adevărat că 2+2 = 4

Să reţinem însă că la nivelul logicii propoziţionale studiată inclusiv de gândirea

critică în psihologie bazată pe logica argumentării, negaţia este singurul operator
logic monar care vizează totdeauna propoziţia la care se aplică în calitate de întreg,
iar pentru acest motiv ea este numită „operator logic monar”. În consecinţă, deşi lo-
gica formală distinge la nivelul întregii logici propoziţionale nu mai puţin de 17 ope-
ratori propoziţionali, dintre care doar negaţia este singurul operator monar, studiază
doar o parte din ei. Aceşti operatori logici specifici propoziţiilor compuse sunt pre-
zentaţi în următorul tabel şi ei sunt utilizaţi frecvent aproape exclusiv de raţionarea
obişnuită analizată de psihologi:

Variabile Denumirile operatorilor propoziţionali

propoziţi- Disjuncţie
onale Con- Condiţio- Echiva-
juncţie Neexclu- Exclusivă Negaţia
p şi q nal lenţă
sivă
1, 1 1 1 0 1 1 p p
1, 0 0 1 1 0 0 1 0
0, 1 0 1 1 1 0 0 1
0, 0 0 0 0 1 1

Gândirea critică din psihologie studiază prioritar aceşti şase operatori propozi-
ţionali şi preia din logica formală simbolurile numerice pentru adevăr şi fals, denumi-
rea de „funcţii de adevăr” pentru propoziţiile compuse, cel de „variabile” pentru pro-
poziţiile elementare din alcătuirea lor şi denumirea de „tabele de adevăr” pentru de-
finiţiile propoziţiilor compuse. În tabelul de adevăr de mai sus sunt redate definiţiile
acestor şase operatori propoziţionali, despre care gândirea critică în psihologie consi-
deră că sunt implicaţi cel mai adesea în argumentarea umană obişnuită sau în cea a
profesioniştilor în ştiinţe umaniste, dar cu ajutorul cărora pot fi traduşi oricare din
ceilalţi operatori propoziţionali.
Înainte de a trece mai departe precizăm că, aşa cum rezultă şi din acest tabel,
cu excepţia negaţiei care este operator propoziţional de un singur element, toţi cei-
lalţi operatori reţinuţi sunt binari, ceea ce înseamnă că ei produc o propoziţie compu-

192
să (funcţie de adevăr) din minim două propoziţii mai simple (din două variabile pro-
poziţionale). Mai mult decât atât, din tabelul de mai sus reiese că, la nivel general, fie
că este vorba de situaţii obişnuite, fie de cele legate de cunoaşterea ştiinţifică, întâl-
nim în discuţii sau în texte două feluri de disjuncţie, neexclusivă şi exclusivă, care au
definiţii diferite în tabelul de mai sus. De reţinut însă că în limbile contemporane,
inclusiv în limba română, nu mai există cuvinte ori expresii corespunzătoare pentru
aceste feluri distincte de disjuncţie, iar în română ambele sunt redate prin expresii ca
„sau …, sau …”, „fie …, fie …”, „ori …, ori …, deşi limba latină dispunea de expre-
sii total diferite: „vel …, vel …” pentru disjuncţia neexclusivă şi „aut …, aut … pen-
tru cea exclusivă16. În aceste condiţii, pentru a diferenţia între aceste două feluri dife-
rite de disjuncţie este important să înţelegem exact despre ce este vorba într-un text
disjunctiv. De pildă, în următorul enunţ:

Tulburarea de anxietate este obsesivă sau compulsivă

cuvintele „sau …, sau …” introduc o disjuncţie neexclusivă, întrucât un bolnav de

anxietate poate suferi de ambele maladii simultan. Cu totul altfel stau însă lucrurile
cu disjuncţia din următorul enunţ declarativ:

Acest om este sănătos sau bolnav

în care, aceleaşi cuvinte „sau …, sau …” exprimă o disjuncţie exclusivă, deoarece

nici un individ nu poate fi în acelaşi timp şi sănătos şi bolnav. Este desigur presupus
că niciunul din cuvintele „sau” nu a fost folosit altfel în aceste expresii decât cu înțe-
lesul său fundamental.

3. Interdefinirea operatorilor propoziționali

Logica formală are totuşi meritul de a fi arătat că disjuncţia exclusivă poate fi

tradusă şi exprimată ca negaţie a unei conjuncţii formată din două disjuncţii neexclu-
sive, în care unul din termeni negat. Definiţia disjuncţiei exclusive a fost preluată şi
de gândirea critică în psihologie, iar ea arată în felul următor:

(1). (p W q) =df [(p V q) & (p V q)]

Cu acest prilej să menţionăm că echivalenţa poate fi gândită ca o negaţie a dis-

juncţiei exclusive, iar în acest sens poate fi utilizată definiţia:

(2). (p  q) =df (p W q)

16
Pentru detalii a se consulta: Gheorghe Guţu, Dicţionar Latin-Român, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1983

193
în care echivalenţa este redată prin semnul „” şi ea poate fi tratată şi ca un condiţio-
nal reciproc:

(3). (p  q) =df [(p  q) & (q  p)]

La rândul său, condiţionalul, poate fi redat fie prin negaţia unei conjuncţie în
care consecventul condiţionalului iniţial este negat:

(4). (p  q) =df (p & q)

fie poate fi exprimat şi prin intermediul unei combinaţii între alţi doi operatori pro-
poziţionali, adică printr-o negaţiei şi o disjuncţia neexclusivă:

(5). (p  q) =df (p V q)

Din definiţiile de mai sus reiese evident că la nivelul gândirii critice în psiholo-
gie şi al logicii argumentării, discutarea raţionării umane cu propoziţii compuse, poa-
te recurge frecvent la numai trei operatori propoziţionali, respectiv, la negaţie, con-
juncţie şi disjuncţie neexclusivă, iar referinţele la alţi operatori logici pot fi făcute
numai în limita unor nevoi speciale. Acest fapt este desigur de un real ajutor nu doar
pentru logica formală şi pentru gândirea critică în psihologie, ci şi în cazul unei raţi-
onări nespecializate în domeniu, dar de care trebuie să ţină seama inclusiv gândirea
critică în psihologie. Explicaţia este simplă, întrucât indiferent dacă el este competent
sau nu, orice om normal psihic apelează şi la raţionamente cu propoziţii compuse, nu
doar la silogisme.

4. Rolul propoziţiilor compuse în deducţie

Raţionarea deductivă, dar nici cea inductivă nu face excepţie, apelează adesea
la raţionamente în care una din premise este o propoziţie compusă în care apare un
alt operator propoziţional decât negaţia, conjuncţia ori disjuncţia. Acest alt operator
propoziţional poate fi redus cu ajutorul definiţiilor (1) – (5) numai la aceşti trei ope-
ratori propoziţionali negaţie , conjuncţie şi disjuncţie neexclusivă, cu precizarea că în
formulele rezultate pot apărea diferite feluri de paranteze, chiar altele decât cele de
mai sus.
Trebuie reamintit acum că psihologia cognitivă, care iniţial s-a ocupat numai
de raţionarea silogistică, a trecut chiar mai demult la un studiu al argumentării deduc-
tive cu propoziţii compuse, despre care reputaţi psihologi apreciază că ar fi inevitabi-
lă în cazul oamenilor normali psihic preocupaţi de activităţile lor zilnice simple, dar
mai ales în situaţia celor care se ocupă de activităţi mai complicate sau ştiinţifice.
Înainte de a ne ocupa de raţionamente deductive cu propoziţii compuse mai
complicate, dilema este unul din acestea, precizăm că cele mai frecvente argumente
deductive au maxim două premise, din care doar una este o propoziţie compusă, iar
cealaltă este o propoziţie categorică. Inferenţele deductive de acest fel sunt relativ
simple. Ele sunt folosite în cele mai diverse cazuri, inclusiv de oamenii obişnuiţi,
întrucât ei se află într-o situaţia în care nici nu pot folosi alte feluri de argumente. De
reţinut că există asemenea argumente care sunt inevitabile şi nu sunt absolut irepro-
şabile din perspectiva gândirii critice în psihologie. Acesta este un motiv extrem de
serios care impune evaluarea acestor raţionamente deductive cu propoziţii compuse
şi stabilirea pe cât posibil a rolului şi a locului lor în raţionarea umană.

194
 5. Argumentarea ipotetico-categorică

Numite tradiţional „argumente ipotetico-categorice”, aceste raţionamente de-

ductive relativ simple din categoria inferenţelor cu propoziţii compuse conduc la o
concluzie care este propoziţie categorică din doar două premise. Una din premise
este un condiţional de forma „dacă …, atunci …”, iar cealaltă este o propoziţie cate-
gorică desprinsă din acest condiţional. Aceste argumente deductive cu propoziţii
compuse pot fi, de pildă, de felul următor:

Dacă pacientul are accese de panică în spaţii publice, atunci el

suferă de agorafobie. Cum pacientul are accese de panică în
spaţiile publice, se poate considera că el suferă de agorafobie.

După cum se observă, acest argument deductiv ipotetico-categoric conţine o a

doua premisă care este propoziţie categorică afirmativă ca şi concluzia lui. Mai
exact, a doua premisă preia antecedentul condiţionalului din premisa iniţială a infe-
renţei, în timp ce concluzia ei susţine de fapt consecventul acestui condiţional. Din
punctul de vedere al gândirii critice în psihologie, dar şi din cel al logicii argumentă-
rii, această inferenţă ipotetico-categorică poate fi exprimată prin următoarea schemă
de raţionare:

pq
p
q

Acest tip de argument ipotetico-categoric este folosit frecvent în raţionarea

obişnuită, dar şi în cea de specialitate, iar el a fost numit de logicieni în limba latină
raţionament ipotetico-deductiv „modus-ponens”, adică modul de raţionare afirmati-
vă. Acest argument ipotetico-categoric este utilizat îndeosebi în situaţiile în care do-
rim să susţinem ceva, de regulă, invocând şi motivul a ceea ce susţinem. Drept urma-
re, acest fel de argument ipotetico-categoric este studiat pe larg de psihologia cogni-
tivă actuală.
Un alt fel de argument ipotetico-categoric, diferit de acesta, este folosit însă
pentru a respinge o decizie, o soluţie sau o idee, invocând totodată şi motivul acestei
respingeri. De pildă, raţionamentul:

Dacă pacientul ar prezenta accese de panică în spaţiile publice, atunci el

ar fi suspect de agorafobie, dar pacientul nu este suspect de agorafobie
şi deci, conchidem că nu are accese de panică în spaţiile publice

Se poate observa destul de uşor că deşi acest argument ipotetico-categoric este

exprimat lingvistic diferit sub aspectul conţinutului său lui, el are ca primă premisă
tot un condiţional asemănător aceluia folosit în primul exemplu de raţionament ipote-
tico-categoric. Mai precis, el are o structură formală diferită faţă de primul.
Diferenţa faţă de primul raţionament ipotetico-categoric rezultă evident dacă
luăm în considerare a doua premisă. Premisa în cauză este o propoziţie categorică
negativă şi corespunde respingerii, cu ajutorul negaţiei, a consecventului din condiţi-

195
onalul anterior ei. Astfel, noului argument ipotetico-categoric îi corespunde schema
de raţionare de mai jos:

pq
q
p

Insistăm asupra faptului că cea de a doua premisă a acestei inferenţe nu este

altceva decât negaţia afirmaţiei făcută de consecventul condiţionalului iniţial, ceea ce
se observă clar din schema lui de raţionare. Încă din medievală logica era cunoscut
acest argument, iar schema lui de raţionare este numită de atunci „schemă de argu-
mentare ipotetico-categorică modus tollens”. Raţionamentul modus tollens, în limba-
jul obişnuit, „modul negativ”, este în fond o modalitate de respingere a antecedentu-
lui condiţionalului iniţial, prin negarea consecventului care îi urmează.
Aşa cum subliniază gândirea critică în psihologie care se inspiră din logica
argumentării, raţionamentele ipotetice modus tollens sunt frecvent utilizate în dispute
sau controverse de idei, cu scopul respingerii de aserţiuni, ipoteze, opinii ori păreri
avansate sau propuse de un eventual interlocutor. Cercetările de psihologie cognitivă
dedicate utilizării argumentelor ipotetice modus tollens au scos în evidenţă dificultă-
ţile cu care se confruntă raţionarea umană obişnuită în legătură cu folosirea acestor
argumente deductive.

6. Argumentele deductive disjunctivo-categorice

Adesea, argumentarea umană cu propoziţii compuse apelează la raţionamentele

disjunctivo-categorice, iar atunci când se pune problema corectitudinii acestor infe-
renţe apare ca deosebit de necesară înţelegerea precisă a diferenţelor esenţiale între o
disjuncţie neexclusivă şi una exclusivă. Pe de altă parte, se va reţine că argumentele
disjunctivo-categorice sunt la fel de simple ca şi cele ipotetico-categorice, de care
însă ele se diferenţiază prin faptul că prima lor premisă este o disjuncţie. De exem-
plu, textul următor exprimă un raţionament disjunctivo-categoric:

Pacientul consultat suferă de anxietate. El are sau nevroză obsesivă

sau nevroză compulsivă. Întrucât el suferă de nevroză obsesivă,
se poate conchide că el nu suferă de nevroză compulsivă

Prima premisă a acestui argument este o propoziţie compusă dintr-o disjuncţie între
alte două propoziţii mai simple. Cea de a doua premisă este o propoziţie categorică
care susţine (afirmă) numai una din variantele disjuncte aflate în premisa iniţială.
Prin urmare, concluzia argumentului disjunctivo-categoric analizat ar fi cealaltă pro-
poziţie categorică, dar negată. Ca atare, acestei inferenţe deductive disjunctivo-
categorice îi corespunde schema de argumentare de mai jos:

pVq
p
q

196
Din păcate, se probează că această schemă de argumentare disjunctivo-categorică
este nevalidă, dacă prima lui premisă ar fi o disjuncţie neexclusivă. Deci, dacă „sau”
din prima premisă reprezentat aici de simbolul „V” exprimă o disjuncţia neexclusivă,
cum a fost folosit iniţial acest simbol, argumentul deductiv este incorect. Mai mult,
în situaţia în care prima premisă a inferenţei deductive ar fi o disjuncţie neexclusivă,
ambele variante prezentate în prima premisă ar putea fi adevărate, iar în acest caz n-
ar fi deloc exclus ca pacientul suspectat de anxietate să sufere de ambele afecţiuni
psihice, adică el să sufere şi de obsesie şi de compulsie.
Întrucât în acest fel raţionamentul deductiv ponendo-tollens este nevalid el este
în acelaşi timp periculos pentru cei care nu realizează acest lucru, deoarece dacă
aceştia sunt impresionaţi numai de conţinutul lui, nu este exclus ca inferenţa disjunc-
tivo-categorică de mai sus să ne conducă de la premise adevărate la o concluzie falsă.
Cum se explică nesiguranţa acestui argument folosit nu numai în raţionarea obişnui-
tă, dar utilizat şi în cea sistematică? Răspunsul cerut constă în următoarele.
Să presupunem că medicul psihiatru sau psihoterapeutul au stabilit deja că sta-
rea psihică deficitară a pacientului anxios se datorează exclusiv nevrozei obsesive şi
că el nu prezintă absolut niciunul din simptomele specifice nervozităţii complusive.
Deci, medicul este astfel îndreptăţit să formuleze premisa care coincide cu propoziţia
categorică Pacientul anxios nu suferă de compulsie, care însă ne conduce la un alt fel
de argument disjunctivo-categoric.
Pe această baza, din prima premisă a raţionamentului de mai sus, care este pro-
poziţie disjunctivă şi din a doua premisă, care este o propoziţie categorică negativă
care respinge una din variantele disjunctive iniţiale, psihiatrul ori psihoterapeutul este
îndreptăţit să recurgă la un raţionament deductiv tollendo-ponens de felul următor,

pVq
q
p

care deşi porneşte de la o disjuncţie neexclusivă, este fără dubii un argument deduc-
tiv valid.
Se va reţine deci că argumentele deductive care debutează cu o premisă care
este disjuncţia neexclusivă sunt nevalide în varianta modus ponendo-tollens („afir-
mativo-negativ”), dar sunt valide în situaţia argumentelor disjunctive tollendo-
ponens (negativo-afirmative). În acest fel, gândirea critică din psihologie fundamen-
tată pe logica argumentării presupune valorificarea unor informaţii suplimentare bine
stabilite şi produce chiar o modificare a calităţii şi a structurii unor schemelor forma-
le de argumentare. De aici, rezultă că practicarea dezinteresului total faţă de scheme-
le de raţionare concrete prezintă un pericol real pentru psihologi.
Spre importanţa aceloraşi informaţii suplimentare ne conduce şi dispariţia
anunţată a indistincţiei strict lingvistice dintre particulele lingvistice ce redau o dis-
juncţie neexclusivă sau una exclusivă. Această situaţie a limbajului actual implică o
înţelegere cât mai exactă a înţelesului cuvintelor şi al enunţurilor, pentru a stabili
exact raportul dintre cuvintele importante aflate în construcţia strict lingvistică a ex-
primării variantelor disjunctive. Astfel, reamintim ideea că disjuncţia exprimată de
enunţul următor:

Persoana este sănătoasă sau bolnavă

197
indică o disjuncţie exclusivă, întrucât cuvintele „sănătos” şi „bolnav” introduc ter-
meni opuşi cel puţin în mod contrar. Niciun om şi nici un organism viu nu poate fi în
exact acelaşi timp şi din acelaşi punct de vedere şi sănătos şi bolnav.
Pe baza acestei propoziţii, putem formula un raţionament disjunctivo-categoric
concret de următorul fel:

Persoana care s-a prezentat la cabinet este sau sănătoasă sau

bolnavă, dar întrucât ea este sănătoasă, rezultă că nu este bolnavă

Acest argument va fi obligatoriu valid pe baza informaţiei suplimentare con-

form căreia sănătos şi bolnav sunt termeni opuşi cel puţin în mod contrar şi deci, că
„sau” din această inferenţă disjunctivo-categorică corespunde în fond unei disjuncţii
exclusive. Altfel spus, argumentului disjunctivo-categoric de aici îi va corespunde
schema de inferenţă de mai jos:

pWq
p
q

în care am folosit intenţionat simbolul „W”, corespunzător disjuncţie exclusive.

Această schemă de raţionare disjunctivo-categorică corespunde indiscutabil
raţionamentului disjunctivo-categoric ponendo-tollens ireproşabil, dar premisa iniţia-
lă este o disjuncţie exclusivă, ceea ce ne obligă să reţinem că şi o asemenea variantă
de tollendo-ponens va fi indubitabil validă în cazul în care premisa iniţială este dis-
juncţie exclusivă. În exemplul de mai jos, în care disjuncţia din prima premisă este în
mod obişnuit este exprimată prin „sau”, dar este totuşi o disjuncţie exclusivă:

Persoana care s-a prezentat la cabinet este sau sănătoasă sau

bolnavă, dar întrucât ea nu este bolnavă, rezultă că este sănătoasă

Acestei inferenţe îi va fi proprie următoarea schemă de argumentare:

pWq
q
p

Deşi în acest al doilea caz nu mai are importanţă din punctul de vedere al dife-
renţierii între disjuncţia neexclusivă şi cea exclusivă, disjuncţia exprimată de prima
premisă a raţionamentului disjunctivo-categoric de mai sus a fost redată prin semnul
„W” prin care am simbolizat iniţial disjuncţia exclusivă, cu toate că orice fel de infe-
renţă disjunctivo-categorică este logic-corectă. Pentru a distinge totuşi dacă prima
premisă a inferenţei disjunctivo-categorice redă o disjuncţie exclusivă ori una neex-
clusivă, trebuie totuşi să ţinem seama şi de informaţiile suplimentare disponibile pen-
tru a soluţiona corect problema validităţii oricărui raţionament disjunctivo-categoric.
Din punctul de vedere al gândirii critice în psihologie bazată pe noua logică a
argumentării, trebuie să luăm în considerare faptul că raţionamentele propoziţionale
deductive valide, indiferent de simbolul utilizat, ne pot conduce la concluzii sigur
adevărate cu condiţia să fi pornit de la premise adevărate, dar concluziile acestor

198
inferenţe se pot modifica uneori radical în urma dobândirii ulterioare şi a unor infor-
maţii suplimentare, care nu schimbă în nici un fel corectitudinea structurilor logice
prin care au fost obţinute concluziile iniţiale. Acest lucru este perfect valabil indife-
rent dacă este vorba de raţionarea obişnuită sau de cea savantă şi indiferent dacă într-
o situaţia sau alta au fost utilizate schemele de raţionare disjunctivo-catego-rice ana-
lizate sau cu totul altele.

7. Argumente deductive complexe

De exemplu, există tipuri de argumente cu premise compuse mai complexe

decât cele analizate, care îşi combină premise de tipul celor anterioare şi sunt folosite
într-un domeniu științific sau obişnuit. Să considerăm o dilemă constructivă simplă
căreia îi corespunde schema următoare:

A sau B
AC
BC
C

şi să cităm şi un exemplu:

Bolnavul suferă de anxietate accentuată sau de compulsie psihică.

Dacă suferă de anxietate accentuată, el trebuie să fie consultat de un
psiholog sau de un psihiatru, iar dacă suferă de compulsii psihice, el
trebuie, de asemenea, să fie consultat de un psiholog sau de un medic.
Prin urmare, bolnavul trebuie consultat de un psiholog sau de un psihiatru

Asemănător acestei dileme, există numeroase alte feluri de raţionamente de-

ductive cu propoziţii compuse mai simple sau mai complexe, cum ar fi dilemele de-
structive simple:

AVB
A  C
B  C
C

În viaţa de toate zilele sau în ştiinţă sunt folosite adesea şi dileme mai compli-
cate, dar şi diferite raţionamente deductive cu propoziţii compuse diferite, cum sunt
şi cele două de următorul fel:

(A & B)  C (A & B)

A  (B  C) A  B

Două lucruri sunt însă importante în legătură cu inferenţele cu propoziţii com-

puse. Mai întâi, pe baza definiţiilor date, orice formulă care redă premisele şi conclu-
zia unei inferenţe cu propoziţii compuse poate fi tradusă, indiferent de operatorii
propoziţionali ce le-ar alcătui, numai prin conjuncţie, disjuncţie neexclusivă şi nega-
ţie. Trebuie să recunoaştem că meritul acestei reduceri îi aparţine logicii formale. Pe

199
de altă parte, în al doilea rând, analiza corectitudinii logice făcută până acum de pe
poziţiile gândirii critice în psihologie, poate fi extinsă corespunzător şi pentru analiza
validităţii altor raţionamente deductive cu propoziţii compuse mai sofisticate. Faptul
esenţial este însă acela că informaţii noi, unele obţinute pe neaşteptate, pot schimba
concluzia iniţială a unui raţionament deductiv corect, deşi ele nu modifică validitatea
schemei de raţionare.

8. Cercetări psihologice asupra raţionării propoziţionale

În privinţa raţionării propoziţionale în care prima premisă a argumentului ipo-

tetico-categoric este un condiţional, psihologia cognitivă a dovedit că majoritatea
persoanelor, chiar cele obişnuite şi lipsite de educaţie avansată, nu au în general difi-
cultăţi să raţioneze după modelul modus ponens (afirmativ), dar au greutăţi majore
când sunt obligaţi să utilizeze raţionamente ipotetico-categorice de tip modus tollens.
Cele mai serioase constatări de acest fel sunt datorate lui Peter Wason, la care ne-am
raporta anterior, sau lui Philip N. Johnson-Laird ori lui Martin D. S. Braine, dar şi
psihologului Jonathan St. Evans care a publicat în 1983 un studiu pe această temă.
Printre cele mai importante dificultăţi întâmpinate de subiecţii testaţi în realiza-
rea unor raţionamente de tip ipotetico-categoric tollens (negativ) au fost cele de înce-
put, în care subiecţilor li s-au oferit numai premisele, ei fiind solicitaţi să indice con-
cluzia ce decurge din ele. Aproape toţi subiecţii au declarat că din premisele oferite
nu rezultă nicio concluzie. Ulterior, experimentele au evoluat, oferindu-le subiecţilor
raţionamente complete, solicitându-le să stabilească dacă acestea sunt sau nu valide.
Problemele legate de raţionarea ipotetico-categorică şi de raţionarea cu argu-
mente disjunctivo-categorice erau explicate de pe poziţia psihologiei cognitive de
două teorii diferite despre raţionarea umană care au oferit însă explicaţii parţial dis-
tincte şi sunt cunoscute drept teoria logicii mentale (Martin D. S. Braine) şi teoria
modelelor mentale (Philip N. Johnson-Laird), la ambele explicaţii aderând însă şi alţi
psihologi cognitivişti.

9. Teoria logicii mentale

Această explicaţie a raţionării umane este datorată în special lui Martin D. S

Braine încă din 1978, însă la ea au contribuit şi alţi renumiţi psihologi cognitivişti ca
Jonathan St. B. T. Evans (1980), Steve E. Newstead (1980), Lance J. Rips (1983),
David P. O’ Brien (1994) sau Ira A. Noveck (1998), iar mulţi dintre ei au încercat
modelarea pe calculator a raţionării umane.
În cazul argumentelor ipotetico-categorice de tipul ponens, mintea ome-
nească, ne spune Martin D. S Braine, dispune chiar prin natura ei de o regulă de raţi-
onare de următorul fel:

9.1. Dacă A, atunci B şi cum dispunem de A, rezultă B

Mintea omenească nu dispune însă de o regulă de deducţie care să-i permită

raţionatorului să argumenteze conform cu schema de conchidere modus tollens. Din
această cauză, raţionatorul este obligat să realizeze diverse deducţii suplimentare,
ceea ce îl determină să ajungă la concluzie mai târziu. Astfel, consideră adepţii teori-
ei logicii mentale, dacă raţionatorului i se oferă doar premisele modului tollens şi
anume:

200
 9.2. Dacă A, atunci B. Dar B (non-B)

iar raţionatorul nu cunoaşte logica formală şi nici gândirea critică în psihologie, el va

parcurge următorii paşi până va ajunge să descopere concluzia.

(1). Mai întâi, el va raţiona după regula argumentării ipotetico-categorice care

se află în mintea lui şi din moment ce este dat că:

9.3. Dacă A, atunci B

acesta îl va deduce pe B, gândind că A este dat prin ipoteză.

(2). Apoi, din a doua premisă care constă din B (se vedea 8.2), raţionatorul
dispune deci şi de non-B şi deci, în această situaţie ajunge la o contradicţie logică:

9.4. B şi non-B

pe care el nu o poate accepta şi, ca atare, merge mai departe.

(3). Din moment ce a ajuns la această contradicţie logică, argumentatorul va

considera în final că rezultă:

9.5. non-A (A)

care este chiar concluzia raţionamentului ipotetico-categoric tollens.

În cazul argumentelor deductive ipotetico-categorice de tip tollens, după cum
se vede şi din enumerarea paşilor anteriori, procesarea mentală a informaţiilor redate
de premise este mai complicată pentru obţinerea concluziei şi tocmai de aceea raţio-
narea ipotetico-categorică de tip tollens este mult mai dificilă decât cea de argumen-
tare ipotetico-categorică ponens, mai ales când individul nu este familiarizat cu de-
ducţiile autentice.
În această ordine de idei, adepţii teoriei logicii mentale au oferit şi o serie de
explicaţii privitoare la aceste dificultăţi, mai ales dacă în raţionare sunt implicaţi ope-
ratori propoziţionali, ca în propoziţiile condiţionale şi în cele disjunctive. De pildă,
reprezentaţii logicii mentale recunosc că există dificultăţi de raţionare în cazul oame-
nilor obişnuiţi, care nu deţin competenţe suficiente pentru manipularea valorilor de
adevăr din tabelele prin care sunt definiţi operatorii propoziţionali. Pe lângă aceasta,
specialiştii în logica mentală spun că raţionatorii obişnuiţi nu reuşesc să distingă între
disjuncţie neexclusivă şi disjuncţie exclusivă şi nici între condiţional şi implicaţie, pe
care deseori le şi confundă.

10. Teoria modelelor mentale

Intuită încă din 1943 de Kenneth J. Craik (1914-1945), teoria modelelor menta-
le dedicată explicării psihologiei raţionării propoziţionale a fost dezvoltată ulterior de
Ned Block în 1981, Deidre Genter şi Allison L. Stevens în 1983, Teun A. van Dijk
tot în 1983, la care s-au adăugat Philip N. Johnson-Laird (1983), Walter Shaeken

201
 (1990), Walter Kinsch (1998), Ruth M. J. Byrne (2002). Stephanie C. Payne (2003)
şi a fost prezentată cu amendamente noi datorate lui Philip N. Johnson-Laird (2006).
Conform acestei teorii cognitiviste despre capacitatea umană de a argumenta
propoziţional, raţionatorul construieşte în minte anumite modele mentale specifice
lumii „reale” cu care el se confruntă sau despre care este obligat cumva să relateze.
Această lume este descrisă de premisele argumentului său, dar fără a reda prin ele
absolut toate informaţiile pe care le-ar deţine. Astfel, în fiecare situaţie de argumen-
tare, cel care raţionează dă expresie prin intermediul modelului mental propriu pre-
miselor numai informaţiei pe care o consideră ca indispensabilă pentru promovarea
concluziei, iar restul informaţiilor despre lucrurile la care se referă premisele rămân
tacite în mintea lui.
În aceste condiţii, modelul mental implicat în premisele raţionamentului său
este doar o reprezentare ideală proprie lui şi care este asemănătoare stării reale pe
care o are în vedere. Deşi ea păstrează însuşiri considerate de raţionator ca esenţiale
pentru starea de fapt pe care o caracterizează, conţinutul modelului metal propriu ei
este flexibil şi poate integra ulterior noi informaţii. În acelaşi timp, modelul mental al
raţionatorului este specific câmpului său de cunoştinţe şi poate fi relativ restrâns,
întrucât reprezintă opiniile argumentatorului despre fenomenele materiale sau ideale
cu care el intră în contact, iar imaginea lui despre situaţia vizată de premise poate fi
fragmentară în raport cu realitatea. De exemplu, să presupunem că pe o tablă se află
desenate două figuri geometrice, iar dacă raţionatorul nu are cunoştinţe de geometrie
iar în mintea lui apare pe respectiva tablă un model mental care include două figuri
geometrice simultane, adică, de exemplu, un model mental de forma:

Prin urmare, el va realiza că pe tablă se află un cerc şi un triunghi şi, posibil, va

formula propoziţia:

Pe tablă se află un cerc şi un triunghi

care presupune evident o conjuncţie între cerc şi triunghi.

Să presupunem acum că argumentatorul aude sau citeşte undeva că pe respec-
tiva tablă nu există un cerc, dar există totuşi un triunghi, caz în care modelul lui men-
tal ar arăta astfel:




ceea ce ar însemna că poate emite următoarea propoziţie:

Pe tablă nu există un cerc, dar există un triunghi

202
care ne-ar spune că pe tablă există o conjuncţie între negaţia unui cerc şi afirmarea
unui triunghi, iar în figura de imediat mai sus simbolul „” prin care am redat anteri-
or negaţia logică în calitate de operator logic propoziţional, exprimă acum inexisten-
ţa cercului. În schimb, dacă raţionatorul realizează situaţia redată de propoziţia:

Pe tablă există un cerc sau un triunghi

modelul mental născut în mintea lui va arăta cam în felul următor:

în care, aşezarea figurilor geometrice pe nivele diferite, indică faptul că modelul

mental caracteristic noii situaţii corespunde unei disjuncţii între cele două figuri ge-
ometrice.
Prin urmare, raţionarea umană normală preia sub forma modelelor mentale, în
multe cazuri inconştient, trei operatori propoziţionali, respectiv, negaţia, conjuncţia
şi disjuncţia, despre care s-a arătat anterior că au capacitatea să-i traducă pe toţi cei-
lalţi operatori propoziţionali puşi în evidenţă de logica bivalentă formală, operatori
preluaţi şi de gândirea critică în psihologie. Ca atare, se poate susţine că teoria psiho-
logică a modelelor mentale acoperă absolut orice fel de raţionare umană indiferent de
propoziţiile compuse cu care operează.
Trebuie însă reţinut că teoria modelelor mentale a făcut şi o serie de precizări
importante referitoare la raţionarea umană, specifice argumentării obişnuite. Se con-
sideră astfel că:

(1). Procesarea mentală umană este dominată de un principiu fundamental con-

form căruia se cere

Cât mai puţin efort posibil

şi, drept urmare, în cazul argumentului disjunctiv tollendo-ponens despre care am

discutat, raţionatorul va formula de regulă explicit numai concluzia lui:

Persoana care s-a prezentat la cabinet este sănătoasă

Prin urmare, se susţine şi chiar se pare că raţionatorul va formula explicit în

majoritatea situațiilor numai concluzia argumentului, pentru că el va considera că
premisele din care rezultă această concluzie ar fi înţelese de la sine, deci se raţionea-
ză entimematic. Acest fapt se confirmă prin aceea că în raţionarea uzuală oamenii
recurg la entimeme, mai ales în discuţii, şi nu formulează explicit toate componentele
unui raţionament deductiv, indiferent dacă inferenţa conţine exclusiv propoziţii cate-
gorice sau şi propoziţii compuse.

203
 (2). Pe baza acestui fapt, se consideră că în cazul raţionării obişnuite, argumen-
tatorii nu se bazează pe validitatea (corectitudinea) raţionamentelor deductive şi ţin
seama numai de faptul dacă concluzia derivată din premise este sau nu o propoziţie
adevărată după opinia lor. Cu alte cuvinte, singurul aspect de care va ţine seama raţi-
onatorul ar fi acela că nu poate descoperi nici un model mental care ar infirma adevă-
rul concluziei derivată de el.
(3). În aceste condiţii, în situaţia argumentului disjunctiv tollendo-ponens la
care revenim, se susţine că raţionatorul procedează tacit după schema de inferenţă
prezentată anterior. Prin urmare, dacă obţinerea concluziei nu presupune explicit
folosirea unor reguli de inferenţă, ele sunt totuşi implicit utilizate întrucât aceste re-
guli sunt inerente minţii umane, ceea ce dă dreptate partizanilor logicii mentale.
În această situaţie, chiar dacă argumentarea umană procedează entimematic şi
foloseşte numai aparent înţelesul premiselor, consideră că aceasta este suficient pen-
tru a elimina din discuţie diferite modele mentale care nu se „potrivesc”, iar raţiona-
torul sănătos mental şi suficient de educat judecă obligatoriu pe baza regulilor de
inferenţă deoarece acestea sunt proprii minţii umane.

11. Raportul dintre inteligenţa naturală şi cea artificială (IA)

Pe măsura avansului considerabil înregistrat de inteligenţa artificială în con-

strucţia unor calculatoare şi a unor sisteme de operare tot mai performante, ea a fost
interesată încă de la început de funcţionarea inteligenţei naturale şi a folosit în acest
sens analiza psihologică a propoziţiilor compuse sub forma funcţiilor de adevăr. Ast-
fel, funcţiile de adevăr propoziţionale, indiferent dacă ele sunt înţelese ca modele
mentale sau altcumva, au fost tratate multă vreme pur algoritmic. În consecinţă, ele
au fost echivalate cu simple scheme de contacte electrice, care pot fi modelate prin
componente fizice şi în care fiecare variabilă propoziţională este imaginată ca un
contact electric.
De exemplu, conjuncţia logică dintre două variabilele propoziţionale p şi q
concepute în calitate de contacte electrice, ar fi transpusă simplu sub forma unei
scheme electrice în care cele două contacte ar fi legate în serie:

p q

După cum s-a precizat, aici simbolurile p şi q nu mai reprezintă variabile pro-
poziţionale ca până acum, ci au rolul de contacte electrice prin care trece curentul.
Într-o manieră asemănătoare, o altă schemă de contacte electrice diferită de
aceasta, întrucât acum contactele electrice p şi q sunt legate în paralel, adică disjunc-
tiv, iar ea arată în felul următor:

p
q

Această nouă schemă electrică va corespunde precis unei disjuncţii logice care
din punct de vedere tehnic este o construcţie prin care curentul electric va circula
numai în situaţia în care trece prin p, dar nu trece şi prin q.
Desigur, într-o maşină de calcul sunt şi alte tipuri de legături electrice sau de
altă natură care sunt însă numeroase şi minimizate. Faptul cel mai important în acest

204
context este acela că perspectiva algoritmică permite transferarea funcţiilor de adevăr
în maşina de calcul, ca şi cum ar fi trecerea dintr-un sistem de numere în altul. De
exemplu, calculatoarele actuale presupun trecerea de la sistemul de numărare obişnu-
it bazat pe 10 cifre în care calculăm şi noi, la unul cu doar 2 cifre, fapt esenţial şi
pentru schemele electrice de mai sus.
Să ne reamintim cu acest prilej exemplul lui Peter Wason şi faptul că cifrele
obişnuite, deşi ne par fireşti, reprezintă entităţi abstracte cu un grad de generalitate
mai mare decât cel al lucrurilor nemijlocit accesibile simţurilor şi tocmai în această
ordine de idei s-a simţit nevoia şi s-a constituit o ramură a matematicii algoritmice
care se ocupă de sistemele de numere şi de traducerea unui sistem de numere în altul.
Să considerăm, de pildă, numărul 15 din baza 10 şi să încercăm să-l exprimăm
într-un sistem de numere cu numai două cifre, pe care ni le-am putem imagina ca
fiind 1 şi 0, folosite anterior ca simboluri pentru valorile de adevăr ale unei propoziţii
categorice sau compuse oarecare. Pentru aceasta, presupunem că simbolul N cores-
punde unui număr din baza 10, iar simbolul m redă acelaşi număr, dar în baza 2. Ca
atare, procedând strict algoritmic, împărţim pe N la m şi notăm cu a rezultatul acestei
împărţiri şi cu r1 restul respectivei împărţiri. Apoi îl împărţim pe a la m şi notăm cu b
rezultatul noii împărţiri şi cu r2 restul noii împărţirii. Continuăm aceste operaţii arit-
metice de împărţire până ob-ţinem un cât d al cărei împărţiri la m nu mai are ca re-
zultat un număr întreg. În finalul împărţirilor succesive, vom obţine un număr de
forma:

d, rn, , r1

care constituie traducerea numărului din baza 10 în baza 2. Ca exemplu, dacă apli-
căm aceste împărţiri succesive numărului 15 din baza 10, obţinem următoarea succe-
siune de operaţii aritmetice:

15 : 2 = 7, rest 1; 7 : 2 = 3, rest 1; 3 : 2 = 1, rest 1

ceea ce înseamnă că numărul 15 din baza 10 coincide cu numărul:

1, 1, 1, 1

din baza 2 şi astfel se dovedeşte că între diferite sisteme de numere nu există graniţe
insurmontabile. (Gheorghe Enescu, Logica Simbolică, 1971, Editura Ştiinţifică, Bu-
cureşti).
În aceste condiţii, gândirea critică în psihologie bazată şi aici pe logica argu-
mentării, însă şi inteligenţa artificială din ultima vreme, impun distincţia clară între
raţionarea monotonică de tip algoritmic şi raţionarea nemonotonică de tip nealgo-
ritmic, care este specifică raţionării umane în general.

12. Raţionare monotonică şi nemonotonică

Raţionarea nealgoritmică este mai apropiată de argumentarea umană şi este

numită de specialiştii IT de ultimă oră „raţionare default”. Prin această denumire ei
înţeleg că rezultatul unei decizii sau o concluzie deja obţinută ar putea fi amendată

205
datorită obţinerii de noi informaţii, fără a modifica însă schema de inferenţă iniţială
deductivă care rămâne totuşi neschimbată. Deşi această raţionare anulabilă nu este
specifică doar omului obişnuit, ea este proprie şi unui savant reputat, întrucât nici el
nu judecă totdeauna exclusiv algoritmic şi ajunge uneori să-şi schimbe părerile ante-
rioare.
Pentru a diferenţia cât mai bine între raţionarea monotonică de tip algoritmic şi
raţionarea nemonotonică de tip nealgoritmic, vom desprinde la început principalele
trăsături ale raţionării monotonice. Să presupunem un raţionament deductiv
monotonic valid, din ale cărui premise adevărate, să le notăm cu P, rezultă de-a drep-
tul mecanic o concluzie tot adevărată pe care o semnalăm prin C, astfel încât expresia
formală:

PC

este sigur adevărată, iar simbolul „” reprezintă aici deducţia calculatorie. Acum să
mai presupunem că la antecedentul lui , care ar reprezenta un raţionament valid,
mai adăugăm alte idei tot adevărate a căror mulţime o reprezentăm prin S. Din punct
de vedere algoritmic se va spune că şi următoarea formulă exprimă tot o implicaţie
formală de felul următor:

(S & P)  C

Aceasta înseamnă că din punct de vedere algoritmic, C este implicată de orice

fel de combinaţii de propoziţii adevărate.
Cu alte cuvinte, în cazul gândirii algoritmice adăugarea la premisele iniţiale de
informaţii noi adevărate nu transformă un argument care anterior s-a dovedit deduc-
tiv-valid într-un raţionament nevalid. Fără a respinge total raţionarea algoritmică,
gândirea critică în psihologie fundamentată pe logica argumentării, pledează prioritar
pentru raţionarea nemonotonică, iar acest fel de raţionare depăşeşte aspectele clasice
de tip formal anterioare ale distincţiei rigide între deducţie şi inducţie, dar fără a ne-
glija diferenţele principiale dintre aceste două feluri de raţionamente privitoare la
validitate.
Mai mult decât atât, gândirea critică în psihologie subliniază că concluziile
anterioare eronate nu infirmă validitatea raţionamentelor deductive. Greşelile de raţi-
onare pot fi rezultatul firesc al lipsei de competenţe a raţionatorului privind argumen-
tele folosite. În consecinţă, ea insistă asupra faptului că deseori respingerea autentici-
tăţii unei concluzii ori înlocuirea ei cu alta poate fi urmarea câştigării ulterioare de
informaţii şi nu a faptului că ea n-ar fi fost derivată valid din premisele iniţiale. În
această ordine de idei, gândirea critică în general nu doar cea din psihologie nu res-
pinge faptul că lipsa unor informaţii suficiente sau în absenţa unor competenţe, a
presiunii exercitată asupra raţionatorului de diferite interese, neatenţia lui sau diferi-
tele sale afecţiuni psihice etc., pot fi cauza unei raţionări deficitare din punct de vede-
re formal sau chiar al gândirii critice în psihologie.
După cum s-a precizat, raţionarea nemonotonică este acum specifică şi unor
specialişti în construcţia de calculatoare şi sisteme de operare inedite. Această con-
strucţie are în zilele noastre denumiri ca „raţionare firească”, „normală”, „provizo-
rie”, „amendabilă” etc. şi nu este caracteristică argumentării tradiţionale, adică raţio-
nării deductive strict formale din logica clasică şi din calculul algebric algoritmic.

206
 Raţionarea nemonotonică este specifică argumentelor studiate de gândirea cri-
tică din psihologie şi de noua logică a argumentării. Ea este proprie raţionării natura-
le şi nu celei artificiale de până acum, fiind specifică şi cercetătorilor elevaţi din mul-
te alte domenii, inclusiv persoanelor fără o educaţie superioară. De reţinut însă că
gândirea critică indiferent de domeniul în care este folosită nu infirmă corectitudinea
logică a schemelor de inferenţă studiate, dar ţine seama de progresele ştiinţifice con-
firmate.
Pentru a clarifica această aserţiune, să luăm ca exemplu, două propoziţii cate-
gorice adevărate care ar fi invocate ca premise ale unui silogism:

(1) Tom este câine

(2) Toţi câinii percep ultrasunete

din care este derivată deductiv, ireproşabil din punct de vedere silogistic, concluzia
care este la rândul ei o propoziţie categorică adevărată pe baza premiselor:

(3) Tom percepe ultrasunete

Raţionamentul deductiv prin care a fost obţinută concluzia (3) este un silogism
valid (absolut corect logic), care satisface integral restricţiile şi exigenţele logice
fundamentale specificate. Logicienii medievali, care au studiat amănunţit raţionarea
umană, au conferit denumiri speciale modurilor silogistice valide şi l-au numit pe
acesta Barbara. Să reţinem că acest silogism este o inferenţă deductivă ireproşabilă
logic şi extrem de puternică din prima figură silogistică, căruia îi este proprie urmă-
toarea structură sau schemă de raţionare:

A este C
Toţi C sunt B
A este B

în care A înlocuieşte numele propriu Tom, litera B a luat locul cuvintelor animale
care percep ultrasunete, iar C este un simbol pentru câinele din exemplul de mai sus.
Se ştie încă de la Aristotel că acest silogism este un raţionament deductiv extrem de
sigur, ceea ce înseamnă că în condiţiile în care premisele lui sunt propoziţii adevăra-
te, este indiscutabil că şi concluzia derivată din ele este tot o propoziţie categorică
adevărată.
Din perspectiva gândirii critice în psihologie şi a logicii argumentării transfor-
mată de ea, problema care se pune este dacă nu cumva ar exista informaţii suplimen-
tare relevante pentru premise sau pentru concluzie care ne-ar obliga să punem la în-
doială adevărul vreuneia din ele, deşi raţionamentul este ireproşabil, iar propoziţiile
categorice invocate sunt sigur adevărate. De exemplu, informaţia suplimentară obţi-
nută ulterior construcţiei acestui silogism, conform căreia Tom este surd din naştere
ne obligă să renunţăm la ideea că Tom percepe ultrasunetele, adică ne impune să
renunţăm la adevărul propoziţiei categorice derivată drept concluzie şi să ne îndoim
de faptul că absolut Toţi câinii percep ultrasunetele.
Să continuăm şi să mergem mai departe. Să admitem, de pildă, ideea că propo-
ziţia categorică:

207
 Mamiferele nu zboară

este adevărată. Ulterior aflăm însă că un animal oarecare, să spunem X, este mami-
fer. Pe baza acestor două informaţii despre care ştim că sunt adevărate, putem con-
strui următorul silogism concret:

Deoarece X este mamifer, iar nici un mamifer nu zboară,

întrucât această caracteristică aparţine numai păsărilor
şi multor insecte, rezultă că X nu zboară

Acest raţionament silogistic valid a fost numit de logicienii medievali Celarent

şi face parte tot din prima figură silogistică. El este reductibil la următoarea schemă
de raţionare:

A este C
Nici un C nu este B
Nici un A nu este B

Din perspectiva gândirii critice în psihologie, dar şi a logicii argumentării, deşi

premisele lui par a fi propoziţii categorice adevărate, se pune totuşi problema dacă şi
concluzia acestui silogism poate fi o propoziţie categorică adevărată. Să presupunem
că aflăm ulterior o informaţie oferită de un biolog, care ne arată că liliacul (Plecotus
aurius sau Nyclatus noctula, în clasificarea ştiinţifică) este mamifer şi care nu zboară
dacă este pui, însă zboară dacă este un animal matur.
Prin urmare, pe fondul acestor informaţii suplimentare referitoare la vârsta lili-
acului, dacă ne raportăm la raţionamentul silogistic de mai sus, atunci deţinem posi-
bilitatea de stabili în ce condiţii concluzia acestui al doilea argument absolut corect
este totuşi adevărată sau falsă. Mai precis, dacă liliacul despre care este vorba este
pui, atunci el nu zboară şi este adevărată concluzia din schema de mai sus, iar dacă în
silogismul Celarent, care este la fel de puternic, ar fi vorba despre un liliac matur şi
perfect sănătos, concluzia acestui silogism este falsă.
Să reţinem că gândirea critică în psihologie bazată pe logica argumentării ne
arată că validitatea oricărui argument trebuie raportată la situaţia concretă de fapt
fără a viola corectitudinea argumentului. Aceasta nu este o trăsătură necesară numai
pentru raţionarea obişnuită lipsită de o educaţie suficientă, ci este indispensabilă şi în
argumentarea ştiinţifică. De exemplu, ajunşi în actualul stadiu al dezvoltării ştiinţifi-
ce, astronomii avansează actualmente, printre altele, ipoteza expansiunii continue a
Universului, dar ei nu avansează această idee ca o certitudine absolută, iar cei mai
reputaţi fizicieni deşi nu au renunţat total la fizica newtoniană şi nici la fizica relati-
vistă, desfăşoară investigaţii sistematice asupra proprietăţii unor subparticole ale nu-
cleului atomic şi se pare că ei ar contrazice ipoteza einsteiniană cu privire la constan-
ţa vitezei luminii.
Pe de altă parte, raţionarea umană promovată de gândirea critică bazată pe lo-
gica argumentării este implicată în hotărârile luate privind viitorul economic sau po-
litic, în stabilirea deciziilor juridice de anvergură sau într-un caz particular şi este
caracteristică în practicarea meseriei şi a cercetărilor psihologice etc. De spiritul ei nu
sunt feriţi nici geometrii care doar intuiesc cum ar trebui demonstrată o teoremă ine-

208
dită, iar din discuţie nu excludem cu siguranţă părerile subiective sau pe cele intere-
sate.
Cercetările actuale de psihologie şi practica în domeniu converg astăzi tot mai
mult spre psihologia cognitivă şi cu toate că vechile îndeletniciri nu au fost neglijate
complet, psihologia actuală trebuie să valorifice aparate tot mai performante, puse la
dispoziţia ei de tehnicile contemporane din medicină sau din neuroştiinţe şi chiar din
fizică sau de diverse tehnologii moderne. În acest fel, cercetarea ştiinţifică şi trata-
mentele psihologice beneficiază momentul de faţă de aparate noi numite mai ales
prin sigle cum ar fi MRI (Magnetic Resonance Imagery) ori PET (Positron Emission
Tomography), care nu au consecinţe negative pentru organismul uman, însă au con-
dus la importante descoperiri a cauzelor unor deficienţe psihice, multe din ele indis-
ponibile în trecutul apropiat.
În concluzie, se poate susţine că ştiinţa sau practica ştiinţifică se dezvoltă con-
tinuu şi ele se bazează pe explicaţii, soluţii şi argumente noi. În această situaţie, rolul
raţionamentelor de tot felul în dezvoltarea cunoaşterii în general este vital în orice
întreprindere teoretică, iar gândirea critică din psihologiei bazată pe noua logică a
argumentării nu face excepţie.

Rezumat
(1). Istoria argumentării cu propoziţii compuse şi actualitate ei.
(2). Interdefinirea operatorilor propoziționali.
(2). Tipuri de raţionamentele deductive cu propoziţii compuse.
(3). Teorii psihologice despre raţionarea cu propoziţii compuse.
(4). Raţionarea umană şi cea artificială.
(5). Raţionare algoritmică şi nealgoritmică, cea naturală şi cea artificială.
(6). Efectul informaţiilor suplimentare în raţionarea deductivă.

Cuvinte importante
1. Megarico-stoici.
2. Propoziţii compuse.
3. Operatori propoziţionali.
4. Operatori de bază.
5. Funcţii de adevăr.
6. Variabile propoziţionale.
7. Tabele de adevăr.
8. Disjuncţie exclusivă.
9. Disjuncţie neexclusivă.
10. Condiţional.
11. Echivalenţă.
12. Reducerea operatorilor.
13. Validitatea inferenţelor ipotetice.
14. Validitatea inferenţelor disjunctive.
15. Ipotetic sau disjunctiv.
16. Dilema.
17. Dilema constructivă.
18. Dilema destructivă.
19. Logică mentală.
20. Modele mentale.

209
 21. Raţionare monotonică.
22. Raţionare nemonotonică.
23. Algoritmic şi nealgoritmic.
25. Raţionare naturală.
26. Raţionare artificială.

Testare preliminară
Exemplu: Arătaţi care sunt principalele diferenţe între o propoziţie categorică
şi o propoziţie compusă.

Rezolvare: Propoziţiile categorice sunt forme logice de maximă simplitate, iar

cele compuse sunt alcătuite din alte propoziţii cu ajutorul unor operatori propozițio-
nali, fapt care are următoarele consecinţe:
- adevărul sau falsitatea proprii propoziţiilor categorice se stabileşte pe baza
unui raport cu situaţia la care ele se referă;
- adevărul sau falsitatea propoziţiilor compuse se stabileşte în funcţie:
(a) de adevărul sau falsitatea propoziţiilor din componenţa acelei propoziţii
compuse.
(b) de particularităţile operatorului propoziţional prin care a luat naştere propo-
ziţia compusă.

Exerciţii şi probleme

I. Răspundeţi la următoarele întrebări:

1. Ce este o funcţie de adevăr?

2. Există vreo diferenţă între inferenţă şi condiţional?
3. Care sunt teoriile psihologice care analizează raţionarea umană cu propoziţii
compuse?
4. Care este raportul dintre raţionare monotonică şi raţionare nemonotonică?
5. Enunţul „Cine pleacă la drum cu certitudini absolute, pe parcurs ajunge să
aibă îndoieli”redă o propoziţie categorică ori o propoziţie compusă?
6. Cum pot fi „eliminaţi” alţi operatori propoziţionali prin conjuncţie, disjunc-
ţie neexclusivă şi negaţie?
7. Care este distincţia dintre raţionarea mecanică şi raţionarea umană?

II. Precizaţi operatorii propoziţionali aflaţi în alcătuirea următoarelor

propoziţii compuse:

1. Dacă petrecem vacanţa la Predeal, la sfârşitul săptămânii vom urca la o ca-

bană.
2. „Cuget, prin urmare exist!”. (aserţiunea îi aparţine lui R. Descartes).
3. Cine n-are rezultate sportive, obţine rezultate bune în alte domenii.
4. Când studiezi temeinic fiecare prelegere şi pui întrebări pentru lucrurile mai
puţin înţelese, şti mai bine în final.
5. „Omul s-a născut liber, dar el este peste tot în lanţuri.” (aserţiunea îi aparţine
lui J. J. Rousseau).
6. Mergem la un spectacol ori ne vizităm prietenii.

210
 7. Ieşim la o plimbare, când ne plictisim în casă.

III. Stabiliţi dacă în textele de mai jos apare sau nu apare un raţionament cu
propoziţii compuse:

1. Explicaţia cosmologică antică susţine că Soarele ar fi apărut abia după ce au

trecut trei zile de la naşterea Universului. Dar se ştie că Soarele este cauza diferenţei
dintre zi şi noapte pentru fiecare perioadă de câte 24 de ore şi a succesiunii zilelor
calendaristice. Deci, primele trei zile calendaristice n-au ezitat în absenţa Soarelui
sau explicaţia cosmogonică antică privind naşterea Soarelui este eronată.
2. Cine susţine că în psihoterapie fiecare regulă are excepţii se contrazice sin-
gur, pentru că în acest caz chiar cea ce susţine această persoane are cel puţin o excep-
ţie şi ca atare, nu este o regulă, pentru că a fi regulă înseamnă că lucrurile se produc
totdeauna după un canon.
3. Dacă echipa de interviu a plecat de la sediu cu autobuzul societăţii la orele
8,30 sau cu trenul de 9,30, ea a ajuns la timp şi s-a întâlnit cu persoanele convocate
pentru interviu. Se ştie însă că echipa de psihologi nu a plecat cu autobuzul societăţii
şi nu a realizat interviul propus. Prin urmare, echipa de psihologi nu s-a deplasat nici
cu trenul de 9,30.
4. Dacă unchiul tău este un reputat psiholog, nu vei ezita să-i ceri sfatul asupra
felului în care trebuie abordat acest dificil pacient, dar întrucât eziţi să-i ceri ajutorul
în rezolvarea acestei probleme, conchid că unchiul tău nu este un bine-cunoscut psi-
holog.
5. Dacă Sandu şi Mihai promovează proba de psihologie, atunci prestigiul gru-
pei noastre va fi salvat şi toţi studenţii grupei vor promova în anul următor de studiu
şi grupa va fi lăudată. Prin urmare, dacă cel puţin unul din ei nu promovează, nu ne
va lăuda nimeni.
6. Generozitatea şi umanismul sunt trăsături de caracter care fie sunt insepara-
bile, fie pot exista separat, dar afecţiunea părinţilor faţă de copiii lor şi umanismul
acestor părinţi faţă de alţii sunt recunoscute. De aici reiese că în această familie,
umanismul părinţilor faţă de alţii poate exista şi dacă ei nu manifestă afecţiune faţă
de proprii copii.
7. Tudor a venit de la Timişoara fie prin Craiova, fie prin Piteşti. Dacă însă a
venit prin Piteşti, a făcut o întrerupere şi a vizitat fabrica de autoturisme din Mioveni.
Dar el n-a vizitat fabrica de autoturisme din Mioveni, de unde conchid că a venit de
la Timişoara prin Craiova direct la Bucureşti.
8. Mihai a ajuns acasă după ora 10 seara pentru că a fost la un spectacol muzi-
cal, convins de prietenii săi să meargă, dar n-a avut ce regreta pentru că a ascultat
melodiile care îi plac mult şi a avut ocazia să-l asculte pe unul din cei mai cunoscuţi
solişti din Europa.

IV. Analizaţi cu atenţie textele de mai jos şi identificaţi ideile la care se referă
autorii lor:

1. Pe de altă parte, logica propoziţională depinde de propoziţii: de propoziţii

care propun o relaţie între două stări de fapt. Tehnic vorbind, aceste propoziţii ar fi
reprezentate ca enunţuri de forma „dacă …, atunci …”. Natura pro-poziţională a
susţinerii de acest fel ar putea fi redată, în locul exprimării sale ex-plicite, cu ajutorul
verbului „a implica”. Dacă grecii din antichitate au petrecut mult timp filosofând
asupra felului în care un obiect specific ar putea fi pus împreună cu un grup general,

211
dezvoltând pe această bază logica propoziţiilor categorice până la o artă desăvârşită,
filosofii europeni din secolul al XIX-lea au devenit fascinaţi de logica propoziţională.
Enunţurile de tipul dacă/atunci sunt probabil inima majorităţii raţionărilor noastre,
chiar dacă adesea nu ne dăm seama de acest fapt. Aceste enunţuri leagă două eveni-
mente şi presupun că în condiţiile în care primul se întâmplă (partea care începe cu
„dacă”), atunci îşi va face apariţia altceva. Aceasta este posibil, versiunea filosofică a
celei de a treia legi a termodinamicii datorată lui Newton, conform căreia oricărei
acţiuni îi corespunde o reacţie de forţă egală, ne-o confirmă. Să privim la un exemplu
în care sunt utilizate o serie de propoziţii de forma dacă/atunci, enunţuri menite a
dovedi că sănătatea economiei australiene depind nu de reducerea salariilor, ci de
creşterea lor, aşa cum rezultă din următoarea inferenţă:
Prima premisă: Dacă sunt reduse salariile, oamenii vor dispune de mai puţini
bani de cheltuit.
A doua premisă: Dacă oamenii dispun de mai puţini bani de cheltuit, va scădea
nivelul consumului.
Premisa trei: Dacă scade consumul, economia va încetini.
Premisa patru: Dacă economia încetineşte, vor scădea profiturile din prestarea
de activităţi.
Concluzie: Prin urmare, dacă doriţi să evitaţi pierderile profitului, este necesar
să nu fie reduse salariile
Puterea şi flexibilitatea logicii propoziţionale este demonstrată de acest exem-
plu, nu pentru faptul că premisele garantează adevărul concluziei, ci mai degrabă
pentru că el dezvăluie o legătură între evenimente, care altfel par disparate: nevoia de
a evita căderea profiturilor şi speranţa de a nu fi reduse salariile. Dacă am fi în situa-
ţia de a convinge pe cineva de această ultimă concluzie, s-ar putea ca, producând
lanţul de propoziţii de mai sus, să descoperim necesitatea de a justifica prin
subargumente specifice fiecare subconcluzie din acest lanţ. Astfel, s-ar putea să con-
siderăm că este întrutotul rezonabil să credem că „Dacă scade consumul, economia
va încetini”, pe baza referinţei la evenimente anterioare, când au existat astfel de
condiţii economice în care reducerea consumului a cauzat într-adevăr încetinirea
economiei. (Allen Matthew, Smart Thinking, Oxford University Press, Oxford, UK,
New York, USA, Melbourne, AUS, 2006)

2. Ne ocupăm acum de inferenţele ipotetice mixte, la care numai prima premi-

să este o propoziţie ipotetică, premisa a doua şi concluzia fiind propoziţii categorice.
Propoziţia ipotetică obişnuită exprimă un raport de condiţionare suficientă: antece-
dentul este condiţia suficientă a secventului.
Inferenţele ipotetice au o mare importanţă practică. Astfel, inferenţa ipotetică
mixtă este foarte utilă în aplicaţii şi în demonstraţii. În aplicaţii, când inferenţa ipote-
tico-categorică exprimă un raport predicativ (de atribuire), ea serveşte pentru a arăta
că o lege ştiinţifică se aplică (modus ponens) sau nu se aplică (modus tollens) într-un
caz concret. Exemplu:

Dacă două triunghiuri au laturi egale, atunci ele sunt egale

Aceste triunghiuri au laturi egale
Aceste triunghiuri sunt egale

212
 În demonstraţii rolul lor este foarte important:

(a) Modus ponens serveşte la stabilirea adevărului unei propoziţii. În acest

scop, trebuie să găsim un antecedent demonstrat sau admis al acelei propoziţii; dacă
antecedentul este adevărat, atunci şi consecventul este necesar adevărat.
(b) Modus tollens serveşte la stabilirea falsităţii unei propoziţii. În acest scop
trebuie să găsim o consecinţă falsă a propoziţiei date: dacă este fals consecventul şi
condiţia (antecedentul) este falsă în mod necesar. (Petre Botezatu, Introducere în
Logică, I, 1994, Graphix, Iaşi)

3. Imaginaţi-vă, de exemplu, că un prieten vă spune „Dacă câştig la loterie, voi

dona întreaga sumă unei organizaţii de caritate”. Auzind asta, este foarte probabil să
nu vă aşteptaţi ca organizaţiile de caritate favorite prietenului vostru să dispună ime-
diat de banii promişi de el. Scepticismul vostru s-ar putea baza pe faptul că prin de-
claraţia prietenului vostru a fost lansat un foarte mare „dacă”; şansele de a fi întrunită
condiţia lui sunt minuscule. Să presupunem însă că ar fi totuşi este îndeplinită aceas-
tă condiţie. Aceasta însemnă că, în mod necesar, prietenul vostru ar ceda noua sa
avere organizaţiilor de caritate?
Într-un argument condiţional care nu antrenează necesitatea, cu cât este mai
puternică legătura dintre antecedent şi consecvent, cu atât este mai probabil ca să fie
adevărat consecventul. Permiteţi-mi să revin la un exemplu anterior: „Dacă Bulldogs
câştigă meciul, ei se califică în play-off”. Să presupunem că această propoziţie de-
scrie o situaţie bazată pe un fapt obiectiv. Date fiind performanţele lor actuale, dacă
ei câştigă jocul, echipei Bulldogs îi este asigurat un loc în play-off. Desigur, conexi-
unea dintre antecedent (câştigarea meciului) şi consecvent (calificarea în play-off) nu
este una necesară. Echipa Bulldogs ar putea câştiga jocul şi, să spunem, s-ar putea să
intervină o grevă a jucătorilor, care ar conduce la anularea competiţiei play-off pen-
tru anul în curs. Dar, de fapt, o grevă pare improbabilă, aşa că, luând în considerare
toate aspectele, legătura dintre antecedent şi consecvent este în mare măsură puterni-
că. N-ar fi deci imprudent a paria că echipa Bulldogs se va califica în play-off, pre-
supunând că ea va câştiga meciul.
Forţa argumentului tău condiţional depinde de informaţiile deţinute de-spre
cele două lucruri din care este construit condiţionalul care conduce la argumentul în
cauză şi despre felul în care ele sunt legate. Dacă legătura dintre antecedent şi con-
secvent este insuficientă, ar fi o superficialitate să argumentezi că ea ar fi cu totul
altfel. Să reţinem că argumentul condiţional este orientat spre viitor şi, prin urmare,
el este potenţial predictiv. Predicţiile demne de luat în seamă se bazează pe o cunoaş-
tere a structurilor trecutului. Vei spune: „Dacă unchiul Louis vine în oraş, este posibil
să dorească să meargă la restaurantul Schmidty pentru a servi masa de seară”. Aceas-
ta este o predicţie rezonabilă, întrucât şti că în ultimii cincisprezece ani de fiecare
dată când unchiul Louis a venit în oraş, el a vrut invariabil să servească masa de sea-
ră la restaurantul Schmidty. (D. Q. McInerny, Being Logical, Random House Trade
Paper-backs, New York, USA, 2005).

4. În continuare, să luăm în considerare inferenţele valide care pot fi realizate

sub forma derivării de concluzii dintr-o propoziţie care este disjuncţie neexclusivă, în
calitate de premisă majoră, cu ajutorul unei propoziţii categorice, în calitate de pre-
misă minoră. Astfel de argumente sunt numite silogisme alternative combinate.
Thomas Paine (1737-1809 n.n.) a discutat specificul Constituţiei Britanice în lucrarea
sa Rights of Man, sub forma unei astfel de inferenţe:

213
 „ … Guvernele apar fie ca impuse de popor, fie ca instituite deasupra poporu-
lui. Guvernul britanic este unul care s-a instituit printr-o luptă şi nu a rezultat din
voinţa societăţii şi, în consecinţă, el s-a instituit deasupra poporului …”
Sub ce condiţii este posibilă derivarea validă a unei concluzii dintr-o
propoziţie disjunctiv-neexclusivă, care are calitatea de premisă majoră a unui silo-
gism? Să presupunem că cititorul consideră că a primit de la compania de telefoane o
notă de plată pentru o anume lună calendaristică supraîncărcată cu diferite servicii
nesolicitate şi se decide să acţioneze. El s-ar putea hotărî, fie să se adreseze în scris
companiei de telefoane, fie să viziteze personal biroul corespunzător al companiei.
Dacă această propoziţie este adevărată, cel puţin una din variante este necesar să fie
adevărată, dar nu este exclusă posibilitatea ca ambele să fie adevărate. Deci, dacă
cititorul şi-ar scrie scrisoarea de protest, nu putem infera valid că el nu se va duce
personal la compania de telefoane; sau, dacă cititorul s-ar deplasa la biroul corespun-
zător al companiei, nu putem infera valid că el nu-şi va scrie scrisoarea de protest.
Pornind de la o premisă majoră disjunctiv neexclusivă, raţionăm greşit dacă vom
considera că unul din disjuncţi este fals, întrucât celălalt este adevărat.
Vom reformula acest rezultat pentru a pune în evidenţă relaţia de opoziţie a
premiselor faţă de concluzie. Premisele: Sau voi scrie companiei, sau mă voi duce
personal la companie şi nu voi scrie companiei, dintre care prima este o disjuncţia
neexclusivă, implică propoziţia Mă voi duce personal la companie. Disjuncţia din
prima premisă este o supraalternă a concluziei. Silogismele disjunctive de acest fel
sunt frecvent folosite pentru a elimina explicaţii sau soluţii propuse diferitelor pro-
bleme. Care factor din totalitatea celor ambientali explică variaţiile vremii locale? Ca
tentativă de explicare, putem presupune ca factori posibili distanţa faţă de Soare,
durata de expunere la razele solare, variaţiile curenţilor de aer. Dacă vom elimina una
dintre aceste posibilităţi, pe baza supoziţiei că premisa disjunctivă este adevărată, va
urma că adevărata cauză a variaţiilor vremii locale trebuie căutată printre explicaţiile
sugerate rămase. Dar, cititorul trebuie să reţină că nu-i putem elimina pe toţi ceilalţi
factori, dacă variaţiile vremii locale concordă cu comportamentul curenţilor de aer.
Aceasta întrucât fiecare dintre ceilalţi factori s-ar putea să contribuie cumva la carac-
teristica vremii locale.
Forma schematică a acestui tip de inferenţă este: Sau A este B sau C este D,
dar A nu este B; prin urmare, C este D. Într-un alt fel: p V q; p; q. Despre această
inferenţă se spune că este modus tollendo ponens, întrucât negând (în premisa mino-
ră), afirmăm (în concluzie). (Morris R. Cohen, Ernst Nagel, An Introduction to Logic
and Scientific Method, Routled-ge&Kegan Paul, London, 1964).

5. Împreună cu colegii mei am susţinut că unul dintre motivele pentru care a

evoluat logica mentală a fost acela că ea serveşte scopului practic de integrare a in-
formaţiilor care provin în momente diferite sau din surse diferite, iar pe această bază
sunt derivate inferenţe care merg dincolo de informaţiile integrate iniţial (Braine,
1990; Braine şi O’Brien, 1991). De exemplu, cineva află că P sau Q, iar dintr-o altă
sursă află că non-Q; o fiinţă inteligentă are nevoie de un oarecare mecanism mental
care va integra aceste informaţii şi va infere din ele P; logica mentală satisface aceas-
tă nevoie. [ …] Întrucât logica mentală serveşte scopurilor practice, ea este implicată
profund în arhitectura pragmatic motivată, iar inferenţele sunt cu regularitate produse
din informaţii care includ cunoştinţe stocate în memoria de lungă durată, aşa cum ar
fi părerile, opiniile, găselniţele, ca şi din variatele feluri de cunoştinţe deja stocate în
această memorie. Inferenţele logice rezidează confortabil sub forma unei linii de ra-
ţionare de felul celei prin analogie, a celei cauzale, pragmatice sau probabilistice

214
(Braine şi O’Brien, 1991). (Martin D.S. Braine, Mental Logic and How to Discover
It în J. Macnamara, G. E. Reyes (eds), The Logical Foundation of Cognition, Oxford
University Press, Oxford, UK, New York, USA, 1994)

6. IA a progresat în trei direcţii legate de controversele dintre inneitate din ca-

drul psihologiei şi lingvisticii. Două dintre ele sunt uşor de enunţat.
Prima tinde să reducă ansamblul de structuri considerate ca fiind înnăscute,
arătând cum pot fi dobândite prin funcţionarea unor mecanisme de dezvoltare mai
puternice.
A doua merge într-o direcţie opusă; în mod paradoxal, prin conceperea unor
mecanisme de dezvoltare foarte puternice se poate vedea cum anumite structuri, a
căror existenţă este total necunoscută de psihologia tradiţională, ar putea, dacă ar fi
prezente în mod înnăscut, să joace rolul de germeni de dezvoltare a funcţionării min-
tale. […] Contribuţia pe care AI o aduce în această direcţie este de a arăta cum struc-
turile calculatorii primitive sunt indispensabile tuturor funcţiilor mintale: prin consi-
derarea „organelor mintale” drept procese calculatorii suntem înclinaţi să le vedem
mai puţin fundamental diferite unul de altul decât sunt inima şi ficatul.
Savoarea foarte metaforică a acestor ultime remarci ne duce la cea de a treia
tendinţă, mai subtilă, a inteligenţei artificiale: ea curăţă limbajul psihologic de meta-
forele preştiinţifice, prin elaborarea unei terminologii şi a unui cadru conceptual mai
precise; adică, ea stabileşte un nou ansamblu de „metafore”, folosind situaţii bine
precizate, pe baza cărora poate fi testată coerenţa intelectuală a ideilor generale. (S.
Paper, Rolul Inteligenţei Artificiale în Psihologie, în volumul Teorii ale Limbajului –
Teorii ale Învăţării, Seria „Idei Contemporane”, Editura Politică, Bucureşti, 1988)

7. Un aspect frapant al acestei explicaţii este proprietatea cunoscută ca mono-

tonie, în conformitate cu care clasa concluziilor ce urmează logic dintr-un corp de
cunoştinţe dat creşte proporţional cu însăşi corpul cunoştinţelor. Cu alte cuvinte, oda-
tă ce s-a ajuns la o concluzie, ea nu mai poate fi nimicită prin adăugarea oricărei can-
tităţi de informaţii ulterioare. Această tratare este dezirabilă dacă relaţia de consecin-
ţă logică urmează a captura aspectele esenţiale ale raţionării matematice riguroase, în
care concluziile urmează deductiv din premise cu un fel aparte de necesitate ce nu
poate fi evitată prin suplimentarea faptelor din care a fost derivată. Concluziile ma-
tematice urmează deductiv din premise – ele sunt, într-un sens, conţinute în premise
– iar ele sunt obligatoriu adevărate oricând sunt adevărate şi premisele.
Cu toate acestea, există un alt fel de raţionare, în cea mai mare măsură obişnui-
tă vieţii cotidiene, în care concluziile sunt atinse sub formă de tentativă posibil de a fi
retractate când sunt dobândite noi elemente. Acest tip de raţionare este nemonotonic
sau, cum vom spune de asemenea, ce poate fi anulată. În viaţa de zi cu zi, oamenii
sar la concluzii pe baza unor informaţii parţiale, rezervându-şi dreptul de a renunţa la
ele când devine disponibilă o informaţie suplimentară mult mai completă. (G. Aldo
Antonelli, Grounded Consequence for Defeasible Logic, Cambridge University
Press, New York, USA, 2005)

8. Să presupunem că îmi fixez atenţia asupra unei singure practici psihologice

cu intenţia de a o analiza cât mai exact, că voi ţine seama de cele mai recente dezvol-
tări din psihologie şi tocmai de aceea, voi lua în considerare cele mai semnificative
abordări critice datorate atât profesorilor, cât şi studenţilor. Din această perspectivă,
analizez în mod special autentica revoluţie produsă în domeniu de folosirea instru-
mentelor biotehnice şi am în vedere prioritar noile tehnologii de cercetare din psiho-

215
logie, aşa cum ar fi scanările TEP (Tomografia cu Emisii de Pozitroni, în engleză
PET: Positron Emission Tomography, şi cele IRM (Imagistică cu Rezonanţă Magne-
tică), în engleză MRI: Magnetic Resonance Imagery, asupra celui mai misterios şi
enigmatic organ uman, creierul.
Metodele de scanare a creierului, despre care a citit orice student în psihologie,
au revoluţionat medicina şi au condus la o extindere a investigaţiilor nu numai în
medicină sau în ştiinţele neurocognitive, ci şi în multe alte domenii. Numărul studii-
lor publicate care au folosit funcţional IRM a sărit de la cifra 10 în 1991 la cea de
864 în anul 2001 (Illes, Kirschen & Ga-brielli, 2003), iar mii de instrumente IRM
sunt utilizate astăzi pentru investigaţii şi pentru evaluări. În zilele noastre, cercetătorii
recurg la scanarea creierului pentru a studia memoria, atitudinea rasială, raţionarea
morală, realizarea deciziilor, meditaţia spirituală, impulsul sexual, ca să numim doar
câteva dintre procesele sau inclinaţiile psihice studiate cu ajutorul acestor metode.
Specialiştii în psihologie utilizează scanarea şi pentru a compara creierul adolescen-
tului cu cel al adultului sau diferenţele dintre creierul pacienţilor bolnavi de schizo-
frenie şi creierul persoanelor sănătoase mintal. Cu ajutorul noilor unelte şi metode
din neurologie, specialiştii se străduiesc să identifice zonele creierului care sunt acti-
vate în perioada în care pacienţii ori persoanele sănătoase urmăresc la TV reclame
comerciale sau mesaje politice.
Prin urmare, care este problema? Răspunsul este acela că fiecare revoluţie şti-
inţifică autentică trezeşte pentru început un fanatism necritic, iar acest fapt nu este o
excepţie. O echipă de psihologi care foloseşte tehnologia IRM a scris: „Nu îi poţi
pune oprelişti capului numai pentru că ai o imagine a creierului tău” (Cacioppo şi
alţii, 2003). Explicaţia ar putea fi şi aceea că dacă îţi foloseşti capul, ai putea desco-
peri că nu toate ştirile publicate în presa populară sau în reviste de specialitate se
fundamentează pe o cercetare ştiinţifică serioasă sau sunt trecute prin filtrul unei
gândiri critice temeinice, oricât de ciudate sau de impresionante ar fi instrumentele
care au permis obţinerea lor.
Unele dificultăţi întâmpinate sunt de natură metodologică. Mai multe imagini
obţinute prin scanare şi pe care le arătăm studenţilor sunt minunat colorate, dar aces-
te seturi pot conţine destule imagini supra simplificate care conduc nu de puţine ori
la impresii generatoare de erori (Dumit, 2004). De pildă, chiar cercetătorii pot mani-
pula spectrul culorilor din scanările TEP sau IMR pentru a accentua sau a diminua
contrastul dintre două creiere. Contrastele atenuate sunt produse cu scopul ca prin
acest fel de contrast diferenţa dintre creierele scanate să apară mai dramatică, iar cele
accentuate vor fi produse cu scopul de a arăta că diferenţele sunt triviale. Imaginile
unui creier pot fi în aşa fel produse prin scanare încât acestea apar total diferit de
situaţia în care pentru prezentarea creierului au fost folosite culori.
Desigur, nu ne confruntăm doar cu faptul că toate culorile de acest fel sunt ar-
bitrare. Cercetătorul care recurge la scanare utilizează anumiţi algoritmi pentru a
converti datele numerice în reprezentări vizuale şi, procedând aşa, el decide graniţele
existente între diferite zone ale creierului, să spunem, între cele în care avem o activi-
tate nervoasă ridicată şi cele cu activitate nervoasă moderată. Vor exista, evident,
temeiuri justificate pentru stabilirea criteriilor de delimitare între zonele creierului cu
o activitate nervoasă de nivel diferit, dar în majoritatea cazurilor atribuirea de culori
este arbitrară, iar aceasta poate influenţa rezultatele obţinute şi imaginile grafice ale
acestora. După cum observa William Uttah în incitanta lui carte „The Neural
Phrenology: The Limits of Localizing Cognitive Processes in the Brain”, unii dintre
cercetători vor recurge la culori pentru a trasa respectivele graniţe într-o manieră
conservatoare, în timp ce alţii vor proceda tot cu ajutorul culorilor însă într-o manieră

216
pur liberală şi vor amplasa numitele graniţe în aşa fel încât localizarea diferitelor
activităţi nervoase va fi accentuată, dar în ambele situaţii folosirea culorilor specifi-
cate nu este mai mult decât un artefact.
Alte probleme legate de scanarea creierului sunt de natură conceptuală. De
exemplu, cu toate că zonele creierului sunt destul de bine delimitate, procesele cogni-
tive şi celelalte procese pe care cercetătorii încearcă să le asocieze acestor zone nu
sunt în mod obişnuit la fel de bine localizate. Nu trebuie să fi behaviorist pentru a
recunoaşte că una din cele mai incitante provocări pentru psihologi este aceea de a
defini aceste zone în aşa fel încât toţi cercetătorii să fie de acord cu zona pe care în-
cercăm să o investigăm. Definirea unei emoţii aşa cum ar fi fericirea sau a unei ope-
raţii mentale cum ar reamintirea unui eveniment trecut, depinde adesea de felul în
care se întâmplă ca cercetătorul să măsoare acel construct. De îndată ce trecem din-
colo de răspunsul senzorial sau motric, cele mai multe constructe psihologice sunt
denotate printr-un singur cuvânt sau termen, dar acesta acoperă de fapt o serie de mai
multe operaţii sau procese implicate şi foarte complexe. Cum putem stabili „unde”
anume în creier este procesată fericirea, din moment ce cercetătorii nu sunt în primul
rând de acord cu ce înseamnă fericirea? Cum ştim unde în creier poate fi descoperită
iubirea, din moment de iubirea este tulburarea romantică a lui Romeo şi a Julietei,
ataşamentul statornic dintre Prinţul Charles şi Camilla sau ciondăneala plină de dra-
goste dintre Ma şi Pa Ketlle?
Chiar actul „simplu” de a privi la ceva implică atenţia, codarea senzorială,
memoria, schema de recunoaştere şi interpretarea. În plus, nu ne ajută să explicăm de
ce facem o divizare a creierului în aşa fel încât într-o parte a lui au loc toate acestea,
iar o altă parte a sa rămâne inertă faţă de aceste procese. După cum nota Uttal, cu cât
procesele psihice sunt mai complexe, cu atât mai puţin lor li se poate asocia o zonă a
creierului bine definită. Pare mai firesc să presupunem că procesele psihice implică o
interacţiune complexă a multiple circuite care comunică înainte şi înapoi, într-o ma-
nieră complicată şi probabil în situaţii şi modalităţi pe care încă nu le cunoaştem.
(Carol Wade, Critical Thinking: Needed Now More Than Ever, în: Dana S. Dunn,
Jane S. Halonen and Randolph A. Smith, Teaching Critical Thinking in Psychology,
Blackwell Publishing Ltd., Oxford, UK, 2008).

217
 XV. RAŢIONAREA INDUCTIVĂ

1. Argumentele inductive şi raţionarea umană.

2. Principalele particularităţi ale raționamentelor inductive.

3. Probabilitatea relaţiei de conchidere.

4. Analogia ca argument inductiv simplu.

5. Analogia în cercetarea psihologică.

6. Regulile inducţiei prin analogie.

7. Inducţia completă şi inducţia incompletă.

8. Inducţia prin enumerare.

8.1. Inducţia vulgară.

8.2. Inducţia ştiinţifică.

9. Principalele tipuri de erori în raţionarea inductivă.

10. Restricţiile inducţiei enumerative în ştiinţă.

218
 Pe parcursul acestui capitol vom trata în special următoarele subiecte:
1. Raţionarea inductivă şi specificul ei.
2. Principalele feluri de argumente inductive.
3. Inducţia completă ca variantă de deducţie.
4. Variantele inducţiei incomplete.
5. Specificul raţionării inductive în ştiinţă şi în psihologie.

Înţelegerea şi cunoaşterea exactă a informaţiilor din acest ultim capitol

presupune în mod necesar parcurgerea capitolelor anterioare şi stăpânirea
informaţiilor redate pe parcursul lor.

Pe de altă parte, înţelegerea şi stăpânirea informaţiilor legate de inferenţele

inductive reclamă obligatoriu parcurgerea şi înţelegerea informaţiilor consemnate în
paragrafele de mai jos.

1. Argumentele inductive şi raţionarea umană

În cazul raţionamentelor inductive, pe care unii autori de gândire critică le con-

sideră că ar fi unicele tipuri de inferenţe la care apelează oamenii obişnuiţi (Phil
Washburn, The Critical Thinking, Oxford University Press, New York, 2010), sunt
de fapt acele argumente a căror concluzie extrapolează sau amplifică cumva în raport
cu ceea ce au spus premisele din care ea a fost derivată. De pildă, după cum am sus-
ţinut şi anterior, un individ împătimit de jocurile de noroc poate raţiona şi după urmă-
torul model:

La primele cinci aruncări ale zarului am obţinut numai

numere impare. Prin urmare, la a şasea aruncare a zarului
voi obţine tot un număr impar.

Acest argument este un prim exemplu de inferenţă inductivă a cărui concluzie

nu este mai generală decât premisele din care a fost derivată, dar ea totuşi extrapo-
lează faţă de premisele invocate, cel puţin pentru că se referă la o situaţie particulară
viitoare. Dintr-o perspectivă oarecum elevată, altcineva ar putea construi următorul
raţionament inductiv:

Din moment ce Aristotel, Th. Hobbes, J. Locke, D. Hume, J. Mill,

J. St. Mill, Al. Bain, Ed. Husserl, M. Heidegger şi J. P. Sartre au
fost filosofi şi au avansat în opera lor idei cu conţinut psihologic,
se poate conchide ca toţi filosofii au avansat idei psihologice.

219
 Este însă evident că de această dată concluzia raţionamentului inductiv deşi
este mai generală decât premisele din care a fost obţinută, pentru că premisele lui se
referă la câţiva filosofi, dar concluzia acestui argument inductiv se referă la toţi filo-
sofii, ceea ce înseamnă că ea este sigur mai generală decât premisele pe care se fun-
damentează. Mai exact, în primul exemplu de argument inductiv adevărul sau falsita-
tea concluziei lui se va stabili în urma celei de a şasea aruncări a zarului, deci pe baza
unui fapt concret. Concluzia acestui al doilea raţionament inductiv s-ar dovedi o pro-
poziţie falsă, iar pentru a proba aceasta este nevoie numai de descoperirea unui filo-
sof care nu au avansat prin operele sale idei cu conţinut psihologic. În această situaţie
pot fi citaţi printre alţii Bertrand Russell (1872-1970) şi Ludwig Wittgenstein (1889-
1951) care erau filosofi şi nu au avansat idei cu conţinut psihologic. Pe baza acestor
exemple se construieşte o demonstraţie prin reducere la absurd a falsităţii concluziei
ultimului argument inductiv.

2. Principalele particularități ale raționamentelor inductive

Relaţia de conchidere dintr-un raţionament inductiv este totdeauna nesigură,

ceea ce înseamnă că ea nu certifică faptul că vom ajunge de la premise sigur adevăra-
te la concluzii neîndoielnic adevărate. Acest lucru se explică prin aceea că premisele
unei inferenţe inductive autentice nu oferă concluziei lui un temei suficient pentru
fundamentarea ei, ci unul doar necesar. Această susţinere înseamnă că totdeauna într-
o inferenţă inductivă rămâne deschisă problema adevărului ferm al concluziei şi toc-
mai pentru acest motiv concluzia unui argument inductiv este doar o ipoteză cu un
grad de probabilitate mai mic sau mai mare. Din această cauză, concluzia oricărui
raţionament inductiv autentic va fi doar probabilă deşi premisele sale ar fi fost cert
adevărate, ceea ce înseamnă că adevărul concluziei inductive este ipotetic. Prin ur-
mare, concluzia inductivă se va numi „ipoteză”, aşa cum este şi explicaţia actuală a
Universului, cu toate că pentru oamenii obişnuiţi ea se numeşte „teorie”.
Pentru a stabili dacă concluzia argumentului inductiv dispune de şanse reale să
se dovedească adevărată, se recurge de obicei în ştiinţă şi în viaţa cotidiană, la infor-
maţii suplimentare faţă de cele date de premisele iniţiale, care ar putea întări sau slăbi
credibilitatea în relaţia de conchidere şi în cea a adevărului concluziei, dar asemenea
informaţii nu transformă niciodată concluzia inducţiei într-o certitudine. În această
situaţie, concluzia inducţiei este de fapt o simplă ipoteză şi ea este supusă verificări-
lor ulterioare, care nu de puţine ori pot fi surprinzătoare, ceea ce ne obligă să o con-
siderăm ca o tentativă de explicare a unui fenomen care ne intrigă, a unui comporta-
ment sau a unei atitudini despre care am emis o ipoteză posibil să devină o teorie
autentică.
De exemplu, chiar principalele orientări din psihologia contemporană, explica-
ţiile biologice, comportamentale, cognitiviste, psihanalitice sau fenomenologice, nu
sunt altceva decât ipoteze concurente care încearcă să explice conştiinţa umană şi
reacţiile comportamentale ale omului. La fel, după cum s-a menţionat deja, „teoria”
astronomică cunoscută sub denumirea de „Big Bang” este o tentativă de explicare a
Cosmosului, iar teoria relativistă din fizică, datorată în principal lui A. Einstein
(1879-1955), este la rândul său o ipoteză în încercarea de a explica o realitate fizică
altfel decât a explicat-o I. Newton (1642-1727), iar lucrurile stau aidoma în orice
domeniu de cercetare temeinică a naturii.

220
 3. Probabilitatea relaţiei de conchidere inductivă

Mai ales în cazul oamenilor obişnuiţi lipsiţi de educaţie avansată şi în general

psihic normali, probabilitatea relaţiei de conchidere este subiectivă, pentru că raţio-
namentul lor inductiv valorifică prioritar părerile, opiniile subiective şi chiar prejude-
căţile raţionatorului. Spre deosebire de această probabilitate subiectivă, în ştiinţa au-
tentică există o probabilitate obiectivă a relaţiei de conchidere, întrucât raţionamen-
tele inductive din ştiinţă nu se bazează pe părerile subiective ale argumentatorului, ci
se sprijină pe dovezi experimentale şi pe interpretări teoretice anterioare şi ulterioare.
Mai mult decât atât, descoperirea de probe experimentale ulterioare şi a unor dovezi
favorabile concluziei inductive, deseori de-a dreptul surprinzătoare, conduc firesc la
consolidarea relaţiei de conchidere şi a explicaţiei oferite de un raţionament inductiv,
inclusiv ca efect diminuării probabilităţii subiective a raţionamentului in- ductiv, sau
altfel spus, prin scăderea ei. Dincolo de dinamica probabilităţii relaţiei de conchidere
proprie raţionamentului inductiv, progresul autentic al cunoaşterii umane, presupune
cu deplină necesitate o cooperare laborioasă, adesea tacită, între raţionarea
deductivă şi cea inductivă.
Aceste două feluri de scheme de raţionare sunt inerente minţii umane normale
şi chiar dacă ele sunt tacite se completează şi se sprijină reciproc, în ciuda acelor
pedagogi şi psihologi care consideră greşit că oamenii, mai ales cei fără educaţie,
raţionează exclusiv inductiv sau nu posedă nici un fel de scheme de raţionare. Aceşti
specialişti confundă raţionarea deductivă amendabilă (nemonotonică) cu o raţionare
inductivă şi absolutizează faptul că oamenii obişnuiţi şi lipsiţi de educaţie elevată se
bazează în argumentarea lor doar pe premise factuale care exprimă informaţii ce pot
fi uşor infirmate. În fond, întrucât structurile de raţionare sunt inerente minţii umane,
nici un om normal psihic, indiferent de nivelul lui de educaţie, nu poate evita raţiona-
rea deductivă şi cooperarea permanentă între deducţie şi inducţie, fapt ce este de-a
dreptul evident în cunoaşterea ştiinţifică autentică.
Separarea absolută şi total incorectă între raţionare deductivă şi inductivă este
nerelevantă din perspectiva cunoaşterii umane şi ea este profesată şi de logica forma-
lă algoritmică, care nu diferenţiază deloc între punctul de vedere pur formal şi raţio-
narea umană reală proprie minţii omeneşti asupra căreia insistă gândirea critică în
psihologie şi noua logică a argumentării. Desigur, raţionarea umană stric formală şi
nemijlocit algoritmică a condus la rezultate notabile în calculul algebric şi în alte
ramuri ale logicii formale, inclusiv în alte discipline bazate pe aceste tipuri de calcu-
le. Eroarea absolutizării perspectivei algoritmice ca o caracteristică de excepţie a
ştiinţei i-a condus pe mulţi autori să scrie cărţi de logică în care nu există nici un ca-
pitol dedicat raţionării inductive.
După cum s-a afirmat, inferenţele inductive sunt folosite frecvent, indiferent
dacă est vorba de viaţa de zi cu zi sau de o preocupare mei elevată. Principalele ca-
racteristici ale acestor argumente inductive sunt acelea că au o concluzie mai genera-
lă decât premisele din care a fost derivată, iar relaţia de conchidere este probabilă.
Tocmai acesta este motivul pentru care de multe ori concluzia unei inferenţe inducti-
ve este calificată drept ipoteză în sensul autentic al acestui termen. Forma cea mai
facilă de raţionare inductivă este analogia.

4. Analogia ca argument inductiv simplu

Cel mai simplu raţionament inductiv este cunoscut sub numele de „analogie” şi
el este frecvent utilizat în cunoaşterea comună, dar şi în cea ştiinţifică, întrucât aceste

221
inferenţe se bazează pe o operaţie de raţionare extrem de simplă şi accesibilă absolut
oricui, numită „comparaţie”. Comparaţia presupusă de raţionamentul inductiv prin
analogie implică stabilirea însuşirilor prin care se aseamănă două obiecte sau feno-
mene şi pe identificarea acelor proprietăţi prin care obiectele se deosebesc.
În condiţiile în care, există o prevalenţă netă a asemănărilor între obiectele sau
fenomenele studiate, se consideră că o proprietate importantă care a fost identificată
numai la unul din elementele comparate ar aparţine şi celuilalt. Oricum, întrucât ope-
raţia mentală de comparare se bazează pe o simplă asemănare între obiecte sau fe-
nomene, relaţia de conchidere dintr-un raţionament inductiv prin analogie are un
grad de probabilitate foarte redus, chiar dacă este vorba de o probabilitate obiectivă.
La acest lucru contribuie şi faptul că operaţia de comparare, chiar neafectată de su-
biectivitate, este extrem de simplă şi de intuitivă.
Pe de altă parte, când sunt realizate raţionamente inductive prin analogie, se
caută cât mai multe asemănări între elementele comparate, iar când vreuna din aceste
însuşiri este identificată la unul din ele şi este importantă, se conchide prin analogie
că ea îi aparţine şi celuilalt, fapt perfect valabil şi în ştiinţă. De exemplu, se ştie că
maladia Alzheimer se caracterizează prin pierderi de memorie, incapacitate de orien-
tare spaţiotemporală, anomalii de limbaj etc. În urma unor verificări temeinice, s-a
constatat că excesul anormal de amiloidă β în creierul oamenilor şi al animalelor de
experienţă bolnave de Alzheimer coincide cu formarea unui excedent de compuşi
proteici în zonele neuronale responsabile de deficienţele specifice maladiei Alzhei-
mer. Ca atare, specialiştii au considerat că reducerea excesului de amiloidă β ar con-
duce la vindecarea bolii sau măcar la ameliorarea simptomelor maladiei Alzheimer la
om. Ca o adevărată surpriză, s-a constatat că un medicament numit „Gleenvec” şi
care era folosit la oameni în alte scopuri medicale, conduce inevitabil la animalele de
experienţă bolnave de maladia Alzheimer la scăderea cu circa 50% a excesului nociv
de amiloidă β. Drept urmare, s-a desprins prin analogie concluzia că acest medica-
ment Gleenvec poate fi folosit şi la om pentru vindecarea maladiei Alzheimer ori cel
puţin pentru ameliorarea simptomelor acestei afecţiuni la om (Conform revistei:
„Scientific American”, numărul din septembrie 2003).
În gândirea comună se recurge deseori la argumente inductive prin analogie
destul de slabe şi iată un exemplu de astfel de raţionament inductiv făcut de compo-
nenţii unei echipe sportive angajată într-o competiţie oarecare:

În noaptea dinaintea jocului precedent am fost la un club de noapte, iar

a doua zi am avut meci de campionat pe care l-am câştigat. Este deci clar
că dacă ne vom distra în club şi în noaptea dinaintea meciului următor, îl
vom câştiga şi pe acesta fără probleme.

Din acest exemplu de raţionament inductiv prin analogie foarte slab, datorat
sigur unei persoane lipsită de competenţe de gândire critică şi de logica argumentării
în psihologie, reiese destul de clar că pentru o gândire normală lipsită de cultura ne-
cesară, relaţia de conchidere din acest argument inductiv prin analogie este extrem de
fragilă, ceea ce face ca adevărul concluziei lui să fie îndoielnic. Acest tip de raţiona-
ment inductiv este destul de des utilizat în cunoaşterea obişnuită, iar schema de infe-
renţă specifică raţionamentului inductiv prin analogie ar putea fi redată în felul urmă-
tor:

222
 A (p1 … pn)
B (p1 … pn)
A (pn+1)
B (pn+1)

În această schemă de argumentare inductivă, literele A şi B sunt simboluri care

stau aici pentru obiectele, fenomenele, situaţiile etc. comparate, iar A (pi) şi B (pi),
unde 1 i n, arată că A şi B se bucură de proprietatea „pi”.
Se pare că raţionarea inductivă prin analogie este o formă de argumentare ex-
trem de răspândită şi ea este utilizată cu scopul de obţine relativ uşor concluzii printr-
o simplă comparare între cel puţin două obiecte, atitudini sau comportamente care ni
se par similare. Calitatea concluziei prin analogie este îndoielnică în toate cazurile,
pentru că ea se bazează pe o asemănare, care poate fi doar aparentă, dar care este atât
de simplă şi de impresionantă încât este folosită în cele mai diferite situaţii. De
exemplu, Aristotel, care s-a ocupat la vremea sa şi de psihologie şi a fost iniţiator al
asociaţionismului psihologic, remarca inevitabilitatea raţionării prin analogie şi afir-
ma:

Dacă două obiecte sunt asemănătoare, gândul despre unul

din ele va declanşa automat gândul despre celălalt. Dacă ne gândim
la unul din gemeni, este dificil să nu ne gândim şi la celălalt.

5. Analogia în cercetarea psihologică

Folosită de timpuriu în psihologie ca mijloc de stabilire a aptitudinilor, de veri-

ficare a deprinderilor unui subiect, pe baza cărora psihologul formulează un raţiona-
ment inductiv prin analogie pentru a stabili sub formă de concluzie soluţiile pe care
el le are de îndeplinit. Analogia a primit astfel multiple meniri psihologice, dintre
care cităm:

(1). Testul Rorschach, care are o carieră relativ îndelungată şi este fundamentat
pe o analogie declanşată intenţionat în mintea subiectului, pe fondul căreia psiholo-
gul desprinde câteva concluzii printr-un asemenea raţionament inductiv. În faza iniţi-
ală, el îi oferă subiectului aproximativ 10 planşe pe care sunt amplasate diferite for-
me complexe de tipul unor pete de cerneală. Unele din pete sunt colorate, iar altele
sunt alb-negru. Psihologul îi cere subiectului (subiecţilor) să indice cu ce seamănă
fiecare din aceste pete. Pentru a satisface însă această cerinţă, subiectul este obligat
să raţioneze prin analogie, punându-şi în joc imaginaţia, cunoştinţele, aptitudinile,
competenţele etc.
(2). În laboratoarele sau cabinetele de psihologie se recurge frecvent şi la alte
instrumente de testare ori de verificare a abilităţilor psihice şi intelectuale ale subiec-
ţilor, care însă se fundamentează tot pe un raţionament prin analogie. Astfel îi sunt
sugerate subiectului diferite situaţii, comportamente, stări psihice, trăiri subiective,
inclusiv prin hipnoză, din care psihoterapeutul urmează să desprindă diferite conclu-
zii. Alteori sunt folosite diferite aparate care imită anumite situaţii reale pe baza căro-
ra subiectul îşi formează sau îşi educă diferite deprinderi sub forma unor concluzii
prin analogie, iar un exemplu poate fi „simulatorul auto” sau cel „de zbor” ori alte
instrumente complexe din laboratoarele de transporturi.

223
 Trebuie însă reţinut că toate aceste instrumente psihologice tratează argumentul
prin analogie ca bazându-se parţial pe ideea de model sau pe aceia de ilustrare şi
posibil chiar pe aceea de exemplu concret etc. Folosirea acestora se face pe fondul
ideii că argumentul prin analogie este un instrument relativ rapid de a face cunoscut
sau de a-i sugera subiectului ceva. De exemplu, L. Barsalou în cartea lui Cognitive
Psychology. An Overview for Cognitive Psychologists, Lawrence Erlbaum
Associates, Hillsdale, New Jersey, USA (1992), ne oferă următoarea situaţie imagi-
nară:

(i). A şi B sunt doi cunoscuţi, iar B îi cere lui A să-i dea nişte detalii despre
clădirea în care acesta lucrează;
(ii). A îi spune lui B că el lucrează într-o clădire înaltă şi complexă care este
construită sub forma unei stele de mare;
(iii). Ţinând seama de declaraţia lui A, B conchide pe fondul cunoştinţelor sale
despre stelele de mare şi pe baza unui raţionament inductiv prin analogie că edificiul
complex în care lucrează A este construit dintr-un corp central din care se desprind
alte cinci clădiri, care fac corp comun cu clădirea centrală.

Trebuie însă reţinut că în multe contexte, inclusiv în cele psihologice, cuvântul

„analogie” este utilizat şi cu alte înţelesuri decât acela de raţionament inductiv, el
dobândind treptat şi alte înţelesuri mai apropiate sau mai depărtate de acela de infe-
renţă inductivă de mare simplitate. De pildă:

(a). În lingvistică, prin „analogie” se înţelege modificarea înţelesului unui cu-

vânt sub influenţa uneia din celelalte forme ale sale sau sub influenţa unui alt cuvânt;
(b). În cazul limbajului obişnuit, multe persoane fără cunoştinţe de gândire critică sau
de logică inductivă în psihologie folosesc mai ales în convorbiri cuvântul
„analogie” cu unul din următoarele înţelesuri:
(i). O asemănare mai mică sau mai mare între situaţii, idei, păreri etc.;
(ii). O simplă ilustrare oferită pentru a clarifica înţelesul cu care este folosit un
cuvânt dificil sau controversat;
(iii). O pildă, în înţelesul de exemplu mobilizator sau de îndemn, cu scopul de a
face pe cineva să adopte o anumită atitudine. De exemplu, se spune:

Membrii unei familii sunt ca degetele de la o mână. De la cel

mai mic până la cel mai mare, fiecare deget are un rol, fără de care
funcţiile mâinii nici nu pot fi imaginate şi nici nu pot fi îndeplinite

Se poate observa că acest text introduce printr-un exemplu menit să-i mobilize-
ze pe membrii unei familii imaginare pentru a lucra, fiecare din ei după puterile lui,
cu scopul realizării obiectivelor acesteia. Astfel în asemenea exemple se poate folosi
cuvântul „analogie” cu înţelesul unei asemănări între alcătuirea mâinii şi cerinţa
adresată membrilor familiei. Aici, acest text exprimă însă un raţionament inductiv
foarte slab.
Întâlnim şi situaţii în care termenul analogie este utilizat mai ales cu o încărcă-
tură „tehnică” şi se vorbeşte, de exemplu, despre modele fizice sau ideale, despre
machete de clădiri, poduri, şosele ori despre amenajările unui teritoriu etc. Aceiaşi
situaţie o întâlnim în aparate construite special pentru a face clară concepţia actuală
a Universului Cosmic, cum sunt de pildă planetariile. La fel sunt simulatoarele auto

224
sau de zbor menite să familiarizeze anumite persoane cu modalităţile de transport ori
creaţiile literare numite „fabule”, care au rolul de educaţie morală a anumitor per-
soane şi nu sunt inferenţe inductive autentice.
Deşi aceste exemple nu conţin argumente inductive, ele pot sugera un astfel de
raţionament şi sunt folosite pentru a pune ceva în evidenţă. Ca atare, asemenea con-
strucţii facilitează înţelegerea corectă a unor idei sau acţiuni, altfel greu de priceput,
au scopul de instrumente utile pentru investigarea a ceva real mai greu accesibil, cel
puţin pentru moment, sau de pilde ori de ilustrări menite să determine un anume
comportament şi eventual adoptarea unei atitudini sau poziţii.
Cu toate că aceste forme diferite de folosire a cuvântului „analogie” sunt curen-
te şi nu exprimă un argument inductiv autentic, ele sunt doar o simplă comparaţie
între ceva cunoscut şi altceva care este mai puţin cunoscut şi tocmai de aceea este
important să identificăm exigenţele logice a căror respectare ne asigură că este vorba
de o inferenţă serioasă şi, totodată, de care depinde corectitudinea logică a argumen-
tului inductiv prin analogie.

6. Regulile inducţiei prin analogie

Conform acestor exigenţe, putem diferenţia înţelesul cuvintelor asemănătoare

în care s-ar părea că este vorba de un raţionament inductiv simplu, dar din păcate nu
este vorba de o inferenţă. În această ordine de idei, principalele exigenţe logice ce
trebuie respectate de orice analogie, în calitate de raţionament inductiv, indiferent de
domeniul în care s-ar fi produs, sunt următoarele:

(1). Numărul obiectelor luate în considerare pentru a construi o analogie trebu-

ie să fie cât mai mare pentru a detaşa din ele pe cele avute în vedere;
(2). Numărul însuşirilor asemănătoare dintre obiectele comparate trebuie să fie
cât mai mare şi trebuie ca ele să fie definitorii pentru acestea;
(3). Numărul deosebirilor dintre elementele la care se referă analogia trebuie să
fie cât se poate de mic, iar aceste proprietăţi diferite nu trebuie să fie esenţiale sau
definitorii pentru niciunul din ele;
(4). Proprietăţile similare ale obiectelor între care se face analogia sunt deosebit
de relevante pentru fiecare obiect în discuţie şi ele nu sunt pur şi simplu întâmplătoa-
re pentru oricare dintre ele;
(5). Analogia nu ia în considerare exclusiv elementele la care face referire, ci
cât mai multe obiecte şi proprietăţi ale lor diferite de acestea;
(6). În ştiinţă, în detectarea şi validarea însuşirilor asemănătoare este luată în
considerare opinia a cât mai mulţi cercetători diferiţi prin specialitatea lor şi sunt
folosite instrumente eficiente în fiecare domeniu. Să ne reamintim de pildă, exemplul
medicamentului Gleenvec sau faptul că la vindecarea diferitelor afecţiuni „psihice”
colaborează în mod obişnuit medici psihiatrii, psihoterapeuţi, biologi, fiziologi etc.,
cu cunoştinţele lor.
(7). Concluzia oricărui argument inductiv prin analogie trebuie să fie cât mai
modestă în raport cu conţinutul premiselor sau al datelor luate în considerare de auto-
rul lui, întrucât pe acestea se fundamentează concluzia analogiei. În această ordine de
idei, modestia unei concluzii obţinută prin analogie nu trebuie să exagereze şi să pu-
nă presiune excesivă pe premisele analogiei. Altfel spus, concluzia analogiei trebuie
să fie cât mai puţin pretenţioasă prin ceea ce susţine. Concluzia unui raţionament
inductiv relativ fragil nu poate fi o certitudine, ca în cazul inferenţelor deductive co-
recte. În final, propunem un exemplu raţionament inductiv prin analogie fragil oferit

225
de un savant remarcabil pentru studiile sale despre inducţie şi argumentele prin ana-
logie. Este vorba de David Hume (1711-1776):

Un paricid, adică fiul care îşi ucide tatăl, este asemenea unui stejar tânăr
faţă de stejarul-părinte, din ghinda căruia s-a născut. Stejarul cel tânăr
creşte, îl acoperă şi îl sufocăm pe stejarul-părinte. Ucigându-şi astfel
părintele, stejarul tânăr nu are nicio vină. De aici rezultă că nici paricidul
nu are nici un fel de vină prin faptul că şi-a ucis tatăl.

Acest pretins argument inductiv prin analogie are mai multe defecte, ceea ce
înseamnă că el încalcă mai multe reguli de raţionare inductivă şi de fapt este vorba
aici de o falsă analogie. Pentru a ne convinge de acest fapt să luăm în considerare
următoarele defecte:

(a). Numărul asemănărilor dintre paricid şi stejarul cel tânăr este extrem de
mic, iar însuşirile prin care ele diferă sunt esenţiale pentru definirea separată a fiecă-
ruia din aceste elemente;
(b). Numărul deosebirilor dintre elementele comparate este foarte mare, iar
acestea au o importanţă aparte pentru caracterizarea fiecăruia;
(c). Asemănările dintre paricid şi stejarul tânăr sunt total irelevante pentru con-
cluzia acestui pretins argument inductiv prin analogie;
(d). Concluzia aşa-zisului raţionament inductiv prin analogie reprezintă o exa-
gerare autentică în raport cu informaţia redată de premisele din care se spune că ea ar
deriva.

Ca urmare a defectelor enumerate, nu se poate vorbi în această situaţie de un

argument inductiv prin analogie şi nici măcar de o simplă asemănare.

7. Inducţie completă sau inducţie incompletă

În principiu, toate formele pe care le ia raţionarea inductivă au drept caracteris-

tică faptul că derivă o concluzie mai generală decât premisele din care a fost obţinu-
tă. Aceste inferenţe cunosc, ca şi cele deductive, o mare diversitate. Astfel, distingem
mai multe feluri de inferenţe inductive folosite deopotrivă în viaţa de toate zilele şi în
ştiinţă, inclusiv în psihologie. Prima formă de raţionare inductivă, ar fi deci inducţia
completă, căreia i-ar fi proprie o schemă de raţionare de următorul fel:

a1,…, an sunt toţi indivizii din extensiunea lui A. S-a constatat însă
că toţi aceşti indivizi au proprietatea B şi, prin urmare, se poate
conchide deci, că toţi A sunt B

Exemple pentru acest fel raţionare întâlnim în viaţa cotidiană la indivizi lipsiţi
de com-petenţe în domeniul gândirii critice în psihologie şi mai ales la cei care nu au
deloc cunoştinţe de logica raţionării. Să considerăm un exemplu de astfel de argu-
mentare şi deci, să presupunem că a1,…, an sunt toţi domnitorii din secolul al XIV-
lea din Ţara Românească şi că ei au făcut fără excepţie parte din familia Basarabilor.
Pe această bază am putea deriva concluzia:

226
 Toţi domnitorii Ţării Româneşti din secolul XIV
au făcut parte din familia Basarabilor.

Examinând mai atent schema de raţionare prin aşa-numita „inducţie completă”,

ajungem inevitabil la ideea că ea este de fapt o formă de deducţie, numită popular
„băbească”, dar faptul esenţial este acela că relaţia de conchidere din raţionamentul
de mai sus are un caracter necesar. Prin urmare, deşi este utilă, „inducţia completă”
nu este inducţie veritabilă, ci o formă de deducţie accesibilă oamenilor simpli, cu
condiţia însă ca premisele să epuizeze toţi indivizii A, din categoria celor despre care
vorbeşte concluzia că ar deţine proprietatea B.
Pe de altă parte, din cele de mai sus rezultă că inducţia autentică este prin exce-
lenţă un argument incomplet prin enumerare şi tocmai de aceea în raţionamentele
inductive reale relaţia de conchidere este probabilă. În acelaşi timp, din discuţia de
mai sus, reiese la fel de evident că în raţionarea umană există o relaţie de interferenţă
inevitabilă între argumentarea deductivă şi cea inductivă.

8. Inducţia prin simplă enumerare

Acest fel de raţionare inductivă este folosit frecvent în viaţa obişnuită, dar şi
în ştiinţă. Aşa cum s-a afirmat, concluzia inducţiei prin simplă enumerare, care este
totdeauna parţială în sensul că dacă premisele din care a fost obţinută sunt certe, ea
este probabilă şi, cu alte cuvinte, concluzia este considerată o autentică ipoteză.
Cu acest prilej însă, trebuie să diferenţiem între raţionarea inductivă comună şi
cea ştiinţifică, altfel spus, în deplină cunoştinţă de cauză. Astfel, la nivelul cunoaşte-
rii obişnuite, inducţia prin simplă enumerare ia forma unei:

8.1. Inducţiei vulgare

prin care oamenii obişnuiţi nu caută să descopere neapărat anumite relaţii esenţiale şi
posibile relaţii necesare între termenii concluziei. Din această cauză, probabilitatea
relaţiei de conchidere a inducţiei vulgare este foarte redusă. Precizăm cu această oca-
zie că termenul vulgar este folosit acum cu înţelesul pe care îl avea în limba latină
vulgaris17 de la care provine şi care este total diferit de folosirea lui în alte contexte.
De pildă, mulţi oameni obişnuiţi raţionează deseori printr-o inducţie incomple-
tă de acest fel, cam în felul următor:

Carosabilul este ud, pentru că a plouat

fără a lua în considerare faptul că primăria ar fi stabilit ca pentru curăţenia localităţii,

carosabilul să fie curăţat şi udat cu vehicule specializate.
Schema de raţionare proprie raţionamentului inductiv incomplet prin simplă
enumerare poate fi redată astfel:

a1 are proprietatea B, …, an are proprietatea B

a1, … an sunt unii din indivizii care aparţin lui
A Toţi A sunt B

17
Gheorghe Guţu, Dicţionar Latin-Român, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983.

227
 Din această schemă de argumentare se observă destul de clar că premisele in-
ducţiei prin enumerare se referă numai la câteva elemente individuale din A, în timp
ce concluzia lui vorbeşte despre orice individ din extensiunea lui A. Deşi este o for-
mă de raţionament inductiv prin simplă enumerare, în forma lui vulgară el a ajuns la
anumite concluzii, care au fost preluate de cunoaşterea ştiinţifică, desigur într-o for-
mă modificată, aşa cum ar fi:

Zahărul se dizolvă în apă

sau aceea că:

Orice metal se dilată prin încălzire

ori concluzia conform căreia:

Oamenii sunt muritori

folosită într-un exemplu de antici şi citată în multe cărţi actuale de gândire critică în
psihologie şi logica argumentării.
În principiu, ca schemă de argumentare specific umană, inducţia vulgară nu se
deosebeşte de cea specifică altei forme de inducţie prin enumerare limitată:

8.2. Inducţia ştiinţifică

Astfel spus, în viaţa cotidiană, oamenii obişnuiţi utilizează adesea inferenţa

prin inducţie prin simplă enumerare într-o manieră vulgară, iar cele două cazuri de
mai jos stau mărturie pentru această aserţiune. De pildă, în trecut, mai precis înainte
de fi descoperită Australia, europenii erau convinşi că este adevărată propoziţia reda-
tă de enunţul de mai jos, obţinută prin inducţie incompletă prin simplă enumerare şi
realizată pe baza experienţei lor cotidiene:
Toate lebedele sunt albe, întrucât n-au fost văzute lebede de altă culoare
iar nepricepuţii consideră că:

Orice incendiu poate fi stins cu apă, pentru că până acum apa a fost eficientă

Altfel spus, este vorba tot de inducţii prin enumerare, dar realizate ca inducţii
vulgare, care nu exclud posibilitatea de a confunda o simplă succesiune cu cauzalita-
tea necesară sau cu condiţionarea de acest fel.
Tocmai de aceea o persoană care se angajează într-o inducţie incompletă prin
simplă enumerare trebuie să ţină seama de anumite restricţii de raţionare care decurg
şi aici din exigenţele logice fundamentale. Iată câteva restricţii logice de raţionare
inductivă de care gândirea obişnuită nu ţine seama, dar care sunt luate în considerare
de inducţia ştiinţifică:
(1). Proprietăţile descoperite până acum nu sunt suficient de relevante şi impor-
tante pentru a desprinde pe baza lor o concluzie;
(2). Numărul însuşirilor detectate deja nu reprezintă un nici măcar temei nece-
sar pentru a desprinde pe baza lor o concluzie;
(3). Informaţiile redate de concluzie depăşesc prea mult probabilitatea şi nesi-
guranţa informaţiilor din premise, iar concluzia este prea cutezătoare.

228
 9. Principalele tipuri de erori în raţionarea inductivă

Studiate de mult, iar asupra lor au insistat şi logicienii medievali, restricţiile

raţionării inductive prin enumerare nu sunt deloc simple şi sunt esenţiale. Nerespec-
tarea exigenţelor logice fundamentale generează obligatoriu erori de raţionare induc-
tivă, iar cele mai importante sunt subliniate de orice manual care tratează inducţia
prin simplă enumerare:

(1). Confuzia simplei succesiuni cu o relaţie de cauzalitate necesară, numită de

logicienii medievali în latineşte „post hoc, ergo propter hoc”, şi care înseamnă de
fapt că dacă B urmează după A, atunci A îl provoacă pe B sau este cauza lui. Se spu-
ne, de exemplu, că scăderea consistenţei asfaltului (A) este cauza disconfortului ter-
mic (B) simţit de o persoană, sau că numărul mare al cuiburilor de barză (A) dintr-o
localitate rurală este cauza naşterii mai multor copii în respectiva localitate (B).
(2). Generalizarea pripită este a doua eroare inductivă generală pentru oamenii
obişnuiţi şi constă în tratarea unor simple constatări, uneori accidentale, sau a „celor
din auzite” ca fiind temei satisfăcător în a considera că este adevărată concluzia des-
prinsă pe baza lor. În aceste condiţii, se neglijează faptul că premisele nu sunt prin
conţinutul lor un temei suficient pentru generalizarea făcută de concluzie, iar cazurile
menţionate anterior cu referire la jucătorul de zaruri sau ulterior referitoare la culoa-
rea lebedelor şi la stingerea incendiilor cu apă sunt cazuri flagrante de generalizare
pripită şi ele sunt total străine gândirii critice în psihologie, dar şi logicii argumentă-
rii fundamentată pe gândirea critică.
Trebuie de fapt să recunoaştem că prudenţa recomandată de gândirea critică în
psihologie şi de logica argumentării, pe care ea se fundamentează, nu respinge folosi-
rea inducţiei în ştiinţă în genere, întrucât nu consideră că acest fel de raţionare induc-
tivă este caracteristic nu-mai ştiinţelor experimentale.

10. Restricţiile inducţiei enumerative în ştiinţă

Gândirea critică în general, nu numai aceea din psihologie, susţine că investi-

gaţia ştiinţifică din orice domeniu presupune strategii concrete proprii şi o serie de
concepte specifice, mai ales în cele concrete, printre care un loc de seamă îl ocupă
următoarele restricţii:

(1) Clasa indivizilor asupra cărora se face cercetarea, este numită „populaţie-
ţintă” sau „grup-ţintă”;
(2) Indivizii supuşi investigaţiei prin instrumente cum ar fi experimentele, in-
terviurile ori chestionarele aplicate etc., sunt numiţi în manieră obişnuită „membri-
eşantion” sau cu un singur cuvânt, „eşantioane”;
(3) Caracteristica asupra căreia se concentrează cercetarea se numeşte de regulă
„proprietate-relevantă” sau „proprietate în cauză”.

La nivel general, folosirea acestor denumiri este specifică oricărui tip de cerce-
tare ştiinţifică concretă, nu numai celei din psihologie. Dar, pe de altă parte, inducţia
ştiinţifică presupune ca necesară evaluarea sistematică a repetărilor de evenimentele
şi fenomenele cercetate pentru a determina dacă aceste repetări sunt simple succesi-
uni sau relaţii de cauzalitate. Pentru aceasta, fiecare domeniu recurge la metode şi
strategii proprii de investigaţie pentru a culege datele relatate de premise şi pentru

229
verificarea acestora şi a celor exprimate de concluzie, totdeauna în raport cu cele
existente în premise.
În acest sens cercetarea inductivă în orice specialitate, apelează sistematic la
metodele de cercetare a legăturilor cauzale propuse de logica inductivă şi de gândirea
critică. Cercetarea ştiinţifică inductivă elevată, indiferent de domeniu este imparţială
şi nu favorizează niciunul din punctele de vedere subiective aflate în competiţie pen-
tru explicarea „faptelor” investigate, dar se ocupă în schimb de verificarea atentă a
acestora.
În acelaşi timp, investigaţia inductivă ştiinţifică, indiferent de domeniu, se ca-
racterizează prin deplină obiectivitate, ceea ce înseamnă că verifică diferite observaţii
şi repetă experimentelor anterioare pentru a stabili dacă pot fi obţinute aceleaşi rezul-
tate atât pentru concluzie, cât şi pentru premise. În acest sens, cercetarea inductivă
ştiinţifică presupune o diferenţiere clară între cauzele care provoacă efectiv un feno-
men şi condiţiile care favorizează sau blochează apariţia lui. Pentru a distinge între
cauzele unui fenomen şi condiţiile ce însoţesc apariţia sau dispariţia lui, ştiinţa recur-
ge sistematic la „inducţie prin eliminare”, înlăturând însă cu prudenţă aşa zisele fe-
nomene „lipsite de relevanţă” ca şi pe cele despre care investigatorul ştie sigur că nu
sunt implicate în relaţia cauzală studiată.
În cazul metodelor inductive de cercetare a legăturilor cauzale, folosirea induc-
ţiei prin eliminare presupune înlăturarea soluţiilor neadecvate sau dovedite ca nerele-
vante în raport cu scopurile cercetării inductive care nu pot fi cauza căutată, întrucât
în lipsa lor respectivele efecte tot se produc. De asemenea sunt eliminate din cerceta-
re acele fenomene care sunt presupuse drept cauze, dar presupusul lor efect apare şi
când ele sunt prezente şi când ele sunt absente. Sunt eliminate astfel drept cauze fe-
nomenele constante sau cele ce suferă alt tip de schimbări decât cele înregistrate de
fenomenul studiat şi sunt totodată eliminate evenimentele despre care este stabilit că
sunt cauzele altor fenomene decât cele studiate şi nu au nici un fel de relevanţă pen-
tru fenomenul studiat.
Folosirea oricărei metode de cercetare ştiinţifică presupune construirea unui
plan ori a unui proiect de cercetare bine elaborat, ceea ce înseamnă că planul adoptat
satisface o serie de restricţii, cum ar fi:

(1). Este specifică strategiilor şi metodelor folosite în respectiva cercetare;

(2). Arată explicit cum se face alegerea subiecţilor supuşi investigaţiei;
(3). Indică eşantionul cercetării: individul sau grupurile de indivizi;
(4) În situaţia grupurilor, planul specifică numărul de persoane din fiecare grup
şi dacă abordarea lor este diferită sau la fel;
(5). Planul sau proiectul arată explicit scopul cercetării, adică ce se urmăreşte
prin respectiva investigaţie, iar în acest scop precizează ce anume variază de la un
subiect la altul şi ce rămâne constant indiferent de subiectul cercetat;
(6). În planul respectiv sunt specificate uneltele folosite în cercetare, tipurile de
materiale, instrumente, aparate, teste, chestionare etc.
(7). Proiectul sau planul de investigare indică mijloacele folosite pentru a dis-
tinge între cauze reale şi condiţii întâmplătoare şi stabileşte etapele de urmat pe par-
cursul investigaţiei şi a succesiunii acestora;
(8) În proiectul inductiv de investigare sunt precizate modalităţile de înregistra-
re şi de stocare a rezultatelor pentru fiecare etapă a cercetării şi sunt definite metode-
le de prelucrare şi valorificare a rezultatelor finale.

230
 Pe acest fond, cercetarea inductivă ştiinţifică în psihologie se fundamentează
direct sau indirect pe observaţia ştiinţifică sistematică şi pe experimente ştiinţifice de
profil şi presupune un grad ridicat de probabilitate obiectivă al relaţiei de conchidere.
Pentru acesta, gândirea critică din psihologie recurge la instrumente speciale de pre-
lucrare a datelor culese pentru constituirea premiselor şi dacă este cazul, recurge la
prelucrarea statistică a datelor culese sau a celor implicate în premise. Suplimentar,
gândirea critică din psihologie tratează obligatoriu concluzia argumentului inductiv
ca ipoteză şi odată obţinută, ea este supusă unei verificări temeinice laborioase.
În fond, pe această bază, o cercetare ştiinţifică în psihologie presupune o valo-
rificare serioasă a prescripţiilor gândirii critice în general şi ale logicii argumentării,
ceea ce înseamnă de fapt că ea recurge la cel puţin patru etape:

(i) Observă şi înregistrează toate faptele disponibile considerate ca relevante

pentru cazul cercetat;
(ii) Analizează, defineşte şi clasifică faptele înregistrate după felul în care ele
sunt legate de fenomenul studiat;
(iii) Derivă inductiv toate ipotezele posibile, sub forma unor concluzii generale
obţinute din analizele, definiţiile şi clasificările efectuate;
(iv) Testează şi verifică fiecare ipoteză obţinută inductiv, din perspectiva crite-
riilor de confirmabilitate şi de acceptabilitate pentru ipoteze.

În realizarea tuturor acestor etape proprii investigaţiei inductive ştiinţifice nu

sunt implicate niciun fel de păreri subiective, niciun fel de idei preconcepute sau de
prejudecăţi privitoare la selectarea, înregistrarea şi clasificarea faptelor pe care se
bazează cercetarea. Prezenţa unor astfel de prejudecăţi şi preferinţe subiective afec-
tează grav calitatea investigaţiei şi eficienţa acesteia, iar rezultatele finale ale cercetă-
rii sunt o sursă sigură de perturbări şi omisiuni în orice fel de investigaţie, nu numai
în cea psihologică. Mai mult decât atât, implicarea de prejudecăţi sau idei preconce-
pute în cercetare pun în pericol calitatea ipotezelor generate pe parcursul cercetării,
dar şi rezultatele finale ale investigaţiei de profil.

Rezumat
1. Între inferenţele inductive din viaţă şi cele din ştiinţă există o diferenţă im-
portantă.
2. Relaţia inductivă de conchidere este totdeauna probabilă, iar concluzia in-
ducţiei nu este niciodată o certitudine.
2. Analogia este un raţionament inductiv simplu accesibil tuturor oamenilor
normali, dar cunoaşte variante, iar ştiinţa presupune obligatoriu regulile analogiei.
4. Inducţia completă este o formă de deducţie „băbească” şi nu este o inducţie
propriu-zisă, deşi ea este uneori folosită şi în ştiinţele empirice.
5. Inducţia prin enumerare cunoaşte în principiu două variante, din care una
este vulgară, iar cealaltă este folosită în ştiinţă.
6. În gândirea comună, inducţia este deseori victima unor erori inductive.
7. Cercetarea inductivă în ştiinţă presupune cu necesitate o verificare atentă a
rezultate lor obţinute şi posibilitatea repetării lor.

231
 Cuvinte importante
1. Inducţia obişnuită.
2. Premise inductive.
3. Concluzii inductive.
4. Inducţie şi adevăr
4. Probabilitatea relaţiei de conchidere.
5. Ipoteză.
6. Teorie.
7. Deducţie şi inducţie.
8. Analogie.
9. Modele.
10. Fabule.
11. Modestia concluziei.
12. Analogii false.
13. Vulgar.
14. Succesiune.
15. Cauzalitate.
16. Condiţionare.
17. Generalizare pripită.
18. Populaţie ţintă.
19. Membrii eşantion.
20. Eşantioane.
21. Investigaţie inductivă.
22. Metode inductive.

Test de evaluare
Exemplu: Să presupunem că cineva spune:
„Toţi cei care conduc autoturisme mari de teren au venituri
mari, deoarece asemenea autoturisme costă mult şi
consumă o cantitate mare de combustibil”

Rezolvare: Mai mult ca sigur că avem o inducţie incompletă, dar concluzia ei

poate fi falsă, printre altele, pentru următoarele motive:
- cel care şofează un autoturism mare de teren poate să fie doar şoferul pose-
sorului şi să nu aibă venituri foarte mari;
- conducătorul unui autoturism mare de teren poate fi fiul proprietarului;
- şoferul autoturismului de teren poate să nu aibă bani în exces şi să nu deţină
carnet de conducere auto ş.a.m.d.

Exerciţii şi probleme

I. Arătaţi pe ce cale au fost obţinute fi obţinute următoarele concluzii:

(a). Materialele plastice sunt materiale sintetice.

(b). Şarpele, indiferent de specie, se înmulţeşte prin ouă.
(c). Obiectele din sticlă sunt fragile.

232
 II. Răspundeţi pe scurt la următoarele întrebări:

(1). Există vreo regulă de raţionare ce poate modifica probabilitatea concluziei

prin analogie?
(2). Există oare o interferenţă între raţionarea deductivă şi inductivă?
(3). Este posibil să raţionăm inductiv în orice situaţie?
(4). Inducţia vulgară este o formă a inducţiei incomplete?
(5). Inducţia completă este o formă de argumentare umană?

III. Arătaţi pe scurt dacă textele de mai jos redau un argument deductiv sau
unul inductiv şi de ce fel este acesta. Atenţie: Dacă argumentul este deductiv, speci-
ficaţi dacă el este logic-corect (valid) sau nu, iar în situaţia că ar fi o inferenţă induc-
tivă, arătaţi de ce fel este şi dacă este puternică sau slabă.

(1) Întrucât amnezia coincide cu uitarea amănuntelor importante, reiese că cei

care n-au probleme de memorie, îşi reamintesc detaliile semnificative
(2) Întrucât amnezia coincide cu uitarea amănuntelor importante, reiese că cei
care îşi
reamintesc detaliile semnificative n-au probleme de memorie.
(3) Cei care sunt convinşi că suferă de afecţiuni psihice trebuie să consulte un
psihote-rapeut, dar oamenii de succes nu sunt convinşi că suferă de afecţiuni psihice.
Ca atare, oamenii de succes nu trebuie să consulte un psihoterapeut
(4) Cei care tratează eficient afecţiunile psihice au studiat temeinic psiho-
patologia, dar există şi licenţiaţi în psihologie care nu au studiat temeinic psihopato-
logia. Ca atare, unii din cei care tratează eficient afecţiunile psihice sunt licenţiaţi în
psihologie
(5) Cine vrea să se vindece de afecţiunea cutanată de care suferă se adresează
unui medic specializat în eczeme, dar Mihai neglijează afecţiunea cutanată de care
suferă. Deci, Mihai nu apelează la un medic specializat în afecţiuni ale pielii”.
(6) Mihai consideră indiscutabil că nevrozele sunt tulburări mentale, dar sub
nici un aspect ele nu sunt rezultatul unor cauze psihice bine cunoscute. Deci, după el
tulburările mentale nu sunt provocate de cauze psihice complet cunoscute.
(7) Mihai a urmat cursurile Facultăţii de Psihologie, iar după obţinerea licenţei
în psihologie el s-a angajat într-o firmă de publicitate care foloseşte sistematic mij-
loace psihologice. Prin urmare, el lucrează în firma de publicitate ca psiholog.
(8) Mihai consideră indiscutabil faptul că nevrozele sunt tulburări mentale de
origine psihică, dar că ele au cauze parţial necunoscute. Deci, după el tulburările
mentale de origine psihică nu au cauze complet cunoscute.

IV. Arătaţi dacă următoarele texte exprimă un argument inductiv, indicaţi de ce

tip este argumentul inductiv descoperit şi specificaţi care este structura acestuia:

(1). Etiopienii spun că zeii lor sunt cârni şi negrii, tracii declară că zeii lor au
ochi albaştrii şi părul roşu. Dacă boii, caii şi leii ar avea mâini şi ar putea cu mâinile
lor să zugrăvească şi să producă picturi aşa cum fac oamenii, cu siguranţă că boii ar
zugrăvi figuri de zei asemănătoare boilor, caii ar zugrăvi zei cu figuri de cai, iar leii
le-ar zugrăvi în aşa fel încât să arate ca leii. (Xenophanes)

233
 (2). Dacă nu există un început în timp pentru Pământ şi pentru Cer şi ele sunt
veşnice, de ce oare alţi poeţi ce i-au precedat lui Homer să nu fi cântat despre aces-
tea, care au fost anterioare războiului cu Troia. (Lucretius)
(3). Preşcolarii sunt convinşi că pisicile înţeleg limba vorbită de oameni, în-
trucât deseori ei povestesc pisicilor fel de fel de lucruri.
(4). Plăcerea este o momeală aducătoare de nenorociri, pentru că ea îi ispiteşte
pe oameni, ca momeala din undiţă pe peşti. (Plaut).
(5). Lipsa banilor este o dovadă clară de nechibzuinţă, pentru că orice expert
financiar îţi poate proba că este de-a dreptul iraţional să cheltuieşti în neştire, pentru
că mai devreme sau mai târziu vei ajunge la lipsă de bani.
(6). Furnicile nu-şi fac drum niciodată printr-un depozit de grâu gol. Nimeni
nu-şi vi-zitează prietenul care şi-a pierdut averea. (Ovidius).
(7). Lui A i-a fost prezentat un prieten al lui B despre care prietenii lui B spun
că este pasionat de pictură. Prin urmare, el a conchis că prietenul lui B este pictor.
(8). Lipsa resurselor băneşti nu permite cumpărături scumpe. Prin urmare, oa-
menii cu mai puţini bani se gândesc temeinic când cumpără ceva.
(9). În arbori hrana urcă de la rădăcini, prin tulpină şi crăci până la frunze. Su-
netul trece prin ziduri şi străbate înăuntru în case. Frigul aspru te pătrunde şi-l simţi
cum te frige în oase. De n-ar fi goluri care îngăduie aceste treceri, spune-mi şi mie
cum s-ar împlini toate acestea. Hrana se împrăştie în corpul fiinţei în viaţă prin golu-
rile ce le are trupul său. (Lucretius)
(10). Întrucât A şi B sunt prieteni buni şi au cunoştinţe comune şi deoarece A
are un nou prieten, rezultă că noul prieten al lui A, va fi prieten şi cu B.
(11). În luna decembrie a nins totdeauna în România. Ca atare, vom avea zăpa-
dă în luna decembrie din anul acesta.
(12). Diversitatea cărţilor şi numărul lor mare din biblioteca lui, arată că el este
un om care citeşte mult.
(13) Celebrul medic antic Claudius Galenus (130-210 e.n.) a ajuns la concluzia
că una din pacientele sale era îndrăgostită de un dansator celebru din vremea aceea,
deoarece de câte ori era pronunţat numele dansatorului, pulsul pacientei sale creştea
simţitor.
(14). Presiunea şi densitatea aerului este condiţie esenţială a propagării sunetu-
lui, întrucât o sonerie care funcţionează în vid, nu poate fi auzită.
(15). Culoarea verde a vegetaţiei este legată de lumina solară, întrucât orice
secţiune a frunzei arată că această culoare apare numai pe partea frunzei expusă la
lumina Soarelui.
(16). Dacă steaua sub care s-a născut un om este cauza destinului său, atunci
toţi oamenii care s-au născut sub aceiaşi stea au exact acelaşi destin. Dar sub aceiaşi
stea s-au născut însă stăpâni şi sclavi, regi şi cerşetori (Pliniu cel Bătrân, 23-79 e. n.)
(17). Hiero, care în secolul III î. Hr. era regele Siracuzei, i-a cerut lui Arhimede
să ve-rifice dacă coroana sa era confecţionată numai din aur pur, fără a face nici un
fel de modificări coroanei. Arhimede a cufundat coroana lui Hiero în apă şi pe aceas-
tă bază i-a confirmat regelui că aceasta era făcută numai din aur. Puteţi spune dacă
Arhimede a ajuns la această concluzie raţionând deductiv sau inductiv?

V. Analizaţi următoarele texte şi specificaţi ideile la care se referă autorii lor:

1. Generalizările sunt esenţiale în fiecare sector al vieţii noastre întrucât nu

putem gândi fiece obiect ca şi cum ar fi unic şi nu ar face parte dintr-un grup. De
exemplu, ştim că ouăle sunt comestibile (în general), astfel încât, când ne trezim di-

234
mineaţa şi ne preparăm micul dejun nu trebuie să ne întrebăm dacă cutare ou particu-
lar este sau nu este otrăvitor. Când soseşte în staţie autobuzul cu numărul 10, ne ur-
căm în el şi desigur nu ne îndoim că el va merge pe acolo pe unde merg toate auto-
buzele cu numărul 10. Nu-l întrebăm pe şofer dacă nu cumva acel autobuz merge în
Canada sau în Mexic. Cu alte cuvinte, tratăm lucrurile ca tipuri. Dacă ştim ce fel de
lucru este acel obiect mic şi oval – ştim că el este un ou –, atunci ştim că are o mul-
ţime de trăsături şi ştim ce să facem cu el. De fapt, ştim o mulţime de generalizări
despre ouă şi le aplicăm deductiv acestor obiecte particulare. (Phil Washburn, The
Vocabulary of Critical Thinking, Oxford University Press, New York, USA, Oxford,
UK, 2010)

2. Să aruncăm o privire în istoria ştiinţei – o îndelungată serie de erori şi supra-

simplificări – iar inducţia a subminat încrederea noastră în faptul că natura operează
în mod simplu, aşa cum ni se pare nouă. Dimpotrivă, istoria ştiinţei este permanent
povestea nesfârşită a teoriilor simple care deschid calea altora mai complicate şi mai
sofisticate. Grecii aveau patru elemente; în secolul al XIX-lea, Mendeleev ne propu-
nea aproximativ şaizeci de elemente; în jurul anului 1900, numărul acestora s-a ridi-
cat la optzeci. Cosmosul lui Aristotel conţinea doar sfere; Ptolemeu a adăugat epici-
clurile; în zilele noastre vorbim despre orbite complexe pe care le pot aproxima doar
supercomputerele. Ştiinţa grecilor antici era inclusă în cărţile de pe un sigur raft; cea
din epoca lui Newton avea nevoie de o întreagă cameră plină cu cărţi; cea din zilele
noastre impune structuri de depozitare care includ, pe lângă cărţi şi reviste ştiinţifice,
fotografii, benzi magnetice, dischete şi altele asemenea. Printre informaţiile elemen-
tare aflate în fundamentele fizicii, astăzi reorganizate, există şi una asupra căreia a
meditat Newton: gravitaţia universală. Cea de a doua a fost adăugată în secolul al
XIX-lea de către Avogadro. Restul de alte şase constante sunt în totalitate rezultate
ale creativităţii fizicii secolului XX: viteza luminii (viteza de propagare în spaţiu şi
timp a radiaţiei electromagnetice), sarcina electrică elementară, masa de repaus a
electronului, masa de repaus a protonului, constanta lui Planck, şi cea a lui Bol-
tzmann. Am fi de-a dreptul naivi şi am greşi dacă am gândi că progresul ştiinţei con-
duce la creşterea simplicităţii. Situaţia este tocmai invers: progresul ştiinţific este o
chestiune de sporire a complexităţii, întrucât într-o lume complexă teoriile
suprasimple s-au dovedit invariabil de nesusţinut. (Nicholas Rescher, Epistemic Lo-
gic, University of Pittsburgh Press, Pa, USA, 2005)

3. Cu privire la fizică, Niels Bohr – laureat al Premiului Nobel – a făcut urmă-

toarea afirmaţie: „Este dificil să faci declaraţii ferme, în special când vorbim despre
viitor”. În psihologie situaţia este similară: nu există vreun temei pentru a gândi că
vom fi cândva capabili să facem predicţii cât de cât precise cu privire la comporta-
mentul viitor al vreunei persoane sau referitoare la actele sale ulterioare, indiferent
dacă ea ar fi de sex feminin sau masculin. Asemenea predicţii nu pot fi un scop în
sine, a cărui realizare să fie urmărită, desigur, cu excepţia unor circumstanţe limitate.
În schimb, explicarea unor fapte care s-au petrecut anterior – aşa-numitele postdicţii
– sunt deopotrivă posibile şi larg acceptate de către psihologi. Referitor la cazuri sau
evenimente trecute pot fi descrise mai multe aspecte. De pildă, în lingvistică: specia-
liştii în domeniu întreţin teorii formale şi explică cu ajutorul lor, să spunem, diferite
schimbări în fonologie, dar asemenea explicaţii sunt ulterioare producerii efective a
respectivelor modificări. Medicina este o altă disciplină care, în mod fundamental, nu
este predictivă, ci dimpotrivă, medicina este esenţialmente un domeniu postdictiv,
întrucât nu este posibil a spune cu exactitate când şi cum va muri o anumită persoa-

235
nă, dar medicii competenţi pot explica destul de precis cum s-au petrecut lucrurile şi
care a fost motivul pentru care cineva a murit. Pentru a dispune de capacitatea de a
face previziuni este nevoie să pricepem şi să ştim ceea ce urmează să se producă şi
trebuie de asemenea să deţinem un control suficient de sigur legat de cele mai rele-
vante variante viitoare; a vorbi despre ceea ce s-a întâmplat deja presupune desigur
cu necesitate o înţelegere temeinică a faptelor petrecute, dar nu implică deloc un con-
trol asupra faptelor din viitor. Adevărata finalitate a ştiinţei este prioritar aceea de a
ne oferi o bună înţelegere a ceea ce s-a petrecut şi nu este neapărat aceea de a face
predicţii certe.
Precizarea a ceea ce s-a produs – postdicţia – se poate baza pe teorii formale în
aceeaşi măsură în care predicţiile se fundamentează pe astfel de teorii. Ca atare, deo-
sebirea dintre ştiinţe formale şi informale nu este între nivelul lor diferit de formali-
zare şi rigurozitate. Pentru psihologie, rigoarea este o finalitate pe larg dorită şi la
care ea poate ajunge, deşi, strict vorbind, predicţiile psihologice nu pot fi realizate.
(Simon Dennis, Walter Kintsch, Evaluating Theories, în Robert J. Sternberg, Henry
L. Roediger III, Diane F. Halpern, Critical Thinking in Psychology, Cambridge Uni-
versity Press, Cambridge, UK, New York, USA, 2007)

4. Oamenii utilizează şi evaluează raţionamente inductive aproape permanent.

Făcând acest lucru ne bazăm oare pe principiile teoriei probabilităţilor într-un mod
similar logicienilor sau matematicienilor? Una din legile probabilităţii, relevantă pen-
tru discuţia noastră, este inducţia prin simplă enumerare, conform căreia probabilita-
tea apartenenţei la o categorie (aşa cum Mitch este membru al clasei contabililor)
este cu atât mai mare cu cât clasa respectivă are mai mulţi membri (cu alte cuvinte,
cu cât este mai înaltă rata de bază a clasei respective). Astfel, exemplul de raţiona-
ment considerat, conform căruia Mitch este contabil, poate fi mai solid dacă se adau-
gă premisa că Mitch merge la un club ai cărui membri sunt în proporţie de 90% con-
tabili. O altă lege a probabilităţilor relevantă este cea a conjuncţiei: probabilitatea
unei propoziţii nu poate fi mai mică decât probabilitatea acelei propoziţii care se află
în conjuncţie cu o alta. Spre exemplu, probabilitatea că „Mitch este contabil” nu poa-
te fi mai mică decât probabilitatea ca „Mitch să fie contabil şi să câştige peste 40.000
de lire pe an”. Inducţia prin simplă enumerare şi conjuncţia sunt repere raţionale ale
raţionamentului inductiv şi vor fi respectate în situaţia în care ele sunt explicite. Aşa
cum se va vedea, în torentul raţionamentelor vieţii de zi cu zi, aceste legi sunt adesea
încălcate. (Rita L. Atkinson, Richard C. Atkinson, Edward E. Smith, Daryl J. Bem,
Introducere în Psihologie, Editura Tehnică, Bucureşti, 2002)

5. Oricum, de departe, multe argumente inductive raţionează de la premise

despre indivizii dintr-un grup la concluzii despre întregul grup (de la particular la
general). În astfel de cazuri, începem cu observaţii asupra unora din membri grupului
şi încheiem cu generalizări care se referă la toţi membri grupului. Acest tip de argu-
ment este numit inducţie enumerativă şi ea este un fel de raţionare pe care noi toţi îl
găsim, deopotrivă, natural şi folositor.

Majoritatea pacifiştilor au inima bună. Aşa că, probabil,

toţi pacifiştii au inima bună;
Patruzeci de procente din murăturile extrase din borcan sunt excepţional
de bune. Aşa că, patruzeci de procente din toate murăturile aflate în
borcanele din cămară sunt excepţional de bune.

236
Într-o manieră mai formală, inducţia enumerativă are forma:

La un procent de X% din membri observaţi ai grupului A s-a

constatat proprietatea P. Prin urmare, probabil că X%
din totalitatea membrilor grupului A posedă proprietatea P.

În înfăţişarea sa formală, argumentul nostru despre murături arată în felul ur-

mător:

Patruzeci la sută din murăturile extrase din borcan au fost

observate şi s-a constatat că sunt excepţional de bune
Prin urmare, patruzeci de procente din toate murăturile
aflate în borcane sunt, probabil, excepţional de bune.

Inducţia enumerativă introduce câţiva termeni folositori. Grupul ca întreg –

întreaga colecţie de indivizi în discuţie – este numit populaţie-ţintă sau grup-ţintă.
Membri grupului asupra cărora s-au realizat observaţii sunt numiţi membri-eşantion
ori eşantioane. Proprietatea de care ne interesăm este numită proprietate-relevantă
sau proprietate în cauză. În exemplul considerat, grupul-ţintă coincide cu totalitatea
murăturilor din borcan. Eşantionul coincide cu exemplarele murăturilor gustate. Pro-
prietatea este calitatea murăturilor gustate de a fi excepţional de gustoase.
Folosind acum această terminologie, putem studia oarecum riguros argumente-
le prin inducţie enumerativă. Să ne reamintim că un argument inductiv poate fi nu
doar puternic sau slab, dar şi faptul că puterea lui poate varia în raport cu gradul în
care premisele sale oferă suport concluziei. Astfel, puterea argumentului inductiv
depinde de premise şi la fel de bine, de ceea ce pretinde concluzia derivată din ele.
(Lewis Vaughn, The Power of Critical Thinking, Oxford University Press, New
York, USA, 2005)

6. Ceea ce ştie un individ oarecare despre lume este extrem de limitat. Oamenii
tind să fie experţi într-o anumită arie restrânsă şi ignoranţi în multe altele; cunoaşte-
rea amănunţită pe care ei o deţin este aplicabilă numai în situaţii limitate. Dacă luăm
în considerare cantitatea informaţiilor disponibile şi cea a cerinţelor de specializare
ce urmează de aici, în societatea modernă cunoaşterea nici nu poate fi altfel. Nu tre-
buie să fim un depozit ambulant de informaţii despre orice, întrucât, dacă ar fi să ne
completăm lacunele de cunoaştere, ar exista o mulţime de lucruri şi locuri de anali-
zat. Mai mult decât atât, pentru a genera noi date există o multitudine de tehnici bine
stabilite. În astfel de circumstanţe, oamenii cu adevărat cunoscători sunt aceia care
sunt preocupaţi de ceea ce nu ştiu şi sunt calificaţi în a investiga. Aceste calificări nu
implică doar a cunoaşte unde şi cum să cauţi informaţia (de exemplu, abilitatea de a
cerceta biblioteci de date stocate pe Internet de o publicaţie particulară; aptitudini
tehnice de a face interviuri; capacităţi de a efectua un experiment). Este mult mai
important faptul că aptitudinile de cercetare presupun o preocupare pentru felul în
care asemenea abilităţi sunt direct legate de procesele de raţionare.
Deseori gândim că „descoperirea lucrurilor” precede „gândirea despre ele”. În
fapt, întocmai după cum scrierea şi vorbirea (fluxul narativ) sunt legate de raţionare
(de structurarea analitică), procesele de căutare şi adunare a informaţiilor implică, la
rândul lor, multe din importantele „mişcări ale gândirii” care constituie analiza noas-
tră. Dacă nu acordăm nicio atenţie acestor „mişcări ale gândirii”, o mare parte din
cercetarea noastră va fi ineficientă sau confuză. Citirea, intervievarea, experimenta-

237
rea sau oricare din multele procese de cercetare nu privesc doar descoperirea de in-
formaţii; ele sunt cu necesitate procese de analiză. (Allen Matthew, Smart Thinking,
Oxford University Press, Oxford, UK, New York, USA Melbourne,
AUS, 2006)

7. În general, cu cât este mai mare numărul exemplarelor individuale studiate,

cu atât devine posibil ca un grup mai mare de indivizi să întrunească proprietatea
constatată la cei studiaţi. În multe cazuri, simţul comun ne spune că dacă indivizii
studiaţi sunt mai mulţi sau mai puţini, atunci este firesc să desprindem o concluzie
despre întregul grup. Regula următoare ne pare evidentă: cu cât este mai omogen
grupul-ţintă, cu atât proprietatea constatată este mai relevantă pentru toţi indivizii
omogeni din grupul investigat, indiferent dacă am studiat un număr relativ mic de
indivizi, şi cu cât indivizii sunt mai neomogeni cu atât pare mai firesc ca întreg gru-
pul să nu deţină.
De pildă, dacă dorim să determinăm că iepurele de pădure are dinţii albi, atunci
trebuie să analizăm o mică parte din ei (probabil, unul singur), deoarece cei studiaţi
ne vor spune că această caracteristică aparţine tuturor iepurilor de pădure. Pe de altă
parte, dacă dorim să determinăm preferinţele sexuale ale hispanicilor din suburbiile
localităţilor Nord Americane, nu trebuie să trecem în revistă numai o parte din ei,
care ar face parte din grupul-ţintă. În chestiunile sociale, psihologice şi culturale,
oamenii sunt prea diferiţi pentru a evalua întregul grup doar pe baza investigării a
câţiva din membrii săi. În privinţa trăsăturilor biologice, oricum homo sapiens este
relativ uniform. De exemplu, trebuie să trecem în revistă numai un singur membru
normal al speciei, pentru a descoperi că toate fiinţele umane normale au două urechi.
(Lewis Vaughn, The Power of Critical Thinking, Oxford University Press, New
York, USA, 2005).

238
BIBLIOGRAFIE

1. Allen Matthew, Smart Thinking, Oxford University Press, New York, USA,
2006
2. Alexander Peter, An Introduction to Logic, The Criticism of Arguments,
George Allen and Unwin Ltd., London, Great Britain, 1969
3. Antonelli Aldo, Grounded for Defeasible Logic, Cambridge University
Press, New York, USA, 2005
4. Aristotel, Despre Suflet, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969
5. Aristotel, Respingerile Sofistice, în Organon II, Editura IRI, Bucureşti, 1998
6. Atkinson L. Rita, Atkinson C. Richard, Smith E. Edward, Ben Daryl, Intro-
ducere în Psihologie, Editura Tehnică, Bucureşti, 2002
7. Barsalou W. Lawrence, Cognitive Psychology. An Overview for Cognitive
Psychologists, Lawrence Erlbaum Associates, Hillsdale, New Jersey, USA, 1992
8. Besnard Philippe, An Introduction to Default Logic, Springer Verlag, Berlin,
Heidelberg, Germany, 1989
9. Bieltz Petre, Logici Polivalente, în volumul: Botezatu Petre, Dima Teodor,
Bieltz Petre, Vieru Sorin, Enescu Gheorghe, Direcţii în Logica Contemporană, Editu-
ra Ştiinţifică, Bucureşti, 1974
10. Bieltz Petre, Logica, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1988
11. Bieltz Petre, Dumitru Gheorghiu, Logică Juridică, Editura Pro Transilvania,
Bucureşti, 1998
12. Bieltz Petre, Ţepelea Adriana, Dumitru Mircea, Clitan Gheorghe, Dobre
Marius, Ghid pentru Rezolvarea Testelor de Verificare a Raţionamentului Logic,
INM, Bucureşti, 2010
13. Bieltz Petre, Bazele Gândirii Critice, Editura Academiei Române, Bucu-
reşti, 2012
13. Binet Alfred, Psihologia Raţionamentului, Editura IRI, Bucureşti, 2002
14. Braine, M. D. S. Martin, Mental Logic and How to Discover It, în John
Macna-mara, Gonzalo Reyes, (Editors), The Logical Foundation of Cognition, Ox-
ford University Press, New York, USA, 1994
15. Braine, M. D. S. Martin, Mental Logic, Mahwah, Erlbaum Associates, New
Jersey, USA, 1998
16. Botezatu, P., Introducere în Logică, vol. 1 şi 2, Graphix, Iaşi, 1994
17. Broca Paul, Perte de la parole, ramollisement chronique et destruction
partielle du lobe antérieur gauche, Buletin de la Société d’Anthropologie, No.
2/1861, pp. 235/238
18. Carroll Robert Todd, The Skeptics Dictionary, John Wiley&Sons Inc.,
Hoboken, New Jersey, USA, 2003
19. Clark Michael, Paradoxes from A to Z, Routledge, London, UK, New
York, USA, 2003
20. Cederblom Jerry, Paulsen W. David, Critical Reasoning, Wadsworth
Publishing Company, Belmont, California, USA, 2000
21. Clitan Gheorghe, Gândire Critică – Monografie, Editura Eurobit, Timişoa-
ra, 2003
22. Cohen, M. R., Nagel, E., An Introduction to Logic and Scientific Method,
Routledge&Kegan Paul, Ltd., London, UK, 1964,
23. Colman, Andrew M., Oxford Dictionary of Psychology, Oxford University
Press, Oxford, UK, New York, USA, 2003

239
 24. Copi, M. Irving, Introduction to Logic, 4th Edition, MacMillan Publishers,
New York, USA, London, UK, 1972
25. Copi, M. Irving, Cohen, Carl, Introduction to Logic, 11th Edition, Prentice
Hall, Upper Saddle River, New Jersey, USA, 2002
26. Christensen David, Putting Logic in its Place, Oxford University Press,
New York, USA, 2004
27. D’Avilla G. S. Arthur, Broda B. Krysia, Gabbay M. Dov, Neural-Symbolic
Learning Systems, Springer Verlag London Ltd., Nottingham, UK, 2002
28. De Bono, E., Gândirea Laterală, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2006
29. Descartes, R., Discurs asupra Metodei, Editura Gramar, Bucureşti, 2002
30. Dicționarul Explicativ al Limbii Române, , Institutul de Lingvistică „Iorgu
Iordan Al. Rosetti” al Academiei Române, Editura Univers Enciclopedic „Gold”,
București, 2009.
31. Dunn S. Dana, Halonen S. Jane, Smith A. Randolf, Teaching Critical
Thinking in Psychology, Blackwell Publishing Ltd., Oxford, UK, 2008,
32. Enescu Gheorghe, Dicţionar de Logică, Editura Tehnică, Bucureşti, 2003
33. Enescu Gheorghe, Fundamentele Logice ale Gândirii, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1980
34. Evans, Jonathan St. B. T., The Psychology of Deductive Reasoning,
Routledge &Kegan Paul Ltd., London, UK, 1982
35. Fiddick L., Cosmides L., Tooby, J., No Interpretation without Repre-
sentation. The Role of domain-representations and Inferences in Wason Selection
Tasks, Cognition, No. 77/2000, pp. 1-79
36. Fisher Alec, Critical Thinking. An Introduction, Cambridge University
Press, New York, USA, Cambridge, UK, 2008
37. Fodor A. Jerry, The Language of Thought, Harvard University Press, Cam-
bridge, Massachusetts, USA, 1975
38. Frankish Keith, Ramsey M. William, The Cambridge Handbook of Cogni-
tive Science, Cambridge University Press, Cambridge, UK, 2012
39. Gigerenzer Gerd, Todd Peter & Grupul de cercetare ABC; Metode Euristi-
ce Simple pentru Decizii Inteligente, Editura Publica, Bucureşti, 2010
40. Golu Mihai, Bazele Psihologiei Generale, Editura Universitară, Bucureşti,
2002
41. Gula J. Robert, Nonsense, Axios Press, Mount Jackson, Virginia, USA,
2006
42. Halle Michael, Jakobson Roman, Fundamentals of Language, Mouton, The
Hague, Holland, 1956
43. Halpern Y. Joseph, Reasoning about Uncertainty, MIT Press, Cambridge,
Massachusetts, USA, 2003
44. James William, The Principles of Psychology, 2 vol., Dover Publications,
London, UK, 1950
45. Johnson-Laird N. Philip, Byrne M.J. Ruth, Deduction, Lawrence Erlbaum
Publishers, Hove, London, UK, Hillsdale, USA, 1991
46. Johnson-Laird Philip Nicholas, How We Reason, Oxford University Press,
New York, USA, 2006
47. Johnson-Laird Philip Nicholas, Mental Models and Human Reasoning,
Proceeding of the National Academy of Science, USA, 2010
48. Lewis, I. Clarence, Langford, H. Cooper, Symbolic Logic, Dover
Publications Inc., New York, USA, 1959

240
 49. Ludy Jr. Benjamin, A Brief History of Modern Psychology, Blackwell
Publishing, Massachusetts, USA, 2007
50. Macnamara John, Reyes E. Gonzalo, The Logical Foundations of
Cognition, Oxford University Press, New York, USA, Oxford, UK, 1994
51. Maliţa Mihaela, Maliţa Mircea, Bazele Inteligenţei Artificiale, Editura
Tehnică, Bucureşti, 1987
52. Marcu Florin, Marele Dicţionar de Neologisme, Editura Saeculum, Bucu-
reşti, 2008
53. McInerny D. Q., Being Logical, Random House Trade Paperbacks, New
York, USA, 2004
54. Miclea Mircea, Psihologie Cognitivă – Modele teoretico-explicative, Editu-
ra Polirom, Iaşi, 2003
55. Moore Brook Noel, Parker Richard, Critical Thinking, McGraw Hill
Companies Inc., New York, USA, 2004
56. Oakhill Jane, Garnham A. Gabriel, Mental Models in Cognitive Science,
Lawrence Erlbaum Associates Publishers, Sussex, UK, 1996
57. Penrose Roger, Mintea noastră de toate zilele, Editura Tehnică, Bucureşti,
2006
58. Robert J. Sternberg, Robert L. Roediger III, Diane Halpern, Critical
Thinking in Psychology, Cambridge University Press, London, UK, New York,
USA, 2007
59. Roblin Jean, The Reading Fingers: The Life of Louis Braille, Louis Braille
Center, Washington, USA, 1933
60. Sălăvăstru Constantin, Teoria şi Practica Argumentării, Editura Polirom,
Iaşi, 2003
61. Scientific American Magazine, Division of Nature America Inc.,
September, 2003
62. Smith E. Edward, Nolen-Hoeksema Susan, Fredrikson L. Barbara, Loftus
R. Geoffrey, Introducere în Psihologie, 2005, Editura Tehnică, Bucureşti
63. Sorensen Roy, A Brief History of Paradox, , Oxford University Press, New
York, USA, 2005
64. Stein Edward, Without Good Reason, Clarendon Press, Oxford, UK, 1997
65. Stenning Keith, Lambalgen Michiel, Human Reasoning and Cognitive
Science: Logical Foundation for Psychology of Reasoning, MIT Press, Cambridge,
Massachusetts, USA, 2008.
66. Stenning Keith, Seeing Reason; Image and Language in Learning to Think,
Oxford University Press, New York, USA, 2002
67. Sternberg J. Robert, Roediger III L. Henry, Halpern Diane, Critical
Thinking in Psychology, Cambridge University Press, London, UK, New York,
USA, 2007
68. Tymoczko Tom, Henle Jim, Sweet Reason, Springer Verlag, New York,
USA, 2000
69. Vaughn Lewis, The Power of Critical Thinking, Oxford University Press
Inc., New York, USA, Oxford, UK, 2005
70. Vlastos Gregory, The Socratic Elenchus, Oxford Studies in Ancient
Philosophy, No.1/1985
71. Washburn Phil, The Vocabulary of Critical Thinking, Oxford University
Press, New York, USA, Oxford, UK, 2010
72. Wason Peter, Reasoning, în volumul: B.M. Foss, New Horizons in
Psychology, pp. 63-71, 1966, Harmonds Worth, Penguins, London, UK

241
 73. Wright Larry, Critical Thinking, , Oxford University Press, New York,
USA, 2001
74. Wundt Wilhelm, Logik, , (3 vol.), Enke, Stuttgart, Deutschland, 1920
75. Ziembinsky Zbigniew, Ziemba Zdislaw, Practical Logic, Warszawa-
Poland, Dordrecht-Holland, Boston, USA, 1976

242