Sunteți pe pagina 1din 128

UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU

Facultatea de Psihologie
Departamentul de învățământ la distanță

MODUL:
GENETICÃ UMANÃ

Conf. Univ. Dr. Adriana Stana

1
2014
CUPRINS

INTRODUCERE……………………………...……………...………….... 4
1. Scopul şi obiectivele disciplinei………………………………...………... 4
2. Cerinţe preliminare………………………………………….......………... 4
3. Conţinutul materialului de studiu……………………….......……........... 5
4. Recomandări de studiu ……………………….......……......................... 5
5. Recomandari de evaluare ……………………………………………….. 6
TEST DE EVALUARE INIŢIALĂ 6
Unitatea nr. 1. INTRODUCERE în GENETICĂ 7
Introducere…………………………………………….…………………… 7
Obiective…………………………….……………………………………… 7
1.1. Obiectul geneticii ………………………………………………………. 8
1.2. Determinismul caracterelor umane……………………………………... 11
1.3. Raporturile geneticii cu psihologia ………………………….……..….. 14
1.4. Raporturile geneticii cu etica ştiinţelor vieţii…………………………… 18
1.5. Programul Genomul Uman……………………………………..….…... 18
Rezumat……………………………………………………………….….... 20
Test de autoevaluare…………………………………………….….………. 22
Concluzii…………………………………………….………….……….….. 22
Unitatea 2. EREDITATEA MENDELIANĂ: LEGILE LUI MENDEL
Introducere……………………………………………………………..…… 23
Obiective…………………………………………………………..…............ 23
2.1. Conceptele cheie ale teoriei Mendeliene, legea I………………...….….. 24
2.2. Polialelia sau alelismul multiplu ………………………………………. 30
2.3. Legea a II-a……………………………………………………….……. 31
2.4. Testarea ipotezei genei unice prin analiza segregãrii în
genetica comportamentalã …………………………………………………. 34
2.5. Aplicaţii practice ale teoriei Mendeliene şi exerciţii ………………….. 35
Rezumat………………………………………………………………….…. 36
Test de autoevaluare……………………………………..………………….. 38
Concluzii……………………………………………………………...…..…. 39

Unitatea 3. MODELE DE TRANSMITERE A CARACTERELOR 40


MONOGENICE (MENDELIENE) IN FAMILIILE UMANE
Introducere...................................................................................................... 40
Obiective......................................................................................................... 40
3.1. Trãsãturi monogenice normale şi patologice, ancheta
familialã şi alcãtuirea arborelui genealogic ………………………………… 41
3.2. Modelul ereditãţii dominant autozomale ………………………………. 46
3.2.1. Excepţii ................................................................................................. 48
3.3. Modelul transmiterii recesive autozomale …………………………….. 51
3.3.1. Rolul consangvinităţii şi al izolatelor ……………………………………. 54
3.3.2. Screeningul heterozigoţilor 56
………………………………………………...
3.4. Modelul ereditãţii legate de sex (sex-linkatã)………………………...… 57
3.5. Acordarea sfatului genetic în tulburãrile monogenice………………….. 60
2
Rezumat……………………………………………………………………... 61
Test de autoevaluare……………………………………………………….... 62
Concluzii…………………………………………….................................... 63

Unitatea 4. GENE SI COMPORTAMENT 64


Unitatea 5. BAZELE CROMOZOMIALE ALE EREDITÃŢII. 75
CROMOZOMII UMANI MORFOLOGIE, STRUCTURA, FUNCŢIE
Introducere...................................................................................................... 75
Obiective......................................................................................................... 75
5.1. Definirea domeniului, teoria cromozomialã a ereditãţii ……………….. 76
5.2. Ciclul celular……………………………………………………………. 76
5.3. Morfologia cromozomilor umani………………………………..……... 77
5.4. Cariotipul uman normal……………………………………………….... 80
5.5. Cromatina de sex X şi mecanismul compensaţiei de doză …….………. 81
Rezumat………………………………………………..…………………..... 83
Test de autoevaluare…………………………………………………....……. 84
Concluzii……………………………………………………………..……… 86

Unitatea 6. ANOMALIILE CROMOZOMIALE ŞI CONSECINŢELE


LOR CLINICE 88
Introducere…………………………………………………………….…… 88
Obiective………………………………………………………………..…... 88
6.1. Definiţie, frecvenţă, tipuri de anomalii cromozomiale ………………… 89
6.2. Anomaliile cromozomiale numerice, originea şi consecinţele lor clinice 90
6.3. Anomaliile cromozomiale structurale. Sindromul de întârziere mentalã
cu X fragil ………………………………………………………………….. 97
6.4. Anomaliile cromozomiale şi comportamentul uman …………………... 99
6.5. Originea şi evoluţia cariotipului uman ………………………………… 101
Rezumat…………………………………………………………………...… 102
Test de autoevaluare………………………………………………….……… 104
Concluzii…………………………………………………………...………... 105

Unitatea 7. EREDITATEA MULTIFATORIALĂ


SAU POLIGENICĂ…………………………………………….………… 107
Introducere…………………………………………………………………… 107
Obiective……………………………………………………………………... 107
7.1. Ereditatea multifactorială a caracterelor cantitative…………………….. 108
7.2. Ilustrarea fenomenului de poligenie……………………………….…….. 109
7.3. Ereditatea multifactorială a caracterelor discontinui…………………….. 111
7.4. Metode de studiu a caracterelor multifactoriale……………………..…... 112
7.5. Sfatul genetic……………………………………………………….…… 115
Rezumat………………………………………………………….…………... 116
Test de autoevaluare……………………………………………………..…… 117
Concluzii……………………………………………………………….…….. 119
GLOSAR DE SPECIALITATE…………………………………………… 120
INDICAŢII ŞI RĂSPUNSURI ………………………………..……........... 124

3
INTRODUCERE

1. Scopul şi obiectivele disciplinei

- Modulul de Genetică umană este un curs de un semestru, adresat


stdenţilor din anul I al Facultăţii de psihologie, învăţământ la distanţă.
- Scopul cursului este dobândirea de cunoştinţe din domeniul geneticii
umane, precum şi de aptitudini şi atitudini necesare profesiei. Genetica
umană este o ramură a biologiei care studiază fenomenele şi legile
eredităţii şi variabilităţii la om. Se ştie, astăzi, că problemele de genetică
ocupă un loc central în cadrul ştiinţelor şi nici domeniul psihologiei nu
mai poate fi conceput fără cunoaşterea universului genetic uman.
- Obiectivele generale ale cursului sunt iniţierea în terminologia, principiile
de bază şi metodele de studiu ale geneticii ca disciplină de sine stătătoare,
precum şi în interpretarea conceptelor de bază necesare înţelegerii
dimensiunii bio-psiho-sociale a fiinţei umane.
- Obiectivele specifice ale disciplinei constau în: 1.definirea obiectului
geneticii şi a relaţiilor ei cu psihologia şi cu etica ştiinţelor vieţii;
2. cunoaşterea principiilor de transmitere ereditară conform legilor lui
Mendel şi cunoaşterea modelelor de transmitere ereditară a caracterelor
normale şi patologice în familile umane, alcătuirea arborelui genealogic şi
acordarea sfatului genetic; 3. cunoaşterea bazelor cromozomiale ale
eredităţii şi consecinţele clinice ale anomaliilor cromozomilor umani; 4.
cunoaşterea modelului eredităţii multifactoriale şi a metodelor de studiere:
corelaţia familală şi gemelologia.

2.Cerinţe preliminare

1. Aplicarea unor cunoştinţe generale, problematicii dezbătute în curs, şi


specifice, dobândite şi prin parcurgerea simultană a altor
discipline(Psihoneurofiziologie, Introducere în psihologie). Se impune ca studenţii
să-şi fi însuşit, cel puţin la nivel mediu, conceptele de bază din biologie şi
evoluţionism.
2. Demonstrarea unor abilităţi de analiză, sinteză şi evaluarea critică a
informaţiei prin diferite modalităţi de evaluare
4
3. Participarea la activităţile anunţate în calendarul disciplinei

3. Conţinutul materialului de studiu. Organizarea pe


unităţi de studiu

Materialul de studiu răspunde întrebărilor legate de studiul fenomenului


eredităţii şi conţine, pe lângă conceptele şi tehnicile specifice geneticii, scheme
figurative care să înlesnească înţelegerea fenomenelor prezentate.
Materialul de studiu este divizat în 6 unităţi de studiu, fiecare dintre acestea
având la sfârşit teste de autoevaluare (teste-grile sau probleme):
1. Introducere în genetică: definirea obiectului de studiu, a termenilor de
bază, a relaţiei cu psihologia şi cu etica ştiinţelor vieţii.
2. Ereditatea Mendeliană: legile lui Mendel şi aplicaţiile practice ale acestora
în stabilirea paternităţii
3. Modele de transmitere a caracterelor umane normale şi patologice,
calcularea riscului genetic şi exemplificarea cu pedigree-uri caracteristice
4. Bazele cromozomiale ale eredităţii: cromozomii umani cu morfologia,
structura şi funcţia lor
5. Anomaliile cromozomiale cu consecinţele lor clinice şi comportamentale,
exemplificate cu sindroamele cromozomiale mai frecvente şi binecunoscute.
Profilaxia anomaliilor cromozomiale prin sfat genetic şi diagnostic prenatal.
6. Ereditatea multifactorială sau poligenică şi metodele de studiere: corelaţia
familială şi studiul gemenilor. Sfatul genetic şi calcularea riscului empiric de
recurenţă

4. Recomandări de studiu

Studiul individual va fi completat de dialogul la distanţă cu tutorele.


Se recomandă abordarea unităţilor de studiu în ordinea prezentată care
urmeză o logică progresivă, de la simplu (ereditatea simplă monogenică) la complex
(ereditatea complexă multigenică sau multifactorială), revederea unor cunoştinţe
obţinute anterior, schiţarea ideilor de bază.
Se impune ca studentul să parcurgă fiecare unitate de studiu respectând
timpul alocat calendarului disciplinei.
Pentru consolidarea materiei se recomandă ca, după parcurgerea materialului
tematic, să se rezolve testele de autoevaluare prezente la sfârşitul fiecărei unităţi de
studiu. Răspunsurile trebuie să fie concise, la obiect, evitând să se reia pasaje din
manual. Manşeta albă din stânga paginii va putea fi folosită pentru notarea în mod
sistematic a unor observaţii, comentarii, completări.
5
Pictogramele au rolul de a facilita parcurgerea materialului de studiu
semnalizând etapele şi tipul de activitate solicitat.

5. Recomandări de evaluare
După parcurgerea fiecărei unităţi de studiu se impune rezolvarea sarcinilor de
învăţare, ce presupun studiu individual, dar şi a celor de autoevaluare.
Activităţile de evaluare condiţionează nivelul nivelul de dobîndire a competenţelor
specificate prin obiectivele disciplinei.
În ceea ce priveşte evaluarea finală, se va realiza printr-un examen, planificat
conform calendarului disciplinei. Examenul constă în rezolvarea unei probe de tip
grilă.

TEST DE EVALUARE INIŢIALĂ

Răspundeţi la următoarele întrebări:


1. Cum se numeşte macromolecula purtătoare a informaţiei genetice?
2. Care este localizarea materialului genetic la nivel celular?
3. Care este semnificaţia abrevierii ADN

Răspundeţi cu adevărat sau fals la următoarele afirmaţii:

1. Legile eredităţii sunt universale în lumea vie


2. Dacă un caracter este ereditar apare la ambii gemeni monozigoţi (identici)
3. Dacă un caracter este ereditar apare la ambii gemeni dizigoţi (fraternali)
4. Structura şi numărul de cromozomi sunt diferite de la o specie la alta
5. Structura şi numărul de cromozomi sunt la fel în cadrul aceleiaşi specii
6. Omul şi cimpanzeul au acelaşi număr de cromozomi
7. Sexul feminin este determinat de prezenţa cromozomului X şi absenţa
cromozomului Y
8. Mutaţia ca sursă de variabilitate reprezintă materialul evoluţiei
9. Compoziţia chimică a ADN-ului este uniformă la toate speciile

6
Unitatea de studiu nr. 1

Introducere în geneticã

Cuprins:
Introducere…………………………………………………………………7
Obiective…………………………………………………………………...7
1.1. Obiectul geneticii ……………………………………………………..8
1.2. Determinismul caracterelor umane; relaţia ereditate – mediu…………11
1.3. Raporturile geneticii cu psihologia…………………………………...14
1.4. Raporturile geneticii cu etica ştiinţelor vieţii – bioetica……………...18
1.5. Programul Genomul Uman…………………………………………...18
Rezumat……………………………………………………………………20
Test de autoevaluare……………………………………………………….22
Concluzii…………………………………………………………………...22

Introducere

In prima unitate de studiu este prezentată o privire de


ansamblu asupra disciplinei de genetică umană, un scurt
istoric, ramurile şi conexiunile cu alte domenii. Scopul ei
este acela de a familiariza studentul cu elementele
fundamentale ale acestei discipline.
Sunt necesare cunoştinţe generale de biologie şi
evoluţionism iar timpul alocat nu depăşeşte 2 ore.

Obiective:
La sfârşitul acestui capitol, studenţii vor fi capabili sã:
· defineascã obiectul geneticii şi
relaţiile ei cu psihologia
· foloseascã termenii: genã, genotip,
fenotip, genom, proteom
· explice cum anume interacţioneazã
ereditatea şi mediul în determinismul unor trãsãturi normale
şi anormale
· sã utilizeze corect termenii:
congenital, ereditar, genetic
· identifice contribuţia cunoştinţelor
de geneticã în psihologia contemporanã
· evidenţieze importanţa pe care o are
studierea diferenţelor interindividuale ca direcţie

7
importantã a psihologiei de astãzi
· evidenţieze raporturile geneticii cu
etica ştiinţelor vieţii
· sã cunoascã realizãrile Programului
Genomul Uman

1.1. Obiectul geneticii

Motto:
"Nici una din ştiinţele acestui secol nu a
generat poate, discuţii mai contradictorii, temeri mai
profunde sau valuri de entuziasm mai mari decât
genetica"
Prof. Dr. Constantin Maximilian

Din cele mai vechi timpuri, oamenii şi-au dat seama cã deşi copiii seamãnã cu
pãrinţii lor, adicã le moştenesc unele trãsãturi, existã diferenţe care-i deosebesc şi
care fac din fiecare fiinţã umanã un unicat. Explicaţiile au venit foarte târziu, odatã
cu descoperirea legilor ereditãţii de cãtre Mendel, în secolul XIX. Dar ce se înţelegea
prin noţiunea de ereditate? Noţiunea de ereditate a apãrut în secolul XIX, aproape în
acelaşi timp cu genetica. Este greu de spus dacã a fost creatã de geneticã sau
genetica a fost creatã pentru a explica ereditatea. Folositã la început în sens
economico-juridic, ea a fost utilizatã apoi pentru maladiile transmise de pãrinţi
copiilor. Termenul de ereditate a intrat în biologie prin intermediul unui psihiatru,
Prosper Lucas şi a lucrãrii sale "Tratat filozofic şi fiziologic al ereditãţii naturale"
(1847). Cât despre legile lui Mendel, ele au fost denumite "ale ereditãţii" abia dupã
redescoperirea lor, cãci Mendel le numise "legile hibridãrii".
Dacã ştiinţa ereditãţii sau genetica este de datã recentã, problemele ereditare
au interesat şi intrigat din toate timpurile. Mult timp, ereditatea a fost perceputã ca o
forţã misterioasã şi capricioasã, fãrã legi clare, care dispersa la întâmplare asemãnãri
şi deosebiri. Expresii ca: "aşchia nu sare departe de trunchi", "ce naşte din pisicã
şoareci mãnâncã", "sângele apã nu se face", îşi au originea în observarea atentã a
modului în care se transmit caracterele parentale descendenţilor. Genetica, la fel cu
toate ştiinţele a fost mai întâi empiricã.
Cât de adânci erau în Renaştere convingerile despre puterea ereditãţii ne-o
demonstreazã un "experiment" familial sui generis, relatat recent de un biograf al lui
Leonardo da Vinci. Fratele vitreg al lui Leonardo, mai tânãr cu 45 de ani decât
acesta, a încearcat sã-şi "planifice" un urmaş dupã modelul lui Leonardo, pe care îl
venera. Cunoscând foarte bine toate detaliile legãturii nelegitime a tatãlui lor cu

8
Caterina, o ţãrancã din Vinci, unde acesta era notar, fratele lui Leonardo se întoarce
la Vinci şi se însoarã cu o ţãrancã ce corespundea celor ştiute de el despre mama lui
Leonardo. Fiul nãscut din aceastã cãsãtorie, Pierino da Vinci, semãna cu Leonardo şi
a devenit artist, sculptor de oarecare talent. A murit însã tânãr.
Cunoştinţele de geneticã s-au îmbogãţit imens, azi ştim care sunt legile
ereditãţii, care este substratul material al acesteia, genele şi cromozomii au intrat în
limbajul curent, dar dorinţa de a obţine copii "la comandã", în ce priveşte sexul şi
poate mai târziu şi înfãţişarea, este uneori la fel de puternicã. Prin fertilizarea în vitro
şi selecţia embrionilor, medicina terapeuticã poate evolua astãzi spre medicina
dorinţelor, cu toate repercusiunile pe care le poate avea!

Ereditatea (lat. hereditas = moştenire): defineşte proprietatea organismelor


de a transmite la urmaşi caracteristici morfologice, fiziologice, biochimice şi
comportamentale; altfel spus, de a da naştere unor indivizi asemãnãtori lor.
Caracterele personale şi cele ale speciei cãreia îi aparţin nu sunt transmise direct de
la pãrinţi la copii, ci prin intermediul informaţiilor necesare pentru realizarea
caracterelor, informaţii continute în genele din gameţii pãrinţilor. Ca funcţie esentialã
pentru viatã, ereditatea este deci un proces informaţional de stocare, exprimare şi
transmitere a informaţiei necesare realizãrii caracterelor unui individ.
În practicã, conceptul de ereditate are un sens mai restrâns şi se referã la
modul cum se transmite sau se manifestã o genã oarecare. Se poate vorbi, de
exemplu, despre ereditate dominantã, recesivã, legatã de sex etc.
Genetica (gr. gennetikos = care naşte): ştiinţă biologicã având ca obiect de
studiu legile ereditãţii organismelor. Astãzi, ştiinţa ereditãţii poate fi definitã mai
exact ca studiu al structurii şi funcţiei genelor şi al relaţiei lor cu mediul, în
accepţiunea largã a termenului (mediu intern şi extern).
Gena (gr. genos = urmaş): unitatea de bazã structuralã şi funcţionalã a
materialului genetic, unitatea fundamentalã de informaţie ereditarã. Intuite încã de
cãtre Mendel ca "perechi de elemente ereditare", genele sunt definite azi ca
segmente de ADN care codificã pentru un polipeptid (parte a proteinei). Informaţia
ereditarã conţinutã în genă (ADN) este pãstratã ca o secvenţã de nucleotide şi se
exprimã prin sinteza unei proteine specifice, care stã la baza unui caracter particular.
Substratul molecular al ereditãţii, acidul dezoxiribonucleic (ADN), este o
macromoleculã alcãtuitã din douã lanţuri de nucleotide, legate între ele
complementar prin legãturi electrostatice slabe şi dispuse sub forma unei duble
spirale helicoidale. De forma unei scãriţe rãsucite, cunoscut în limbajul comun ca
"spirala vieţii", ADN-ul este gãzduit de fiecare celulã a noastrã în cele 23 de perechi
de cromozomi. Dupã ce s-a stabilit cã genele sunt alcãtuite din ADN, iar substratul
molecular al oricãrui caracter este o proteinã structuralã sau o enzimã, conceptul
clasic "o genã → un caracter" a devenit "o genã → o proteinã". Cu alte cuvinte, o

9
secvenţã particularã a nucleotidelor din ADN specificã secvenţa particularã a
aminoacizilor din proteinã.
Lucrurile nu mai sunt astãzi atât de simple cum postuleazã aceastã "dogmã
centralã a geneticii" care descrie un proces liniar de transfer al informaţiei de la ADN
la proteine. Primele breşe în acest proces liniar, breşe care au modificat însuşi
conceptul de genã, au apãrut odatã cu urmãtoarele descoperiri: - genele reglatoare,
care nu sunt traduse în proteine pe care sã le putem urmari şi care au rolul de a
activa sau suprima acţiunea genelor codificatoare, sunt mai numeroase decât se
credea; - genele codificatoare sunt întrerupte de segmente necodante, intruse
(introni), care se eliminã în procesul transmiterii mesajului; - decuparea şi citirea
segmentelor codante (exoni) depinde de tipul de celulã sau de starea ei; - existã gene
în interiorul altei gene (dupã modelul matrioşilor) şi deci una şi aceeasi genã poate
fi "cititã" în mod diferit, codificând proteine diferite. Dintr-un segment de ADN
static, gena a devenit o entitate funcţionalã labilã.
Prin modificarea bruscã, uneori punctiformã, a unei gene, proteina sintetizatã
conform noii informaţii genice va fi la rândul ei modificatã. Modificarea structurii
moleculare a unei gene poartã denumirea de mutaţie şi are ca rezultat producerea
unei variante genice numite alelă (gr. allelon = dintr-una în alta), variantã care poate
fi normalã sau anormalã. Odatã aparutã, mutaţia se poate transmite urmaşilor.
Mutaţiile sunt fenomene naturale şi trebuie acceptate ca atare. Ele vor exista atât
timp cât va fi viaţã şi constituie o sursã de variabilitate.
Genetica umanã studiazã ereditatea şi variabilitatea la om.
Variabilitatea geneticã reprezintã ansamblul fenomenelor care produc
diferenţele genetice dintre indivizii unei populaţii, precum şi între populaţii diferite.
Principalele surse de variabilitate sunt, pe de o parte, mutaţiile şi, pe de alta,
recombinãrile genetice care au loc în timpul formãrii gameţilor. Datoritã proceselor
de variabilitate, fiecare om este o experienţã unicã, irepetabilã, decisã în clipa unicã a
fecundaţiei. Virtual, doi pãrinţi pot furniza combinaţii genetice diferite (potenţiale
fiinţe nenăscute) în numãr de 10270 .
Constituţia geneticã a unui individ, care se stabileşte în momentul fecundaţiei
şi rãmâne constantã tot timpul vieţii, se numeşte genotip (gr. gennaein = a naşte;
typos = model) şi reprezintã individualitatea geneticã. O dovadã indirectã a
unicitãţii individualitãţii noastre genetice o constituie xenofobia noastrã organicã:
respingerea oricãrui ţesut strãin, rezistenţa noastrã imunologicã la grefe.
Pe de altã parte, suntem unici nu numai prin structura noastrã geneticã, ci şi
prin mediul în care ne-am dezvoltat în timp. Variabilitãţii genetice i se adaugã
variabilitatea nongeneticã datoratã influenţelor exogene.
Fenotipul (gr. phaino = apariţie; typos = model) sau individualitatea
biologicã defineşte totalitatea caracterelor vizibile, mãsurabile, aspectul pe care un
individ îl prezintã observatorilor. Potenţial variabil, fenotipul se gãseşte la confluenţa
ereditãţii şi a mediului şi este starea care caracterizeazã organismul la un moment
dat. Dacă la variabilitatea potenţialã a genotipurilor umane (70 trilioane) adaugãm

10
variaţiile infinite de mediu, ajungem la concluzia cã nu există doi indivizi identici,
nici chiar gemenii monozigoţi, numiţi şi "identici". Acum patru secole J. von Armin
spunea: "fiecare om începe istoria lumii, fiecare o încheie", subliniind astfel cã
fiecare dintre noi reprezintã o experienţã evolutivã irepetabilã. Niciodatã nu va
apãrea cineva identic nouã. Istoria vieţii este istoria unicatelor.
Observaţie: este foarte important de subliniat faptul cã genotipul unui individ
nu poate fi dedus cu precizie din structura morfologicã sau fiziologicã pe care o
prezintã. Altfel spus, nu trebuie sã confundãm starea finalã a caracterelor ereditare pe
care genele o controleazã, şi pe care o numim fenotip, cu genotipul. "Genotipul este
«partitura» iar fenotipul este «simfonia» pe care noi o auzim, marcatã de
personalitatea dirijorului, minunatã sau fãrã strãlucire, în funcţie de calitãtile
executanţilor"(A. Jaquard). Genotipul nu ne este totuşi accesibil decât prin
intermediul fenotipului. Analiza generalã a ereditãţii comportã deci, în primul rând,
distingerea elementelor genotipice sau constituţionale de particularitãţile fenotipice,
rezultate din interacţiunea cu factorii exteriori.
Factorii de mediu socio-economici şi psiho-culturali au o pondere importantã
în formarea individualitãţii bio-psiho-sociale. Din punctul de vedere al geneticii
comportamentale, comportamentul este un fenotip, adicã o caracteristicã observabilã
pe care o putem mãsura.

1.2. Determinismul caracterelor umane


Dacã plasãm ansamblul caracterelor fenotipice umane pe o diagramã cu doi
poli, ponderea ereditãţii şi a factorilor de mediu în determinismul acestora poate fi
urmãritã între cei doi poli (fig. 1.1).

Fig. 1.1. Ponderea ereditãţii şi a factorilor de mediu în determinismul unor trãsãturi


normale şi anormale

Determinismul caracterelor, normale şi anormale, se realizeazã:


1) exclusiv genetic, cum sunt, de exemplu, caracterele fenotipice de specie,
caracterele care determinã individualitatea biologicã (grupe sanguine, grupe tisulare,
proteine serice, enzime), unele caractere anormale (de ex. hemofilia, sindromul
Down etc.). În aceastã categorie se înscriu caracterele ereditare normale sau
patologice cu determinism monogenic (o genã = un caracter) şi transmitere
Mendelianã (conform legilor lui Mendel).

11
Studiul caracterelor ereditare normale are atât o importanţã teoreticã, pentru
localizarea genelor pe cromozomi, cât şi, mai ales, o valoare practicã deosebitã în
identificarea persoanelor, expertiza paternitãţii şi filiaţiei, transfuzii şi transplanturi,
diagnosticarea diferenţialã a gemenilor monozigoţi (identici) şi dizigoţi (neidentici
sau fraternali), identificarea persoanelor vulnerabile la diferite îmbolnãviri etc.
Datoritã faptului ca marea majoritate a acestor caractere sunt polimorfice, gãsindu-se
în populaţie în mai multe variante (de ex. grupele A, B, AB şi O pentru sistemul
sanguin ABO), precum şi a numãrului mare de variante dintr-un sistem (de ex.
antigenele de histocompatibilitate HLA), fiecare individ posedã o combinaţie
specificã de variante şi este un unicat biologic.
Caracterele ereditare anormale, prezente numai la unii indivizi, sunt
consecinţa unor mutaţii apãrute la nivelul unei gene (boli monogenice) sau al unui
cromozom (boli cromozomiale). Cu toate cã sunt exclusiv genetice, manifestarea
unora dintre acestea poate fi influenţatã prin terapie, deci de anumite condiţii de
mediu, ceea ce contrazice prejudecata că nici o boala geneticã nu poate fi tratatã.
De exemplu, fenilcetonuria, o boalã ereditarã care evolueazã spre retard
mental sever, poate fi prevenitã prin depistarea bolnavilor la naştere şi printr-un
regim dietetic din care sunt excluse alimentele care conţin fenilalaninã. Ereditar nu
înseamna deci şi inevitabil. De asemenea, hipotiroidismul beneficiazã de terapie
hormonalã de substituţie.
2) eco-genetic, cu preponderenţa componentei genetice sau a celei
ecologice. Numeroase caractere umane, normale sau anormale, sunt produse de
interacţiunea, în proporţii diferite, dintre ereditate, reprezentatã, de obicei, de mai
multe gene şi mediu, de asemenea reprezentat de factori multipli. De aceea, aceste
caractere sunt numite caractere multifactoriale.
În cazul caracterelor multifactoriale normale, ereditatea condiţioneazã numai
un potenţial genetic, care se va realiza sau nu, în funcţie de condiţiile pe care le
gãseşte. O normã de reacţie a individului la mediu, care ne permite sã ne adaptãm
la cele mai variate condiţii de mediu, dar, fireşte, fãrã a depãşi anumite limite. Nu se
cunoaşte însã decât o infimã parte din potenţialul genetic al omului şi se ştie încã
foarte puţin despre felul în care se realizeazã un caracter multifactorial.
Caracterele umane cantitative - înãlţimea, greutatea, inteligenţa - sunt
exemple de caractere multifactoriale.
De exemplu, înãlţimea este o caracteristicã familialã, fiind determinatã de
talia pãrinţilor şi de condiţiile de creştere a copilului. Condiţionatã genetic în
proporţie de 76%, atingerea limitei superioare sau realizarea potenţialului genetic
depinde de mediul de viaţã al individului. Chiar gemenii identici, cu o ereditate
identicã, crescuţi în medii diferite, vor avea înãlţimi diferite. Înãlţimea populaţiilor
umane a crescut în ultimul secol pretutindeni unde condiţiile socio-economice s-au
ameliorat. În mod similar, coeficientul de inteligenţã este condiţionat atât genetic, cat
şi mezologic: nu moştenim un anumit IQ, ci abilitatea de a dezvolta un IQ în anumite
condiţii de mediu. Aşadar testele de inteligenţã nu mãsoarã factorul ereditar. Chiar

12
dacã tot ce alcatuieşte ansamblul psihicului are o bazã ereditarã, ereditatea nu
înseamna fatalitate.
Caracterele multifactoriale anormale sunt reprezentate de bolile comune ale
adultului (hipertensiunea arterialã esenţialã, diabetul zaharat, boala coronarianã,
unele cancere, ulcerul gastro-duodenal, schizofrenia, psihoza maniaco-depresivã,
epilepsia etc.) şi de anomaliile congenitale izolate (malformaţiile congenitale de
cord, luxaţia congenitalã de şold, picior strâmb congenital, buza de iepure etc.).
Factorii genetici realizeazã doar o vulnerabilitate individualã la îmbolnãvire, o
predispoziţie geneticã, dar aceasta se transformã în boalã numai prin interacţiunea
obligatorie cu factorii de mediu. Ceea ce înseamnã că nu toţi indivizii predispuşi să
se îmbolnăvească se şi îmbolnãvesc. Fãrã sã se transmitã Mendelian (conform legilor
lui Mendel), o astfel de boalã are totuşi o concentraţie familialã, deoarece genele de
susceptibilitate (în numãr, de obicei, necunoscut) se transmit în familie. Faptul este
important pentru practica medicalã, cãci extinde obligatoriu atribuţiile medicului de
la bolnav la familia acestuia. Pentru profilaxia bolilor comune ale adultului este
importantã atât identificarea persoanelor genetic predispuse, cât şi descoperirea şi
evitarea factorilor de mediu care transformã predispoziţia în boalã. Factorii genetici
sunt importanţi dar nu suficienţi pentru producerea bolii.
3) exclusiv ecologic: accidente, intoxicaţii, trauma-tisme, avitaminoze etc.
Boli aparent negenetice, produse de diferiţi agenţi fizici, chimici sau
biologici, sunt totuşi influenţate de structura geneticã specificã a fiecãrui individ,
care determinã un rãspuns specific la agresiuni.
De exemplu, din cele mai vechi timpuri s-a constatat cã atunci când sunt
epidemii, nu se îmbolnãvesc toţi cei care vin în contact cu agenţii patogeni, iar
gravitatea bolii variazã de la un individ la altul. Aşa cum afirma Claude Bernard
încã la sfârşitul secolului XIX: "microbul nu-i nimic, terenul este totul".
Datoritã acestei influenţe genetice, aproape cã nu existã caractere exclusiv
ecologice.
De obicei, prin mediu se înţelege numai complexul de factori naturali în care
se dezvoltã un individ. Dar o asemenea concepţie este unilateralã. Mediul înseamnã
şi condiţii social-economice, culturã, iar cultura înseamna acel complex care
cuprinde cunoştinţele, credinţele, arta, morala, legile, obiceiurile şi tot ce este
câştigat de om ca membru al societăţii.Deci câştigat, nu moştenit genetic.
Mediul cuprinde, aşadar, totalitatea factorilor ecologici şi mai ales psihologici
şi socio-culturali.
De remarcat cã majoritatea caracterelor normale şi anormale sunt expresia
ereditãţii şi a mediului; foarte rar, ele sunt exclusiv expresia ereditãţii sau exclusiv
efectul mediului. Chiar şi infecţiile, intoxicaţiile şi accidentele determinate de factori
de mediu au o importantã componentã geneticã legatã de particularitãţile de rãspuns,
genetic determinate, ale fiecãrui individ. Rezistenţa sau predispoziţia la anumite
infecţii, ca de ex. tuberculoza, este determinatã de genele noastre de susceptibilitate,
sau de ceea ce medicina a numit ca fiind "terenul". Prin sintagma: "nu existã boli,

13
existã bolnavi", chirurgul francez Ambroise Paré recunoaşte amprenta unicitãţii. Dar
pentru că genele de susceptibilitate se transmit în familie, dictonul poate fi extins,
devenind: "nu existã boli, existã familii de bolnavi". Întreaga patologie umanã este
condiţionatã genetic şi, mai mult decât atât, întreaga noastrã existenţã este
condiţionatã genetic.

Relatia ereditate -mediu


A devenit deja o certitudine faptul cã fiecare organism este în egalã mãsurã
un produs al ereditãţii şi al mediului în care se dezvoltã, o rezultantã a permanentei
interacţiuni dintre ereditate şi mediu.
Teoriile clasice fãceau o deosebire netã între înnãscut şi dobândit. Cercetãrile
din ultimii ani, mai ales din SUA, au arãtat cã cele douã elemente interacţioneazã,
fiecare depinzând de celãlalt: Ereditate ↔ Mediu
Legãtura interactivã între înnãscut şi dobândit este deosebit de evidentã în
special în ceea ce priveşte dezvoltarea creierului şi a inteligenţei. "Omul este o parte
a mediului sãu", aşa cum spunea geneticianul american Dobzhansky. Dacã vrem sã
descifrãm omul, va trebui sã-l analizãm ca un rezultat al evoluţiei, sub specie
evolutionis. Omul şi cultura au evoluat sincron.

Congenital, ereditar, genetic


Ne naştem cu o zestre geneticã, dar nu orice trãsãturã genetic determinatã se
manifestã încã de la naştere şi nu orice trãsãturã prezentã la naştere este de origine
geneticã. Termenii congenital (lat. congenitus = nãscut cu), ereditar şi genetic nu
sunt sinonimi. Termenul "congenital" se foloseşte pentru orice caracter normal sau
patologic prezent la naştere şi nu are nici o conotaţie etiologicã (poate fi înnãscut sau
dobândit pe parcursul vieţii intrauterine). De exemplu, malformaţiile congenitale pot
fi condiţionate în aceeaşi măsură de o mutaţie genicã sau de factori de mediu care
acţioneazã în perioada intrauterinã: radiaţii, substanţe chimice (de ex. medicamente),
virusuri etc. Confuzia care a aparţinut lumii medicale de la începutul secolului trecut,
a făcut ca sifilisul congenital, consecinţã a contaminãrii feto-materne, să fie numit, în
mod greşit, eredosifilis. Iar o maladie ereditarã nu este o maladie congenitalã dacã
anomalia prezentã în genom nu se exprimã de la naştere, ci mult mai târziu (de ex.
coreea Huntington).
Nu sunt sinonimi nici termenii genetic şi ereditar, întrucât se face o distincţie
între o boalã geneticã apãrutã accidental şi o boalã geneticã moştenitã, deci ereditarã.
Dacã orice boala ereditarã este prin definiţie o boalã geneticã, invers, nu se poate
spune că orice boalã geneticã este şi ereditarã. O maladie geneticã poate sã nu fie şi
ereditarã, dacã se dezvoltã dupã o mutaţie aparutã la embrion sau chiar la gameţi şi

14
nici unul dintre pãrinţi nu este purtãtor. De exemplu, sindromul Down (mongolism)
este în marea majoritate a cazurilor o boalã geneticã ce are la origine un accident
genetic cromozomial.

1.3. Raporturile geneticii cu psihologia; direcţii de cercetare


Genetica actualã este atât de complexã, încât trebuie sã distingem mai multe
domenii specializate. Astfel, genetica formalã trateazã legile transmiterii
caracterelor ereditare, genetica molecularã studiazã ereditatea la nivel molecular,
genetica umanã se ocupã de om şi se interfereazã cu medicina, psihologia, etologia
în domenii ca: genetica medicalã, psihogenetica, genetica comportamentalã.
Interesul psihologiei pentru geneticã derivã din ţelul mãrturisit al acesteia de a
descifra destinele noastre individuale, de a desluşi legãtura între ereditate şi
personalitate.
Cunoştinţele despre personalitate au evoluat ca şi termenul “persona”
(lat.=masca), care desemna iniţial exteriorul, masca, ajungând, prin metonimie, sã
însemne rolul, personajul şi, în sfârşit, personalitatea, ideea de personalitate. Ce face
ca o fiinţã sã fie ea însãşi? Suntem doar produsele mediului social, cum au susţinut
behavioriştii, care au şi reuşit sã excludã pentru o vreme genetica din psihologie şi
cum susţin încã unii psihologi contemporani (americanul Skinner care suţine: "nu am
vãzut încã ce poate face omul din om!")? Doctrina uniformitãţii esenţiale a copiilor
la naştere a marcat politica în domeniul educaţiei şi guvernãrii. Or, toate dovezile de
care dispunem tind cãtre concluzia cã ereditatea, cu tot ce înseamnã ea, inclusiv
înzestrarea psihicã nu este mai puţin importantã decât cultura. Copii ai hazardului,
suntem unicate încã din momentul concepţiei.
Psihogenetica, o nouã ramura a geneticii, pe care şi-o revendicã şi psihologii,
are ca obiect evidenţierea rolului factorilor ereditari în viaţa psihicã. Serveşte
pedagogiei în procesul de instruire şi educaţie. Nu existã nici o contradicţie între
recunoaşterea influenţei genetice asupra personalitãţii şi importanţa acordatã
educaţiei.
Care este rolul bagajului genetic în itinerariul nostru biografic şi care este
rolul mediului? Este adevãrat cã uneori o singurã genã rãvãşeşte o viaţã! Dar tot atât
de adevãrat este cã definirea individualitãţii reclamã un mediu adecvat. Ne naştem cu
un potential genetic care se va realiza sau nu în funcţie de existenţa unui mediu
socio-cultural şi educaţional adecvat. Câţi tineri supradotaţi nu au intrat în anonimat
fiindcã nu au gãsit microclimatul fertil? şi invers, câţi tineri mai puţin “bogaţi”
genetic nu au ajuns somitãţi pentru cã au avut şansa de a evolua într-un mediu
stimulant? Drept concluzie, am putea cita cuvintele lui Voltaire: "O educaţie aleasã
pune în valoare calitãţile omului, dar nu poate sã le creeze". Fiecare individ are
nevoie de o atenţie aparte într-un mediu anume construit. Pentru psihologie, studierea
diferenţelor interindividuale are consecinţe importante în ceea ce priveşte:
· politica educaţionalã: învãţãmântul ar trebui diferenţiat în funcţie de
posibilitãţile, calitãţile şi aptitudinile elevilor. De la selecţia viitorilor

15
elevi pânã la volumul informaţiilor pe care le poate înmagazina creierul
uman, de la bioritmurile şcolare pânã la verificarea performanţelor
individuale, componenta geneticã nu poate fi ignoratã;
· orientarea profesionalã: selecţia, formarea şi promovarea valorilor, a
calitãţilor utile societãţii ar trebui sã se facã potrivit sintagmei "omul
potrivit la locul potrivit". În numeroase cazuri ar fi posibilã evitarea
risipei de inteligenţã şi aptitudini;
· psihoterapie: înţelegerea aspectelor înnãscute ale personalitãţii va duce la
identificarea datelor ce nu pot fi schimbate şi orientarea spre cãi mai
eficiente de rezolvare.
Genetica comportamentalã, recunoscutã recent ca disciplinã distinctã (odatã
cu prima carte publicatã de Fuller şi Thompson în 1960), cunoaşte o creştere
exponenţialã dupã anii '70, când ştiinţele comportamentale au început sã accepte
teoria şi metodologia geneticii. Deşi preocupãrile legate de genetica
comportamentalã sunt vechi, istoria geneticii comportamentale începe cu adevãrat cu
Charles Darwin (“Expresia emoţiilor la om şi animale”) şi cu Francis Galton, care a
studiat avant la lettre ereditatea caracteristicilor mentale şi a sugerat folosirea
gemenilor şi a copiilor adoptaţi în studiul corelaţiei ereditate-mediu.
La începutul secolului trecut se admitea cã întregul comportament uman este
puternic modelat ereditar - atât trãsãturile normale, cât şi psihozele, alcoolismul,
înapoierea mentalã şi crima. Sub influenţa darwinismului social, s-a încercat
explicarea comportamentelor "deviante" prin absenţa selecţiei naturale şi s-a propus
compensarea acesteia cu eugenismul. Teoriile biologizante au avut consecinţe grave:
sterilizarea bolnavilor, adoptatã în 30 de state din SUA şi în câteva ţãri din Europa.
Exagerând rolul ereditãţii, Charles Davenport, unul dintre iniţiatorii eugenismului
nord-american, credea cã şi comportamentul normal este controlat exclusiv genetic.
De exemplu, afirma ca ofiţerii de marinã au o genã specificã - gena pentru dragostea
de mare sau thalassophilia, care s-ar gãsi pe cromozomul X şi astfel s-ar transmite de
predilecţie bãrbaţilor. Apoi, cu timpul, în geneticã au pãtruns tot mai mult teoriile
ambientaliste, conform cãrora comportamentul este modelat decisiv de mediu, de
sãrãcie, de carenţa educaţionalã, de contextul familial nestimulativ. Programele de
asistenţã socialã concepute de societate au însã costuri prohibitive şi au fost în cele
mai multe cazuri abandonate.
Deşi dezbaterea ereditate - mediu este mai veche decât psihologia însãşi, ea
este, totuşi, mai vie ca niciodatã. Pânã acum, nici un comportament uman nu a fost
relaţionat exclusiv de markeri genetici. Aşadar, comportamentul nostru nu este
moştenit per se, ci este rezultatul experienţei şi al învãţãrii. Zestrea ereditarã
specificã poate însã facilita sau frâna învãţarea sau elaborarea unui pattern
comportamental. Complexitatea interacţiunii ereditate - mediu derivã din existenţa
unui numãr imens de genotipuri potenţiale, de peste 70 de trilioane, precum şi a unui
numãr infinit de medii diferite. O analogie utilizatã în psihologie este cea cu
suprafaţa unui dreptunghi. Acesta nu poate exista în lipsa ambelor lãţimi şi lungimi,

16
iar suprafaţa sa se modificã dacã se modificã una dintre ele. În acelaşi fel, şi
comportamentul este determinat atât de ereditate, cât şi de mediu. Între aceşti termeni
exista o interacţiune şi o intercondiţionare totalã. În ce fel determinã schimbãrile
unuia dintre aceşti doi termeni modificãrile celuilalt? Aceastã întrebare reprezintã
una dintre preocupãrile actuale ale psihologilor.
Punctul de vedere al geneticii contemporane a fost expus de Lewontin(1985):
"Pentru determinismul biologic noi nu suntem liberi, deoarece viaţa este
limitatã de un numãr relativ mic de cauze interne, şi anume genele care genereazã
comportamente specifice sau predispoziţii pentru comportamente specifice. Dar
aceastã teorie pune pe plan secundar chiar esenţa diferenţelor dintre biologia umanã
şi biologia celorlalte organisme. Creierele noastre, mâinile noastre, limba noastrã ne-
au fãcut independenţi de numeroase caracteristici ale lumii exterioare. Biologia
noastrã a fãcut din noi creatori care recreeazã constant mediul psihic şi material şi a
căror viaţã individualã rezultã dintr-o multiplicitate extraordinarã de traiectorii
cauzale care se intersecteazã. În acest sens tocmai biologia noastrã ne face liberi".
În ceea ce priveşte ereditatea, disputa dintre determinism şi libertate este
bazată pe eroare întrucât opusul libertãţii nu este determinismul, ci coerciţia. Ironia
sorţii face ca oamenii sã se revolte atât de tare împotriva determinismului genetic,
care este doar o parte din construcţia lor, dar în acelaşi timp sã îl îmbrãţişeze de bunã
voie pentru a se elibera de responsabilitãţi. Criminalii se folosesc de scuza nebuniei,
magnaţii de boala Alzheimer pentru a motiva neplata impozitelor, pacienţii din
psihoterapie îşi învinuiesc pãrinţii pentru nefericirile personale, la fel cum
nenumãraţi oameni îşi consultã horoscopul.
În genetica comportamentalã, dezbaterea ereditate - mediu urmãreşte rolul pe
care îl au bagajul genetic şi factorii mezologici în multe domenii de cercetare:
· originea limbajului
· personalitatea
· boala mentalã
· agresiunea
· diferenţele de gen
· inteligenţa
La interferenţa cu psihologia şi psihiatria s-au conturat în ultimul timp noi
direcţii de cercetare în geneticã:
· epidemiologia geneticã a bolilor psihice şi a trãsãturilor psihice ale
personalitãţii normale ;
· scanarea genomului uman pentru localizarea genelor multiple(gene de
predispoziţie) implicate în cauzalitatea bolii maniaco-depresive, a
schizofreniei, a bolii atacurilor de panicã, a bolii Alzheimer, a
alcoolismului, a tulburãrilor cu debut în copilãrie cum sunt autismul,
sindromul hiperkinetic şi tulburãrile de comportament. Va veni probabil
momentul ca eşantioanele de ADN sã înlocuiascã geamurile de unic sens
utilizate în psihiatrie ;

17
· problemele etice, în special problema riscului discriminãrii sociale a
individului pe baza informaţiei genetice.
A devenit evident faptul cã localizarea genelor de predispoziţie pentru unele
tulburãri psihice, sau a celor de susceptibilitate pentru unele comportamente va
deschide noi perspective terapiei. Rămîne întrebarea : lumea va deveni mai simplã
sau mai complicatã pentru pãrinţi şi pedagogi când pediatrul le va prezenta lista
multiplelor lor susceptibilitãţi genetice?

1.4. Raporturile geneticii cu etica ştiinţelor vietii


Genetica nu mai este astãzi o preocupare rezervatã numai specialiştilor, cãci a
ajuns sã facã parte din viaţa noastrã cotidianã, fie cã suntem sau nu confruntaţi direct
cu probleme de geneticã. Zilnic suntem literalmente bombardaţi prin mass media cu
ştiri mai mult sau mai puţin inteligibile, digerate şi corect interpretate. Teme cum ar
fi: testele genetice şi aplicarea lor, stabilirea unui aşa numit profil genetic,
introducerea în alimentaţia noastrã a organismelor modificate genetic (OMG) sau
mult discutata clonare umanã – o formã de reproducere artificialã asexuatã, sunt teme
care provoacã nelinişti greu de ascuns şi reacţii mai mult emoţionale decât raţionale.
În contextul noilor puteri ale geneticii, nu ne putem mulţumi doar sã salutăm
aceste formidabile realizãri fãrã a sesiza şi noile ameninţãri pe care le reprezintã.
Raporturile între ştiinţã, tehnologie şi societate reprezintã unul dintre subiectele cele
mai importante ale noului secol. Nu este, aşadar, întâmplãtoare conexiunea geneticii
cu bioetica (bios + ethos) sau etica ştiinţelor vieţii, disciplinã care se ocupã de
consecinţele în plan etic ale marilor performanţe biomedicale, mai ales genetice.
Bioetica are menirea de a realiza consensul dintre ştiinţific şi etic.
Este ştiut faptul că ştiinţa şi, în special, ştiinţa geneticii progreseazã mai
repede decât omul, iar reglementãrile în vigoare la un moment dat devin caduce,
necesitând reexaminãri periodice. Dezbaterile pe teme de bioeticã sunt dezbateri care
trebuie sã se bazeze pe o cunoaştere veritabilã a legilor care guverneazã ereditatea,
dezbateri care ne privesc pe noi toţi şi, în egalã mãsurã, pe urmaşii noştri. Jonas
Salk, creatorul vaccinului antipolio avertiza: ”Responsabilitatea noastrã este sã fim
buni strămoşi !”. Din nevoia de a supraveghea ştiinţa s-au nãscut bioetica, ca şi
reglementãri şi documente de valoare universalã cum ar fi Declaraţia Universalã
asupra Genomului Uman şi drepturile persoanei. Conform acestui document, lansat
de Comitetul Internaţional de Bioetică UNESCO în 1997, cu prilejul aniversãrii a 50
de ani de la elaborarea Cartei Drepturilor Omului, genomul uman este considerat
patrimoniu comun al umanitãţii şi nimeni nu va face obiectul unei discriminãri
bazate pe caracteristicile sale genetice. Şi nimeni nu va încerca sã îl transforme,
acum, când şi specia umanã poate fi modificatã pe cale geneticã! Aceastã declaraţie,
la care au participat 186 de state, a fixat limitele intervenţiilor asupra patrimoniului

18
genetic al unei persoane, a introdus obligativitatea de a apãra demnitatea individului,
indiferent de caracterele sale genetice, şi respingerea oricãrui determinism genetic.
Dar, ce sunt genomul uman şi programul care i-a fost dedicat?

1.5. Programul Genomul Uman


Prin genom înţelegem totalitatea informaţiei genetice cuprinse în ADN şi
prezente în toate celulele unui organism, ansamblul genelor sale. Spre deosebire de
proteom, prin care se înţelege setul de proteine codificat de genom. Celulele au
acelaşi genom dar nu au acelaşi proteom, întrucât activitatea genelor este diferenţiatã
în funcţie de tipul de celulã, de ţesut, de etapã a vieţii. Proteomica studiazã setul de
proteine, iar genomica este ramura biotehnologiei care se ocupã cu cartografierea,
secvenţierea şi analizarea genomului uman. Cu alte cuvinte, cu descifrarea ordinii
exacte în care se succed cele 4 tipuri de componente (baze chimice) ale ADN:
adenina, timina, guanina, citozina. Cu alte cuvinte, cele patru litere ale alfabetului
genetic: A, T, G, C. Acest "text" alcãtuit din 3 miliarde de litere influenţeazã totul, de
la culoarea pãrului, a ochilor, înãlţime, la îmbãtrânire şi boală. Descifrarea textului
echivaleazã cu analiza a 2000 de volume a 500 de pagini şi constituie marea
realizare a acestui început de mileniu.
Istoria acestui megaproiect a început în SUA în anul 1989, a implicat un efort
de colaborare internaţionalã şi interdisciplinarã, fiind coordonat de The Human
Genome Organization (HUGO) şi este comparabil din punct de vedere financiar cu
programul Apollo. Demarat în 1990 şi planificat iniţial sã dureze 15 ani, finalizarea
lui a fost devansatã şi anunţatã în aprilie 2003, datoritã progreselor automatizãrii şi
informaticii sofisticate (pentru care fizicienii F. Sanger şi W. Gilbert au primit
premiul Nobel în 1980) precum şi datoritã intrãrii în scenã, alãturi de consorţiul
public internaţional, a unei instituţii private americane: Celera Genomics.
Disecţia întregului nostru univers genetic a adus unele constatãri
surprinzãtoare:
· numãrul total de gene umane este estimat la numai 35000 sau chiar
25.000, un numãr mult mai restrâns decât se credea, de numai douã ori
mai mare decât al musculiţei de oţet. Cum se coreleaza aceastã "sãrãcie"
de gene cu complexitatea umanã? Explicaţia ţine de funcţio-narea extrem
de eficientã a genelor noastre, care au mai multe funcţii şi produc în
medie trei proteine per gena şi nu doar una, ca în cazul altor specii. De
unde şi precauţiile legate de manipulãrile genetice în cazul omului! Se
continuã acum procesul de cartare a acestor aproximativ 35000 de gene,
din care numai o parte (peste 10000) au fost atribuite unui cromozom
particular şi localizate. Şi dintre acestea, o şi mai micã parte (aproximativ
5000) au funcţii cunoscute cu precizie;

19
· distribuţia genelor pe cromozomi este neuniformã, ca şi la alte mamifere:
existã zone aglomerate, cu numeroase gene grupate şi zone "deşertice", ce
conţin doar ADN necodant;
· numai o parte din genomul nostru este alcãtuit din ADN codant şi existã
un mare "surplus" de secvenţe care nu codificã nici o genã, secvenţe ce
alcătuiesc peste 90 % din ADN-ul uman. Rostul acestui ADN necodant
este încã necunoscut;
· ADN-ul "nefolositor" este caracterizat prin regiuni întinse de secvenţe
repetitive care reprezintã un document fosil şi oferã indicii asupra
trecutului nostru evolutiv. Genomul uman poate fi considerat o
autobiografie a omului, începutã cu patru miliarde de ani în urmã: în
zonele necodante se acumuleazã variantele (apãrute prin mutaţie) care nu
au efecte vizibile, aşa numitele polimorfisme ADN. Probabil cã acestea
sunt rãspunzatoare de susceptibilitatea la boli comune, cancer, diabet
zaharat, maladia Alzheimer şi de răspunsul diferenţiat la medicamente;
· 99,9% din secvenţele genomului uman sunt identice la toţi indivizii şi
numai 0,1% este procentul de ADN care ne diferenţiazã. Acestui procent,
care înseamnã totuşi 3 milioane de nucleotide, variabile la rândul lor, i se
atribuie individualitatea şi unicitatea fiinţelor umane.
"Cartea omului", scrisã în limbajul ADN-ului, este deocamdatã un text asupra
cãruia oamenii de ştiinţã mai au mult de lucru: lipsesc semnele de punctuaţie, lipsesc
pauzele între cuvinte, nu se cunoaşte semnificaţia multor pasaje (gene), rostul unor
repetiţii aparent inutile (ADN repetitiv) ... De asemenea, elucidarea funcţiilor
genomului, a partiturii fiecãrei gene în aceastã atât de complexã şi fascinantã
simfonie a vieţii... Sau cãutarea genelor susceptibilitãţii la boli comune (diabetul,
ateroscleroza, infarctul miocardic, bolile psihice, diferite tumori), cu alte cuvinte,
medicina predictivã ...
În geneticã, întrebãrile par a se multiplica pe mãsura aprofundãrii cunoaşterii.
Ca şi tentaţiile: tentaţia clonãrii, a terapiei genice şi, de ce nu, a manipulãrii speciei!
Chiar oamenii de ştiinţã care au obţinut succese în experienţele de inginerie geneticã
îşi exprimã rezervele: avem deocamdatã informaţia, dar cum o folosim, cine
gestioneazã informaţiile genetice? În viitor, cea mai mare ameninţare la adresa
intimitãţii noastre s-ar putea afla chiar în interiorul nostru: ADN-ul este cartea
noastrã de identitate biologicã, pe care fiecare dintre noi o primeşte la naştere, pe
care nimeni nu o uitã acasã, iar mostre de ADN lãsãm peste tot în urma noastrã.
Odatã cu banalizarea tehnicii amprentelor genetice, folosirea mostrelor de ADN
devine incontrolabilã dacă nu se respectă principiile bioeticii: autonomia şi
consimţământul informat, confidenţialitatea. Noile performanţe ale geneticii au
apãrut în absenţa legilor, ceea ce amplificã dilemele etice. Noile reglementãri din
domeniul bioeticii, aşa cum este Declaraţia Universalã asupra Genomului Uman,
sunt menite sã acopere tocmai aceste lacune legislative.

20
Studiul geneticii ne obligã sã reflectam asupra condiţiei umane, asupra
faptului cã suntem unici şi cã avem dreptul de a fi diferiţi. O meditaţie asupra
propriilor noastre destine prinse între hazard şi necesitatea socialã, între aspiraţiile
noastre şi cele ale comunitãţii. O lecţie de toleranţã care aduce argumente în sprijinul
educaţiei pentru libertate...O înnoire a vechiului îndemn "cunoaşte-te pe tine însuţi"
transformat în "cunoaşte-ţi genomul"!

1.8.Rezumat:
Unitatea 1: Introducere în genetică
Cuprinde informaţii cu privire la: 1. Obiectul cursului de geneticã; 2.
Determinismul caracterelor umane şi relaţia ereditate-mediu; 3. Raporturile geneticii
cu psihologia; 4. Raporturile geneticii cu bioetica; 5. Programul Genomul Uman
În rezumat:
1. Ereditatea este un proces informaţional de stocare, exprimare şi transmitere a
informaţiei necesare realizãrii caracterelor unui individ
2. Genetica studiazã legile dupã care acest proces se desfăşoarã, legile ereditãţii şi
variabilitãţii (genetice şi nongenetice)
3. Unicitatea individualitãţii noastre are la origine factori genetici şi negenetici şi
poate fi descrisã ca: individualitate geneticã (genotipul), individualitate biologicã
(fenotipul) şi individualitate bio-psiho-socialã. Genotipul nu poate fi observat
decât prin intermediul fenotipului
4. Fiecare organism este produsul permanentei interacţiuni dintre ereditate şi
mediu, ereditatea condiţionând o normã de reacţie, între anumite limite, a
individului la mediu
5. Ponderea ereditãţii şi a factorilor de mediu în determinismul trãsãturilor umane
variazã de la 0% la 100%. Anumite caractere care determinã individualitatea
biologicã sunt determinate exclusiv genetic: grupa de sânge, antigenele de
histocompatibilitate etc. Caracterele multifactoriale, ca de exemplu inteligenţa,
tulburãrile psihice, diferite comportamente normale sau patologice sunt produse
de factori multipli, genetici şi negenetici, în proportii variabile, care
interacţioneazã. Aproape nu existã caractere determinate exclusiv de mediu, în
faţa cãruia fiecare individ rãspunde specific în funcţie de structura sa geneticã
specificã. Prin mediu înţelegem un complex de factori ecologici (fizici, chimici,
biologici), psihologici şi socio-culturali.
6. Ramurile geneticii cu aplicaţii în psihologie - psihogenetica şi genetica
comportamentalã, au variate domenii de cercetare de perspectivã.
7. Una dintre cele mai importante realizãri ale geneticii actuale este descifrarea
secvenţã cu secvenţã a informaţiei cuprinse în genomul uman. A fost posibilã
datoritã unei conlucrãri internaţionale în cadrul Programului Genomul Uman.
8. Impactul etic al acestor realizãri, ca şi a celor de viitor, constituie obiectul de
studiu al unei discipline conexe, care este bioetica. Ca urmare a preocupãrilor de
bioeticã a fost elaboratã Declaraţia Universalã asupra Genomului Uman, cu

21
scopul declarat de a ne apãra unicitatea şi a ne proteja împotriva utilizãrii
nejudicioase a datelor furnizate de geneticã.

Cuvinte cheie:
· Genã
· ADN (Acid dezoxiribonucleic)
· mutaţie
· genotip; fenotip
· congenital
· ereditar
· genom
· proteom
· bioetica

1.9. Test de autoevaluare:


1. Cum este pãstratã informaţia ereditarã în celulele noastre? (pag.9)
1. Definiţi ereditatea (pag. 9)
2. Definiţi variabilitatea genetică (pag.10)
3. Care sunt sursele de variabilitate geneticã? (pag.10)
4. Explicaţi în ce constã corelaţia genotip-fenotip şi interacţiunea ereditate-mediu.
(pag. 10)
5. Daţi exemple de caractere determinate exclusiv genetic, exclusiv ereditar şi
multifactorial. (pag. 11-13)
6. Relataţi şi explicaţi prejudecãţile genetice cu care v-aţi întâlnit sau v-aţi
confruntat.
7. Ce influenţã poate avea studiul geneticii asupra unor domenii cum ar fi politica
educaţionalã, orientarea profesionalã sau psihoterapia? (pag. 15)
8. Cu ce se ocupã bioetica? Daţi exemplul unui document pentru protecţia
drepturilor omului, izvorât din realizarea Programului Genomul Uman. (pag.
16)
9. În ce constã Programul Genomul Uman? (pag. 19)

1.10. Concluzii :
Sunt prezentate noţiunile de bază privind ereditatea, înţeleasă ca
proces de stocare, exprimare şi transmitere a informaţiei
genetice. Odată însuşite şi verificate prin parcurgerea testului de
autoevaluare, aceste noţiuni vor fi dezvoltate în continuare (U. 2)
prin studierea legilor după care se face transmiterea caracterelor
ereditare (legile lui Mendel).

22
Unitatea de studiu nr. 2

Ereditatea Mendelianã: Legile lui Mendel

Cuprins:
Introducre……………………………………………….……………….……23
Obiective……………………………………………………………….…..….23
2.1. Conceptele cheie ale teoriei Mendeliene, monohibridarea şi legea a I-a…24
2.2. Polialelia sau alelismul multiplu………………………………………….30
2.3. Dihibridarea şi legea a II-a………………………………………………..31
2.4. Testarea ipotezei genei unice în genetica comportamentalã……………...34
2.5. Aplicaţiile teoriei Mendeliene…………………………………………….35
Rezumat………………………………………………………………………..36
Test de autoevaluare…………………………………………………………...38
Concluzii……………………………………………………………………….39

Introducere 
Sunt prezentate principiile transmiterii ereditare,
concentrate în cele două legi descoperite de Mendel. Vor fi
folosiţi termeni definiţi în capitolul anterior. Tipurile de
transmitere ereditară vor fi tratate pe larg în unitatea de studiu
următoare.
Timpul alocat : 3 ore
Obiective:
La sfârşitul acestui capitol, studenţii vor fi capabili sã:
 defineascã şi sã foloseascã termenii: generaţia parentalã (P),
prima generaţie filialã (F1), a douã generaţie filialã (F2),
dominant, recesiv, alele, homozigot, heterozigot,
monohibridare, dihibridare, segregare, dominanţã
incompletã, codominanţã
 defineascã şi sã compare termenii fenotip şi genotip şi relaţia
lor cu termenii dominant şi recesiv
 ilustreze într-un careu încrucişãrile de monohibridare şi
dihibridare şi sã foloseascã ratele genotipice şi fenotipice de
segregare
 explice ce este o retroîncrucişare şi sã folosescã testul de
retroîncrucişare pentru a determina genotipul unui organism
cu un fenotip dominant
23
 enunţe cu propriile cuvinte legile ereditãţii mendeliene
 coreleze modelul ereditãţii caracterelor genetice din
experimentele de încrucişare cu comportarea cromozomilor
în meiozã şi fecundaţie
 înteleagã cum se aplicã legile Mendeliene în experienţele de
geneticã comportamentalã
 facã diagnostice simple de paternitate pe baza ereditãţii
grupelor sanguine

2.1. Conceptele cheie ale teoriei Mendeliene

În ciuda diversitãţii tulburãtoare a mai multor miliarde de specii, biologia


dispune de teorii unificatoare: teoria evoluţiei şi teoriile genetice. Dintre teoriile
geneticii, teoria Mendeliană rãmâne una dintre cele mai mari realizãri intelectuale
din istoria ştiinţei, teorie care a suportat cu brio testul timpului, fiind confirmatã
ulterior atât de teoria cromozomialã a ereditãţii cât şi de genetica molecularã.
Mecanismul transmiterii ereditare a fost lămurit pentru prima datã de Gregor Mendel
(anul 1865) care a arãtat modul în care caracterele parentale se regãsesc în
generaţiile filiale, în proporţii numerice fixe. Este de ajuns ca o trãsãturã umanã sã
urmeze tiparele Mendeliene de transmitere ereditarã, pentru a putea fi siguri de baza
ei geneticã. Cãlugar şi matematician din Brno, Mendel a avut ideea de a cuantifica
rezultatele experienţelor sale de hibridare (lat. hibrida =de sânge amestecat;
hibridare = încrucişare între indivizi genetic diferiti) cu soiuri diferite de mazãre.
Pentru prima oarã în istoria cercetãrii despre ereditate se iveşte posibilitatea de a face
previziuni de ordin statistic. Cu toate cã procesul separãrii trãsãturilor alternative (de
ex. culoarea galben-verde a bobului de mazãre) fusese observat cu un secol mai
înainte de fermierii care practicau hibridarea în scopul ameliorãrii plantelor şi
animalelor, aceştia nu s-au gândit sã facã numãrãtori. Ştiinţa era încã tânãrã şi nu era
evident cât de importante sunt numerele.
Intuiţia genialã l-a dus pe Mendel la descoperirea esenţei ereditãţii, cãci a
recunoscut “factorii ereditari” (genele de astăzi) ca particule distincte care nu se
amestecã, lucru mai puţin evident pentru multe alte caractere ereditare, ca de ex. :
înãlţimea, greutatea, culoarea pielii, care pãreau sã se amestece la urmaşi. De altfel
teoria amestecului era la modã în epocã. Înainte de Mendel se credea cã patrimoniul
ereditar ar fi format dintr-un singur bloc şi s-ar transmite în întregime, amestecându-
se caracterele materne şi paterne.

24
Caracterele numite Mendeliene sunt cele mai simple caractere genetice a
cãror prezenţã sau absenţã depinde de genotipul (constituţia geneticã) de pe un
singur locus(poziţia specificã a genei pe cromozom), de unde şi numele de ereditate
monogenicã. Spre deosebire de genotip, fenotipul reprezintã totalitatea
caracteristicilor vizibile, aspectul pe care un individ îl prezintã obervatorilor. Spre
deosebire de genotip, care este constant, fenotipul, potenţial variabil, se gãşeşte la
confluenţa ereditãţii şi a mediului şi este starea care caracterizeazã individul la un
moment dat. A. Jaquard compara genotipul cu partitura şi genotipul cu simfonia.

Conceptele cheie ale teoriei Mendeliene :

· fiecare individ are o singurã pereche de gene pentru fiecare trãsãturã, una
moştenitã de la mamã, cealaltã de la tatã. Variantele în care poate exista o
genã pe un locus dat şi care controleazã aceeaşi însuşire se numesc alele
şi se noteazã convenţional cu aceeaşi literã din alfabet. Ex.: A şi a pentru
culoarea închisã şi deschisã a pãrului.
· fiecare din descendenţii unui individ primeşte la întâmplare una din cele
douã gene alele pentru fiecare trãsãturã, cu o probabilitate de ½.
· alelele (factorii ereditari) rãmân distincte, “necontaminate”, nu se
amestecã una cu alta în procesul transmiterii din generaţie în generaţie.
Reapar nemodificate la urmaşi. Cu alte cuvinte alelele unei perechi de
gene se separa complet, fãrã nici un efect rezidual: o alela A transmisã de
la un pãrinte AA nu diferã de una transmisã de la un pãrinte Aa.
Deşi nu foloseşte termenul, ideea de genã este implicitã în lucrãrile lui
Mendel. Ulterior s-a demonstrat cã modelul de transmitere a “factorilor ereditari” din
generaţie în generaţie reflectã comportarea cromozomilor şi deci a genelor în meiozã
şi în fecundaţie, ceea ce confirmă teoria Mendeliană.

Monohibridarea şi legea I Mendeliană


Cercetãrile lui Mendel includ douã feluri de experi-mente: de monohibridare
şi de dihibridare.
Experienţele de monohibridare urmăresc ereditatea unui singur caracter în
timp, pe parcursul mai multor generaţii. Prin monohibridare se înţelege încrucişarea
între pãrinţi care diferã printr-o singurã pereche de caractere. Simplificând se pot lua
ca exemplu stãrile alternative ale unei trãsãturi, cum ar fi culoarea pãrului, a ochilor,
abilitatea de a simţi diferite gusturi sau mirosuri etc. Uşor de testat este abilitatea de a
simţi gustul amar al substanţei numite tiocarbamida (PTC), circa 70% din populaţia
de albi fiind alcãtuita din “gustãtori” şi 30% din “negustãtori” (de fapt testarea nu
este chiar atât de simplã întrucât depinde de concentraţia substanţei).
Etapele experienţei Mendeliene de monohibridare:

25
· Stabilirea generaţiei parentale (P): uniunea între pãrinţi homozigoţi
(homozigot= individ care are pe un locus dat douã gene alele identice)
care diferã printr-o singurã pereche de caractere. De ex. un pãrinte
gustãtor (GG) cu un pãrinte negustãtor (gg). Rezultã în prima generaţie
filialã numai descendenţi gustãtori, dar heterozigoţi (=indivizi care au pe
un locus dat douã alele diferite, în exemplul nostru Gg). Dispare deci
caracterul negustãtor. Acest rezultat sugereazã dominanţa completã a
trãsãturii “gustãtor”.
· Încrucişarea hibrizilor heterozigoţi (Gg) obţinuti în prima generaţie filialã
(F1). Descendenţii obţinuţi vor fi de data aceasta atât gustãtori cât şi
negustãtori. Reapare deci caracterul negustãtor al unuia dintre bunici.
· Urmãrirea segregãrii stãrilor alternative ale trãsãturii alese şi a proporţiei
în care se produce separarea, adicã a raportului de segregare din cea de
a douã generaţie filialã (F2) (fig. 2.1).

Fig. 2.1. Rezultatul încrucişãrii monohibride în 3 generaţii

Se remarcã:
· uniformitatea hibrizilor din F1 şi dominanţa caracterului “gustãtor”.
Cunoscut ca principiul uniformitãţii hibrizilor din F1.
Atenţie la prejudecãţile potrivit cărora pãrinţii transmit direct caracterele lor
copiilor sau că existenţa genei ar asigura prezenţa caracterului! Dupã cum se poate
observa expresia genei g depinde de perechea ei şi nu este manifestã la organismele
heterozigote Gg.
Gena dominantã este gena a cărei acţiune se manifestã la organismele
heterozigote, având rolul preponderent în perechea de alele. Se noteazã conven ţional
cu majusculã sau cu semnul +. Gena recesivã este gena a carei acţiune nu este
decelabilã la organismele heterozigote, fiind mascatã de prezenţa alelei dominante.
· sensul încrucişãrii nu are importan ţã: indiferent care dintre pãrinţi este cel
care aratã caracterul dominant, rezultatul este acelaşi. Cunoscut ca
principiul reciprocitãţii, acesta postuleazã că acţiunea genei este

26
independentã de originea sa maternã sau paternã. Când se formeazã
zigoţii, genele par “a uita” originea lor.
Atenţie la prejudecata ereditãţii încrucişate, potrivit cãreia ereditatea
opereazã de la un sex la altul: mama transmite fiului şi tatãl fiicei (excepţie fac unele
trãsãturi numite X-linkate, adicã legate de cromozomul X).
· disjuncţia caracterelor în generaţia a douã (F2), în care se regãsesc
fenotipurile bunicilor alãturi de cele ale pãrinţilor. Aşadar forma cea mai
puţin frecventã (negustãtor), dispãrutã la hibrizi, reapare nemodificatã în
F2 cu o probabilitate de 25%. Cunoaşterea ratelor de segregare
echivaleazã cu capacitatea de a anticipa.
Predicţiile specifice sunt utile în acordarea sfatului genetic.

Cheia în interpretarea rezultatelor:


· gameţii nu conţin decât una din alele, fiind puri din punct de vedere
genetic.
· indivizii heterozigoţi formeazã douã tipuri diferite de gameţi. Aşadar,
când hibrizii se maturizeazã şi produc propriile celule sexuale, proces
numit gametogeneza (fig. 2.2), alelele (maternã şi paternã) ramase intacte
se separa din nou, fiecare având o şansã egalã de a fi transmisã în gameţi.
Această separare are loc în timpul gametogenezei hibrizilor din F1, în
procesul de diviziune celularã numit meiozã (tip de diviziune celularã
prin care se înjumãtãţeşte numãrul de cromozomi şi deci de gene) şi
reflectã separarea cromozomilor omologi şi deci a genelor alele în
celulele fiice. Jean Rostand, un celebru popularizator de ştiinţă, rezumă
procesul celular prin care se împarte materialul genetic la formarea
gameţilor astfel: “pãrinţii divorţeazã în celulele sexuale ale copiilor”.
· unirea gameţilor în procesul fecundaţiei se face pe bazã de probabilitate,
obţinându-se urmãtoarele tipuri de combinaţii (fig. 2.3).

27
Fig. 2.2. Dezvoltarea celulelor germinale. Stânga=ovogenezã; dreapta= spermatogenezã
(dupã T. Strachan & A. Read, 2004)

1/2G 1/2g
1/2G 1/4 Gg 1/4 Gg
1/2g 1/4Gg 1/4gg

Fig. 2.3. Careul combinãrii probabilistice a gameţilor din F1


într-o monohibridare

Fiecare dintre noi avem deci un program genetic propriu realizat pe baze
probabilistice din combinarea informaţiilor genetice ale ascendenţilor.
Presupunând formarea a douã tipuri de celule germinale la hibrizi
(heterozigoţi), Mendel a ajuns la principiul segregãrii şi puritãţii gameţilor,
cunoscut sub numele de legea I a lui Mendel. Enunţul legii este: gameţii sunt
întotdeauna puri din punct de vedere genetic, conţinând o singurã genã din perechea
de alele. Prin unirea pe bazã de probabilitate a acestor gameţi puri se obţine în
generaţia a douã fenomenul segregãrii descendenţei dupã fenotip în proporţie de 3
dominant la 1 recesiv.

28
Se remarcã urmãtoarele:
· legile probabilitãţii acţioneazã la fiecare fecundaţie, deci la fiecare sarcinã
· ratele de segregare nu pot fi verificate într-o singurã familie umanã micã,
ci prin însumarea datelor din suficient de multe familii pentru a putea fi
prelucrate statistic. Ratele de segregare nu sunt imuabile, ele depind de
tipul încrucişãrii şi starea de hetero sau homozigoţie a pãrinţilor. Existã 6
tipuri de încrucişãri: AA x AA; AA xAa; Aa x aa; AA x aa; aa x aa; Aa
xAa. De exemplu într-o încrucişare de tip back-cross între un pãrinte
“gustätor” heterozigot (din F1 sau F2) cu un “negustãtor” se obţine un
raport de segregare de 1/1. Negustãtorul fiind asimilat tipului parental,
încrucişarea F1 x parental recesiv sau F2 x parental recesiv se numeşte
retroîncrucişare, fiind des folositã în genetica experimentalã pentru
elucidarea modelului de ereditate al unei anumite trãsãturi.
Exemplu: Pãrinţi: Gg x gg
Copii: Gg(50%) şi gg(50%)
Explicaţia: prin combinarea probabilisticã a gameţilor se obţin urmãtoarele
genotipuri (fig. 2.4)

G g
g GG gg
g Gg gg

Fig. 2.4. Careul combinãrii probabilistice a gameţilor


într-o retroîncrucişare

Concluzia: retroîncrucişarea este modalitatea de a diferenţia purtãtorii genei


dominante în stare heterozigotã de cei homozigoţi (a se compara rezultatul
încrucişãrilor GG x gg cu cel al încrucişãrilor Gg x gg).
Un test recent efectuat la şoareci demonstreazã cã şi abilitatea lor de a gusta o
substanţã amarã numitã sucrozã octoacetat sau alte substanţe, cum ar fi chinina şi
stricnina au acelaşi tip de determinism.

Alte tipuri de relaţii inter-alelice


În afara tipului descris deja, al dominanţei complete, în care heterozigoţii
pentru o genã dominantã (Aa) manifestă acelaşi fenotip ca şi homozigoţii pentru
aceeaşi genã (AA), mai existã alte tipuri de relaţii inter-alelice :
· dominanţa incompletã în care heterozigoţii au un fenotip intermediar, iar
tipul de segregare devine 1AA: 2Aa: 1aa (de ex. păr creţ, ondulat, neted)
· codominanţã, fenomenul prin care ambele gene alele se manifestã în
fenotipul organismelor hetero-zigote fãrã sã se domine una pe alta. Alele

29
codominante = cuplu de alele echipotente care se manifestã concomitent
în fenotipul heterozigoţilor. Ambele gene se noteazã convenţional cu
majuscule, folosindu-se litere vecine în alfabet. Ex.: grupa sanguinã AB
(condiţionatã de genele codominante LA şi LB sau grupa sanguinã MN
(condiţionatã de prezenţa genelor M şi N).

Tipul de segregare determinat de codominanţã:


Exemplu: Sistemul de grup sanguin MN este determinat de prezenţa
antigenelor M şi N pe suprafaţa hematiilor. Cele douã gene alele M şi N determinã
trei fenotipuri de grup sanguin: M(genotip MM), N(genotip NN) şi MN(genotip
MN). Dacã unul din pãrinţi are grup sanguin M iar celãlalt N, toţi copiii lor vor avea
grupa sanguinã MN, conform principiului uniformitãtii hibrizilor din prima
generaţie. Din cãsãtoria indivizilor MN între ei, vor rezulta urmãtoarele fenotipuri:
M, MN şi N în proporţie de 1 : 2 : 1.
Concluzie: în acest tip de segregare proporţia fenotipurilor coincide cu cea a
genotipurilor.

2.2. Polialelia sau alelismul multiplu


Pe lângã tipul de gene alele sau pereche existã în unele cazuri mai mult de
douã gene plasate în acelaşi locus pe cromozomi şi care determinã variaţii ale
aceluiaşi caracter. Fenomenul se numeşte polialelie şi este provocat de mutaţii
consecutive ale unei gene pe un anumit locus. Seria de mutaţii consecutive se
noteazã: a1, a2, . . . an.
Un exemplu caracteristic îl constituie grupele sanguine din sistemul ABO.
De la primele transfuzii sanguine (1667) s-a observat producerea accidentelor
mortale provocate de aglutinarea globulelor roşii ale receptorilor. Fenomenul este
determinat de o reacţie antigen-anticorp, anticorpii fiind plasaţi în ser iar antigenii pe
suprafaţa eritrocitelor. Cele trei alele ale locusului ABO, locus situat pe braţele lungi
ale cromozomului 9 sunt: douã alele codominante A şi B implicate în formarea
antigenilor A şi B, plus o alela recesivã O care împiedecã formarea antigenilor în
hematii.
În cinstea descoperitorului grupelor sanguine, Landsteiner, cele trei gene care
formeazã o serie polialelicã se noteazã: LẠ, LB şi l. Primele sunt transmise ereditar ca
trãsãturi codominante (LA şi LB), fiind în acelaşi timp dominante faţă de l. În ser se
gãsesc găsesc anticorpii specifici împotriva grupei sanguine absente: la persoanele
cu grupa sanguină A se gãsesc anticorpi anti-B şi la cele cu grupa sanguină B
anticorpi anti-A, iar cele din grupa sanguină O nu au antigeni însã au anticorpi anti-A
şi anti-B. În sfârşit cele din grupa AB au numai antigeni nu şi anticorpi. Relaţia
dintre genotip, fenotip, grupa de sânge şi anticorpii serici sunt redate în tabelul
urmãtor:

30
Tabelul 2.1. Relaţia genotip - fenotip în cadrul sistemului de grup sanguin ABO

Grup sanguin Antigen Anticorpi serici Genotip


(Fenotip)
O(I) absent Anti-A, Anti-B ll
A(II) A Anti-B LA LA sau LA l
B(III) B Anti-A LB LB sau
LB l
AB(IV) A şi B absent LA LB

Grupele de sânge, ca de altfel şi alte trãsãturi umane, diferă ca procent de la o


populaţie la alta, având probabil un rol în adaptarea unei populaţii particulare la
mediul său. Astfel, pot fi asociate cu imunitatea la boli caracteristice unui anumit
areal geografic.
Frecvenţa grupelor sanguine ABO în cateva populaţii umane:

Tabelul 2.2. Distribuţia gupelor de sânge AB0 în cateva populaţii umane


Frecvenţa fenotipurilor (%)

Studiind modelul de distribuţie al alelelor sistemului ABO pe întreg globul, se


poate trasa deseori urma marilor migraţii. Se crede astfel ca alela B s-ar fi rãspândit
din Asia centralã, unde înregistreazã cea mai mare frecvenţã.

2.3. Legea a II-a: legea segregãrii independente a caracterelor sau legea


liberei combinaţii a factorilor ereditari (genelor)
Pasul urmãtor în experienţele lui Mendel a fost investigarea simultanã a douã
trãsãturi în cadrul unor experienţe de dihibridare, adicã încrucişare între organisme
care diferã prin douã perechi de caractere (Fg. 2.5). Întrebarea era dacã legea
descoperitã în monohibridare se aplicã fiecãrei perechi de caractere atunci când
perechi diferite de caractere sunt unite prin încrucişare la hibrizi. Pentru a facilita
studiul datelor din acest experiment, cele douã caractere diferite vor fi indicate prin
A şi B.
Cea mai importantã problemã priveşte populaţia din F2: vor fi transmise
împreunã AB la pachet, sau vor fi transmise independent?

31
Fig. 2.5. Rezultatul încrucişãrii de dihibridare în 2 generaţii
În procesul de formare al gameţilor, prin segregarea şi asortarea
independentã a genelor din cele 2 perechi de alele (Aa şi Bb) se obţin 4 categorii de
gameţi:
- douã categorii de tip parental (AB şi ab)
- douã categorii de tip recombinat, având unul dintre caractere de la
unul dintre genitori şi celãlalt caracter de la celãlalt genitor(Ab şi aB).
Prin combinarea probabilisticã a celor 4 tipuri de gameţi (prin fecundarea
întâmplãtoare a celor 4 tipuri de gameţi) se obţin 16 combinaţii, de 9 feluri (fig. 2.6):

¼ AB ¼ Ab ¼ aB ¼ ab
¼ AB AABB AABb AaBB AaBb
¼ Ab AABb AAbb AaBb AAbb
¼ aB AaBB AaBb aaBB aaBb
¼ ab AaBb Aabb aaBb aabb

Fig. 2.6. Careul combinãrii probabilistice a gameţilor şi genotipurile obţinute în F2

Fenotipic se obţin 4 tipuri de descendenţi în proporţie de 9:3:3:1, cu


urmãtoarele fenotipuri:
cu 2 caractere dominante asemãnãtori pãrinţilor (AB)=9/16
· cu un caracter dominant şi celãlalt recesiv(Ab)=3/16
· combinaţia inversã: caracter recesiv şi celãlalt dominant(aB)=3/16
· 2 caractere recesive asemănători pãrinţilor(ab)=1/16
Presupunând cã cele douã caractere urmãrite sunt: gustãtor-negustãtor şi
culoarea închisã-culoarea deschisã a pãrului, cele patru fenotipuri obţinute pornind
de la un părinte gustător, brunet şi celălalt negustător blond vor fi în F2:
- gustãtori, bruneti
- gustãtori, blonzi
- negustãtori, bruneţi
- negustãtori, blonzi
Se remarcã:

32
- în F2 alãturi de fenotipurile parentale (gustãtor brunet şi negustãtor blond)
apar 2 fenotipuri noi care rezultã prin recombinarea caracterelor din generaţia
parentalã.
- fiecare caracter luat separat segregã independent de celãlalt, realizând
raportul specific pentru monohibridare, de 3:1(12 gustãtori/4negustãtori şi 12
bruneţi/4 blonzi ).
Explicaţia: genele care determinã aceste caractere sunt independente una de
alta, situate pe cromozomi din perechi diferite. Ele se pot combina liber între ele,
dând genotipuri şi fenotipuri noi. Legea a II-a a lui Mendel afirma faptul cã genele ce
alcãtuiesc diferite perechi de alele (A/a, B/b,etc.) se asorteazã (se combinã)
independent una de alta, atunci când se formeazã celulele germinale. La baza acestei
legi stã fenomenul de asortare independentã a cromozomilor din perechi diferite
(recombinare cromozomialã) care are loc în cursul meiozei (fig. 2.7)) şi produce
primul nivel de diversitate geneticã. Fiecare gamet primeşte, la întâmplare, fie copia
maternă, fie copia paternă din fiecare pereche cromozomială.

Etc. ..............................................

Fig. 2.7. Asortarea independentã a cromozomilor materni şi paterni în spermatogenezã

Existã 223 (8.388.608) de variante de gameţi diferiţi din punctul de vedere al


asortãrii cromozomilor din fiecare din cele 23 de perechi de cromozomi. Gameţii A-
E reprezintã doar cinci din combinaţiile posibile dintre cromozomii materni şi
paterni. Prin fecundaţie pot apare 246 indivizi complet diferiţi (peste 70.000
miliarde!), ceea ce explicã, în parte, marea variabilitate umanã. Aceasta diagramã
ignorã recombinãrile produse prin crossing-over (schimb de segmente cromozomiale
materne şi paterne între cromozomii omologi). Probabilitatea sã existe cineva cu

33
setul nostru de gene în trecut sau viitor devine infinitezimalã. Datoritã meiozei şi
crossing-over-ului, numãrul de combinaţii genetice posibile între gameţi este virtual
nelimitat.
Meioza este un enorm avantaj în abilitatea organismelor de a genera
variabilitate geneticã. În decursul evoluţiei sale natura s-a strãduit mereu sã facã în
aşa fel încã fiecare individ sã difere de ceilalţi. Apariţia înmulţirii sexuate şi deci a
mecanismelor prin care se formeazã gameţii a însemnat un progres imens.
Legea a II-a a lui Mendel stã la baza înţelegerii diversitãţii lumii vii, a
fenomenului variabilitãţii biologice. Sistemul nostru genetic nu numai cã tolereazã
diferenţele genetice, dar le şi genereazã şi depinde de ele. Marea diversitate şi
unicitatea noastrã derivã din capacitatea acestor “fragmente de viaţã” pe care le
numim gene, de a da combinaţii încrucişate de gene de la ascendenţi. Faptul cã noi
ne reproducem specia prin aducerea genelor tatãlui în contact cu ale mamei face
posibilã apariţia de forme noi din tipare vechi. Variabilitatea geneticã este sine qua
non-ul evoluţiei, chintesenţa vieţii.

2.4. Testarea ipotezei genei unice prin analiza segregãrii în genetica


comportamentalã
Principiile de bazã ale ereditãţii sunt aceleaşi, indepen-dent ce fenotipuri
alegem pentru studiu, iar comportamentul este din punctul de vedere al geneticii
comportamentale un fenotip, adicã o caracteristicã observabilã pe care o putem
mãsura, deşi cu dificultate. Deseori comportamentele sunt colecţii heterogene de
comportamente diverse şi complicate şi este puţin probabil ca cele mai complexe
comportamente umane sã fie determinate monogenic.
Studiile comportamentale de geneticã experimentalã pot fi totuşi conduse
într-un mod similar studiilor lui Mendel iar subiectul favorit al acestora este
şoarecele. Una dintre primele condiţii studiate a fost aceea a şoarecilor numiti
“waltzing” (care valseazã). În ciuda denumirii, animalele care manifestã acest
comportament sunt destul de dizgraţioase: îşi scuturã capul, se rotesc rapid şi sunt
foarte iritabile. Preţuiţi de crescãtorii de animale, şoarecii waltzing au fost importaţi
în America de Nord şi Europa din Asia. Cercetătorii s-au întrebat dacã acest
comportament este determinat monogenic şi au testat ipoteza prin încrucişări
controlate.
Încrucişaţi între ei, toţi descendenţii obţinuti erau la fel, sugerând cã
aparţineau unei populaţii omogene consangvini-zate. Cu alte cuvinte sunt
homozigoţi pentru acest caracter, urmând sã se determine dacã este vorba de un
caracter dominant sau recesiv. Încrucişaţi cu o populaţie normalã, nici unul din cei
254 descendenţi nu “valsa”. Aceasta sugereazã cã dacã opereazã o singurã genã
atunci alela “waltzing” este recesivã faţã de alela normalã. În continuare ratele de
segregare obţinute în F2 au fost ratele tipice Mendeliene:

P WW x ww

34

F1 Ww
Ww x Ww
   
F2 WW Ww Ww ww

raport de segregare: 3 Dominant / 1 recesiv


Proporţiile obţinute în F2 şi în back-cross sunt conforme modelului
mendelian monogenic, cu gena dominantã pentru caracterul “nevalsator”.
Existã peste 300 de alte exemple de defecte neurologice la şoarece care sunt
determinate în cea mai mare parte de mutaţii recesive.
Observaţie: desigur o genă nu produce direct un comportament particular ci
opereazã prin controlul producţiei de proteine.

2.5. Aplicaţii practice ale teoriei Mendeliene


Practic, modul în care se moştenesc grupele sanguine la copii are importanţã
în stabilirea paternitãţii (Tab.2.3)
Tabelul 3. Grupele de sânge ale copiilor în funcţie de grupele sangvine ale
pãrinţilor

PARINTI GRUPELE DE SANGE ALE COPIILOR


Fenotipuri Genotipuri Posibile Imposibile
Ax A LA L A x LA L A A,O B, AB, O
LA l x LA l AB şi B
BxB LB LB x LB LB B A, AB, O
LB l x LB l B,O A, AB
AB x AB LA LB x LA LB A, AB, B O
OxO ll O A, AB, B
AxB LA LA x LB LB AB A, B, O
LA LA x LB l A, AB B, O
LA l x LB LB B, AB A, O
LA l x LB l A, B, AB, O A, O
A x AB LA LA x LA LB A, AB B, O
LA l x LA LB A, B, AB O
AxO LA LA x ll A AB, B, O
LA l x ll A, O B, AB
B x AB LB LB x LA LB B, AB O, A
LB l x LA LB A, B, AB O
BxO LB LB x ll B A, AB, O
LB l x ll B, O A, AB
AB x O LA LB x ll A, B AB, O

35
Atenţie la prejudecata potrivit cãreia pãrinţii transmit direct caracterele lor
copiilor. Dupã cum se poate observa, în situaţia în care pãrinţii au grupa AB şi O,
copiii nu le vor moşteni, ci vor avea fie grupa A, fie grupa B.
Cunoaşterea mecanismelor prin care materialul genetic se moşteneşte în
succesiunea generaţiilor face posibilã determinarea relaţiilor de înrudire biologicã.
Astfel de ex. testarea serologicã a grupelor de sânge este utilizatã în mod curent
pentru investigarea paternitãţii.
Observaţie: testarea grupelor de sânge (din sistemul ABO, MN, Rh, etc.) se
constituie doar într-un test de excludere a paternitãţii, iar confirmarea paternitãţii este
astãzi posibilã prin aplicarea testului ADN, cunoscut sub numele de amprentã
geneticã, cea mai performantã metoda de investigare pentru stabilirea identitãţii.

Rezumat:
U. 2: Ereditatea Mendeliană : Legile lui Mendel
Cuprinde informaţii cu privire la: 1. conceptele cheie ale teoriei Mendeliene; 2.
legea I ilustratã prin experienţe de monohibridare; 3. tipuri de relaţii între gene
alele; 4. polialelia sau alelismul multiplu exemplificatã prin determinismul
genetic al grupelor sanguine; 5. legea a II-a ilustratã prin experienţe de
dihibridare; 6. testarea ipotezei genei unice în genetica comportamentalã; 7.
aplicaţii ale teoriei mendeliene şi exerciţii.
Putem rezuma concluziile lui Mendel în termeni moderni:
Trãsãturile genetice sunt determinate de unitãţi distincte, numite gene, care trec
de la pãrinţi la descendenţi în cursul reproducerii
Orice organism superior (planta, animal) conţine câte o pereche de gene pentru
fiecare trãsãturã
Genele pentru o trãsãturã pot exista în forme alelice diferite. Una dintre alele,
numitã dominantã (A) poate masca prezenţa celeilalte alele, numitã recesivã (a),
cu care, la indivizii heterozigoţi (Aa), face pereche
În timpul formãrii gameţilor, prin diviziunea celularã meioticã, cei doi membrii
ai fiecãrei perechi de gene se separã unul de altul şi trec în celule diferite (legea
segregãrii)
În urma fecundaţiei, fiecare descendent primeşte o pereche de gene pentru
fiecare trãsãturã, câte un membru al fiecãrei perechi din gametul fiecãrui
pãrinte.
Genele fiecărui pãrinte rãmân distincte la urmaşi şi chiar dacã sunt mascate de
fenomenul dominanţei la unii indivizi din generaţiile intermediare, pot reapare
în fenotipul generaţiilor ulterioare.
În timpul meiozei genele unei perechi segregă independent de genele celorlalte
perechi, cu condiţia sã fie localizate pe cromozomi diferiţi (legea asortãri sau
segregării independente)
Unele tulburãri neurologice pot fi determinate de mutaţii unice care se transmit în
descendenţã conform legilor Mendeliene, aşa cum o demonstreazã experienţele de

36
încrucişare şi retroîncrucişare efectuate la şoareci.

Cuvinte cheie:
· alelă (gr. allelon =dintr-una în alta): una din cele douã stãri alternative ale unei
gene; versiuni alternative ale aceluiaşi “paragraf“ genetic aparute prin mutaţie şi
controlând acelaşi caracter. Se noteazã cu aceeaşi literă din alfabet
· alelă dominantã: alela care dicteazã exprimarea trãsãturii la heterozigoţi. Se
noteazã cu semnul plus (ex. Rh+) sau cu majusculã (A la indivizii heterozigoţi
Aa)
· alelă recesivã : alela al cãrei efect fenotipic este mascat la heterozigoţi de
prezenţa alelei dominante. Se noteazã cu semnul minus (Ex. Rh-) sau cu literã
micã. Se manifestã fenotipic numai în stare homozigotã (aa)
· locus : poziţia particularã a unei gene pe un cromozom particular
· cromozomi omologi (gr. homologos=de acord, sinonim): o pereche de
cromozomi cu aceeaşi morfologie şi acelaşi conţinut de gene
· homozigot (gr. homos = acelaşi, zygotos = îngemãnat): un individ care are
douã copii ale aceleiaşi alele pe un locus dat; un individ care are alele identice
pe cei doi cromozomi omologi
· heterozigot: un individ care are douã alele diferite ale unei gene pe cei doi
cromozomi omologi
· genotip (gennaein = a naşte, typos = model): setul total de gene prezente în
celulele organismului. Termenul este deseori folosit cu referire la setul de alele
de pe un singur locus.
· fenotip (gr.phaino = aparitie; typos = model): totalitatea caracterelor vizibile,
mãsurabile, aspectul pe care un individ îl prezintã observatorilor. Cu referire la
un locus dat, este expresia observabilã a trãsãturii (afectând structura,
morfologia sau comportamentul). Comportamentul este un fenotip, adicã o
caracteristicã observabilã pe care o putem mãsura. Potenţial variabil, fenotipul
se gãseşte la confluenţa ereditãţii şi a mediului şi este starea care caracterizeazã
organismul la un moment dat
· meioza (gr.meios = redus, pe jumãtate): tip de diviziune celularã care are drept
rezultat formarea unor celule specializate (gameţi), caracterizate printr-un numãr
haploid (înjumãtãţit) de cromozomi
· autozom : oricare dintre cromozomi, cu excepţia cromozomilor de sex : 22
perechi de autozomi
· gonozom : cromozom din perechea de cromozomi care determină sexul :
perechea XX pentru sexul feminin şi XY pentru cel masculin (sin. heterozom)

37
Test de autoevaluare

Exerciţiul nr. 1: Un bãrbat a cãrui grupã sanguinã este de tip O se


cãsãtoreşte cu o femeie a cãrei grupã sanguinã este A. Tatãl acestei femei aparţine
grupei O. Care este probabilitatea pentru copiii lor de a avea grupa O? (pag. 28,31,
35-36)

Exerciţiul nr. 2: Faceţi un diagnostic de paternitate (determinaţi tatãl


probabil al copilului) în urmãtorul caz  (pag. 35-36) :
- mama aparţine grupei A, fiul grupei O. Tatãl este cel care are grupa A sau
O?
Exerciţiul nr. 3: Faceţi un diagnostic de paternitate (determinaţi tatãl
probabil al copilului) în urmãtorul caz (pag.35-36) :
- mama aparţine grupei B, fiul grupei O. Tatãl are grupa A sau AB?

Exerciţiul nr. 4: Faceţi un diagnostic de paternitate (determinaţi tatãl


probabil al copilului) în urmãtorul caz (pag.35-36) :
- mama aparţine grupei B, fiul AB. Tatãl este grupa A sau B ?

Exercitiul nr. 5: Sã se determine genotipul pãrinţilor din familia urmãtoare:


un pãrinte cu grupa sanguină A, celãlalt cu grupa B au în descendenţã copii
aparţinând tuturor grupelor sanguine. (pag. 35-36
Exercitiul nr. 6: Sã se facã un diagnostic de paternitate în cazul în care
mama aparţine grupelor sanguine A şi M, fiul aparţine grupelor O şi M, iar taţii
posibili au:
1. - unul, grupele A şi M
2.- celãlalt grupele O şi N (pag. 30,32-33)
Observatie: a se compara cu rezultatul obţinut prin testarea unei singure
grupe sanguine - ABO (exerciţiile nr. 2 ,3, 4)

Probleme
7. Dacã ignorãm efectele crossing-overului, care este probabilitatea ca
gameţii noştri, ovule sau spermatozoizi, sã conţinã toţi cromozomii pe care i-am
primit de la unul din pãrinţi, de exemplu de la mamă? (pag. 33)

38
8. Care este principalul factor care a fãcut posibilã evoluţia organismelor
superioare? (pag. 34)
9. O femeie este la a doua cãsãtorie. Primul ei soţ are grupa sanguinã A, iar
copilul din acest mariaj este O. Actualul soţ are grupa sanguinã de tip B, iar copilul
lor este AB. Care este grupa de sânge şi genotipul mamei? (pag. 35-36)
10. În 1986, revista National Geographic a condus o cercetare cu scopul de a
decela abilitãţile cititorilor de a detecta mirosurile. Aproximativ 7% dintre albii din
SUA n-au putut detecta mirosul de mosc. Dacã ambii pãrinţi sunt de acest tip, atunci
nici copiii lor nu vor simţi mirosul de mosc. Pe de altã parte, doi pãrinţi care au
abilitatea de a mirosi moscul au în general copii cu aceeaşi abilitate; totuşi, mai rar
câţiva copii din aceste familii sunt incapabili sã simtã mirosul de mosc. Presupunând
ca aceastã trãsãturã este guvernatã de o singurã pereche de alele (monogenicã), care
este tipul de ereditate pentru abilitatea de a simţi mirosul de mosc: dominantã sau
recesivã?

Concluzii : Principiile transmiterii ereditare conform celor


două legi descoperite de Mendel sunt demonstrate şi
exemplificate urmărind transmiterea unor caractere umane
normale : culoarea ochilor , a părului, grupe de sange.
După însuşirea acestor legi şi verificarea prin rezolvarea
testului de autoevaluare se trece la aprofundarea principiilor
mendeliene în următoarea unitate de studiu : descrierea unor
modele caracteristice de ereditate în familiile umane.

39
Unitatea de studiu nr. 3

Modele de transmitere a caracterelor monogenice (mendeliene) în


familiile umane

Cuprins:
Introducere……………………………………………………………………….40
Obiective…………………………………………………………………………40
3.1.Trãsãturi monogenice normale şi patologice, ancheta familialã şi
alcãtuirea arborelui genealogic………………………………………………41
3.2. Modelul ereditãţii dominant autozomale…………………………………….46
3.3. Modelul transmiterii recesiv autozomale…………………………………….51
3.4. Modelul ereditãţii legate de sex (sex-linkate)
………………………………..57
3.5. Acordarea sfatului genetic în tulburãrile cu transmitere
mendelianã………..60
Rezumat, cuvinte cheie…………………………………………………………...61
Test de autoevaluare……………………………………………………………...62
Concluzii………………………………………………………………………….63

Introducere 

Cunoştinţele deja dobândite privind legile Mendeliene sunt aprofundate prin


descrierea unor modele caracteristice de pedigree-uri cu aplicaţii practice în
acordarea sfatului genetic.
Timpul alocat : 3 ore

Obiective:
La sfârşitul acestui capitol, studenţii vor fi capabili sã:
1. defineascã termenii: pedigree, proband, fratrie, penetranţă variabilã,
expresivitate variabilã, fenocopie, heterogenitate geneticã, consanguinitate,
screening genetic, sex-linkage, hemizigoţie
2. deseneze un arbore genealogic folosind simbolurile standard adoptate
internaţional
3. analizeze, sã interpreteze un pedigree uman şi sã deducã genotipurile parentale

40
4. dea exemple privind fenomenele de variabilitate ale penetranţei şi expresivitãţii
unei gene
5. înţeleagã importanţa screeningului genetic
6. identifice trãsãturile distinctive ale ereditãţii sex-linkate recesive şi dominante
7. dea exemple de boli ereditare umane cu transmitere sex-linkatã
8. rezolve probleme legate de transmiterea unor caractere monogenice în familiile
umane

3.1. Trăsături monogenice normale şi patologice

Prin caracter monogenic se înţelege un caracter condiţionat de o singurã


mutaţie genică, mai bine spus de acţiunea unui singur cuplu de gene. Caracterele
mendeliene sunt cele mai simple caractere genetice întrucât în prezenţa sau absenţa
lor este implicat un singur locus. Cauza este o eroare unică a informaţiei genetice,
indiferent dacã mutaţia este prezentã numai pe unul din cromozomii unei perechi,
având ca partener alela normalã de pe celãlalt cromozom, sau pe ambii cromozomi
ai perechii. Caracterele monogenice se mai numesc şi Mendeliene pentru cã se
transmit conform legilor Mendeliene, deci segregã, în medie, în proportii fixe.
Pot fi recunoscute prin modelele caracteristice de pedigree-uri pe care le
demonstreazã. Deşi expresia multor caractere umane reclamã probabil un mare
numãr de gene şi factori de mediu, uneori un genotip particular pe un locus dat este
atât necesar cât şi suficient pentru ca un caracter sã fie exprimat (fig. 3.1; tabelul
3.1).
Pe baza cercetãrilor genealogice s-a acumulat pânã în prezent un numãr mare
de date, strânse într-o mare enciclopedie a ereditãţii umane, catalogul “Mendelian
Inheritance in Man”. Iniţiat şi editat de geneticianul american Victor Mc.Kusick,
începând din anul 1966, la început cu numai 400 de caractere umane, cunoaşte
repetate actualizãri, ajungând sã cuprindã peste 6000 de caractere umane normale sau
patologice cu determinism genetic şi modele de transmitere ereditarã bine cunoscute.
Poate fi consultat şi în versiunea online pe site-ul OMIM (Online Mendelian
Inheritance of Man). Identificarea bolilor monogenice este vitalã în scopul furnizãrii
sfatului genetic, urmat în mãsura posibilului de un diagnostic prenatal.

41
Fig. 3.1. Tablou ilustrând sindromul de Habsburg (Maximilian de Habsburg cu soţia şi cei
patru copii – pictura de Bernard Strigel)

42
Tabelul 3.1. Câteva trãsãturi umane monogenice normale şi patologice
Trãsatura Fenotipul
Trãsãturi dominante
caracterul gustãtor (pt. abilitatea de a simţi gustul amar al PTC
feniltiocarbamidă)
diastema (strungãreaţã) existenţa unui spaţiu dentar între incisivi
lobul urechii liber
brahidactilia degete scurte
sindromul de Habsburg prognatism, nas lung acvilin, aplatizarea
craniului
polidactilia degete adiţionale
hipercolesterolemie familialã niveluri ridicate de colesterol sanguin şi risc
de infarct
coreea Huntington degenerare a sistemului nervos, cu debut
peste 30 de ani, evolueazã spre demenţã
acondroplazia nanism, disproporţia membrelor superioare
şi inferioare, comparativ cu lungimea
toracelui, înfundarea etajului mijlociu al
feţei
polipoza colică familialã polipi ai mucoasei colice
rinichi polichistic al adultului boala polichisticã renalã
exostoze multiple excrescenţe osoase
Trãsãturi recesive
caracterul « negustãtor » inabilitatea de a simţi gustul amar al PTC
lobul urechii ataşat
talasemie (beta) anemie hemoliticã datoratã prezenţei unei
hemoglobine anormale
albinismul oculo-cutanat lipsa pigmentului melanic în piele, iris
fenilcetonuria eroare înnãscutã de metabolism
caracterizatã prin incapacitatea de a oxida
fenilalanina şi acumularea ei în ţesutul
cerebral, antrenând retard mental
galactozemia eroare înnãscutã de metabolism
caracterizatã prin retard mental,
hepatomegalie, cataractã
hipotiroidism deficit de hormoni tiroidieni – „cretinism
guşogen”
surditatea congenitalã
Trãsãturi recesive legate de cromozomul X
daltonism incapacitate de a distinge anumite culori:
verdele şi rosul
hemofilia A şi B deficienţa factorilor de coagulare VIII şi IX
distrofia musculara Duchenne miopatie progresivã

Observaţie: Dacã deschidem orice catalog al genomului uman vom fi


confruntaţi nu cu o listã de potentialitãţi ci cu o lista de boli, cele mai multe purtând
numele unor medici care le-au descris pentru prima oarã sau numele primului
pacient. De ex.: boala Tay-Sachs, boala Wolf-Hirschprung, coreea Huntington etc.
Vânãtoarea de gene aduce în fiecare sãptãmânã la ordinea zilei câte o genã: o nouã

43
genã a bolii Alzheimer, o noua genã a întârzierii mintale, a comportamentului
obsesiv, a autismului legat de gena transportorului de serotoninã, etc. Impresia
generalã rãmâne aceea că genele existã pentru a provoca boli.
Şi totuşi, a defini gena prin boala pe care o produce este la fel de absurd ca a
defini organele corpului prin bolile pe care le au: ficatul existã pentru a provoca
ciroza etc. Este o mãsurã a ignoranţei noastre şi nu a cunoaşterii. Este literal adevarat
că singurul lucru pe care îl cunoaştem despre multe gene este acela că malfuncţia lor
produce o boalã particularã, ceea ce conduce la o eroare care pe scurt ar fi
urmãtoarea: X are gena pentru boala ..., când de fapt noi toţi avem gena, cu excepţia,
culmea ironiei, a celor care au boala. De fapt suferinzii au mutaţia patologicã, uneori
nefuncţionalã a genei.
Istoria morbidã a genomului uman abia s-a nãscut şi nimeni nu ştie încã exact
câte boli ereditare existã. Pânã acum au fost descrise peste 6000 de entitãţi clinice
distincte, cu o frecvenţã globalã de 1-2% dintre nãscuţii vii.
Modelele tipice al ereditãţii mendeliene ies la ivealã când urmãrim în
familiile umane transmiterea familialã a unui caracter de interes. Din modelul sãu de
transmitere deducem natura geneticã a trãsãturii. Şi asta pentru cã dacã o anume
combinaţie de gene proprie fiecãrui individ poate avea o viaţã scurtã, genele ca atare
sunt, potential, foarte longevive. Cãrãrile lor se încrucişeazã şi se despart constant
de-a lungul generaţiilor. Genele cãlãtoresc din generaţie în generaţie intacte, printr-
un lung şir de corpuri individuale în care ele se exprimã sau rãmân tãcute (genele
recesive în stare heterozigotã). Drumul lor poate fi urmãrit prin analiza arborelui
genealogic, numit şi pedigree, care nu este altceva decât reprezentarea graficã a
legãturilor de rudenie dintre membrii unei familii sau a unui grup de familii înrudite.

Ancheta familiala şi alcătuirea arborelui genealogic


Omul ca obiect de studiu genetic prezintã mai multe incoveniente:
· diversitatea indivizilor este foarte mare, omul find un polihibrid. De altfel
este cunoscut faptul cã variabilitatea biologicã este din ce în ce mai mare
cu cât urcãm pe scara evoluţiei
· frecvenţa de apariţie a caracterelor de interes (de obicei cele patologice),
luate în parte, este foarte micã
· studiile genealogie sunt greu de efectuat pentru că intervalul dintre
generaţii este mare, iar un observator (examinator) în cursul vieţii sale
poate studia direct maxim 5 generaţii
· familiile umane sunt limitate ca numãr de membri, iar riscul Mendelian se
verificã numai în familiile mari. Totuşi aceastã problemă nu este
insurmontabilã pentru cã pot fi colectate date din mai multe familii cu
aceleaşi trãsãturi particulare care pot fi astfel prelucrate statistic
· experienţele genetice pe om sunt excluse, putem urmãri doar ceea ce
natura însãşi a experimentat. Pentru cã nu existã încrucişãri controlate în
populaţiile umane, geneticienii se bazeazã pe înregistrarea încrucişãrilor
anterioare şi a fenotipurilor asociate ale persoanelor implicate.

44
Ancheta familialã rãmâne singurul mod de examinare a repartiţiei în
descendenţã a caracterelor normale sau patologice la om. Cercetãtorii noteazã mai
întâi transmiterea familialã a unui caracter de interes şi apoi se determinã dacã
modelul observat de transmitere se conformeazã celui aşteptat. Aceastã înregistrare a
legãturilor de rudenie dintre membri unei familii sau a unor familii înrudite se
numeşte pedigree şi este iniţiatã de genetician împreunã cu persoana care cere un sfat
genetic, persoana denumitã proband.
Cerinţele unei anchete familiale corecte sunt: investigarea directã a întregii
familii sau a unui numãr cât mai mare de membri, pe cel puţin trei generaţii şi toţi
fratii şi surorile pãrinţilor şi ascendenţii lor. Construirea pedigree-urilor urmeazã
reguli internaţionale convenţionale, indicate prin:
· simbolurile standardizate, destul de unanime (fig. 3.2). Generaţiile se
noteazã cu cifre romane, iar indivizii dintr-o aceeaşi generaţie cu cifre
arabe
· termeni uzuali: - proband (de la lat. probare) sau propositus,(i) – fem.
proposita(ae) sau caz index, care desemneazã primul bolnav descoperit
într-o familie, punctul de plecare al unei cercetãri familiale
· cosultand (lat. cosultant) = o persoana indemnã care solicitã un sfat
genetic
· fratrie (lat. frates) sau sibling (engl. sibling) = ansamblul fraţilor şi
surorilor

Fig. 3.2. Simbolurile pedigree-ului

Imaginaţi-vã cã încercaţi sã aflaţi cum se moşteneşte o trãsãturã prezentã într-


o familie. Cum veţi afla dacã trãsãturã se transmite dominant sau recesiv, câte gene

45
contribuie la ea, care este probabilitatea sã fie transmisã urmaşilor? Din studiul
istoriei familiale sau pedigree-ului este deseori posibil sã determinãm dacã gena
implicatã este plasatã pe cromozomul X sau pe un autosom, dacã este dominantã sau
recesivã, care dintre indivizi sunt heterozigoţi sau homozigoţi. Deducem deci natura
geneticã a trãsãturii din modelul sãu de transmitere.
Caracterele monogenice demonstreazã în mod obişnuit modele evidente şi
caracteristice de pedigree-uri, modele care depind de 2 factori:
- dacã gena responsabilã este, din punct de vedere al expresiei fenotipice,
dominantã sau recesivã
- dacã gena responsabilã se gãseşte pe un autozom (oricare dintre
cromozomi, cu excepţia cromozomilor de sex) sau pe un gonozom (cromozom de
sex)
În funcţie de aceşti doi factori, existã numai patru modele de bază de
transmitere a caracterelor monogenice:
● modelul tipic pentru transmiterea autozomalã dominantã
● modelul tipic autozomal recesiv
● modelul tipic pentru transmiterea sex-linkatã dominantã
● modelul tipic sex- linkat recesiv

3.2. Modelul ereditãţii dominant autozomale


Prima dovadã certã că unele malformaţii se transmit ca trãsãturi dominant
autozomale a adus-o Farabee în 1905, urmãrind modul de transmitere a degetelor
scurte (brahidactilia) la 36 de persoane în 5 familii.

Exemplu:
Dacã luãm în considerare ca anomalia este condiţionatã de o mutaţie
dominantã « M », situatã pe un autozom şi alela ei normalã « n », orice persoanã
poate avea unul din genotipurile MM(afectaţi), Mn (afectaţi) şi nn (sãnãtoşi). (fig.
3.3)

Pãrinţi: Mn x nn
   
Gameţi: M n n n
Copii: Mn Mn nn nn
Probabilitate: 50% bolnavi 50% sănătoşi

Fig. 3.3. Diagrama ereditãţii autozomale dominante, în care gena mutantã este notatã
convenţional cu M iar gena normalã cu n.

46
Fig. 3.4. Pedigree stereotip pentru ereditatea autozomalã dominantã (generaţiile sunt
numerotate de sus în jos cu cifre romane iar indivizii din fiecare generaţie sunt notaţi de la
stânga la dreapta cu cifre arabe, ca subscript. De ex.: III1, III2, etc.)

Teoretic, cu cele 3 genotipuri se pot realiza 6 combinaţii (tabelul 3.2)

Tabelul 3.2. Tipuri de încrucişãri şi proporţiile teoretice în descendenţă pentru


perechea de alele Mn:P

PÃRINŢI COPII
Combinatii Genotipuri Fenotipuri
genotipice parentale Gameţi descendenţi descendenţi
1 nn x nn (n) x (n) nn toţi sãnãtoşi
ambii
sãnãtoşi
2* Mn x nn (M + n) x (n) 1/2 Mn 1/2 bolnavi
bolnav x 1/2nn 1/2 sãnãtoşi
sãnãtos
3. Mn x Mn (M+n) x (M+n) 1/4MM, 3/4 bolnavi
ambii 1/2 Mn 1/4 sãnãtoşi
bolnavi 1/4nn
4. MM x nn (M) x (n) Mn toţi bolnavi
bolnav x
sãnãtos
5. MM x Mn (M) x (M+n) 1/2MM, 1/2Mn toţi bolnavi
ambii
bolnavi
6. MM x MM (M) x (M) MM toţi bolnavi
ambii
bolnavi
 modelul cel mai frecvent, cu semnificaţie practicã.

Genotipul dominant homozigot este în general greu de identificat. Poate


rezulta din rarele cãsãtorii între doi heterozigoţi pentru aceeaşi anomalie. Asemenea
cãsãtorii aduc informaţii utile asupra efectelor detrimentale ale mutaţiilor dominante

47
în formă homozigotã. În unele cazuri, anomaliile devin mai severe sau chiar letale la
genotipul homozigot (de ex. acondroplazia, brahidactilia).
În cazul hipercolesterolemiei familiale, cu o incidenţã de 2%o în populaţie,
gravitatea mai mare la homozigoţi se referã la riscul şi vârsta de infarct care este mai
scãzutã (aprox. 20 ani). Existã trei fenotipuri : +/+ = normal ; +/- = moarte ca adult
tânãr ; -/- = moarte în copilãrie. Gena responsabilã codificã receptorii hepatici pentru
colesterol, numãrul de receptori fiind direct legat de numãrul de gene active. Dacã
numãrul receptorilor este scãzut, nivelul colesterolului în sânge este crescut şi riscul
de boalã arterialã coronarianã este de asemenea crescut. Este considerat un exemplu
de semidominanţã sau dominanţã incompletã.
Criteriile de recunoaştere (criterii de diagnostic) ale transmiterii dominant
autozomale se desprind din studierea unui pedigree caracteristic (fig. 3.4):
 mutaţia se transmite din generaţie în generaţie, observându-se în pedigree
o continuitate pe verticalã. Dacã nu este eliminatã prin selecţie naturalã
(fiind incompatibilã cu reproducerea) sau prin jocul întâmplãrii (fiind
absentã din gametul fecundat), mutaţia se transmite într-un şir nesfârşit de
generaţii.
 Mutaţia este transmisã numai de pãrintele afectat, niciodatã de persoane
neafectate
 Fiecare subiect afectat, în ipoteza cã este heterozigot (Mn = situaţia
obişnuită din patologia umanã) transmite maladia cu un risc de 50% la
fiecare sarcinã
 Cele douã sexe sunt afectate în mod egal. Ca atare raportul teoretic
bãrbaţi/femei, denumit sex ratio = 1
 Doi pãrinţi bolnavi pot avea şi copii sãnãtoşi dacã ambii pãrinţi sunt
heterozigoţi. Un exemplu îl oferã cuplurile de pãrinţi acondroplazici (cu
nanism şi micromelie) care pot avea şi copii cu talia şi proporţiile
corporale normale.
 Consangvinitatea nu este mai mare decât în restul populaţiei deoarece un
individ bolnav poate avea copii bolnavi indiferent dacã se cãsãtoreşte cu o
persoanã sãnãtoasã neînruditã sau cu o persoana din aceeaşi familie

3.2.1. Excepţiile de la regulile transmiterii dominant autozomale


Cazurile izolate de apariţie a unor copii afectaţi rezultaţi din pãrinţi aparent
sãnãtoşi ridicã dificultãti de diagnostic şi de evaluare a riscului de recurenţã.
Principalele fenomene care modificã modelul transmiterii mendeliene, realizând o
transmitere genealogicã discontinuã (aparent similarã transmiterii recesive
autozomale) sunt:
1. Mutaţia “de novo” = mutaţie nouã aparutã în celula germinalã a unuia
dintre pãrinţi (fig. 3.5)

48
Fig. 3.5. Arbore genealogic ilustrând mutaţia “de novo”

De exemplu, 80% din cazurile de acondroplazie sunt sporadice şi par sã


survinã cu vârsta înaintatã a tatãlui. Semnificaţia geneticã a mutaţiei de novo este
aceea că riscul genetic este diferit în cadrul familiei:
- pentru pãrinţii şi rudele probandului nu este crescut, fiind puţin probabil ca
accidentul mutaţional sã se repete identic
- pentru descendenţii probandului riscul ca boala sã fie transmisã este de 50%.
Odatã apãrutã, mutaţia urmeazã legile mendeliene de transmitere din generaţie în
generaţie.
2. Penetranţa incompletã este fenomenul care realizeaza saltul unei
generaţii. Penetranţa este capacitatea unei gene de a se exprima fenotipic şi se
mãsoarã prin frecvenţa de manifestare a genei în raport cu numãrul total de purtãtori
ai genei (procentul heterozigoţilor afectaţi din totalul heterozigoţilor). De exemplu:
într-o familie pot exista patru heterozigoţi pentru o mutaţie dominant autozomalã
cum este polidactilia (degete supranumerare) şi unul dintre aceştia nu prezintã nici o
anomalie. Totuşi, acest individ heterozigot, aparent sãnãtos, poate avea descendenţi
la care boala se manifestã complet. În acest caz penetranţa este 75%, iar riscul de
recurenţă se obţine înmulţind riscul obţinut pe baza legilor mendeliene cu valoarea
penetranţei (0,50 x 0,75). Rezultã un risc mai scãzut decât cel teoretic pentru o boalã
dominant autozomalã. Supus legii “tot sau nimic”, fenomenul penetranţei
incomplete nu are încã o explicaţie clarã.
3. Expresivitatea variabilã defineşte intensitatea sau gradul de manifestare
clinicã a unei anomalii genetice, în aceeaşi familie sau în familii diferite. De
exemplu, anomalii ale degetelor, cum sunt polidactilia, sindactilia (fuzionarea unor
degete), ectrodactilia(absenţa unuia sau mai multor degete) şi altele, pot avea forme
moderate sau severe, fiind prezente unilateral, bilateral, la mâini, la picioare sau la
toate membrele, fãrã ca gavitatea anomaliei la urmaşi sã poată fi prevãzutã.
- Uneori existã o simptomatologie incompletã, aşa numitele forme fruste, care
sunt expresii clinice insignifiante, extrem de uşoare ale unei anomalii sau sindrom.
Osteogeneza imperfectã, boalã caracterizatã prin tendinţa la fracturi multiple şi sclere
albastre, poate avea ca unicã manifestare doar sclerele albastre. Pentru sfatul genetic,
recunoaşterea formei fruste la un pãrinte este importantã pentru a face distincţia între
aceastã mutaţie cu expresivitate variabilã şi cu risc de transmitere de 50% şi o

49
mutaţie nouã, care pentru pãrinţi înseamna risc de recurenţã neglijabil.
- Predominanţa la unul dintre sexe: guta şi calviţia frontalã, ambele
predominante la bãrbaţi, în timp ce cãderea precoce a dinţilor este întâlnitã mai
frecvent la femei. Fenomenul poartã numele de ereditate influenţatã de sex.
- Expresivitatea variabilã poate fi corelatã şi cu vârsta variabilã a debutului
bolii, determinatã de fenomenul de anticipaţie = apariţia unei boli ereditare la vârste
din ce în ce mai tinere în generaţiile succesive ale unei familii. Substratul molecular
al acestui fenomen a fost descifrat, constând în amplificarea, în cursul meiozei, a
unei secvenţe de trei nucleotide repetate. Creşterea numãrului de repetiţii în
succesiunea generaţiilor caracterizeazã mutaţiile denumite dinamice (de ex. coreea
Huntington, boală neurodegnerativã care afecteazã coordonarea şi funcţiile cognitive,
a cãrei vârstã de debut depinde de numãrul de repetiţii ale tripletului CAG din
mijlocul genei).
Un exemplu al variabilitãţii atât în penetranţa cât şi în expresia unei alele
dominante la om este dat de camptodactilie (degete permanent flexate):
- nu orice individ care poartã aceastã alelă evidenţiazã fenotipul distinctiv,
deci gena pentru camptodactilie aratã penetranţa incompletã
- indivizii care exprimã fenotipul pot avea afectate unul sau mai multe degete,
de la mâini sau picioare, deci gena manifestã expresivitate variabilã.
4. Boli cu debut tardiv, ceea ce face ca persoane aparent sãnãtoase sã poatã
exprima boala la o vârstã mai avansatã, uneori chiar dupã terminarea perioadei de
reproducere. Vârsta înaintatã a debutului bolii este o ilustrare a principiului cã
trãsãturile ereditare nu se manifestã întotdeauna încã de la naştere.
De asemenea, este categoria de boli genetice care scapã selecţiei naturale care
în mod obişnuit eliminã repede mutaţiile dominante letale şi face ca frecvenţa
acestora în populaţie sã fie scãzuta. Coreea Huntington, boală care se manifestã între
35 şi 65 de ani, deşi incurabilã şi letalã, este de cele mai multe ori “invizibilã”
selecţiei naturale din simplul motiv cã în general nu afecteazã indivizii decât dupã ce
s-au reprodus. În acest fel genele cu debut tardiv se sustrag selecţiei naturale,
“furişându-se” în generaţiile urmãtoare şi explicând persistenţa bolii în populaţie
(fig. 3.6.).

50
Fig. 3.6. Arborele genealogic caracteristic pentru coreea Huntington

5. Fenocopiile sunt modificãri produse de mediul ambiant care mimeazã


fenotipic o boala ereditarã. Exemplul clasic este cel al modificãrilor produse de
medicamentul numit talidomidă, administrat multor femei însãrcinate, în anii `50:
anomalii severe ale membrelor, similare cu cele din boala geneticã numitã
focomelie(gr. phoke=focă; melos= extremitate). Fenocopiile nu sunt transmisibile,
dar nu se pot diferenţia pe criterii clinice de mutaţiile genice pe care le imitã.
Talidomida a fost utilizatã pentru combaterea disgravidiei precoce în anii
1956-1961, când a produs o epidemie - aprox. 10000 de nou nãscuţi cu anomalii
congenitale ale membrelor, constând în absenţa segmentelor proximale ale
membrelor, care se pot insera direct pe trunchi. Fiind un medicament teratogen (gr.
teras = monstru; gennaein = a produce), talidomida este complet contraindicatã în
sarcinã. Perioada de maximã susceptibilitate a fãtului la drog este cuprinsã între 20
şi 35 de zile dupã concepţie.

3.3. Modelul transmiterii recesive autozomale


O trãsãturã recesivã se va manifesta numai în stare homozigotã, deci la
persoane care au primit genele recesive de la ambii pãrinţi (heterozigoţi sãnãtoşi).
Faptul ca instrucţiunile acestor gene sunt ignorate la heterozigoţi, fiind mascate de
alelele dominante cu care fac pereche, nu împiedicã transmiterea lor (fig.3.7; fig.
3.8).
Recesivitatea provine în general din deficienţe enzimatice. Pierderea funcţiei
unei enzime are ca rezultat o eroare înnãscutã de metabolism, cum este cazul în boli
ca: fenilcetonurie, galactozemie, hipotiroidism. Pentru pierderea completã a
activitãţii enzimatice ambele copii ale genei care controleazã enzima trebuie sã
lipseasca; deci o mutaţie recesivã trebuie sã fie în stare homozigotã ca sã se exprime.
Unele erori înnăscute de metabolism servesc drept exemplu de boli care beneficiază
de tratament:
- Indivizilor cu boala recesivã fenilcetonurie le lipseşte enzima de degradare a
fenilalaninei (fenilalanin-hidroxilaza) şi are loc o acumulare de produşi toxici pentru

51
sistemul nervos central. Excluderea fenilalaninei din alimentaţie încã din prima lunã
de viaţã evitã retardul mental
- Indivizilor cu boala recesivã galactozemie, le lipseşte enzima care
metabolizeazã zahãrul în galactoză, tratamentul constând în înlocuirea produselor
lactate cu produse speciale
- în cazul hipotiroidismului, absenţa hormonului este corectatã prin terapia de
substituţie

Parinti: Nm x Nm
(sãnãtoşi)    
Gameţi N m N m
Copii NN Nm Nm Nm mm
sãnãtoşi sãnãtoşi bolnavi
Risc: 75% sãnãtoşi
25% bolnavi

Fig. 3.7. Diagrama ereditãţii recesive autozomale


(gena mutantã este notatã cu m, iar perecha ei normalã cu N)

Fig. 3.8. Pedigree stereotip pentru ereditatea recesiv autozomalã

Observaţii care se pot face pe baza analizei pedigree-ului:


 O gena cãlãtoreşte intactã de la strãbunic la nepot, trecând prin generaţiile
intermediare, fãrã a se contopi cu alte gene
 O trãsãturã recesivã poate fi comparatã cu un râu subteran care iese la
suprafaţã la confluenţa afluenţilor sãi
 Rolul consanguinitãţii: mãreşte riscul de întâlnire a doi indivizi
heterozigoţi pentru aceeaşi genã, favorizând apariţia indivizilor
homozigoţi

Bolile recesive autozomale sunt numeroase şi de multe ori severe,


nepermiţând supravieţuirea pânã la vârsta reproducerii. Din aceastã cauzã cele mai
multe cazuri de bolnavi vor rezulta din cãsãtorii între doi heterozigoţi sau purtãtori

52
(engl. “carriers”) sãnãtoşi. O trãsãturã recesiv autozomalã poate fi transmisã printr-
un şir de purtãtori, înainte ca, datoritã întâmplãrii, doi purtãtori sã se încrucişeze.

Tabelul 3.3. Tipuri de încrucişãri şi proporţiile teoretice în descendenţă pentru


perechea de alele Nm

Combinatii Genotipuri Fenotipuri


genotipice Gameţi descendenţi descendenţi
parentale
NN x NN (N) x (N) NN sãnãtoşi
sãnãtoşi
Nm x NN (N+m) x (N) 1/2 NN; 1/2Nm toţi sãnãtoşi
sãnãtoşi
Nm x Nm (N+m) x (N+m) 1/4NN; 1/2Nm 3/4 sãnãtoşi
sãnãtoşi 1/4mm 1/4 bolnavi
NN x mm (N) x (m) Nm toţi sãnãtoşi
sãnãtos x bolnav
Nm x mm (N+m) x (m) 1/2Nm 1/2 sãnãtoşi
sănătos bolnav 1/2mm 1/2 bolnavi
mm x mm (m) x (m) mm toţi bolnavi
ambii bolnavi

Criteriile de recunoaştere ale ereditãţii recesive autozomale:


 Discontinuitate în succesiunea generaţiilor. Deseori trãsãtura este prezentã
într-o singurã generaţie, realizându-se aspectul de caz sporadic. Modelul
de pedigree orizontal este caracteristic (fig.3.8; fig. 3.9).
 Subiecţii afectaţi se nasc din pãrinţi sãnãtoşi purtãtori (heterozigoţi).
Rezultã necesitatea detectãrii heterozigoţilor în populaţiile cu risc prin
programe screening speciale.
 Riscul unui cuplu de indivizi normali dar heterozigoţi de a avea un copil
afectat este de ¼ la fiecare sarcinã.
 Cele douã sexe sunt afectate în mod egal
 Dacã ambii pãrinţi sunt bolnavi, nu pot avea copii sãnãtoşi. Excepţiile de
la aceastã regulã sunt datorate fenomenului de heterogenitate geneticã,
adicã existenţei unor mutaţii independente cu manifestãri fenotipice
similare. De exemplu, existã 4-5 forme de albinism, 20 de forme diferite
de surditate, ceea ce explicã de ce în unele familii cu ambii pãrinţi afectaţi
(dar cu forme dierite), se nasc copii normali
 Cãsãtoriile consangvine sunt caracteristice, deseori fiind cheia pentru
precizarea tipului de ereditate (fig. 3.9.-b). De asemenea unele din aceste
afecţiuni manifestã etnicitate, frecvenţa lor fiind crescutã numai în unele
populaţii. De exemplu, boala Tay-Sachs este mai frecventã la evreii

53
Aschenazi, iar anemia cu celule în formã de secerã (mutaţia pentru
hemoglobina S) este frecventã în populaţiile de negri.

Fig. 3.9. Pedigree-uri ilustrative pentru transmiterea recesiv autozomalã: a) model orizontal
de transmitere; b) model de pedigree cu consangvinizare

3.3.1. Rolul consangvinitãţii şi al izolatelor


Consangvinitatea pãrinţilor unui individ înseamnã cã ei sunt înrudiţi genetic
pentru cã au unul sau mai mulţi ancestori în comun (lat. consanguineus = înrudit
prin sânge ) iar inbreeding (engl.) semnificã încrucişarea între indivizi care provin
dintr-un strămoş comun. Consecinţa consangvinizării constã în faptul cã mãreşte
riscul de întâlnire a doi indivizi heterozigoţi (purtãtori) pentru aceeaşi genã. Dacã
aceasta este o mutaţie deletorie, întâlnirea favorizeazã apariţia unor descendenţi
afectaţi care au ambele alele mutante. Din acest motiv, boli genetice rare ajung sã
aibã frecvenţã foarte ridicatã în anumite populaţii consanguine. De exemplu,
albinismul care înregistreazã în SUA frecvenţe de 1/38000 printre albi sau 1/20000
printre negri, ajunge la o frecvenţã de 18-24/100 în familiile consangvine ale
indienilor Hopi. Consangvinitatea este crescutã în general în subpopulaţiile în care
uniunile au loc exclusiv cu membrii aceleaşi populaţii: izolate geografice, secte
religioase, etc. Uniunile în cadrul unei populaţii închise poartã numele de
endogamie.
Consangvinizarea nu este un rãu în sine deoarece unei ereditãţi sãnãtoase

54
(dificil însă de apreciat) îi corespunde o consangvinitate sãnãtoasã. Un exemplu
binecunoscut este familia lui Darwin care, din cãsãtoria cu verişoara sa primarã, a
avut 10 copii sãnãtoşi, bãieţii ajungând chiar eminenţi oameni de ştiinţã şi
academicieni. De asemenea, în familia industriaşului Du Pont consangvinizarea nu a
avut efecte aparente.
Nu trebuie sã uitam însã ca în adâncurile insondabile ale ereditãţii fiecãruia
dintre noi se ascunde un risc potenţial, fiecare individ având, din zecile de mii de
gene, 2-3 mutaţii recesive oarecare, a căror «tãcere» (heterozigoţie) ar putea fi spartã
dacã întâmplãtor aceeaşi eroare s-ar întâlni şi la partener. În condiţiile în care fiecare
individ are cel puţin 3-4 mutaţii recesive, existã probabilitatea ca, la prima sarcinã,
embrionul sã aibã o boala recesivã gravã, chiar dacã aceasta nu este manifestã în
familie. Iar şansa ca doi indivizi consangvini sã aibã aceeaşi gena mutantã mãreşte
aceastã probabilitate, proporţional cu gradul de rudenie ( tabelul 3.4). Acesta se
defineşte prin coeficientul de înrudire care indicã proporţia de gene pe care
membrii grupului consangvin o au în comun. Este diferit de coeficientul de
consangvinitate (F) care defineşte probabilitatea copilului provenit dintr-un cuplu
consangvin de a fi primit ambele alele ale unei perechi de gene (homozigot afectat)
de la un strãmoş comun.

Tabelul 3.4. Coeficienţii de înrudire, consangvinitate şi riscul pentru boli recesive


autozomale în uniuni consangvine
Cuplu consangvin Coeficient de Coeficient de risc
înrudire consangvinitate
fraţi 1/2 1/4 1/8
Fraţi vitregi 1/4 1/8 1/16
Unchi – nepoatã 1/4 1/8 1/16
Matuşã – nepot
Veri primari 1/8 1/16 1/32
Unchi – nepoatã de vãr 1/16 1/32 1/64
Mãtuşã – nepot de vãr
Veri de gradul II 1/32 1/64 1/128

O formã extremã de consangvinizare este incestul, prohibit în toate


populaţiile din toate timpurile. Chiar în populaţii exotice cu culturi diferite
monogamiei, în care poliginia sau poliandria sunt permise sau constituie chiar regulã,
existã totuşi o interdicţie: cea a uniunilor între rude de gradul I. Excepţie făceau doar
familiile faraonilor egipteni, în care succesiunea la tron era permisã doar
descendenţilor pe care faraonul îi avea cu propria sorã sau fiicã. Se pare de altfel cã
aceste consangvinizãri repetate au dus la stingerea dinastiei faraonilor.
Prohibiţia incestului nu este relevatã numai de legile umane, dar şi de unele
mecanisme de apãrare înnãscute, dezvoltate de indivizi în cursul evoluţiei. Se pare cã
evoluţia a «inventat» mecanisme de respingere a incestului. Unele observaţii asupra
comportamentului animal, fãcute de primatologul Jane Goodal, sprijinã aceastã

55
ipoteză. Astfel, la toate speciile de primate non-umane s-au dezvoltat comportamente
de protecţie contra consangvinitãţii: spre momentul pubertãţii, puii aparţinând unuia
dintre sexe sau ambelor pãrãsesc grupul natal; femelele au aversiune pentru
acuplarea cu masculi mult mai în vârstã; puii masculi evitã mama când aceasta este
în cãlduri. În mod bizar, nici chiar la musculiţele de oţet crescute în captivitate nu are
loc incestul.
De altfel, se pare cã în societaţile umane incestul este aproape necunoscut
pentru simplul motiv cã indivizii posedã un mecanism psihologic înnãscut care îi
conduce la aversiune sexualã pentru consangvinitate. Aşadar dezgustul pentru incest
ar fi dus la fãurirea legilor şi nicidecum invers, aşa cum susţine antropologul Claude
Levi-Strauss. Dupã acesta, prohibiţia incestului ar fi marcat trecerea de la naturã la
culturã, fiind caracteristicã societaţilor umane.

3.3.2. Screeningul heterozigoţilor


Termenul screening genetic desemneazã cercetarea sistematicã a unei grupe
de indivizi cu risc genetic (nou nãscuţi – screening postnatal; sarcini în curs –
screening prenatal; indivizi sãnãtoşi purtãtori – screeningul heterozigoţilor).
În bolile recesive autozomale existã cel mai mare numãr de purtători sãnãtoşi
de mutaţii. Fiecare individ este purtãtorul a cel puţin unei mutaţii recesive asociate
unei boli grave şi a mai multor mutaţii recesive asociate cu anomalii letale. Conform
binecunoscutului adagiu «este mai uşor sã previi decât sã tratezi», genetica ar avea
obligaţia elementarã sã identifice aceşti purtãtori tãcuţi: heterozigoţii pentru mutaţii
detrimentale. Acesta rãmâne însã un pios deziderat atâta vreme cât unele mutaţii nu
sunt detectabile (de ex. mutaţia pentru albinism), iar în cazul celorlalte, este evident
cã nu se pot testa toţi indivizii înaintea perioadei reproductive – milioane de copii –
pentru toate riscurile posibile.
Totuşi cercetarea heterozigoţilor a început în mod firesc cu analiza
populaţiilor extrem de frecvent expuse morţii, ştiut fiind cã multe din aceste condiţii
patologice manifestã etnicitate sau au o frecvenţã crescutã în anumite zone
geografice. De exemplu talasemiille, boli ale hemoglobinei, extrem de severe în
forma majorã (homozigotã), sunt foarte frecvente în bazinul Marii Mediterane
(gr.Thalassa = Marea Mediteranã). Frecvenţa heterozigoţilor ajunge la 40% în unele
sate din Sardinia. Screeningul efectuat în populaţia de şcolari din aceste zone,
precedat de o informare corectã şi susţinutã a populaţiei şi de un sfat genetic adecvat,
au dus la o scãdere semnificativã a acestei boli. De menţionat şi faptul cã pãrinţii
heterozigoţi pentru aceastã boalã beneficiazã de opţiunea unui diagnostic prenatal în
scopul prevenirii bolii.
Actuala distribuţie a talasemiei pare sã fie efectul selecţiei naturale în
regiunile endemice pentru malarie, regiuni în care genotipul heterozigot pentru
talasemie se adapteazã mai bine la mediu decât un alt genotip, întrucât conferã
purtãtorilor rezistenţã la malarie. Avantajul selectiv al heterozigoţilor se exprimã
prin numãrul mai mare de descendenţi, comparativ cu ai celorlalţi, homozigoţi

56
normali, care erau seceraţi de malarie.
Un program screening similar, cu efecte benefice asupra incidenţei bolii, a
fost organizat pentru boala Tay-Sachs, frecventã printre evreii Aschenazi.
Nu s-a obţinut însã acelaşi succes în programul screening iniţiat în SUA
pentru detectarea purtãtorilor de hemoglobinã S (mutaţia care provoacã în forma
homozigotã anemia cu celule falciforme) în populaţia de negri, populaţie în care
boala este frecventã. În absenţa unei campanii de informare corespunzãtoare,
populaţia de culoare s-a simţit discriminatã şi a refuzat testul.

3.4. Modelul ereditãţii legate de sex (sex-linkatã)


Cromozomii de sex şi determinarea sexualã
Denumiţi X şi Y, sunt cunoscuţi ca fiind cromozomii de sex pentru simplul
motiv că determinã cu o predestinare aproape perfectã sexul corpului. Existã rare
excepţii care confirmã regula, de exemplu femeile XY. La aceste persoane genele
esenţiale masculinizante de pe cromozomul Y au fost pierdute sau modificate prin
mutaţie. În afara acestor neglijabile excepţii, primim întotdeauna de la mamã un
cromozom X, iar de la tatã, fie Y în cazul bãrbaţilor, fie X în cazul femeilor. Acest
tip de determinism sexual, cu sexul masculin heterogametic XY (care produce douã
tipuri diferite de gameţi: X şi Y) şi sexul feminin homogametic XX (care produce un
singur tip de gameţi: X) este caracteristic atât mamiferelor, cât şi musculiţelor.
Situaţia inversã în care sexul heterogametic este cel feminin se întâlneşte la pãsãri şi
la fluturi, unde se notează cu ZZ (mascul) şi WZ (femelă).
Departe de a fi identici ca formã, mãrime şi conţinut de gene, cromozomii de
sex ocupã o poziţie particularã în genomul uman, fiind singura pereche cu
cromozomi diferiţi :
 Cromozomul Y, un cromozom mic şi aproape inert, poartã în special gene
pentru determinarea sexului masculin. Are rolul de pivot, având acţiune
masculinizantã, indiferent câti cromozomi X îl acompaniazã. Controleazã maturarea
testicularã prin intermediul genei SRY (sex-region Y) situatã pe braţul scurt al
acestuia. Doar câţiva loci nesexualizanţi, dintre care singura anomalie cu ereditate
legatã de cromozomul Y, dar şi aceasta cu ereditate incertã, este hipertricoza
urechilor. Acest tip de ereditate cu transmitere exclusiv pe linie bãrbãteascã (de la
tatã la fiu) poartã numele de ereditate holandricã (gr. holos = tot; ander = bãrbat).
 Cromozomul X este un cromozom mare care conţine 5-6% din totalitatea
materialului genetic şi are un rol hotãrâtor în evoluţia embrionului. Nu se cunoaşte
nici un organism uman la care sã nu fie prezent cel puţin un cromozom X. Motivul
este evident: pe lânga gene implicate în diferenţierea sexului, acesta poartã şi
numeroase gene nesexualizante care, similar genelor de pe autozomi, sunt fie
dominante, fie recesive. Cromozomul X s-a conservat ca atare de-a lungul evoluţiei
mamiferelor, ceea ce face ca o mutaţie situatã pe acest cromozom la şoarece sã
rãmânã în aceeasi poziţie şi la câine şi la om. De exemplu, mutaţia pentru hemofilie
(defect de coagulare a sângelui), sau pentru distrofia muscularã Duchenne.

57
Transmiterea gonozomalã
Genele localizate pe cromozomii de sex manifestã sex- linkage datoritã
faptului cã segregarea acestor alele este asociatã cu segregarea determinãrii sexuale.
Trãsãturile sex-linkate pot fi clasificate ca X-linkate recesive (majoritatea), X-linkate
dominante (mai puţin comune) şi Y-linkate sau holandrice. Singurele gene dovedit
Y-linkate sunt cele ale determinãrii masculine.
Ereditatea legatã de sex este aproape în totalitate legatã de cromozomul X şi
se referã la genele nesexualizante situate pe acest cromozom. Acestea se gãsesc la
femei (XX) fie în stare homozigotã, fie în stare heterozigotã, în timp ce la bãrbaţi,
care au un singur cromozom X, se gãsesc într-un singur exemplar. Existenţa unei
singure copii ale unei gene pe unicul cromozom X de la bãrbaţi se numeste
hemizigoţie. Consecinţã: orice mutaţie recesivã de pe cromozomul X se manifestã
fenotipic la bãrbaţi, care nu pot fi decât hemizigoţi, nu însã şi la femeile heterozigote.
Genele nesexualizante de pe X sunt deci distribuite inegal la bãrbaţi şi femei,
inegalitate datoritã cãreia se produc modele de pedigree-uri caracteristice şi uşor de
recunoscut, în care sexele sunt inegal afectate. Dintre cele douã modele de
transmitere legate de sex: dominant şi recesiv, cel mai frecvent şi mai important este
cel recesiv, în care bãrbaţii sunt victimele tuturor mutaţiilor recesive de pe X.
Atribuirea mutaţiei pentru daltonism cromozomului X, în 1911, a fost primul
exemplu de genă repartizată unui cromozom particular. Denumirea bolii provine de
la medicul şi chimistul Dalton care a descris boala de care el însuşi suferea.

Modelul transmiterii recesive legate de cromozomul X


Distribuţia caracterelor legate de cromozomul X urmăreşte filiaţia de
transmitere a cromozomului X, purtãtor al genei mutante (fig. 3.10). Ca regulã
generalã, boala se transmite de la un bãrbat bolnav prin una, douã generaţii de femei
purtãtoare sãnãtoase la un bãiat bolnav (fig. 3.11).

Risc: toate fetele sãnãtoase (dintre care 50% sunt purtãtoare) şi 50% dintre
bãieţi afectaţi

Fig. 3.10. Diagrama transmiterii ereditare legate de sex în cazul mutaţiei pentru hemofilie
(Notaţia XH = gena dominantã; X h = gena recesivã)

58
Hemofilia este întâlnitã aproape exclusiv printre bãrbaţi, femeile fiind
sãnãtoase şi purtãtoare indemne.
Unele femei pot fi parţial afectate în urma inactivãrii întâmplãtoare a unuia
din cei doi cromozomi X. Fenomenul este cunoscut la toate mamiferele: în fiecare
celulã a corpului, în loc ca ambii cromozomi X sã-şi exprime mesajul la volum egal,
unul din ei, la întâmplare, se autoîmpacheteazã într-un balot strâns, cunoscut sub
numele de corpuscul Barr şi rãmâne inert. La nivelul întregului organism însã, în
celule diferite, ambii cromozomi au ocazia sã se exprime. Dacã, întâmplãtor,
frecvenţa şi distribuţia celor douã populaţii celulare este în favoarea celulelor care au
activ X-ul purtãtor de mutaţie, pot apãrea unele simptome ale bolii şi la o femeie
heterozigotã, care în mod normal este perfect sãnãtoasã. (vezi capitolul Ereditatea
cromozomialã: cromatina de sex şi mecanismul compensaţiei de dozã.)

Fig. 3.11. Arbore genealogic într-o boalã recesivã legatã


de cromozomul X

Criteriile de recunoaştere ale transmiterii recesive legate de sex :


 Criteriile generale ale transmiterii recesive:
- discontinuitatea în succesiunea generaţiilor: transmiterea se face de obicei
prin femei sãnãtoase, dar purtãtoare de mutaţie, la fiii lor – transmitere genealogicã
oblicã
- doi pãrinţi sãnãtoşi pot avea copii bolnavi, exclusiv bãieţi. Riscul de
recurenţã a bolii în fratria unui bãiat bolnav este de 25%, dar numai bãieti (1/2 dintre
bãieti)
- ambii pãrinţi bolnavi nu pot avea decât copii bolnavi
- consangvinitatea joacã un rol, dar numai în combinaţia paternalã dintre un
bãrbat şi verişoara sa primarã pe linie materna. Etnicitatea este prezentã: de exemplu
daltonismul, foarte rar la eschimoşi, atinge o frecvenţã de 8% printre caucazieni.
- Problema detectãrii femeilor heterozigote este la fel de importantã ca
pentru toate bolile recesive
 Criterii specifice:
- incidenţa trãsãturii este mai mare la bãrbaţi decât la femei, iar dacã
mutaţia este rarã, sunt afectaţi aproape exclusiv bãietii
- nu se transmite niciodatã de la tatã la fiu, care mosteneşte de la tatã
cromozomul Y.

59
Aceste particularitãţi nu se pot verifica pentru boli grave, letale în copilãrie,
cum este distrofia muscularã Duchenne, la care transmiterea de la bãrbaţi afectaţi nu
este posibilã.
Pentru o boala frecventã, cum este daltonismul se pot întâlni cu frecvenţã
scãzutã şi femei afectate, rezultate din uniunile între un bãrbat afectat şi o femeie
purtãtoare.
În ceea ce priveste hemofilia, cu terapiile actuale bãrbaţii afectaţi se pot
reproduce. Deşi vor avea copii normali, fetele vor fi obligatoriu purtãtoare,
(moştenind X-ul patern) deci potenţial transmiţãtoare în continuare ale mutaţiei. Din
fericire însã familiile de hemofilici beneficiazã astãzi de diagnostic prenatal, posibil
şi pentru detectarea purtãtoarelor.

.Modelul transmiterii dominante legate de cromozomul X


Dacã trãsãturile recesive legate de sex sunt tipice pentru bãrbaţi, cele
dominante legate de sex sunt de douã ori mai frecvente la femei decât la bãrbaţi.
Caracteristica principalã: un bãrbat afectat transmite gena mutantã tuturor fetelor şi
niciunuia dintre baieţi. Boli mai puţine la numãr şi mai rar întâlnite, sunt boli care
afecteazã mai sever bãrbaţii decât femeile heterozigote. De exemplu: rahitismul
vitamino-rezistent şi amelogeneza imperfectã (deficienţã a smalţului dentar)

3.5. Acordarea sfatului genetic în tulburãrile cu transmitere mendelianã


se face pe baza analizei modului de transmitere a trãsãturii şi urmeaza câţiva paşi:
- stabilirea unui diagnostic precis
- trasarea unui pedigree complet în colaborare cu probandul şi analizarea
acestuia, pentru încadrarea într-unul din cele patru modele de ereditate pe baza
particularitãţilor de transmitere: dominant sau recesiv, autozomal sau sex-linkat
- determinarea a cât mai multor genotipuri posibile ale membrilor familiei
studiate
- evaluarea probabilitãţilor prin aplicarea legilor mendeliene. De exemplu:
«Care este probabilitatea ca probandul sã fie purtãtor pentru o anomalie geneticã
recesivã?»; «Care este probabilitatea ca probandul sã aibã un copil cu un defect
genetic particular?». Calculul riscului de recurenţã în cazul bolilor monogenice
depinde de cunoaşterea genotipurilor persoanelor consultate şi aplicarea legilor
Mendeliene. De exemplu, într-o afecţiune recesiv autozomalã în care pãrinţi sãnãtoşi
au un copil bolnav, calcularea riscului de recurenţã şi acordarea sfatului genetic nu
sunt dificile. Copilul afectat este homozigot mm, iar pãrinţii sunt obligatoriu
heterozigoţi Nm. Astfel cã probabilitatea lor de a avea un alt copil bolnav este de
1/4 , cea de a avea copil sãnãtos este de 3/4 ( şi 2/3 pentru un copil sãnãtos
heterozigot Nm). Explicaţiile privind riscurile genetice trebuie sã sublinieze faptul cã

60
riscul genetic rãmâne acelaşi la fiecare sarcinã, indiferent câţi copii afectati s-au
nãscut deja.
- ca regulã generalã, orice procedurã de diagnostic genetic trebuie precedatã
de un sfat genetic care include în mod obligatoriu obţinerea consimţãmântului
informat al persoanei implicate.
- dezavantajul major al sfatului genetic, acela cã “nu putem prevedea
decât probabilitãţi”, este astãzi compensat de existenţa diagnosticului
prenatal. Pentru un numãr din ce în ce mai mare de boli monogenice
este posibilã, în urma unei amniocenteze (punctie de lichid amniotic),
detectarea mutaţiei la fãt, prin teste moleculare specifice, într-un
moment în care sarcina mai poate fi întreruptã. Ca urmare, pentru
mulţi pãrinţi din familii cu tare genetice, sfatul genetic, detectarea
stãrii de purtãtor şi diagnosticul prenatal a însemnat eliberarea de
- temeri şi schimbarea opţiunilor lor reproductive.

Rezumat
Capitolul 3: Modele de transmitere ereditarã a caracterelor monogenice
(Mendeliene) în familiile umane
Cuprinde informaţii cu privire la: 1. etapele unei analize genetice: ancheta
familialã, trasarea arborelui genealogic şi încadrarea într-unul din cele patru
modele de transmitere ereditarã; 2. caracterizarea fiecãrui model de transmitere
dupã pedigree-ul caracteristic şi criteriile de recunoaştere specifice transmiterii
dominant autozomale, recesiv autozomale, recesiv sex-linkate, dominant sex-
linkate; 3. explicaţii privind fenomenele care modificã modelele mendeliene de
transmitere: mutaţia de novo, penetranţa incompletã, expresivitatea variabilã,
fenocopiile, heterogenitatea geneticã; 4. rolul consangvinitãtii în ereditatea
recesivã; 5. importanţa screeningului heterozigoţilor pentru scãderea frecvenţei
unor gene recesive în populaţiile supuse riscului; 6. etapele parcurse în activitatea
de acordare a sfatului

Cuvinte cheie
 pedigree – diagrama arborelui genealogic al unei familii care indicã
ereditatea unor fenotipuri specifice
 propositus, proband – individ dintr-un pedigree care aduce familia în
atenţie pentru studii genetice
 fratrie – ansamblul fraţilor şi surorilor rezultaţi dintr-un singur cuplu
parental (similar engl. sibship)
 sex-ratio – raportul dintre numãrul bãrbaţilor şi cel al femeilor dintr-o grupã
specificã de vârstã – a nou nãscuţilor de pildã

61
 penetranţa – frecvenţa exprimată procentual cu care o genă se manifestă în
fenotipul purtătorilor. Este incompletă atunci când mai puţin de 100% dintre
purtătorii unui anumit genotip manifestă fenotipul caracteristic
 expresivitate – gradul de exprimare fenotipicã a unui genotip particular
 fenocopie (gr. phaino=apariţie; lat. copia=abundenţã) – tulburare de origine
mezologicã, care imitã o tulburare similarã condiţionatã genetic
 anticipaţie – tendinţa de agravare a unei boli genetice în generaţii succesive
 screening genetic – cercetare sistematicã a unei grupe de indivizi cu risc
genetic
 heterogenitate geneticã – acelaşi fenotip produs de douã sau mai multe
genotipuri diferite
 consangvinizare (lat. consanguineus = înrudit prin sânge)- uniune între
indivizi care provin dintr-un strămoş comun
 inbreeding – încrucişare între indivizi înrudiţi genetic
 sex linkage (engl. linkage)– transmiterea înlănţuită a genelor situate pe un
cromozom de sex
 hemizigoţie – condiţia unei celule diploide sau organism care are o singurã
copie a unei gene
 holandric (gr. holos; andros) despre caractere care se transmit exclusiv pe
linie paternã prin intermediul cromozomului Y
 sfat genetic – sfat care se dã unei persoane care vrea sã ştie dacã existã
riscul de a face o tulburare geneticã oarecare sau de a avea descendenţi cu o
boalã ereditarã şi evaluarea riscului.

Test de autoevaluare

Sarcină de studiu:
Desenaţi doi arbori genealogici, unul ilustrând transmiterea unei trãsãturi
dominante autozomale şi celãlalt ilustrând transmiterea unei trãsãturi recesive
autozomale.
Răspundeţi la următoarele ântrebări :
1. Acondroplazia este o formã de nanism produsã de o mutaţie dominantã.
Se poate spune cã există purtãtori pentru boli genetice dominant autozomale, cum
este acondroplazia? (pag.46-48)
2. Ştiind cã fenilcetonuria este o eroare înnãscutã de metabolism care
rezultã din deficienţa unei enzime, cum credeţi cã este mutaţia care o produce:
dominantã sau recesivã? (pag. 51-53)
3. Doi pãrinţi acondroplazici au doi copii: unul cu acondroplazie şi unul
normal. Determinaţi modul de ereditate pentru acondropazie şi deduceţi genotipurile
fiecãrei persoane din familie. (pag.48)
4. Două persoane surdo-mute se cãsãtoresc şi au copii care sunt toţi normali.

62
Cum explicaţi aceasta, ştiind cã deficienţa lor este geneticã? Care este genotipul
probabil pentru pãrinţi şi copii? (pag. 53)
5. Câte tipuri de gameţi vor fi produse de o persoanã care este dublu
heterozigotã pentru albinism (trãsãturã recesiv autozomalã) şi pentru
hipercolesterolemie (trãsãturã dominant autozomalã )? (pag. 32)
6. Osteogeneza imperfectã este o boalã caracterizatã prin fragilitate osoasã,
surditate şi sclere albastre. Indivizii afectaţi manifestã oricare dintre simptome sau o
combinaţie de simptome. Înseamnã cã gena rãspunzãtoare de aceastã boalã
manifestã penetranţã incompletã sau expresivitate variabilã? (pag. 49)
7. Familiile regale ale Europei s-au confruntat cu o incidenţã crescută a
hemofiliei, comparativ cu incidenţa generalã a populaţiilor europene care este de
1/10000. De unde şi denumirea de «boala regalã». Explicaţi aceasta, ştiind cã
hemofilia este produsã de o genã X-linkata recesivã. (pag.58-59)
8. Un bãrbat cu o boalã a smalţului dentar se cãsãtoreşte cu o femeie
fenotipic normalã şi au opt copii : cinci fete care au moştenit defectul dentar al
tatãlui şi trei bãieţi care nu l-au moştenit. Cum pare sã se moşteneascã aceastã
trãsãturã? (pag. 60)
9. Dintr-o cãsãtorie între un heterozigot pentru o mutaţie dominant
autozomalã şi un homozigot normal se nasc patru copii. Câţi dintre ei pot fi
afectaţi ? (pag. 29)

3.10. Concluzii
Cunoştinţele privind legile Mendeliene şi cele privind construirea pedigree-lor au
aplicaţii practice importante pentru profilaxia bolilor genetice prin acordarea
sfatului genetic. Confirmarea principiilor Mendeliene s-a făcut ulterior prin studiul
cromozomilor, a căror comportare reflectă transmiterea din generaţie în generaţie
a “genelor’ mendeliene.
După însuşirea şi aplicarea cu succes a legilor Mendeliene în exerciţiile prezentate
(test de autoevaluare), vom putea trece la următorul nivel: studierea eredităţii la
nivel celular în următoarele 2 unităţi de studiu.

63
Unitatea de studiu 4

Gene şi comportament

Cuprins:
4.1. Conceptul de pleiotropie
4.2. Exemple de boli monogenice cu efecte pleiotropice
comportamentale
4.2.1. Boli cu transmitere recesiv autozomalã
4.2.2. Boli cu transmitere dominant autozomalã
4.2.3. Boli cu transmitere legatã de sex
4.3. Studii experimentale în genetica comportamentalã
4.4. Comportament şi gene X-linkate
4.5. Epigenetica
4.6. Concluzii

Obiective:
La sfârşitul acestui capitol, studentii vor fi capabili sã:
 defineascã şi sã foloseascã în context urmãtorii termeni: pleiotropie,
sindrom, screening neonatal, epigeneticã
 sã dea exemple de pleiotropie
 sã înţeleagã mecanismul biochimic prin care gene unice (mutante)
afecteazã comportamentul
 sã descrie unele din consecinţele comportamentale ale unor boli
metabolice
 sa înţeleagã importanţa screeningului neonatal pentru identificarea
unor tulburãri genetice care antreneazã întârziere mentalã şi a aplicãrii imediat
dupã naştere a terapiilor corespunzãtoare pentru evitarea retardului mintal
 sã înţeleagã demonstraţia experimentelor de geneticã
comportamentalã pe animale
 sã urmãreasca ipoteza, confirmatã sau nu, a unor gene unice sex-
linkate implicate în comportamente umane: abilitatea spatialã, homosexualitatea
 sã înţeleagã la ce se referã epigenetica şi fenomenul de amprentare
parentalã
 sã distingã între determinãrile monogenice cu efecte comportamentale
şi determinãrile multifactoriale ale comportamentelor complexe

64
Gene şi comportament

4.1. Conceptul de pleiotropie


Ideea comportamentelor determinate direct de gene este o idee simplistã care
nu corespunde de loc celor ce ştim despre rolul genelor în construcţia şi funcţionarea
organismelor. Numai pentru că se cunosc gene particulare a caror mutaţie împiedicã
un comportament anume, nu înseamnă că gena respectivă determină în mod obişnuit
acel comportament. În realitate este vorba de efectele pleiotropice comportamentale
ale unor gene.
Conceptul de pleiotropie (gr. pleion = mai mulţi; trope= schimbare) este util
în descrierea sindroamelor care se transmit mendelian şi defineşte capacitatea unei
gene de a avea mai multe efecte fenotipice distincte şi neînrudite. Explică efectele
multiple ale unei singure gene, aşa cum sunt malformaţiile multiple din sindroamele
mendeliene sau efectele comportamentale în cazul unor erori înnăscute de
metabolism. Termenul sindrom (gr. syndrom) defineşte combinaţiile de lucruri sau
fenomene care apar împreună – în genetică grup de anomalii având drept cauzã
comună o singură mutaţie genicã. Astfel de exemplu sindromul Habsburg (des
întâlnit în famila de Habsburg) întruneste cele trei semne: bărbia „în galoş”, nasul
acvilin, fruntea teşită.
În bolile metabolice ereditare, de multe ori deficitul proteic este însotit şi de
efecte comportamentale. Gena nu codificã pentru un comportament per se; genele
structurale codificã pentru secvenţele de aminoacizi care formeazã miile de proteine
din care organismele sunt formate. Enzimele sunt acele proteine care servesc drept
catalizatori organici: accelereazã reacţiile biochimice care altfel ar fi încetinite sau
nici nu ar avea loc în condiţiile de temperaturã şi presiune predominante în corpul
uman. Aceste reacţii, precum şi timpul de reacţie sunt fundamentale pentru
dezvoltarea tuturor sistemelor unui organism şi funcţionarea variatelor organe.
Drumul de la gene la comportament trece prin sistemul scheletic, muscular, digestiv,
respirator, excretor, imun, glande endocrine şi sistem nervos central şi perferic. Prin
urmare investigarea acestor cãi implicã studii de biologie molecularã şi
biopsihologie. Chiar dacã legatura între gene şi comportament poate fi înţeleasã la
nivel teoretic general, detaliile specifice au fost elucidate într-un numãr limitat de
cazuri. Totuşi aceastã arie de cercetare cunoaşte o rapidã dezvoltare şi se poate
prezice ca în viitor mecanismele influenţelor genetice asupra comportamentului vor
fi mai bine cunoscute.
Un exemplu care ilustreazã modul în care o singurã gena poate influenţa
comportamentul este cel al fenilcetonuriei (PKU), afecţiune prezentã la aproximativ
1/10.000 de nou-nãscuţi în populaţia caucazianã. Este una din primele boli
monogenice în care legatura între genã şi întârzierea mentalã a fost elucidatã,
dezvãluind originea biochimicã a acestei boli.

65
4.2. Exemple de boli monogenice cu efecte pleiotropice comportamentale

4.2.1. Boli cu transmitere recesiv autozomalã


 Pentru înţelegerea efectelor monogenice asupra comportamentului folosim
exemplul fenilcetonuriei, eroare înnãscutã de metabolism ale carei manifestãri sunt:
întârziere mintalã, hiperactivitate, iritabilitate.
Cercetãrile care au condus la înţelegerea actualã a mecanismului bolii au
început în Norvegia în 1934. Un dentist cu doi copii retardaţi, chinuit din cauza
mirosului („de şoarece”) exalat de aceştia, a apelat la medicul Fölling. Acesta a
început sã analizeze cauza mirosului particular prin studiul urinii celor doi copii, în
care a reuşit sã izoleze acidul fenilpiruvic. A postulat cã boala, a cãrei etiologie nu
era cunoscutã, a fost moştenitã ca genã unicã recesivã, şi cã acidul fenilpiruvic era
prezent în urina din cauza unei tulburãri în metabolismul fenilalaninei, un aminoacid
esenţial care se gãseşte într-o varietate de alimente, în special în carne. Boala a
devenit boala Fölling, sau fenilcetonuria şi a devenit subiect de cercetare în
numeroase laboratoare din lume.
Cercetãrile au relevat cã problema metabolicã este provocatã de absenţa sau
inactivitatea unei enzime particulare (fenilalanin hidroxilaza), care converteşte
fenilalanina în tirozinã. Dacã conversia este blocatã, nivelul fenilalaninei în sânge
creşte şi acidul fenilpruvic se acumuleazã în urinã. În absenţa enzimei, se activeazã o
cale secundarã de metabolizare cu formarea de acid fenilpiruvic care are efecte
toxice la nivelul sistemului nervos central. Efectele pleiotropice, în special
hiperactivitatea şi iritabilitatea fac parte de asemenea din manifestãri. Blocul
metabolic determinã şi o serie de efecte secundare, precum scãderea formãrii de
melanina (cu hipopigmentaţia pielii, mucoaselor şi pãrului) sau reducerea producerii
de dopaminã (cu apariţia convulsiilor). De altfel, singurele indicii clinice la nou
nãscut sunt hipopigmentaţia cutanatã, asociatã cu pãrul blond şi culoarea albastrã a
ochilor.
Cunoaşterea originii biochimice a fenilcetonuriei a fãcut posibilã cãutarea
unor terapii raţionale. Dacã boala este produsã de eşecul degradãrii fenilalaninei,
poate fi redusã cantitatea de fenilalaninã din dieta. Începând din 1953 a fost folositã o
dietã saracã în fenilalaninã, special preparatã. Deşi nivelurile de fenilalaninã s-au
normalizat sub efectul dietei, aceasta nu a îmbunãtãţit inteligenţa copiilor de vârste
mai mari, dar a prevenit întârzierea mentalã în cazul administrãrii ei la copii foarte
mici. De unde a rezultat necesitatea unor programe screening de rutinã pentru
identificarea copiilor cu fenilcetonurie imediat dupã naştere.
Screeningul neonatal (= depistarea nou nãscuţilor cu boli genetice
nemanifeste la naştere şi care beneficiazã de tratament) al fenilcetonuriei a început în
anii '70 şi a fãcut ca, aplicarea tratamentului încã din prima lunã de viatã şi
menţinerea acestuia pânã dupã adolescenţã, sã permitã pacienţilor o viaţa

66
cvasinormalã.
Consecinţa a fost aceea cã bolnavii au ajuns la vârsta reproducerii şi a apãrut
o nouã problemã: noi forme de boalã a copiii femeilor cu fenilcetonurie care nu au
respectat dieta restrictivã în timpul sarcinii, copii care prezintã frecvent diverse
anomalii cardiace congenitale, microcefalie (fãrã ca ei sã fie homozigoţi pt gena
PKU). Ca atare, mamele trebuie sã reia dieta specialã cât mai devreme posibil în
timpul sarcinii pentru a preveni efectul toxic al nivelurilor fenilalaninei în timpul
dezvoltãrii fetale.
Existã mai multe boli care se preteazã unor programe de screening neonatal
care se organizeazã atunci cand existã un procent ridicat de afectaţi şi când existã
posibilitatea de a le oferi un tratament. De exemplu, pentru populaţia caucazianã, în
mai multe ţãri europene se aplicã screeningul nou nãscuţilor pentru boli ca :
fenilcetonurie, galactozemie şi hipotiroidie congenitalã, care beneficiazã de
tratament (dieta sau tratament de substituţie) pentru evitarea efectelor toxice la nivel
cerebral.
De subliniat faptul ca nu se justificã diagnosticarea la naştere a unor boli
grave, letale, cu manifestãri tardive, pentru care nu existã tratament. De exemplu, un
grup de bioeticieni nord-americani au cerut interzicerea diagnosticãrii la naştere a
distrofiei musculare Duchenne, boalã pentru care nu existã tratament iar diagnosticul
timpuriu nu ar face altceva decât sã rãpeascã pãrinţilor câtiva ani de fericire.
 Boala Tay-Sachs (idioţia amauroticã infantilã) este provocatã de
absenţa unei enzime de degradare a lipidelor. Acestea se acumuleazã în celulele
nervoase ale creierului, producând modificãri degenerative neuronale traduse prin
paralizia la câteva luni dupã naştere, idioţie profundã, orbire şi moarte înaintea
vârstei de doi ani. Este un exemplu de boalã pentru care existã un test pentru
detectarea purtãtorilor (heterozigoţi), precum şi posibilitatea detectãrii prenatale a
feţilor afectaţi.
 Boala Wilson (afectează metabolismul cuprului) antrenează, pe lângă
degenerescenţa hepatică tulburări asemănătoare schizofreniei.

4.2.2. Boli cu transmitere dominant autozomalã


 coreea Huntington, o tulburare model în patologia ereditarã, prima boalã
ereditarã cu transmitere dominant autozomalã complet descrisã şi elucidatã. Boala
neurodegenerativã gravã, incurabilã şi fatalã, debuteazã insidios dupã vârsta de 30 de
ani (vârsta de debut este variabialã: între 15-65 ani) prin modificãri uşoare de
personalitate, iritabilitate, pierderi de memorie, urmate de mişcari involuntare
dezordonate (gr. choreia=dans), necontrolate, smucite, depresie, moarte prematurã.
Boala este incurabilã dar îi trebuie 15-25 de ani sã-şi urmeze cursul, între timp fiind
sacrificaţi «capriciilor ereditãţii» primii copii. Pentru cei care trãiesc în aceste familii
încordarea şi stressul aşteptãrii sunt devastatoare. Chiar dacã nu au gena, mulţi dintre
aceştia dezvoltã simptome care mimeazã debutul bolii.

67
A fost descrisã încã în 1872 de doctorul George Huntington, impresionat la
vederea a douã femei, mamã şi fiica, ambele afectate. El observa cã boala se
concentreazã în anumite familii, iar cazurile observate fãceau parte dintr-un arbore
genealogic foarte mare, în care pe parcursul a 12 generaţii existau mai mult de 1000
de cazuri. Cercetãrile ulterioare stabilesc şi originea pedigree-ului : doi frati emigraţi
din Marea Britanie în Boston pe la 1630.
Deşi letalã, nu existã o presiune selectivã pentru eliminarea genei pe cale
naturalã, întrucât moartea survine dupã ce, de cele mai multe ori, pacienţii au avut
deja copii. De altfel, bolnavii par sã fie chiar mai prolifici decât rudele bolnave.
Obligaţiile geneticii se opreau la aplicarea legilor mendeliene - pentru
transmiterea dominant autozomalã - şi oferirea sfatului genetic, îngreunat de unele
ciudãţenii : anticipaţia (agravarea bolii din generaţie în generaţie cu scãderea vârstei
de debut a bolii) şi agravarea bolii dacã e moştenitã de la tatã.
Cercetãrile de "vânare a genei" printre cele 30.000 de gene, iniţiatã în 1970,
sub impulsul unei curajoase femei, ea însãşi sub risc, echivalau cu cãutarea acului în
carul cu fân. O cercetare spectaculoasã a început datoritã şansei ca într-o arie din
Venezuela sã traiascã o mare şi extinsã familie formatã din descendenţii unei singure
bolnave din secolul trecut. Ancestor fecund, aceastã avea, în opt generaţii, 11.000 de
descendenţi, dintre care 9000 încã în viaţã (371 bolnavi şi 3600 sub risc). Cãutarea
unui posibil marker AND care sã facã diferenţa între afectaţi şi neafectaţi a fost
rãsplatitã dupã zece ani prin identificarea mutaţiei care codificã pentru proteina
numitã « huntingtinã », proteinã care se acumuleazã gradat în celulele cerebrale şi
provoacã moartea acestora. În acest caz destinul, sanãtatea şi viaţa indivizilor depind
de numãrul de repetiţii ale cuvantului CAG din mijlocul genei, genã localizatã pe
cromozomul 4. Dacã existã 35 de repetiţii sau mai puţine, indivizii vor fi sãnãtoşi ;
cu cât existã mai multe repetiţii ale motivului CAG, ca atât mai mare este gravitatea
bolii (vârsta de debut). Diagnosticul molecular al coreei Huntington a devenit astfel
posibil şi cu acesta s-au pus bazele medicinei predictive. Din pãcate, boala nu poate
fi vindecatã, astfel încât testele genetice predictive, departe de a fi neutre, creeazã
deocamdata noi dileme. Nu sunt recomandate copiilor şi adolescenţilor şi nu pot fi
practicate decât cu mari precauţii pentru diagnosticarea prenatalã, unde este dificil de
respectat dreptul bolnavului de a nu şti ca este genetic condamnat.
Existã şi alte boli neurologice de acelaşi tip, determinate de repetiţiile
aceluiasi triplet, denumite boli poliglutaminice (tripletul CAG codificã aminoacidul
glutamina, deci repetiţiile CAG vor lungi lanţul de glutamine al proteinei).
 porfiria acută intermitentă (boalã cu transmitere autosomal dominantă
care afecteazã metabolismul degradării hemoglobinei) asociază fenomene psihice
apărute brusc şi care se remit după retragerea crizei. Crizele apar în condiţii
deosebite de mediu: anumite medicamente, alcool, înfometare. Brusc, un adult tânãr
devine anormal de vesel, halucinant, delirant. Înainte ca aceastã boalã sã fie
recunoscutã şi diagnosticatã (astãzi se recunoaşte usor prin faptul ca urina are culoare
portocalie în timpul crizelor), era consideratã o formã de nebunie. Din fericire

68
simptomele sunt reversibile când se înlãturã factorii de mediu declanşatori. Se pare
cã „nebunia” regelui George al III-lea s-ar fi datorat acestei mutaţii, la vremea aceea
necunoscutã.
 boala Williams (hipersensibilitate la vitamina D, determinatã de o mutaţie
dominant autosomalã) caracterizată prin hipercalcemie, probleme cardio-vasculare şi
facies elfin (de spiriduş), se manifestă de asemenea şi printr-un exces de gentileţe şi
stereotipii verbale. Au de asemenea o întârziere mentalã moderatã, comparabilã cu
cea a pacienţilor cu sindrom Down, dar cu un profil cognitiv şi de personalitate foarte
distinctiv: sunt sociabili, deseori muzicali, vorbesc remarcabil de bine dar au o
inabilitate de a construi forme-inabilitate constructivã vizuospatialã. Sunt chiar
locvaci, flecãresc folosind fraze lungi şi sintaxe elaborate. Într-un fel, se poate spune
cã sunt opusul autiştilor pentru cã tendinţa de exprimare şi comunicare le este
definitorie. Talentele lor speciale, în special muzicale, fie cã au o baza geneticã, fie
cã apar ca un fel de compensare.
Se ştie acum cã mutaţia se gãseşte pe cromozomul 11 şi este produsã de o
microdeleţie de 1,6 Mb (megabaze ADN), regiune în care se gãsesc aproximativ 20-
25 de gene. Identificarea, printre acestea, a acelor gene relevante va oferi o
posibilitate de identificare a unor determinanţi genetici ai cogniţiei şi ai
comportamentului normal.
Noile tehnologii de imagerie cerebralã aratã unele modificãri ale creierului
pacienţilor, oferind o imagine asupra modului cum o anume zestre geneticã poate
modela anatomia creierului şi cum aceasta, la rândul ei, va modela anumite plusuri
sau minusuri cognitive, trãsãturi de personalitate şi poate şi creativitatea.
Dacã, la vremea lui, Freud considera cã „anatomia este destin”, în prezent
tindem sã credem cã destinul ne este scris în gene.

4.2.3. Boli cu transmitere recesivã legatã de sex


 Sindromul Lesch-Nyhan (determinat de o mutaţie X-linkată care
alterează metabolismul purinic) se caracterizează prin întârziere mintală şi
comportament agresiv de automutilare. Legătura dintre metabolismul purinic şi
automutilare rămâne un mister. Au fost implicaţi neurotransmiţători, în special
dopamina. De altfel, este cunoscutã legatura dintre violenţã şi traumatismele
cerebrale, care la rândul lor pot fi de naturã fizicã sau biochimicã.

4.3. Studii experimentale de geneticã comportamen-talã


Primele studii ale pleiotropismului la nivel comportamental vin din domeniul
experimental, din experienţe de inducere a mutaţiilor la organisme inferioare şi
urmãrirea unor secvenţe comportamentale:

69
- Un experiment de radiogenetică efectuat pe Drosophila melanogaster de
Sturtevant, inventatorul hărţii cromozomiale. Acesta observă că, la musculiţă, mutaţii
unice care modifică fie culoarea părului, fie forma corpului, afectează de asemenea şi
comportamentul de împerechere, caracteristicile obişnuite ale dansului nupţial. Mai
târziu, tot la musculiţa de oţet se obţine o mutaţie „fruitless” asociatã
comportamentului homosexual al masculilor. Nu trebuie uitat însã faptul ca orice
comportament sexual este de fapt determinat de o cascadã de gene.
- Un experiment efectuat pe şoarece privind relaţia între albinism,
condiţionat de o mutaţie recesiv autosomală şi emotivitate. Aceasta este testată într-o
situaţie stresantă pentru şoareci, puşi într-un câmp deschis şi puternic luminat.
Urmărirea activităţilor lor arată că unii explorează, iar alţii înţepenesc, urinează,
tremură. Comportamentul lor este însă mediat vizual şi explicaţia poate fi fotofobia
legată de albinism.

4.4. Ipoteza comportamentelor sex-linkate


- Verificarea ipotezei cã abilitatea spaţiala ar fi influenţata de o genã unicã
plasatã pe cromozomul X.
În anii `60 s-au acumulat unele date privind posibilitatea ca o genã majorã de
pe cromozomul X sã influenţeze o trãsãturã cognitivã specificã, numitã abilitate
spatialã, concretizatã prin capacitatea transpunerii bi şi tridimensionale. Dintre toate
abilitãtile cognitive specifice, abilitatea spaţialã aratã cele mai consistente diferenţe
în funcţie de sex: bãrbaţii tind sã aibă scoruri mai mari la toate testele de abilitate
spatialã. O posibilã explicaţie pentru diferenţele în funcţie de sex este sex-linkage-ul.
Presupunând cã o genã recesivã majorã care îmbunãtãţeşte abilitatea spatialã este
plasatã pe cromozomul X, bãrbaţii vor exprima o astfel de alela mai frecvent decât
femeile şi vor avea scoruri mai ridicate. De asemenea, conform modelului
transmiterii X-linkate, similaritatea între tati şi fii ar trebui sã fie mai micã decât cea
între mame-fiice, mame-fii sau taţi-fiice. Primele date pãreau sã susţina ipoteza.
Totuşi, studiile ulterioare mai extinse, consacrate calculãrii coeficienţilor de corelaţie
(mãsoarã în statisticã gradul de variaţie concomitentã între variabile), nu au
confirmat aceastã ipotezã. De exemplu, corelaţia scorurilor pentru abilitatea spatialã
pe perechi tatã-fiu a fost de 0,33 în grupul caucazian şi de 0,26 în eşantionul
oriental, în timp ce pentru alte relaţii familiale a fost de 0,33 şi respectiv 0,25.
- Legatura geneticã între homosexualitate şi o genã X-linkatã.
Probabil una din cele mai senzaţionale, controversate şi disputate descoperiri
genetice a fost anunţul fãcut de Dean Hamer în 1993: gãsirea unei gene cu o
puternicã influenţã asupra orientãrii sexuale, genã localizatã pe cromozomul X, în
regiunea Xq28 (braţul lung al croozomului X, banda 2, subbanda 8). În mass media a
apãrut repede sub denumirea de „gena gay”, prescurtare care denatureazã rezultatele
ştiinţifice ale lucrãrii, intitulate mult mai precis: „Legãtura geneticã între
homosexualitate şi segmentul ADN: Xq28”.

70
Existau studii anterioare care conduceau la ideea ca homosexualitatea este
”biologicã”, deci o înclinaţie înnãscutã – şi nu o consecinţã a presiunii culturale sau o
alegere conştienta deliberatã: studiile comparative pe gemeni fraternali şi identici,
crescuţi în acelaşi mediu sau în medii diferite (separaţi prin adopţie).
Dean Hamer noteazã ceva neobişnuit în pedigriurile unor familii, printre ai
caror membri se aflau bãrbaţi homosexuali: homosexualitatea pare a fi transmisã pe
linie femininã. Dacã un bãrbat era gay, cel mai probabil alt membru gay al familiei
din generaţiile anterioare nu era tatãl, ci fratele mamei. Aceasta observaţie i-a sugerat
imediat cã gena în cauza ar putea fi pe cromozomul X, singurul set de gene nucleare
pe care un bãrbat le moşteneşte exclusiv de la mama, astfel încât restrânge cercetarea
exclusiv la ADN-ul cromozomului X. Comparând setul de markeri genetici între
bãrbaţii gay (un eşantion de 40 de fraţi homosexuali) şi ceilalţi bãrbaţi, gaseşte o
regiune candidat în Xq28. Barbaţii gay împart aceeaşi versiune a markerului în
procent de 75 %, iar ceilalţi bãrbaţi studiaţi au o versiune diferitã a markerului tot în
procent de 75%, coincidenţa fiind statistic exclusã.
Au existat studii ulterioare ale altor cercetãtori, efectuate cu alţi subiecţi, care,
fie confirmã rezultatele (şi exclud totodatã orice legãtura între aceeasi regiune şi
orientarea spre lesbianism), fie infirmã legãtura între acest marker Xq28 şi
homosexualitate.
Nu lipsesc criticile, care se referã la modul de recrutare al subiecţilor (prin
mica publicitate) şi la criteriul de selecţie a genei candidat (se alege o genã din miile
de gene care intervin în creier).
Ulterior, însusi autorul subliniazã faptul cã rezultatele sale nu trebuie
interpretate ca o „medicalizare” a homosexua-litãţii, care trebuie înţeleasã ca o
variabilã comportamentalã, iar studiile sale se referã la influenţele genetice asupra
acesteia.
De altfel, a priori ar fi de aşteptat ca rolul unei gene majore în orientarea
homosexualã a bãrbaţilor sã fie limitatã din cauza unei presiuni selective puternice
împotriva persistenţei în timp a acesteia.
Mustanski şi col. (2005), negãsind dovezi cã trãsãtura este sex-linkatã,
considerã cã transmiterea pe linie maternã a orientãrii sexuale poate indica factori
epigenetici care acţioneazã asupra unor gene autozomale.

4.5. Epigenetica
De puţinã vreme, s-a remarcat faptul cã anumite caractere sunt moştenite de
la o generaţie la alta fãrã ca ADN-ul sã fie modificat.
Pentru a desemna ceea ce în construcţia organismului şi a comportamentelor
sale nu relevă numai gene sau numai învăţare, a apărut un nou concept, destul de
abstract, dar fundamental: epigenetica (gr. epi=pe deasupra; gennaein = a naşte).
Conform teoriei epigenezei, fiecare individ este rezultatul dezvoltării treptate
a unui ou şi provine din confruntarea embrionului, purtător de gene cu constrângerile
biologice de toate felurile întâlnite în timpul creşterii, dezvoltãrii sale şi mai târziu.

71
Termenul este generic şi este atribuit acelor fenomene care nu afecteazã secvenţa
nucleotidelor din structura primarã a ADN-ului, respectiv genotipul, ci doar
modificãrile chimice nemutagene ale bazelor azotate care interfereazã cu
funcţionarea ADN-ului. Intervine în procesul de dezvoltare şi acţioneazã asupra
unor procese ca transcripţia şi translaţia ADN (transcrierea, transmiterea şi
descifrarea mesajului ADN). Modificãrile epigenetice sunt reversibile, au frecvenţã
mare şi lasã celulele totipotente.
Fenomenul ar putea explica faptul cã sensibilitatea la stress depinde de
stressul trãit în copilarie. Rănile biologice din timpul perioadei intrauterine,
neonatale sau perinatale măresc vulnerabilitatea adultului la stress. Astfel de
exemplu :
- Copiii abandonaţi, mulţi dintre ei crescuţi în orfelinatele din perioada
comunistã, privaţi de mediul afectiv, nu şi-au putut dezvolta „promisiunile genetice”.
- Cele câteva cazuri de copii care au supravieţuit în mod miraculos în
sãlbãticie, nu mai pot fi învãţaţi sã vorbeascã pentru cã în perioada criticã din prima
copilãrie au fost privaţi de aceastã posibilitate. Se pare totuşi cã existenţa aşa
numiţilor « copii lup » (crescuţi printre lupi) s-a dovedit a fi un mit. Este foarte
posibil ca aceştia sã fi fost autişti.
Epigenetica prelungeşte efectele geneticii, fără a fi determinată de aceasta.
Dacă este cazul, este intermediarã între determinarea genetică şi determinările
ulterioare prin învăţare, antrenament.
Exemplul clasic este ilustrat de amprentarea parentalã (engl. imprinting)
care se manifestã printr-un mod de transmisie neobişnuit, contrar dogmei
mendeliene: expresia genei depinde de sexul pãrintelui transmiţãtor, deşi este gena
care nu este situatã pe un cromozom de sex. Este un mecanism care acţioneazã doar
în anumiţi loci, marcaţi specific în timpul gametogenezei. Se realizeazã printr-o
hipermetilare (adaus de grupãri metilice) care nu modificã secvenţa ADN, ci
funcţionarea acesteia, respectiv inactivarea expresiei genice. De exemplu, aceeaşi
deleţie a unei secvenţe ADN din cromozomul 15 se exprimã diferit, în funcţie de
originea sa paternã (sindromul Prader Willi: întârziere mintalã, hipotonie, obezitate,
placiditate), sau maternã (sindromul Angelman: întârziere mintalã, hipertonie, râs
paroxistic, asa numiţii „copii marionetã”). La om s-au înregistrat pânã acum aprox.
50 de gene supuse amprentãrii parentale.
Mecanismul nu este pe deplin elucidat, motiv pentru care în Europa s-a lansat
un vast program de cercetare asupra epigenomului. Cercetãrile recente aratã în mod
clar cã mediul acţioneazã asupra fenomenelor epigenetice.
Konrad Lorenz, celebrul etolog, foloseşte pentru prima datã termenul
„imprinting” pentru a descrie un anumit comportament animal al bobocilor de gâscã,
imediat dupã eclozare, care se ataşeazã faţã de prima fiinţã mişcãtoare zãritã, luatã
drept mamã.
Se pare cã amprentarea a jucat un rol important în cursul evoluţiei. K. Lorenz
ia în considerare o evoluţie a comportamentelor începând de la speciile de

72
nevertebrate, adevărate automate genetice, ale căror comportamente sunt puse în
operă fără învăţare, fără antrenament, până la speciile superioare care trebuie să le
înveţe. Omul deţine recordul, neştiind practic să facă nimic fără să înveţe, singurul
care stăpâneşte limbajul articulat şi îl utilizează pentru a învăţa.
Tot el recunoaşte însã că a supraevaluat rolul eredităţii în transmiterea
filogenetică a comportamentelor. Explicã, de pildã, delincvenţa juvenilã prin
dispariţia pe cale geneticã a unor instincte, a simţului înnãscut pentru buna cuviinţã.

4.6. Concluzii
Scopul acestor exemple este acela de a evidenţia faptul cã:
- Genele afecteazã comportamentul în acelaşi mod în care afecteazã alte
fenotipuri. Genele sunt segmente de ADN care codificã pentru producţia de proteine.
În acest sens, toate aspectele care ne definesc, de la oase la comportament, sunt
subproduşi ai acestui proces. În plus, controlul acestor gene structurale care servesc
drept matriţã pentru producţia de proteine (momentul activãrii lor, determinarea
cantitãţii de proteine sintetizate), este asigurat de genele reglatoare, care la rândul lor
pot suferi mutaţii.
- Şirul variaţiilor normale comportamentale este probabil orchestrat de un
sistem de multe gene (cu efecte mici aditive) şi de influenţe de mediu. Din acest
motiv, genetica comportamentalã reclamã o abordare cantitativã ca prim pas cãtre
înţelegerea etiologiei variaţiei comportamentale. Cu toate acestea, fiecare din multele
gene care afecteazã comportamentul opereazã conform legilor transmisiei ereditare
descoperite de Mendel.
- Chiar dacã un comportament particular este influenţat de multe gene (a se
vedea ereditatea poligenicã sau multifactorialã), una singurã dintre acestea, suferind
o mutaţie, poate afecta drastic acest comportament. Astfel, de pildã, existã peste 100
de tulburãri clinice (determinate de mutaţii diferite) care antreneazã şi întârziere
mintalã, iar dupã unele estimãri, nu mai puţin de 3000 de gene ar fi responsabile de
configuraţia creierului.
- în prezent se considerã cã majoritatea genelor sunt pleiotropice. Se
apreciazã cã o treime din totalul tulburãrilor genetice au efecte comportamentale.
- Noua direcţie în cercetãrile de geneticã comportamentalã constã în
exploatarea tehnicilor de geneticã molecularã la nivelul ADN, atât în cazul
trãsãturilor monogenice (un exemplu evident a fost cel al coreei Huntington), cat şi
în cazul trãsãturilor complexe mulifactoriale (termen care implicã mixtura efectelor
mai multor gene şi a factorilor de mediu).
- Dezvoltarea unui organism este rezultatul constituţiei genetice şi a mediului
în care acest genotip este exprimat (arãtat) şi este privitã ca o interacţiune între
programarea geneticã şi mediu. Chiar şi gemenii identici se dezvoltã în indivizi unici
pe baza experienţei particulare de viatã a fiecãruia dintre ei. În crearea unui
comportament efectele mai multor factori, genetici şi de mediu, se intrică şi orice
interferenţã cu aceştia poate avea consecinţe în plan comportamental.

73
Cuvinte cheie
 Pleiotropie = expresia unei singure gene cu multiple trãsãturi
fenotipice neînrudite
 Epigenetic = factor care modificã fenotipul fãrã sã altereze genotipul;
modificã expresia genicã fãrã ca informaţia geneticã sã fie modificatã
 Amprentare genomicã (imprinting, genomic) = expresia diferitã a
unei alele sau segment cromozomial în funcţie de originea sa parentalã

Rezumat
Capitolul 4: Gene şi comportament
Cuprinde informaţii cu privire la: 1. fenomenul de pleiotropie; 2. efecte
pleiotropice comportamentale: drumul de la genã la comportament,
mecanisme biochimice în boli metabolice (fenilcetonuria); exemplul coreei
Huntington şi alte exemple de boli monogenice cu efecte psihiatrice din
genetica umanã; 3. studii experimentale de comportament la animale; 4.
ipoteze privind gene unice X-linkate implicate în comportamente umane; 5.
domeniul epigeneticii, fenomenul de amprentare parentalã; 6. concluzii

Bibliografie
1. Maximilian C., Poenaru L., Bembea M.: Genetica clinicã. Ed. Pan-publishing, House,
Bucureşti, 1996
2. Vogel, F., Motulsky, A.G.: Human Genetics, Problems and Approaches, 3nd ed. Springer
Verlag Heidelberg-New-York, 1997
3. Plomin R., DeFries J.C., McClearn G.E.: Behavioral Genetics. 4nd Ed. Freeman &
Comp., New York, 2000

Teste de autoevaluare

1.Ce înțelegeți prin gene cu efecte pleiotropice? Sunt ele o excepție sau un fenomen
larg răspândit?
2. Ce se înțelege prin medicină predictivă? Numiți o boală neurologică ereditară cu
debut tardiv pentru care există posibilitatea diagnosticării "bolnavilor sănătoși"?
3. Descrieți profilul cognitiv ?i de personalitate asociat bolii Wilson, consecință a
unei erori înnăscute de metabolism.
4. Comentați ipoteza legăturii între homosexualitate ?i segmentul ADN : Xq28 - de
pe cromozomul X.
5. Dați un exemplu de fenomen epigenetic rezultat dintr-o modificare funcțională a
ADN-ului, fără să existe modificarea informației genetice.

74
Unitatea de studiu nr. 5

Bazele cromozomiale ale ereditãţii


Cromozomii umani - morfologie, structurã, funcţie

Cuprins:
Introducere……………………………………………………………….…75
Obiective…………………………………………………………………….75
5.1. Definirea domeniului citogeneticii, teoria cromozomialã a ereditãţii….76
5.2. Ciclul celular……………………………………………………………76
5.3. Morfologia cromozomilor umani……………………………………….77
5.4. Cariotipul uman normal……………………………………………...….80
5.5. Cromatina de sex X şi mecanismul compensaţiei de dozã…...…………81
Rezumat, cuvinte cheie……………………………………………………...83
Test de autoevaluare…………………………………………………………84
Concluzii………………………………………………………………….......86

Introducere 

După ce am studiat legile eredităţii la nivelul caracterelor vizibile


macroscopic, vom continua studierea acestora la nivel celular, microscopic.
Denumirea domeniului este citogenetica.
Cromozomii sunt depozitari şi vehicule ale genelor, deci aceleaşi legi Mendeliene
guvernează transmiterea cromozomilor din generaţie în generaţie prin mecanismele
celulare specifice meiozei(formarea gameţilor) şi fecundaţiei.
Cunoştinţele dobândite anterior sunt necesare pentru observarea paralelismului dintre
comportarea cromozomilor şi a genelor.
Timp alocat studiului individual: 2 ore

Obiective:
La sfârşitul acestei unitãţi de învãţare, studentii vor fi capabili sã:
 defineascã şi foloseascã în context urmãtorii termeni: cromozomi

75
omologi, linkage, crossing-over, centromer, cromatide, meiozã, cariotip
 defineascã şi descrie stadiile ciclului celular
 descrie modul de împachetare a fibrei ADN în cromozom şi
modificãrile de spiralizare suferite pe parcursul unui ciclu celular
 numeascã factorii care interfereazã cu diviziunea celularã şi modul
lor de acţiune
 explice rolul mitozei şi meiozei în viaţa unui organism
 cunoascã formula cromozomialã normalã pentru bãrbat şi femeie sã
explice egalizarea funcţionalã a celor douã sexe prin inactivarea cromozomului
X la femeie

5.1. Definirea domeniului

Citogenetica este ramura geneticii care studiazã structura şi comportamentul


cromozomilor, precum şi consecinţele medicale şi evolutive ale anomaliilor
cromozomiale.
Cromozomii (chroma + soma = corpusculi coloraţi) sunt depozitari şi
vehicule ale genelor. Cu ajutorul lor genele sunt transmise de la o celulã la alta şi de
la pãrinţi la descendenţi.
· morfologia cromozomilor are particularitãţi de specie şi este constantã
· sunt prezenţi în toate celulele nucleate şi se evidenţiazã numai în timpul
diviziunii celulei
· sunt similari la toate rasele umane

Teoria cromozomialã a ereditãţii, teorie conform cãreia cromozomii


constituie baza materialã a ereditãţii, a fost formulatã de Thomas Morgan, fondatorul
citogeneticii şi al radiogeneticii, care a şi primit premiul Nobel pentru aceastã
realizare (1901). Morgan confirmã şi completeazã legile lui Mendel pe care iniţial
intenţionase sã le combata! Principalele teze ale teoriei cromozomiale sunt:
plasarea liniarã a genelor pe cromozomi
· transmiterea înlãnţuitã, în bloc, a genelor plasate în acelaşi cromozom,
fenomen denumit linkage. În procesul diviziunii celulare cromozomii se comportã ca
o unitate
· în cursul diviziunii meiotice care caracterizeazã gametogeneza, cromozomii
omologi, aranjaţi în pereche, pot schimba între ei fragmente cromozomiale, proces
numit crossing-over

76
· segregarea cromozomilor în timpul diviziunilor celulare explicã segregarea
caracterelor mendeliene (genelor)
Totuşi, teoria lui Morgan nu era în întregime nouã. El ajunge însã sã aducã
dovezi clare ale faptului cã genele sunt situate în cromozomi, dupã îndelungi
experienţe de inducere a mutaţiilor, prin iradierea cu raze X a musculiţelor de oţet.
Prin mutaţie se înţelege orice modificare ereditarã a informaţiei genetice, iar prin
mutageneză - procesul de generare a mutaţiilor.
Morgan alege pentru experimentele sale aceastã specie (Drosophila
melanogaster) cu numai patru perechi de cromozomi, specie prolificã şi uşor de
crescut în laborator. Norocul face ca larvele musculiţelor sã prezinte în glandele lor
salivare cromozomi uriaşi, de 150 de ori mai lungi, formaţi dintr-o succesiune de
benzi mai intens sau mai slab colorate. Practic, în acesti cromozomi giganţi Morgan
reuşeşte sã vizualizeze modificãrile mutaţionale prin modificãrile modelului de
benzi, reuşind astfel prima localizare a unor gene. În specia noastrã nu existã însă
astfel de cromozomi giganţi, bandaţi în mod natural, astfel cã genetica a trebuit sã
imagineze alte drumuri spre genã. Şi a reuşit, prin tratamente şi coloraţii speciale cu
coloranţi normali sau fluorescenţi, sã evidenţieze un model de benzi longitudinale
proprii fiecãrui cromozom în parte (fig.5.5). Benzile reflectã structura intimã a
cromozomilor, fãcând posibilã identificarea exactã a acestora, precum şi a oricãror
modificãri patologice survenite în structura lor. Cunoştinţele despre cromozomi au
evoluat pornind de la observarea de cãtre Flemming în 1877 a unor misterioase
hieroglife cu semnificaţie necunoscutã, pânã azi cand putem spune cã au o
“personalitate” proprie, fiindu-le cunoscutã morfologia, modelul de benzi şi în mare
parte conţinutul de gene şi patologia de care sunt rãspunzãtori.

5.2. Ciclul celular sau totalitatea etapelor prin care trece o celulã
Celulele sunt unitãţile reproductive ale vieţii: noile celule se produc prin
diviziunea celulelor existente, afirmaţie cunoscutã ca axioma lui Virchow: "omnis
cellula e cellula". Apariţia cromozomilor, sub forma unor filamente, este legatã de
acest moment particular din viaţa celulei şi anume diviziunea celulara. Diviziunile
celulare sunt de douã feluri:
- diviziunea meioticã sau meioza (gr. meios = redus, pe jumãtate): tip de
diviziune celularã care are drept rezultat formarea unor celule specializate (gameţi),
caracterizate printr-un numãr de cromozomi redus la jumãtate, adicã numãr haploid
(haploos = simplu). Se noteazã: n=23 cromozomi. În meiozã, cromozomii omologi
formeazã perechi iar înjumãtãţirea numãrului de cromozomi dintr-o celulã se face
astfel încât fiecare nou nucleu primeşte un singur membru al fiecãrei perechi de
cromozomi omologi. Meioza are drept rezultat şi recombinarea geneticã, atât prin
crossing-over, proces prin care cromozomii omologi fac schimb de gene, cât şi prin
formarea unor noi combinaţii cromozomiale între setul matern şi patern (vezi
asortarea independentã a cromozomilor materni şi paterni din meiozã). La aceasta se

77
adaugã şi variabilitatea geneticã realizatã prin combinarea întâmplãtoare a gameţilor
în fecundaţie.
- diviziunea mitoticã sau mitoza (gr. mitos = filament): diviziune a celulelor
somatice din care rezultã douã celule fiice cu acelaşi numãr de cromozomi ca al
celulei mamã. Numãrul de cromozomi caracteristic speciei, constând în douã seturi
complete de cromozomi, adicã numãrul diploid (gr. diploos = dublu) se noteaza: 2n
= 46
Seria de evenimente care au loc de la formarea unei celule pânã când se
divide din nou defineşte un ciclu celular. Duplicarea ADN-ului este evenimentul
cheie care determinã celula sã se dividã pentru a-l distribui apoi în cantitãţi egale
celor douã celule fiice, care sunt identice cu cea originalã. Principalele faze ale
ciclului celular sunt: interfaza, etapa dintre diviziuni, faza în care cromozomii nu
sunt vizibili deoarece structura lor este decondensatã iar nucleul pare cã doarme şi
mitoza sau diviziunea celularã, faza în care cromozomii pot fi vãzuţi şi recunoscuţi.

Fig. 4.1. Ciclul celular cu punctele de control

Interfaza reprezintã de fapt perioada de activitate a celulei, perioada în care


are loc sinteza ADN-ului şi proteinelor, compartimentul replicativ al ciclului celular.
Se subîmparte în fazele: S, perioada din mijlocul interfazei, în care are loc duplicarea
ADN-ului, precedatã şi urmatã de fazele G1 şi G2 (gap=gol), fazele de gol
metabolic. Divizarea nucleului şi a citoplasmei se desfãşoarã în timpul mitozei, care
reprezintã compartimentul distributiv al ciclului celular şi are o duratã de numai o orã
din totalul de aprox. 24 de ore ale unui ciclu celular. Multe din celulele organismelor
multicelulare îşi limiteazã unele altora diviziunile printr-un mecanism încã puţin
cunoscut, numit inhibiţie de contact (numit aşa deoarece contactul cu celulele vecine
stopeazã diviziunea). În contrast cu celulele normale celulele canceroase se divid şi
cresc fãrã restricţii.

78
Factori de mediu variaţi (radiaţii, substanţe chimice, viruşi) pot împiedica
progresia celulei prin toate fazele ciclului ei vital, provocându-i leziuni mai mult sau
mai puţin grave.
De ex. radiaţiile pot provoca, în funcţie de dozã, urmãtoarele efecte: fie
omoarã celula, fie produc rupturi grave în moleculele ADN, împiedicând replicarea
ADN şi deci diviziunea celulei, fie produc mutaţii ce pot fi replicate şi transmise în
continuare celulelor fiice. Unele mutaţii de acest tip pot provoca în celulele somatice
cancere caracterizate prin proliferãri celulare nelimitate. Proprietatea radiaţiilor
ionizante, în anumite doze, de a bloca diviziunile este folositã în tratamentul
cancerelor. Perioada de sensibilitate maximã a celulelor la radiaţii este chiar înainte
de mitozã iar bombardarea unui organ cu radiaţii va ucide sau va bloca în special
celulele canceroase care se divid mult mai rapid decât celulele normale din
vecinãtate.
Celulele au sisteme enzimatice care recunosc, şi pe cât posibil reparã leziunile
care apar (spontan sau indus) în cromozomi. Mecanismele de verificare ale ciclului
celular (fig. 4.1.) împiedicã în mod normal o celulã cu rupturi cromozomiale
nereparate sã intre în mitozã; dacã leziunea nu poate fi reparatã, celula comite suicid
(apoptoza = moartea programatã celular). Categorii de celule în funcţie de modul de
parcurgere a ciclului celular:
· celule care şi-au pierdut capacitatea de a se divide dupã naştere şi sunt
oprite în G1: neuronii, celulele musculare
· celule cu capacitate redusã de diviziune, care în anumite condiţii se pot
divide: hepatocitele, celulele glandelor endocrine
· celule care se divid rapid: mãduva osoasã, epiderm, epiteliul mucoasei
intestinale, celulele liniei spermatogoniale

5.3. Morfologia cromozomilor umani


Cum aratã cromozomii la microscopul optic (Fig. 4.2.)? Fiecare cromozom, la
debutul diviziunii celulare este o structurã dedublatã, alcãtuitã din douã sub-unităţi
longitudinale, identice ca mãrime, formã şi informaţie geneticã, numite cromatide.
Cromatidele sunt libere pe toatã lungimea lor, cu excepţia unui singur punct
-centromerul, sau constricţia primarã. Este zona de fixare a cromozomului pe fibrele
fusului nuclear care prin divizare în cursul mitozei repartizeazã celulelor fiice câte o
singura cromatidã, pãstrând astfel neschimbat numãrul cromozomilor şi informaţia
geneticã. Centromerul poate uni cromatidele în orice punct de pe lungimea lor:
central, sau cãtre capete. Fiecare cromatidă se terminã cu o telomerã = capãtul
cromatidei care conferã stabilitate cromozomilor şi împiedicã asocierea lor.
Centromerul, împarte cromozomul în douã braţe denumite p (petit=mic) şi q
(urmãtoarea litera din alfabet). Convenţional, bratul p este considerat cel de deasupra
centromerului. În funcţie de poziţia centromerului, de raportul braţelor, rezultã tipul
morfologic al cromozomului (Fig.4.3.): metacentric (cu centromerul median),
submetacentric (cu centromerul plasat cãtre unul din capete), subtelocentric (cu

79
centromerul plasat şi mai excentric), acrocentric (cu centromerul plasat aproape
terminal), telocentric (cu centromerul absolut terminal). Acest ultim tip morfologic
de cromozom nu existã în specia umanã).

Fig. 4.2. Cromozomi metafazici (stg) şi pãrţile componente ale cromozomului metafazic
(dr.).

Fig. 4.3. Tipuri morfologice de cromozomi: A= metacentric; B= submetacentric; C= doi


subtelocentrici de dimensiuni diferite; D= doi acrocentrici de dimensiuni diferite ; E=
telocentric

Structura spaţialã a cromozomului


Privit din perspectivă molecularã, cromozomul este o structura imensã.
Materialul genetic al cromozomilor este alcătuit din molecule liniare de ADN - o
moleculã per cromozom. Fiecare din aceste molecule conţine cãteva milioane de
nucleotide. Secvenţele combinate ale tuturor acestor molecule, aparţinând celor 46
de cromozomi umani, determinã informaţia geneticã a fiecãrui organism. Structura
spaţială a aceluiaşi cromozom este variabilã atât de-a-lungul sãu, cât şi de la un
moment la altul al ciclului celular. Astfel, în interfazã materialul cromozomial
despiralizat şi înfãşurat ca un ghem poartã numele de cromatinã şi este alcãtuit
dintr-un complex de ADN, ARN şi proteine, în principal histone.
Genomul unei celule haploide are aproximativ 1 m ADN în lungime(2 m
pentru setul diploid), iar un cromozom de lungime medie are aproximativ 5 cm de
ADN. În timp ce o cromatidã medie din celula umanã este de aproximativ 5µm
lungime. Cum se realizeazã aceastã formidabila miniaturizare a unei molecule ADN

80
cu lungimea de 5 cm într-o cromatida de numai 5µm lungime? - prin împachetãri şi
condensãri succesive ale fibrei ADN pe mai multe nivele (Fig. 4.4.):
· plierea ADN-ului (2 ture) în jurul unor structuri proteice numite
nucleosom (unitatea fundamentalã de împachetare) formând o structurã
asemãnãtoare unui şirag de mãrgele. Aşa se vede cromatina în interfazã (rata de
împachetare de 1:6 pentru nucleosom şi 1:36 pentru fibra de cromatinã).
· contracţia fibrei de ADN şi apropierea nucleosomilor între ei
· spiralizarea într-o structurã solenoidã helicoidalã
· o noua compactare prin spiralizare în cromozom (rata de împachetare de
1:10.000 pentru cromozomul metafazic)

Fig. 4.4. Modul de împachetare al DNA în cromozomul metafazic. Pentru cromozomul


uman, rata de împachetare (gradul de compactare al dublu-helixului liniar de ADN) este
1:6 pentru nucleozom; 1:36 pentru fibra de 30 nm şi >1:10.000 pentru cromozomul
metafazic. (dupã T. Strachan & A. Read, 2004)

Observaţii asupra complexitãţii şi gradului de mărime a genomului uman:


- genomul uman conţine aproximativ 3 miliarde de baze chimice (A, C, T şi
G) în fiecare celulã
- pentru a scrie întreaga secvenţã a genomului uman, o persoanã ar trebui sã
tasteze 60 de cuvinte pe ora, opt ore pe zi, timp de apoximativ 50 de ani
- existã aproximativ 100 de trilioane de celule în organismul nostru
(100.000.000.000.000)
- dacã fâşiile de ADN din toate celulele organismului nostru ar fi puse cap la
cap, s-ar obţine de peste 600 de ori distanţa dintre Pãmânt şi Soare.

81
5.4. Cariotipul uman normal
Nucleul unei celule normale conţine 46 de cromozomi (23 perechi). Un
cromozom al fiecãrei perechi este de origine maternã, iar celãlalt, de origine paternã:
· 22 de perechi sunt la fel la femei şi bãrbaţi, neavând nici un rol în
determinarea sexualã = autozomi
· cea de a 23-a pereche formeazã perechea cromozomilor de sex, numiţi şi
gonozomi: XX la femeie şi XY la bãrbat
În mod surprinzător, într-un moment important pentru geneticã, acela în care
Watson şi Crick primeau deja premiul Nobel pentru modelul structurii moleculare a
ADN (1953), încã se mai credea cã omul are, la fel cu alte primate, 48 de
cromozomi. Dificultãţile tehnice de obţinere a unor imagini microscopice fiabile
explicã de ce de abia în anul 1956 este stabilitã formula cromozomialã exactã a
omului. Citogenetica se dovedeşte astfel a fi cel mai tânãr domeniu al geneticii
umane. Cariotipul (gr. karyon=nucleu, typos=model) desemneazã totalitatea
cromozomilor unui individ, respectiv unei celule, ordonaţi în perechi de omologi
dupã criterii precise, cum ar fi: lungimea, poziţia centromerului şi alte aspecte
morfologice. Este un parametru specific invariabil. Ordonarea cromozomilor în
cariotip se face conform unui sistem de standardizare şi nominalizare internaţional.
Conform standardului internaţional de nomenclaturã, cariotipul uman este redat
prin formulele cromozomiale:

46,XX - cariotip normal de femeie


46,XY – cariotip normal de bãrbat

Fig. 4.5. Cariotip normal de bãrbat: 46,XY. Se observã identitatea modelului de benzi pe
cromozomii omologi

5.5. Cromatina de sex X şi mecanismul compensaţiei de dozã

82
Cromozomii X ocupã o poziţie particularã în universul genetic uman şi nu
numai, deoarece de-a lungul evoluţiei mamiferelor s-au conservat ca atare.
Cromozomul X, un cromozom mare reprezentând 5% din întreg genomul, conţine pe
lângã cele câteva gene sexualizante, numeroase gene nesexualizante iar o mutaţie
situatã pe cromozomul X la şoarece va rãmâne tot acolo şi la câine şi la om. De ex.
mutaţia care determinã hemofilia sau mutaţia care determinã distrofia musculara
Duchenne. Inegalitatea dintre cele douã sexe privind numãrul cromozomilor X, care
se gãsesc în dublu exemplar la femei (XX) şi într-un singur exemplar la bãrbaţi(XY),
face ca şi genele nesexualizante de pe cromozomul X sã fie distribuite inegal la
femei şi la bãrbaţi.
· O prima consecinţã este aceea ca orice mutaţie recesivã situata pe
acest cromozom se manifestã fenotipic la bãrbaţi, care au o singurã copie a
genei de pe unicul lor cromozom X, situaţie denumitã hemizigoţie, dar nu se
manifestã şi la femeile cu o singurã copie a mutaţiei, deci heterozigote pentru
mutaţie, la care acţiunea genei va fi mascatã de perechea ei dominantă.
Aceste femei se numesc purtãtoare sau conductoare. Cele douã sexe fiind
inegal afectate, transmiterea ereditarã produce modele caracteristice şi usor de
recunoscut în care bãrbaţii sunt victimele mutaţiilor recesive plasate pe X
(vezi capitolul „Modele de transmitere a eredităţii Mendeliene).
· O altã consecintã ar fi aceea că proteinele produse conform genelor X-
linkate ar trebui sã se gãseasca în cantitate dublã la femei faţã de bãrbaţi. Realitatea
ne contrazice însã pentru că dozãrile enzimatice aratã contrariul: femeile
funcţioneazã din acest punct de vedere la fel cu bãrbaţii. Explicaţia logicã ar fi cã
trebuie sã existe un mecanism compensator care sã asigure egalizarea sintezei
enzimatice indiferent de numãrul cromozomilor X. Fenomenul a fost denumit
“compensarea dozajului genic”. Cercetãrile ulterioare întreprinse de Mary Lyon
confirmã faptul cã femeia are nevoie de un singur cromozom X activ, celãlalt sau
ceilalţi, (pot fi mai mulţi), fiind inactivaţi prin condensare încã la începutul vieţii
embrionare. Procesul a fost denumit lyonizare iar rezultatul acestei condensãri este
vizualizat în nucleul interfazic sub forma corpusculului Barr (dupã numele celui ce
l-a descris pentru prima oarã) sau cromatinei de sex X. Testul Barr de identificare a
sexului genetic se bazeazã pe acest dimorfism sexual evidenţiat la nivel celular, sub
forma unui corpuscul mai intens colorat pe faţa internã a membranei nucleare,
prezent numai în celulele XX.
Caracteristicile inactivãrii cromozomului X:
· se realizează printr-un mecanism de reglaj genetic: genele existã dar nu
funcţioneazã
· are loc începând din stadiul de 3000-4000 de celule, ceea ce corespunde
zilelor 16-18 de viaţã embrionarã.
· procesul este întâmplãtor: este inactivat fie X-ul patern, fie X-ul matern
O datã realizat, modelul inactivãrii se pãstreazã pentru toţi descendenţii
celulari ai respectivelor celule, astfel cã femeile pot fi privite ca fiind mozaicuri de

83
celule funcţional diferite. Blocarea unuia sau a celuilalt cromozom X nu are nici o
importanţã dacã aceştia nu conţin gene mutante.
Dacã însã femeia este heterozigotã pentru gene recesive ca de ex. hemofilia,
ea poate fi parţial afectatã. Explicaţia: inactivarea absolut întâmplãtoare a unuia din
cei doi cromozomi X poate lãsa activ în multe dintre celulele de interes tocmai X-ul
purtãtor al mutaţiei.
Frecvenţa şi distribuţia celor douã populaţii celulare – una mutantã, una normalã -
poartã din nou amprenta întâmplãrii.
Observaţii:
- natura a gãsit soluţia sã egalizeze funcţional cele douã sexe, dar sã le
pastreze deosebirile.
- acţiunea sau expresia genelor depinde de mecanismele de reglaj genetic:
genele unuia din cei doi cromozomi X existã dar nu funcţioneazã. Devine clar faptul
cã nu genele ele însele determinã “simfonia vieţii”, ci aceasta depinde de dirijarea
“orchestrei genetice” prin reglarea activitãţii genelor.

Rezumat
Se pot rezuma urmãtoarele:
- T. Morgan furnizeazã prima dovadã clarã a faptului cã genele sunt situate în
cromozomi şi a faptului cã segregarea cromozomilor explicã segregarea
caracterelor mendeliene (genelor). Împerecherea cromozomilor omologi,
crossing-overul şi mecanica separãrii acestora în meiozã asigurã segregarea şi
variabilitatea geneticã în cursul transmiterii materialului genetic din generaţie în
generaţie prin intermediul gameţilor. Aceştia conţin un singur set cromozomial
complet, care pentru om este de 23 cromozomi (numãrul haploid).
- spre deosebire de meiozã, rolul mitozei este acela de a asigura pãstrarea intactã
a numãrului şi conţinutului cromozomial în cursul transmiterii în celulele
somatice.
- celulele somatice parcurg un proces repetabil, numit ciclu vital iar singura fazã
a ciclului celular în care cromozomii pot fi vizualizaţi este diviziunea celularã.
Acestea conţin douã seturi cromozomiale, adicã un numãr diploid de 46
cromozomi.
- cromozomii de sex pot fi similari, aşa cum sunt la femeie, desemnaţi prin XX.
Conţin atât gene sexualizante, cât şi gene nesexualizante. Cromozomul Y, mult
mai mic, este specific sexului masculin deoarece conţine numai gene care iniţiazã
dezvoltarea caracteristicilor masculine. Nu conţine gene nesexualizante.
- egalizarea funcţionalã a celor douã sexe în privinţa genelor X-linkate
nesexualizante este realizatã prin inactivarea unui cromozom X de la femeie.
Cunoscutã ca mecanism de compensare a dozajului genic, inactivarea se
realizeazã prin condensarea în interfazã a acestui cromozom, ceea ce îl face
vizibil sub forma unui mic corpuscul, denumit corpusculul Barr sau cromatina
de sex X.

84
Cuvinte cheie:
 autozom: oricare dintre cromozomi, cu excepţia cromozomilor de
sex: 22 perechi de autozomi
 gonozom: cromozom din perechea de cromozomi care determinã
sexul: perechea XX pentru sexul feminin şi XY pentru cel masculin; sin.
heterozom

 linkage (engl. linkage = legãtura): transmiterea înlãnţuitã a genelor


situate pe acelaşi cromozom. Genele situate pe acelaşi cromozom formeazã o
grupã de linkage.
 crossing-over (engl. crossing-over = incrucişare): schimb de
segmente comozomiale între cromozomii omologi. Face posibilã trecerea
genelor pe cromozomul opus şi formarea de gameţi recombinaţi
 haploid (gr. haploos = simplu): care are un singur set cromozomial
(n =23), aşa cum sunt gameţii
 diploid ( gr. diploos = dublu): care are douã seturi de cromozomi
(2n = 46), aşa cum sunt celulele somatice
 mitozã (gr.mitos = filament; osis = condiţie): diviziune a celulelor
somatice din care rezultã douã celule fiice cu acelaşi numãr de cromozomi ca
al celulei mamã.
 meiozã (gr. meios =pe jumãtate): tip de diviziune celularã care are
drept rezultat formarea celulelor sexuale (gameţi) caracterizate printr-un numãr
haploid de cromozomi
 interfazã: intervalul dintre douã diviziuni celulare
 cariotip: totalitatea cromozomilor unui individ, respectiv unei
celule, ordonaţi dupã criterii precise
 corpuscul Barr (cromatina de sex X): structurã formatã când unul
din cei doi cromozomi X ai fiecãrei celule a femelelor de mamifere se
condenseazã şi devine inactiv.

Test de autoevaluare

Răspundeţi la următoarele întrebări:


1. Cât de lung ar fi genomul uman tipic, dacã ar putea fi întins ca o moleculã
liniarã? (pag. 69)
2. Fiecare dintre noi avem 23 de perechi de cromozomi, 22 perechi fãrã nici
un rol în determinarea sexualã şi perechea cromozomilor de sex XX la femeie sau
XY la bãrbat. Dacã ignorãm efectele crossing-overului (schimb de material
cromozomial), care este proporţia din gameţii noştri, ovule sau spermatozoizi, care

85
ar conţine toţi cromozomii pe care i-am primit de la mamã? (pag. 33)
3. Existã posibilitatea sã nu moştenim nici unul din cromozomii unuia dintre
bunicii noştri? (pag.33)
4. Bãrbaţii au un singur cromozom X şi, deci, câte o singurã copie a genelor
de pe X. Fiecare genã este exprimatã direct, bãrbaţii fiind hemizigoţi. Femeile au
doi cromozomi X, unul fiind întotdeauna inactivat. Dacã atât la femeie, cât şi la
bãrbat, existã numai o copie funcţionalã a cromozomului X (a tuturor genelor de pe
X), atunci de ce femeile nu pot fi considerate hemizigote şi de ce nu sunt afectate de
gene recesive X-linkate tot atât de frecvent ca şi bãrbaţii? (pag. 72)

Test grilă
Alegeţi răspunsurile corecte la următoarele întrebări:
5. În specia Homo sapiens, numãrul diploid de cromozomi este (pag. 71):
A - 23 C - 92
B - 46 D - variabil

6. În specia Homo sapiens, gameţii au urmãtorul numãr de cromozomi (pag.


66):

A - 23 C - 92
B - 46 D - variabil
7. Un individ cu cariotipul 46,XY are urmãtorul numãr de corpusculi Barr
(cromatina de sex X) (pag. 72):

A-0 D-3
B-1 E–4
C-2
8. Când sunt vizibili cromozomii la microscop: (pag. 67)
A – tot timpul
B – în timpul diviziunii celulare
C – între două diviziuni
9. Precizaţi care dintre particularităţile următoare aparţin meiozei: (pag. 66)
A – se întâlneşte la înmulţirea celulelor somatice
B – numărul de cromozomi se reduce la jumătate faţă de celula mamă
C – se întîlneşte la formarea gameţilor
D – numărul de cromozomi în celulele fiice este 2n
E – numărul de cromozomi în celulele fiice este n
10. Structura şi numărul de cromozomi: (pag. 65)
A – sunt diferite de la o specie la alta
B – sunt la fel în cadrul aceleiaşi specii
C – sunt la fel la toate plantele şi de alt fel la toate animalele

86
5.10. Concluzii
Sunt descrise atât morfologia normală a cromozomilor, cât şi ciclul celular
normal, diviziunile celulare, mecanismele prin care genele sunt transmise de la o
celulă la alta şi de la părinţi la descendenţi. În continuare, pe baza acestor
cunostinţe vom studia anomaliile cromozomiale, mecanismele prin care apar şi
consecinţele lor clinice şi comportamentale.

87
Unitatea de studiu nr. 6

Anomaliile cromozomiale şi consecinţele lor clinice

Cuprins:
Introducere ………………………………………………………………………88
Obiective…………………………………………………………………………88
5.1. Definiţie, frecvenţã, tipuri de anomalii cromozomiale……………………...88
5.2. Anomaliile cromozomiale numerice, originea şi consecinţele lor clinice…..89
5.3. Anomaliile cromozomiale structurale. Sindromul întârzierii mentale
cu X fragil…………………………………………………………………...90
5.4. Anomaliile cromozomiale şi comportamentul………………………………97
5.5. Originea şi evoluţia cariotipului uman………………………………………99
Rezumat…………………………………………………………………………. 101
Test de autoevaluare…………………………………………………………….. 102
Concluzii………………………………………………………………………….105

Introducere 

În această unitate de studiu ne-am propus să evidenţiem diversele tipuri de anomalii


cromozomiale, originea şi consecinţele clinice şi comportamentale ale acestora. Fiind
unul din domeniile cele mai bine cunoscute ale geneticii, serveşte medicinii în
practica diagnosticului prenatal. Importanţa evolutivă a aberaţiilor cromozomiale este
de asemenea discutată.
Timp alocat: 3ore

Obiective:
La sfârşitul acestui capitol, studenţii vor fi capabili sã:
 caracterizeze tipurile de anomalii cromozomiale
 înţeleagã mecanismele cromozomiale prin care se formeazã
anomaliile şi care este efectul vârstei materne asupra frecvenţei de apariţie a
acestora
 sã cunoascã efectele clinice ale anomaliilor cromozomiale, care se
întind de la letalitatea precoce (avort spontan) pânã la viabilitate, cu sau fãrã
manifestãri clinice
 sã utilizeze termeni ca: trisomie, monosomie, mozaic, himerã
 sã descrie modificãrile comportamentale asociate celor mai frecvente

88
anomalii cromozomiale
 sã înţeleagã care este rolul anomaliilor cromozomiale în evoluţia şi în
geneza umanã.

5.1. Definiţie, frecvenţã, tipuri de anomalii cromozomiale

Deşi se presupunea de mai mult timp cã unele maladii genetice sunt produse
de modificãri la nivelul cromozomilor, de abia în 1958 Lejeune descoperã cã una din
stãrile genetice cele mai frecvente şi mai misterioase, numite pe atunci mongolism,
azi sindrom Down, se caracterizeazã printr-un cromozom 21 suplimentar.
Citogenetica a transformat mari capitole ale patologiei umane, demonstrând cã
accidentele de diviziune celularã sunt relativ frecvente, explicând mare parte din
avorturile spontane, o parte din sindroamele malformative, numeroase forme de
sterilitate, de intersexualitãţi. Astãzi, indicaţiile de analizã cromozomialã se extind şi
asupra cuplurilor care apeleazã la procreaţia asistatã medical sub diferitele ei forme.
Anomaliile cromozomiale pot fi definite ca modificãri care produc alterarea vizibilã
a cromozomilor. Mãsura în care aceste modificãri devin observabile depinde de
tehnica folositã. Astfel, prin metodele tradiţionale pe preparate citogenetice standard,
pierderea sau câştigul de material genetic devine vizibil începând cu 4 Mb
(megabaze) de ADN. Totuşi, tehnici moderne (colorare fluorescentã şi hibridizare
ADN in situ pe preparatele cromozomiale) permit vizualizarea unor modificãri mult
mai mici; dezvoltarea citogeneticii moleculare a anulat linia de demarcaţie între
modificãrile discrete descrise ca anomalii citogenetice şi modificãrile moleculare sau
defectele ADN. Cu alte cuvinte între mutaţiile cromozomiale şi cele genice.
Mecanismele care produc modificãri vizibile ale cromozomilor ţin de o
defectuoasã mecanicã cromozomialã:
· segregarea greşitã a cromozomilor în timpul mitozei sau meiozei
· recombinãri improprii
· repararea greşitã a rupturilor cromozomiale
Anomaliile cromozomiale pot fi clasificate în douã tipuri în funcţie de gradul
de extindere în celulele corpului. O anomalie constituţionalã este prezentã în toate
celulele corpului. Indiferent unde se produce, anomalia trebuie sã fie prezentã foarte
devreme în timpul dezvoltãrii -cel mai probabil ca rezultat al unei constituţii
anormale a gameţilor, a unei fertilizãri anormale sau a unui eveniment petrecut foarte
timpuriu în timpul dezvoltãrii embrionare. O anomalie somaticã (sau câştigatã) este
prezentã numai în anumite celule sau ţesuturi ale unui individ. Ca rezultat, un individ
cu o anomalie somaticã este un mozaic, conţinând celule cu douã constituţii
cromozomiale diferite, cu ambele tipuri de celule derivând din acelaşi zigot.

89
Anomaliile cromozomiale, fie ele constituţionale sau somatice, se împart la
rândul lor în douã categorii: numerice şi structurale.
Din punct de vedere al riscului de transmitere şi deci al riscului reproductiv
este importantã diferenţierea în: anomalii accidentale şi moştenite.
Frecvenţa globalã a anomaliilor cromozomiale, în marea lor parte accidente
genetice, este (fig. 5.1):
· printre nou nãscuţi: 0,5-0,7%
· în avorturile spontane din trimestrul III:10%
· în avorturile spontane din trimestrul II: 40%
· în avorturile spontane din trimestrul I: 50-60%

Luni de sarcinã Decese Nou nãscuţi


perinatale malformaţi

Fig. 5.1. Frecvenţa anomaliilor cromozomiale în perioada


pre şi perinatalã

Cifrele demonstreazã existenţa unei selecţii intrauterine. Majoritatea


produşilor de concepţie cu anomalii cromozomiale sunt eliminaţi sub forma
avorturilor spontane, astfel încât puţinele anomalii viabile reprezintã doar vârful
aisbergului. Accidentele cromozomiale justificã, de asemenea, în mare mãsurã şi
frecvenţa crescutã a eşecurilor reproductive constatate în cursul procedurilor de
fertilizare în vitro.

90
6.2. Anomaliile cromozomiale numerice, originea şi consecinţele lor
clinice
Anomaliile cromozomiale numerice implicã pierderea sau câştigul unor
cromozomi compleţi şi pot fi clasificate în: poliploidii, aneuploidii şi mixoploidii.
Poliploidia este condiţia unei celulule sau organism care are mai mult decât
douã seturi de cromozomi. Unul pânã la 3 procente din sarcinile recunoscute clinic
sunt triploide, având trei seturi complete cromozomiale (3n=69 cromozomi). Cea
mai obişnuitã cauzã a triploidiei este accidentul de fecundaţie: dubla fertilizare a unui
singur ovul (dispermia) sau fertilizarea unui gamet diploid (fig. 5.2).
Triploizii rareori ajung la termen şi sunt incompatibili cu viaţa postnatalã.
Tetraploidia (4n=92 cromozomi) este mult mai rarã şi întotdeauna letalã, fiind
întâlnitã numai în avorturi spontane. În mod obişnuit este rezultatul unei erori în
prima diviziune a zigotului, numită reduplicare endomitoticã: ADN-ul s-a replicat,
dar diviziunea celulei nu s-a produs. Deşi poliploidia constituţionalã este rarã şi
letalã, toţi oamenii normali au unele celule poliploide: megacariocitele din mãduva
osoasã (16n până la 64n), hepatocitele (2n-8n), cardiomiocitele (4n-8n).

Fig. 5 .2. Originea triploidiei şi tetraploidiei

Aneuploidia. Dacã prezenţa unor seturi complete de cromozomi (n, 2n, 3n


etc.) se numeste euploidie, starea opusã este definitã ca aneuploidie: unul sau mai
mulţi cromozomi individuali dintr-un set euploid sunt absenţi sau prezenţi în extra
copii.
Trisomia (2n+1) defineşte prezenţa a trei copii ale unui cromozom particular
într-o celulã diploidã, de exemplu trisomia 21 (47,XX+21 sau 47,XY+21) în
sindromul Down (fig. 5.3):

91
Fig. 5.3. Cariotip feminin cu trisomie 21 liberã omogenã

Monosomia (2n-1) sau absenţa unui cromozom dintr-o pereche de omologi


este exemplificatã de monosomia X în sindromul Turner. Cu excepţia sindromului
Turner organismele monosomice nu sunt viabile.
Celulele canceroase etaleazã deseori aneuploidii extreme, cu multiple
anomalii cromozomiale.
Celulele aneuploide iau naştere prin douã mecanisme: non-disjuncţia
cromozomialã şi întârzierea mişcãrilor cromozomiale (lagging) din timpul diviziunii
celulare. Cromozomii care nu intrã în nucleul unei celule fiice şi rãmân în
citoplasmã, sunt pierduţi.
· non-disjuncţia este eşecul separãrii cromozomilor în cursul diviziunii
meiotice sau mitotice. Nondisjuncţia în meiozã produce gameţi cu 22 sau 24
cromozomi care dupã fertilizarea cu un gamet normal formeazã un zigot monosomic
cu 45 de cromozomi sau trisomic cu 47 de cromozomi. Non-disjuncţia în mitozã
produce un mozaic cromozomial.
· efectul vârstei materne asupra non-disjuncţiei. Se ştie de câteva decenii
cã existã o corelaţie între vârsta mamei şi riscul naşterii unui copil cu trisomie 21
(tabelul 5.1). Ample cercetãri privind originea extracromozomului în trisomia 21 au
dus la concluzia ca în 95% din cazuri nondisjuncţia a avut loc în ovogenezã şi este
corelatã cu vârsta mamei. Cauza posibilã a acestei corelaţii derivã dintr-o
particularitate a gametogenezei la femeie: începe încã din perioada intrauterinã, în
ovarul fetal. Ovulele rãmân blocate perioade de timp foarte lungi într-o etapã a
diviziunii meiotice (numitã dictioten), pentru a continua apoi procesul diviziunii de
abia odatã cu ovulaţia şi fecundaţia. Blocarea diviziunii cromozomilor pe parcursul a

92
mai multor ani, ar putea facilita producerea de erori cu o frecvenţã mai mare. Relaţia
cu vârsta maternã este aceeaşi pentru toate anomaliile cromozomiale numerice.

Tabelul 5.1. Riscul naşterii unui copil cu sindrom Down, în funcţie de vârsta
mamei

Vârsta mamei Frecventa trisomiei 21


20 1 la 1450

25 1 la 1500

30 1 la 1250
31 1 la 950

32 1 la 800

33 1 la 600

34 1 la 550

35 1 la 410

36 1 la 325

37 1 la 250

38 1 la 220

39 1 la 150

40 1 la 90

44 1 la 55

Acesta este riscul observat în populaţia generalã. În sarcinile monitorizate


prin diagnostic prenatal valorile sunt semnificativ mai mari. Dar foarte mulţi dintre
feţii citogenetic anormali vor fi eliminaţi: 90% dintre feţii cu trisomie 21 sunt
pierduţi între cea de a 12-a şi cea de a 16-a sãptãmãnã de viaţã. În faţa faptelor
statistice, numeroase ţãri recomandã monitorizarea sarcinilor femeilor trecute de 35
sau 38 de ani, ceea ce ar trebui sã stea în atenţia femeilor, tot mai numeroase, care-şi
întârzie reproducrea. Metodele de diagnostic prenatal includ metode neinvazive, cum
sunt ecografia şi testele serologice materne care pot sugera un risc genetic crescut şi
metode invazive, cum sunt biopsia de trofoblast (vilozitãţi coriale) şi amniocenteza,
singurele care pot preciza un diagnostic de anomalie cromozomialã. Amniocenteza
(gr.amnion + centes = puncţie) - procedurã care permite diagnosticul prenatal al
multor boli genetice, utilizând ca material biologic un eşantion de lichid amniotic în

93
care sunt prezente celule fetale. Din celulele fetale se obţin în laborator culturi
celulare care permit examinarea cariotipului ca şi a unor funcţii metabolice celulare.
Procedura este deseori practicatã femeilor însãrcinate care au peste 35 de ani pentru
cã examinarea cromozomilor fetali evidenţiazã cu certitudine sindromul Down dacã
este prezent, permiţând la alegere un avort terapeutic. Prelevarea lichidului amniotic
prin puncţie este practicabilã din sãptãmâna a 16-a de sarcinã iar informaţiile se obţin
dupã o cultivare a celulelor timp de 2 - 3 sãptãmâni.

Mixoploidia (mosaicism şi himerism)


În mod normal cele aproximativ 60 de miliarde de celule pe care le posedãm
sunt identice din punct de vedere cromozomial şi al bagajului genetic. Situaţia
anormalã este definitã ca mixoploidie, adicã existenţa a douã sau mai multe linii
celulare genetic diferite la acelaşi individ, cu alte cuvinte "mai mulţi în unul singur".
Populaţiile celulare diferite genetic pot lua naştere din acelaşi zigot (mozaicism) sau
mai rar pot rezulta din doi zigoţi distincţi (himerism). Mozaicurile trebuie
diferenţiate de himere (fig. 5.4):
· Accidentele de non-disjuncţie pot surveni dupã fecundaţie (post-zigotic),
caz în care rezultã un mozaic cromozomial. Dintr-un singur ou se formeazã deci
douã linii celulare - una trisomicã şi una monosomicã, sau una normalã şi una
monosomicã în ipoteza cã unul din cromozomi s-a pierdut. Cele mai multe dintre
mozaicurile cunoscute implicã cromozomii de sex şi trisomia 21. Ca un principiu
general, celulele cu monosomii autozomale sunt eliminate, nefiind viabile, ca şi
celulele care au un singur cromozom de sex şi acesta este Y. Distribuţia şi frecvenţa
liniilor anormale în diferite ţesuturi şi organe explicã variabilitatea clinicã a multor
mozaicuri. De obicei prezenţa unei linii celulare normale atenueazã gravitatea
manifestãrilor clinice. Anomalii care ar fi letale în forma omogenã pot supravieţui
dacã sunt sub formã de mozaic.
· O himerã se formeazã frecvent ca urmare a unei duble fecundaţii, urmate
de fuziunea timpurie a doi gemeni dizigoţi. Ca atare existã douã linii celulare
distincte genetic. Unirea celor douã destine diferite poate conduce fie la dezvoltarea
unui organism care nu se deosebeşte prin nimic de celelalte, fiind descoperit doar din
întâmplare în urma unor analize de rutinã, fie la dezvoltarea unui hermafrodit
adevãrat în cazul constituţiei XX/XY

94
Fig. 5.4. Mozaicuri şi himere

Erorile numerice cromozomiale au consecinţe grave, de cele mai multe ori


letale (tabelul 5.2)

Tabelul 5.2. Consecinţele anomaliilor cromozomiale numerice

Poliploidia
Triploidia (69,XXX, 69XXY, 1-3% din toate concepţiile;
69,XYY)
incompatibile cu supravieţuirea
Aneuploidii autozomale
Nulisomia (absenţa unei perechi letalã în stadiul de preimplantare
de omologi)
Monosomia (absenţa unui letalã în stadiul embrionar
cromozom)
Trisomia (un extra cromozom) în mod obişnuit letalã în stadiu
embrionar sau fetal, dar trisomia
13 (sindrom Patau) şi trisomia 18
(sindrom Edwards) pot supravieţui
pânã la termen iar trisomia 21
(sindrom Down) poate supravieţui
pânã la 40 de ani sau mai mult, cu
gravã întârziere mentalã
Aneuploidii gonozomale
Cromozomi de sex adiţionali prezintã probleme relativ minore
(47,XXX ; 47,XXY=sindrom
Klinefelter ; 47,XYY)
duratã medie de viatã normalã;
variantele cu patru şi cinci copii
ale cromozomului X antrenează
întârziere mentală
Absenţa unui cromozom de sex aprox. 99% din cazuri sunt
avortate spontan - cele care

95
supravieţuiesc (45,X= sindrom
Turner) au o inteligenţã normalã
dar sunt sterile şi manifestã semne
fizice minore; 45,Y = neviabil

Monosomiile autosomale au consecinţe mult mai grave decât trisomiile,


probabil ca urmare a dezechilibrelor la nivelul produşilor genici codificaţi de diferiţi
cromozomi. Dezvoltarea şi funcţionarea normalã depind de nenumãratele interacţiuni
dintre produşii genelor localizate pe cromozomi diferiţi iar modificarea numãrului
relativ al cromozomilor va afecta aceste interacţiuni. Extracromozomul 21 la
indivizii cu sindrom Down este un cromozom perfect normal, moştenit de la unul din
pãrinţi, dar prezenţa sa produce multiple anomalii congenitale prin modificarea
dozajului genelor pe care le conţine.
Erorile numerice ale cromozomilor de sex au mult mai puţine efecte
patologice decât erorile autozomale. Indivizii 47,XXX şi 47,XYY sunt în limite
normale, pot fi fertili, iar bãrbaţii 47,XXY au doar probleme relativ minore
(sterilitate) comparativ cu indivizii cu trisomii autozomale. Chiar monosomia la
femeile 45,X are, în afarã sterilitãţii care este constantã, remarcabil de puţine
consecinţe clinice. Explicaţia este legatã de mecanismul de inactivare a
cromozomului X, specific tuturor mamiferelor, care controleazã nivelul produşilor
genici indiferent de numãrul cromozomilor X prezenţi în celulã. Întotdeauna rãmâne
activ un singur cromozom X. Inactivarea cromozomilor X respectã regula: numãrul
corpusculilor Barr = numãrul cromozomilor X - 1. Astfel indivizii cu anomalii
cromozomiale pot fi uşor identificaţi prin testul Barr, dupã numãrul corpusculilor
evidenţiati: 0 pentru femeile 45,X (sindrom Turner), 1 pentru bãrbaţii XXY, 2 pentru
bãrbaţii XXXY şi pentru femeile XXX, 3 pentru bãrbaţii XXXXY şi femeile
XXXXX. La om şi animale cromozomul X este esenţial atât pentru viabilitatea
femelelor cat şi a masculilor. Absenţa totalã a cromozomului X este letalã,
incompatibilã cu dezvoltarea, astfel de celule nesupravieţuind nici în culturi celulare.
În cazul cromozomului Y adiţional, consecinţele clinice reduse sunt explicabile prin
faptul cã acesta conţine foarte puţine gene a cãror singurã funcţie importantã este
determinarea sexului masculin (prin gena SRY=sex region Y). Fertilitatea bãrbaţilor
XYY nu este nici ea afectatã.
Monosomiile autozomilor sunt invariabil letale în stadiile cele mai timpurii ale
dezvoltãrii embrionare. Pe fiecare cromozom existã probabil câteva gene pentru care
reducerea nivelului de produşi genici la 50% este incompatibilã cu dezvoltarea. Chiar
dacã pentru multe gene o astfel de reducere nu este patogenicã, ea poate avea efecte
minore, iar combinarea a sute şi mii de astfel de efecte minore poate fi suficientã
pentru a întrerupe dezvoltarea normalã a embrionului.Trisomiile autozomale produc
modificãri mai puţin importante asupra nivelurilor relative ale produşilor genici şi
astfel efectele lor sunt mai reduse. Embrionii trisomici supravieţuiesc mai mult decât
cei monosomici, iar trisomiile 13, 18, şi 21 sunt compatibile cu supravieţuirea pânã

96
la naştere. Primele douã, cu preţul unor grave malformaţii, permit o supravieţuire
limitatã dar trisomia 21 permite supravieţuirea pânã la 40 de ani şi mai mult.
Nu este prea clarã explicaţia letalitãţii triploizilor la om şi alte animale. Cu
trei copii din fiecare autozom, dozajul genelor autozomale este balansat şi nu ar
trebui sã producã probleme. Triploizii vegetali sunt întotdeauna sterili pentru cã
tripleţii cromozomali nu se pot împerechea şi segrega corect, dar din toate celelalte
privinţe sunt sãnãtoşi şi viguroşi. Letalitatea la animale se explicã probabil prin
dezechilibrul dintre produşii codificaţi de cromozomul X şi de autozomi, care nu
poate fi compensat de inactivarea cromozomului X.

6.3. Anomaliile cromozomiale structurale, originea şi consecinţele lor


clinice
Anomaliile structurale sunt modificãri vizibile microscopic ale morfologiei şi
structurii cromozomilor. Sunt caracterizate prin:
- restructurarea materialului genetic într-o ordine diferitã de cea normalã
- cu sau fãrã modificãri cantitative (pierdere sau câştig) ale materialului
genetic
- mecanismul de formare: rupturile cromozomiale şi deci ale moleculei de
ADN urmate de repararea şi reunirea capetelor rupte prin intervenţia proceselor
reparatorii celulare. Repararea acestor leziuni poate fi perfectã, restaurând
cromozomul în forma lui iniţialã, sau imperfectã, aranjând segmentele cromozomiale
într-o altã ordine, nouã, cu sau fãrã modificãri cantitative. Rezultã rearanjamente sau
remanieri cromozomiale detectate ca anomalii structurale. Ruperea cromozomilor
este un fenomen spontan care poate atinge frecvenţe crescute (1/1000 gameţi), dar
poate fi indus de diverşi agenţi clastogeni (gr.klastos = rupt), cum ar fi radiaţiile
ionizante, infecţiile virale şi numeroase chimicale, care mãresc mult aceastã
frecvenţã. Astfel de ex., în urma radio sau chimioterapiei se observã o gamã largã de
anomalii cromozomiale tranzitorii.
Dupã consecinţele lor clinice, anomaliile cromozomale structurale pot fi:
- neechilibrate sau nebalansate: implicã pierdere (deleţie) sau adiţie
(duplicaţie, inserţie) de segmente cromozomiale şi ca atare determinã modificãri
fenotipice comune tuturor anomaliilor cromozomiale: tulburãri de creştere pre şi
postnatalã, întârziere în dezvoltarea psihomotorie, malformaţii mai mult sau mai
puţin importante, în special ale capului şi extremitãţilor şi bineînţeles întârziere
mintalã. Un exemplu mai bine cunoscut este sindromul «ţipãtului de pisicã»,
denumit aşa dupã sunetele caracteristice ale nou nãscutului în primele zile dupã
naştere, sindrom determinat de o pierdere a unui segment al cromozomului 5
(deleţie) şi deci o monosomie parţialã pentru acest segment şi genele conţinute.
- echilibrate sau balansate: implicã doar o altã distribuţie a materialului
cromozomial, fãrã modificari cantitative şi deci nu au consecinţe fenotipice. Exemple
sunt inversiile (inversarea cu 180 de grade a unui segment cromozomial) şi
translocaţiile (transfer de segmente cromozomiale între cromozomi diferiţi). Deşi

97
asimptomatici şi chiar fertili, aceşti indivizi sunt la originea unor gameţi neechilibraţi
cromozomial întrucât acest tip de anomalii afecteazã procesul de diviziune celularã
meioticã. Ca atare consecinţele reproductive vor fi eşecurile repetate de
reproducere, mergând de la avorturi spontane şi sterilitate, pânã la naşterea unor
copii malformaţi (fig. 5.5).

Fig. 5.5. Rezultatele meiozei la un purtãtor balansat de translocaţie Robertsonianã

Un exemplu îl constituie sindromul Down prin translocaţie, mult mai puţin


frecvent însã (5% din totalul cazurilor) decât forma clasicã a sindromului Down prin
trisomie 21 liberã. Are la origine o fuziune centricã între doi cromozomi acrocentrici,
fuziune echilibratã la pãrinte, dar care poate fi moştenitã într-o formã neechilibratã în
gameţi şi deci în produsul de concepţie. Dacã forma accidentalã are un risc de
recurenţã scãzut, de numai 1% pentru pãrinţi tineri cu cariotip normal, forma
ereditarã de sindrom Down prezintã un risc genetic major. Prevenirea se poate face
numai printr-un diagnostic cromozomial prenatal care constã în stabilirea cariotipului
fetal într-un moment când sarcina mai poate fi întreruptã.
Observaţie: unele remanieri cromozomiale care pot să apară numai în unele
celule somatice sub influenţa unor factori de mediu (de ex. virusuri) au consecinţe
grave. De ex. translocaţia cunoscutã sub numele de cromozom « Philadelphia », care
apare în limfocite şi este specificã unor tipuri de leucemii, deşi echilibratã, are
acţiune patogenã prin activarea unei oncogene.
Fragilităţile cromozomiale se caracterizeazã prin evidenţierea unor
discontinuitãţi sau rupturi cromozomiale ca urmare a unor deficienţe ale proceselor
reparatorii celulare. Pot fi întâmplãtoare având ca rezultat sindroame de instabilitate
cromozomialã, în special în boli cu predispoziţie la dezvoltarea unor cancere ale
pielii, sau specifice, localizate pe cromozomi particulari, cum sunt siturile fragile. Cu

98
o singurã excepţie importantã, siturile fragile nu au consecinţe clinice. Excepţia este
situl fragil de pe cromozmul X.

Sindromul de întârziere mentalã cu X fragil


Sindromul de înapoiere mentalã cu sit fragil ocupã un loc cu totul aparte,
fiind cea mai frecventã cauzã a întârzierilor mentale familiale -1/1300 bãieţi şi
1/2500 fete. Este caracterizat citogenetic printr-un sit fragil situat în regiunea q27-
q28 a cromozomului X. Sub raport clinic sindromul se distinge printr-o înapoiere
mentalã variabilã - uneori foarte severã - cu un IQ de 30-65 şi printr-o dismorfie
craniofacialã sugestivã: faţã lungã cu frunte bombatã, mandibulã puternicã, eversarea
buzei inferioare, urechi mari, insuficient rulate şi macroorhiţie. Mamele cu asemenea
copii sunt de cele mai multe ori heterozigote pentru X fragil, 30% din ele având o
înapoiere mentalã uşoarã sau moderatã şi deseori tulburãri de comportament. Riscul
de transmitere de la o mamã purtãtoare este acela al transmiterii genelor recesive X-
linkate: 50% din bãieţi vor moşteni X-ul fragil. Recent a fost identificatã gena de pe
cromozomul X care condiţioneazã dezvoltarea sindromului, gena FRM 1, astfel încât
diagnosticul cromozomial este completat acum de un diagnostic molecular. A
devenit posibil astfel un diagnostic prenatal şi în funcţie de dimensiunile modificãrii
la nivel molecular se poate stabili riscul de a dezvolta tulburarea şi chiar gravitatea
ei.

6.4. Anomaliile cromozomiale şi comportamentul uman


Anomaliile cromozomiale au efecte largi şi generale, studiate şi la alte specii,
dar mai ales la om. Nu vom gãsi nici o anomalie biochimicã sau morfologicã
specificã pentru a caracteriza o anomalie cromozomialã particularã. Comporta-
mental, aceastã afectare generalã se traduce prin faptul că aproape toate anomaliile
cromozomiale influenţeazã abilitãţile cognitive, ceea ce este de aşteptat fiind
cunoscut determinismul lor poligenic. Greu de definit, inteligenţa, ca performanţã
supremã a "orchestrei genetice" este condiţionatã poligenic prin interacţiunea mai
multor gene între ele şi cu factori de mediu. Participarea fiecãrui cromozom, cu
genele conţinute, la simfonia orchestrei genetice poate fi comparatã cu participarea
fiecãrui muzicant într-un tutti al unei orchestre. Dacã într-un solo, muzicantul poate
doar sã deformeze o singurã trãsãturã cum este ritmul, un instrumentist care
accelereazã sau încetineşte ritmul în raport cu ceilalţi într-o orchestrã produce o
gravã cacofonie. Indiferent dacã reduc sau nu speranţa de viaţã, altereazã calitatea ei,
capacitatea de integrare socialã. În general, nu se transmit pentru cã antreneazã
sterilitate. La nivel de specie, reducerea potenţialului reproductiv al purtãtorilor de
anomalii, reprezintã o formã de apãrare împotriva modificãrilor drastice ale
cariotipului.

99
Trisomia 21 sau sindromul Down, este atât de comun în toate rasele şi
clasele sociale - 1/700 naşteri - încât caracteristicile sale sunt probabil familiare
fiecãruia:
· triada de semne caracteristice: ochi oblici, pliu palmar unic, numit simian
(observat şi la maimuţe), retard mental important cu un IQ mediu sub 50. Vechea
denumire de "mongolism", implicând o etichetã rasialã nedoritã, este înlocuitã astãzi
cu denumirea etiologicã exactã de trisomie 21. Se pare cã literatura mai veche
subestimeazã capacitãţile mentale ale indivizilor cu sindrom Down, focalizându-se
pe indivizi instituţionalizaţi. În realitate numai unii sunt sever întârziaţi, mulţi fiind în
rândul "mediei".
· copiii afectaţi sunt deseori liniştiţi şi nu plâng în primele sãptãmâni de viaţã
· în ceea ce priveşte personalitatea şi comportamentul social sunt mai
degrabã similari copiilor normali decât diferiţi; sunt afectuoşi, le place muzica
· evoluţie: hipotrofie staturo-ponderalã, uneori obezitate, înapoierea mentalã
se accentuează cu vârsta, îmbãtrânire precoce; foarte mulţi dintre bolnavii care ajung
la 40 de ani dezvoltã demenţã senilã Alzheimer, dar numai 8% depãşesc vârsta de 40
de ani.
Sindromul Klinefelter (47,XXY) semnalat cu o incidenţã de 1/1000 de
băieţi, este caracterizat prin:
- sterilitate cu azoospermie, fãrã a fi asociat cu modificãri somatice care sã-l
trãdeze. Deşi morfotipul (longilini, facies palid, inexpresiv, mâini flasce, degete moi)
este neconcludent, nu lipsesc unele note ginoide (adipozitate inferioarã, proporţii
ginoide, lipsa pilozitãţii pe faţã şi trunchi).
- dezvoltarea intelectualã de obicei normalã, cu excepţia variantelor cu patru
şi cinci cromozomi X (48,XXXY şi 49,XXXXXY), la care IQ-ul scade direct
proporţional cu numãrul cromozomilor X suplimentari
- tulburãrile comportamentale sunt obişnuite, începând din copilãrie: o
anume întârziere în achiziţia limbajului şi dislexie; copii mai puţin activi, mai
susceptibili la stress, mai supuşi. Ca adulti sunt mai anxioşi, evitã contactele sociale
şi sexuale, dependenţi de mamã, trişti şi placizi, cu accese de furie, retraşi.
În general rãmân nedetectaţi pânã la pubertate, când unele efecte sunt
ireversibile. Identificarea lor şi instituirea unei terapii hormonale le-ar putea
îmbunãtãţi condiţia, fãrã însã a le remedia sterilitatea
Comunicarea diagnosticului se face cu mult tact şi niciodatã copiilor. Nu se
recomandã teste de paternitate.
Sindromul XYY a fost descoperit târziu pentru cã era greu de presupus cã
existã anomalii cromozomiale care sã perturbe exclusiv comportamentul. În 1965
Patricia Jacobs şi colaboratorii ei au început sã studieze criminalii închişi în închisori
de maximã securitate. Descoperirea unui numãr de bãrbaţi YY (7 din 196 studiaţi) a
facut senzaţie şi a devenit obiectul uneia dintre cele mai violente discuţii în biologie
deoarece s-a avansat ipoteza cã un cromozom Y suplimentar favorizeazã
comportamentul criminal. Faptul cã alţi câţiva criminali "celebri" aveau aceeaşi

100
constituţie cromozomialã au întãrit ideea unui Y - factor criminogen. Aceşti bãrbaţi
au şi o înãlţime mai mare. Fanteziile au fost stimulate de noţiunea de "supermasculi"
- împrumutatã prin analogie cu musculiţele de oţet XYY. Ulterior o echipã danezã
studiind o serie de bãrbaţi neinstitutionalizaţi, selectaţi exclusiv pe baza înãlţimii
peste 1,80 m, constatã cã o mare parte (50%) din bãrbaţii descoperiţi a avea YY au
compãrut în faţa tribunalelor doar pentru infracţiuni minore. Concluzia ar fi cã rata
mai mare a criminalitãţii bãrbaţilor YY nu este legatã de agresivitate ci de o lipsã de
discernãmânt.
Dupã numeroşi ani de cercetare s-a conchis: marea majoritate a bãrbaţilor YY
este integratã social. În seriile de criminali, frecvenţa bãrbaţilor YY este semnificativ
mai mare decât în populaţia generalã, dar valorile diferã de la o cercetare la alta. În
populaţia generalã sindromul este la fel de frecvent ca şi sindromul Klinefelter sau
sindromul 47, XXX; pot fi fertili, nu existã un tablou clar al tulburãrilor de
comportament, cu excepţia dificultãţilor şcolare şi a întârzierii în dezvoltarea
limbajului. De cele mai multe ori este descoperit întâmplãtor. Bãieţii au un aspect
normal - atât somatic cât şi genital. Doar înãlţimea mare sugereazã existenţa unui
gonozom suplimentar - dacã se asociazã cu un comportament antisocial sau cu
probleme şcolare. Se pare cã au o impulsivitate crescutã dupã o stimulare
emoţionalã, neavând un control al emoţiilor. Nu au un mecanism de apãrare contra
anxietãţii, au un comportament infantil. De altfel mulţi sociopaţi au un sindrom de
disconfort care se manifestã printr-o furie necontrolatã. Coeficientul de inteligenţã
este variabil.
Aceste constatãri nu sunt suficiente pentru a avertiza pãrinţii cã au un copil
YY. Din acest motiv screeningul postnatal pentru decelarea bãieţilor YY este supus
la ora actualã unui moratoriu. Desigur dacã diagnosticul este evidenţiat printr-un
diagnostic prenatal şi medicul este obligat sã-l comunice pãrinţilor, important este
modul de vehiculare a informaţiei. De reţinut cã un băiat YY are suficient de multe
şanse de a fi normal iar pãrinţii vor decide dacã pãstreazã sau nu sarcina.

Sindromul XXX
· femeile XX sunt descoperite întâmplãtor în cursul investigaţiilor
endocrinologice de rutinã. Fenotipic normale, dar cu o sexualitate somaticã
deficitarã, cu sâni mici şi organe genitale externe hipoplazice. În jurul vârstei de 30
de ani se instaleazã menopauza.
· sunt uneori fertile. În asemenea circumstanţe riscul teoretic de a avea un
copil XXX sau XXY este de 50%.
· existã probleme emoţionale şi cognitive. Înapoierea mentalã este cu atât
mai severã cu cât se multiplicã numãrul cromozomilor X: 48,XXXX sau rareori
49,XXXXX

101
Sindromul Turner (45,X)
· cea mai rarã anomalie cromozomialã viabilã: 0,4%. Marea majoritate a
feţilor 45,X este eliminatã spontan. De altfel este singura monosomie viabilã şi se
pare cã doar în stare de mozaic cromozomial 45,X/46,XX.
· diagnosticul la nou nãscuţi este sugerat de hipotrofia staturalã şi limfedeme
ale extremitãţilor, dar la copii dismorfia devine evidentã: faţã triunghiularã,
hipertelorism, gât palmat (surplus de piele a cefii), hipertelorism, etc. Nanismul este
caracteristic, înãlţimea nedepãşind 1,50 m.
· amenoreea primarã este corelatã cu ovare rudimentare reduse la benzi
fibroase. Multe femei cu sindrom Turner acceptã uşor sterilitatea şi amenoreea dar nu
şi hipotrofia staturalã sau malformaţiile minore dar vizibile. Tratamentul hormonal
de substituţie asigurã apariţia ciclurilor menstruale şi dezvoltarea satisfãcãtoare a
caracterelor sexuale secundare, fãrã a putea remedia desigur sterilitatea. În 1991, în
Anglia, o femeie cu acest sindrom a nãscut în urma procedurilor de fertilizare în
vitro. Experimentul a stârnit violente reacţii.
· dezvoltarea intelectualã este extrem de diversã iar înapoierea mentalã
moderatã este rareori prezentã. Cercetãrile psihologice au reliefat deficienţe
cognitive specifice în ceea ce priveşte abilitatea spaţialã şi simţul de orientare.
Copierea unor desene geometrice sau urmãrirea unei hãrţi rutiere este dificilã.
Aceastã caracteristicã a nãscut ipoteza, neconfirmatã totuşi, cã abilitatea spaţialã ar fi
determinatã de o genã majorã recesivã plasatã pe X.
· adaptabilitatea socialã a femeilor cu un singur cromozom X este scãzutã,
ceea ce din nou a nãscut o ipoteza legatã de plasarea pe cromozomul X a unei "gene
a adaptabilitãţii sociale". Totuşi, adaptarea socialã deficitarã este mai curând
consecinţa complexelor legate de hipotrofia staturalã şi aspectul somatic şi nu a
eventualelor gene de pe X-ul absent.
Obsevaţie: expresia diverselor deficienţe variazã mult printre copiii cu acelaşi
cariotip, ceea ce demonstreazã interacţiunea genotip-mediu. De exemplu, în familiile
stabile copiii cu anomalii ale cromozomilor de sex diferã mai puţin de fraţii şi
surorile lor cu cariotip normal, în timp ce familiile mai puţin stabile par sã inducã
probleme de dezvoltare.

6.5. Originea şi evoluţia cariotipului uman


Este evident cã de-a lungul zecilor de milioane de ani au apãrut şi dispãrut
numeroase erori cromozomiale numerice sau structurale. Geneza umanã, în ciuda
discuţiilor şi controverselor, rãmâne încã un mister. Deşi este cert faptul cã Homo
sapiens sapiens are un punct de plecare comun cu al celorlalte primate, itinerariul
evoluţiei omului este marcat de incertitudini majore: când, unde şi câte specii au
marcat drumul maimuţei spre om? Ce ne face atât de diferiţi de rudele noastre cele
mai apropiate, marile maimuţe? Cu aproape un secol şi jumãtate în urmã, Thomas
Huxley a identificat corect cimpanzeul şi gorila ca fiind rudele noastre cele mai
apropiate. Încã de atunci, geneticienii evoluţionişti s-au confruntat cu problema

102
tricotomiei: care dintre cele douã specii de maimuţã este mai aproape de om sau nu
cumva a existat simultan o divergenţã a liniilor de descendenţã a omului,
cimpanzeului şi gorilei?
Cele mai multe date moleculare privind secvenţa nucleotidelor din ADN
sprijinã ideea strânsei înrudiri dintre om şi cimpanzeu. Una dintre metodele de studiu
priveşte originea şi evoluţia cariotipului uman comparativ cu cel al primatelor.
Studiile comparative subliniazã conservarea modelelor de bandare a cromozomilor
de la om şi marile primate, propunându-se chiar un cariotip ancestral pentru
hominoizi. Dacã la nivel molecular ne diferenţiazã de cimpanzeu doar 1-2% din
proteinele (şi deci genele) noastre, la nivelul cariotipului apar diferenţe structurale:
un numãr de inversii şi fuziunea recentã a doi cromozomi pentru a forma
cromozomul 2 uman. Avem deci un cromozom rezultat din fuziunea a doi
cromozomi de maimuţã, un tip special de translocaţie prin fuziune centricã, denumitã
şi translocaţie robertsonianã. S-a pornit deci de la aceastã evidenţã: cromozomul nr.
2 uman are morfologia, structura şi modelul de benzi caracteristice pentru doi
cromozomi acrocentrici de maimuţã, prin fuziunea cãrora ar fi rezultat. Acest tip de
accident nu implicã o modificare a materialului genetic, ci doar o remaniere a
acestuia: 2 cromozomi acrocentrici se unesc pentru a da un singur cromozom
submetacentric, iar numãrul total al cromozomilor maimuţei se micşoreazã de la 48
la 47. O astfel de maimuţã produce, prin diviziunea cu 2, douã feluri de gameţi: atât
cu un numãr normal de 24 de cromozomi cât şi purtãtori de translocaţie, cu 23 de
cromozomi. Dar un simplu accident cromozomial nu ar fi fost de ajuns. Pentru
fixarea lui era nevoie de întâlnirea a 2 gameţi, ambii cu setul de 23 de cromozomi,
purtãtori ai cromozomului remaniat. Cum este mai greu de presupus ca exact acelaşi
accident cromozomial sã se fi produs simultan la doi indivizi care sã se împerecheze,
s-a conturat o altă ipotezã: încrucişarea incestuoasã a doi fraţi, progeni ai primei
maimuţe mutante. Fiecare dintre aceştia furnizeazã pentru fecundare, în procent de
50%, gameţi cu 23 cromozomi. Împerecherea consolideazã accidentul şi aduce în
formã homozigotã cromozomul « recompus ».
Teoria a dat desigur naştere unor controverse şi ironii rãutãcioase: sã fie
omul, ultimul venit pe scena evoluţiei, rodul unui incest, un cimpanzeu degenerat?
Ipoteza inevitabilului incest rãmâne o ipoteză plauzibilã.

Rezumat
Capitolul 6: Anomaliile cromozomiale şi consecinţele lor
Cuprinde informaţii cu privire la: 1. definiţia, frecvenţa şi clasificarea
anomaliilor cromozomiale; 2. anomaliile cromozomiale numerice, originea şi
consecinţele lor clinice; 3. anomaliile cromozomiale structurale, originea şi
consecinţele lor clinice; 4. sindromul întârzierii mentale cu X fragil; 5. anomaliile
cromozomiale şi comportamentul; 6. originea şi evoluţia cariotipului uman.
Putem rezuma:
- anomaliile cromozomiale sunt erori permanentizate care nu mai pot fi corectate
- fie cã sunt numerice sau structurale, anomaliile cromozomiale sunt în marea

103
lor majoritate accidente genetice. Într-o micã proporţie pot fi ereditare.
- deşi frecvente, sunt în cea mai mare parte neviabile şi eliminate sub forma
avorturilor spontane.
- mecanismul de formare diferã în funcţie de tipul anomaliei: - non-disjuncţia
pentru anomaliile numerice, definite ca aneuploidii; - dubla fecundaţie pentru
triploidii; - rupturile cromozomiale pentru cele structurale
- creşterea vârstei materne favorizeazã nondisjuncţia şi deci accidentele
cromozomiale numerice
- fiind accidentale, prevenţia lor este dificilã şi se face prin diagnosticul prenatal
al sarcinilor cu risc într-un moment în care sarcina mai poate fi întreruptã. Nu se
pot preveni la nivel de concepţie, însã prin diagnostic prenatal se încearcã
acoperirea într-un fel a hiatusului dintre previziune şi prevenire
- majoritatea anomaliilor cromozomiale viabile implicã gonozomii şi au efecte
minore asupra comportamentului. În afara sterilitãţii, acesti indivizi pot fi în
limite normale
- anomaliile viabile ale autozomilor, dintre care trisomia 21 este cea mai
frecventã, au efecte majore asupra inteligenţei şi comportamentului
- cariotipul uman este comparabil cu cel de cimpanzeu (48 cromozomi), de care
se diferenţiazã prin câteva modificãri cromozomiale, una dintre acestea fiind de
tipul translocaţiei prin fuziune între doi cromozomi acrocentrici. Este un exemplu
de accident genetic la nivel cromozomial care s-a fixat în cursul evoluţiei.

Cuvinte cheie:
 poliploidie = existenţa unui multiplu exact al setului cromozomial de
bazã: 3n(triploidie), 4n (tetraploidie), etc.
 aneuploidie = starea unui organism sau celulã care are un numãr de
cromozomi modificat prin absenţa unui cromozom (2n-1) sau prezenţa unui
cromozom supranumerar (2n+1)
 trisomie 21 = prezenţa unui cromozom suplimentar 21 la indivizii cu
sindrom Down, având formula cromozomialã 47,XX,+21 sau 47,XY,+21
 monosomie X = absenţa unui cromozom X la femeile cu formula
cromozomialã 45,X (sindromTurner)
 translocaţie = transfer de regiuni cromozomiale între cromozomi
neomologi
 translocaţie robertsoniană = translocaţie prin fuziunea centrică a
doi cromozomi acrocentrici
 mozaic = un individ care are douã sau mai multe linii celulare
diferite genetic, derivate dintr-un singur zigot.
 himeră = un individ care are douã linii celulare diferite genetic,
derivate din doi zigoţi distincţi
 amniocentezã - procedura de prelevare a unui eşantion de lichid
amniotic (prin puncţie amnioticã) pentru diagnosticarea mai multor boli
genetice, în special cromozomiale.

104
Test de autoevaluare

1. Care este originea trisomiei la om?

2. Majoritatea non-disjuncţiilor care conduc la sindrom Down sunt de


origine maternã. Care este cauza posibilã pentru contribuţia mai frecventã a
gameţilor aneuploizi femeli decât a celor masculi la apariţia sindromului Down?

3. Dacã sindromul Down are loc cu o frecvenţã de 1/700 în populaţia


generalã, sindromul Turner - de 1/5000, iar fiecare separat se distribuie întâmplãtor,
care este riscul ca un copil sã se nascã cu ambele sindroame?

4. Mozaicurile sexuale la om sunt binecunoscute. Care este originea


indivizilor XX/X0, adicã cu douã tipuri celulare, XX şi X0?

Test grilã de verificare a cunoştinţelor:


5. Frecvenţa anomaliilor cromozomiale printre
embrionii avortaţi spontan în primele luni de sarcinã este:
A - 5% D - 60%

B - 10% E - peste 60%


C - 20%

6. Cea mai frecventã anomalie cromozomialã


observatã printre nou nãscuţi este:
A - 45,X D - 47,XXX
B - 47,XXY E - trisomia 21
C - 47,XYY

7. Care este procentul copiilor nãscuţi vii, cu o


anomalie cromozomialã?
A - 5-10% C - 2-3% E - 0,5%
B - 3-5% D - 1-2%

8. În ipoteza în care unul dintre gemenii monozigoţi


are o anomalie cromozomialã riscul ca şi celãlalt sã aibe
aceeaşi anomalie este de :
A - 100% C - 25%
B - 75% D - 0%

105
9. Printre femeile care nasc la 25 de ani sau mai puţin,
frecvenţa sindromului Down este de:
A - 1/100 D - 1/1500
B - 1/300 E - 1/55
C - 1/500

10. Printre femeile care nasc la 44 de ani, procentul


copiilor cu sindrom Down este de:
A - 1/600 D - 1/100
B - 1/400 E - 1/55
C - 1/200

11. Care este în medie procentul nou-nãscuţilor cu


trisomie 21?
A - 0,10 C - 0,30 E-1
B - 0,15 D - 0,50

Concluzii
Cu anomaliile cromozomiale şi sindroamele corespunzătoare acestora încheiem
studiul caracterelor normale sau patologice cu determinism exclusiv genetic, fie
monogenic, fie cromozomial. În continuare vom studia caracterele umane cu
determinism eco-genetic care fac obiectul eredităţii multifactoriale.

Unitatea de studiu nr. 7

106
Ereditatea multifactorială sau poligenică

Cuprins:
Introducere……………………………………………………………………….. 107
Obiective…………………………………………………………………………. 107
6.1. Ereditatea multifactorială a caracterelor cantitative cu distribuţie continuă… 107
6.2. Ilustrarea fenomenului de poligenie prin urmărirea modului de transmitere a
culorii pielii la om …………………………..………………………………….... 108
6.3. Ereditatea multifactorială a caracterelor cu distribuţie discontinuă……….... 109
6.4. Metode pentru studierea eredităţii caracterelor multifactoriale……………... 111
6.5. Sfatul genetic…………………………………………………………...……. 112
Rezumat……………………………………………………………………...…… 115
Test de autoevaluare…………………………………………………………..…. 116
Concluzii……………………………………………………………………….... 117

Introducere 

Ereditatea multifactorială acoperă domeniul vast şi cu multe necunoscute al


caracterelor umane cu determinism mixt, pe de o parte genetic (mai multe gene, de
obicei necunoscute), pe de altă parte mezologic (factori de mediu greu de precizat).
Deşi fiecare dintre genele implicate se supune legităţilor mendeliene bine cunoscute,
interacţiunea dintre ele şi cu factorii de mediu modifică rezultatul, astfel încât nu se
mai regăsesc caracteristicile eredităţii mendeliene: ratele de segregare, calculul
riscului, pedigree caracteristice.
Cunoştinţele asimilate până acum ne vor ajuta să comparăm şi să facem o distincţie
între cele două tipuri de ereditate: monogenică şi multigenică sau multifactorială.
Timp alocat: 3 ore

Obiective:
La sfârşitul acestui capitol studenţii vor fi în stare să:
cunoască exemple de caractere umane multifactoriale normale şi
patologice
explice caracteristicile variaţiilor cantitative, conceptele de poligenie, de
trăsături cantitative
descrie rolul mediului în producerea variabilităţii fenotipice
distingă modelul eredităţii multifactoriale continue şi modelul eredităţii
multifactoriale discontinue
 înţeleagă noţiunea de predispoziţie şi de prag
 cunoască metodele de studiere a eredităţii multifactoriale: corelaţia
familială şi gemelologia
 să definească noţiunea de heritabilitate
 cunoască modul de apreciere a riscului de recurenţă pentru boli
multifactoriale

107
7.1 Ereditatea multifactorială: informaţii generale

Numeroase caractere fenotipice normale şi anormale sunt determinate de


interacţiunea dintre factorii genetici şi de mediu, fiind denumite caractere
multifactoriale (tab.6.1.). Uneori se face o distincţie între ereditatea poligenică, care
include doar caracterele rezultate din acţinea aditivă a două sau mai multe gene şi
ereditatea mltifactorială, care implică un coeficient mezologic mai mult sau mai
puţin important. În practică, diferenţierea este imposibilă.

Tabel 6.1.: Caractere ereditare multifactoriale

Caractere normale Caractere patologice


Malformaţii congenitale Boli comune ale adultului
comune
Greutatea Despicătura labio-palatină Diabetul zaharat
Talia Spina bifida Glaucomul
Tensiunea arterială Piciorul strâmb congenital Hipertensiunea arterială
Dermatoglifele Luxaţia congenitală de şold Epilepsia
Inteligenţa Stenoza hipertrofică de Schizofrenia
pilor
Culoarea pielii Malformaţii cong. cardiace Boala coronariană

O parte dintre aceste caractere au o distribuţie continuă în populaţia


generală, aşa cum sunt caracterele cantitative normale, iar o altă parte, reprezentată
de caractere anormale - malformaţii sau boli denumite comune, au o distribuţie
discontinuă, bimodală, unele persoane prezentând acel caracter anormal, altele nu.
Spre deosebire de maladiile monogenice care sunt rare (frecvenţă globală de 1-2%),
bolile multifactoriale sunt frecvente (frecvenţă globală de 15%).

Ereditatea multifactorială a caracterelor cantitative

Genetica caracterelor multifactoriale normale se ocupă de ereditatea


caracterelor continui sau cantitative, cum sunt: greutatea, înălţimea, inteligenţa,
tensiunea arterială, dermatoglifele, mărimea eritrocitelor, etc. Acestea sunt caractere
pe care cu toţii le avem în grade diferite, astfel încât nu putem defini ereditatea lor
prin trasarea unor pedigree-uri în care să marcăm indivizii care le posedă. Spre
deosebire de analiza Mendeliană care reclamă caractere dicotomice (pe care fie le
avem, fie nu), aceste caractere nu pot fi împărţite în clase fenotipice distincte
deoarece arată o variaţie continuă în populaţie (Fig.6.1).

108
Fig. 6.1 :  Distribuţia Gaussiană a înălţimii în populaţia masculină

La începutul secolului trecut, Francis Galton a dezvoltat o şcoală rivală


teoriei Mendeliene studiind acele caractere umane care arată o distribuţie gradata
continuă în populaţie şi nu par să se conformeze legilor Mendeliene. Reprezentarea
grafică a acestei distribuţii continue apare ca o curbă în formă de clopot, cunoscuta
curbă a lui Gauss.
În laboratorul său antropometric de la Londra, Galton, remarcabilul văr al lui
Darwin, acumulase un numar mare de date, obţinute prin măsuratori ale unor atribute
fizice precum: înălţimea in picioare şi şezând, capacitatea pulmonară, distanţa între
braţe (arm spam) etc., pe care le analizeaza statistic. Studiul statistic al caracterelor
cantitative face obiectul biometriei. Comparând atributele fizice ale părinţilor şi
copiilor, Galton a stabilit gradul de corelaţie familiala între rude (corelaţie = gradul
de asociere între variabile, estimarea frecvenţei unei trăsături la rudele probandului).
În acelaşi an cu Mendel, Galton publica articolele “Hereditary Talent and Character”
şi “Hereditary Genius”. El este considerat fondatorul geneticii comportamentale, al
gemelologiei, biometriei, eugeniei şi inventatorul metodei amprentelor digitale.
Disputa dintre susţinătorii lui Mendel şi susţinătorii lui Galton a fost tranşată
de un statistician, Fisher, care demonstrează că o trăsătură controlată de un număr
mare de factori Mendelieni independenţi (poligene) va arăta caracteristicile descrise
de biometricieni:
· natura continuă
· variaţia cantitativă
· corelaţia familială
Prin fenomenul de poligenie se înţelege participarea mai multor gene
independente (care segregă independent), cu efecte aditive, la realizarea unui caracter
numit cantitativ.
Fiecare dintre aceste poligene este localizată pe un locus de trăsătură
cantitativă şi are un efect limitat dar cumulativ asupra trăsăturii respective. Alături de
acestea intervin factori de mediu care interacţionează cu fondul genetic. Caracterele
poligenice, cu un număr mare de variaţii, arată o distribuţie Gaussiană în populaţie,
cu majoritatea indivizilor centraţi în jurul mediei (Fig.6.1).
Descendenţii unor indivizi cu fenotipuri extreme apar in general ca o medie,
dând aparenţa de amestec al fenotipurilor părinţilor. Există tendinţa ca părinţi cu
înălţimea peste medie să aibă copii mai înalţi decât media, dar mai puţin înalţi ca ei.
Factorii de mediu sunt şi ei importanţi, şi pentru că este puţin probabil că aceeaşi
combinaţie de factori genetici şi de mediu care a operat pentru fiecare dintre părinţi
se va regăsi la copil, rezultă o tendinţă de regres către medie. Aceeaşi tendinţă de
apropiere de medie opereaza şi la cealaltă extremă, a taliei scăzute. Fenomenul tinde

109
să fie mai evident în familiile în care gradul de deviere parentală faţă de medie este
extrem.
A fost propus şi un model oligogenic pentru determinismul taliei, care
propune existenţa a două gene cu efect major, la care se asociază restul factorilor
care alcătuiesc componenta multifactorială : alte gene şi factori de mediu care au
efecte mici suplimentare.

7.2 Ilustrarea fenomenului de poligenie prin urmărirea modului de


transmitere a culorii pielii la om.

Culoarea pielii este determinată de pigmentul melanină, care variaza


cantitativ la rasa albă şi neagră. Pentru a preciza dacă pigmentaţia este condiţionată
de o singură pereche de gene sau mai multe, se studiaza pigmentaţia copiilor rezultaţi
din încrucişarea albilor cu negrii şi se urmăreşte pigmentaţia descendenţilor acestora.
Astfel de studii au fost făcute de Davenport în Jamaica, insulele Bermude, unde
frecvenţa căsătoriilor între rase diferite este foarte mare.
Dintr-o asemenea uniune rezultă în prima generaţie (F1) numai mulatri
(conform principiului Mendelian al uniformităţii hibrizilor din prima generaţie). Prin
încrucişarea acestor mulatri între ei rezultă în a doua generaţie filială (F2) atât copii
mulatri, cât şi copii cu pigmentaţia deschisă a albilor şi copii cu pigmentaţia negrilor.
(reapar caracterele bunicilor).
În ipoteza că o singură pereche de alele, notate P (alela dominantă) si p (alela
recesivă) determină culoarea pielii la om, conform schemei Mendeliene ar trebui ca
raportul de segregare din cea de a doua generaţie filială să fie: 1 negri /2 mulatri /1
albi (Fig.6.2):

P(generaţia parentală) PP(negru) x pp(alb)


F1(prima generaţie filială) 
Pp (mulatru)
Pp x Pp
   
F2 (a doua generaţie filială) PP Pp Pp pp
25% 50% 25%

Fig. 6. 2: Rezultatul încrucişării monohibride în trei generaţii:

În locul acestei segregări Mendeliene se constată că mulatrii constituie 80%


din totalul copiilor din F2. Singura explicaţie plauzibilă este aceea că pigmentaţia
este condiţionată de două sau mai multe perechi de gene, numărul lor exact fiind
necunoscut încă.
Conform ipotezei lui Davenport care a studiat pe larg problema eredităţii
culorii pielii la om, cantitatea de pigment în piele este determinată de două cupluri de
gene: P1p1 şi P2p2.
La negri acestea se află în stare dominantă homozigotă: P1P1, P2P2 iar la albi
în stare recesivă p1p1, p2p2. Culorile intermediare sunt:
- mulatrii au două alele dominante: (P1p1P2p2; P1P1p2p2; p1p1P2P2;
- mulatrii închişi au trei alele dominante: P1P1P2p2; p1P1P2P2
- mulatrii deschişi au o singură genă dominantă: P1p1p2p2; p1p1P2p2
Cele cinci fenotipuri rezultate vor segrega cu o rată de 1:4:6:4:1 (albi/mulatri
deschişi/mulatri/mulatri închişi/negri).

110
Cu cât creşte numărul locilor, creşte şi numărul de clase fenotipice posibile,
iar distribuţia frecvenţei fenotipurilor se apropie din ce în ce mai mult de o curbă în
formă de clopot (Fig. 6.3).
Adăugarea unei mici variaţii ce ţine de factori de mediu, chiar va netezi
această distribuţie într-o adevărată curbă gaussiană. Genotipurile pot manifesta
variate fenotipuri ca răspuns la mediu. Şirul fenotipurilor exprimate de oricare din
genotipuri într-o gamă variată de medii se numeşte normă de reacţie.
Ipoteza lui Davenport simplifică faptele, neţinând seama de marea
variabilitate a pigmentaţiei fiecărei rase şi de influenţa mediului. Stern (1960) a
analizat matematic diferite ipoteze privind segregarea după culoarea pielii, în cazul
luării în considerare a două – până la 20 de perechi de gene.
Ulterior, măsurătorile culorii pielii în generaţiile: parentală, F1 şi F2 ale familiilor
birasiale au condus la un model de determinism genetic cu patru perechi de gene.
În ceea ce priveşte controlul genetic al culorii pielii la oamenii cu pielea
galbenă sau roşie, nu există încă informaţii precise.

Fig. 6. 3: Eefectul numărului de gene asupra distribuţiei fenotipurilor (1, 2 sau 3


loci, fiecare cu câte două alele)
De subliniat faptul că fiecare dintre multele gene care influenţează o trăsătură
multifactorială, fie că este vorba de culoarea pielii, fie de un comportament anume,
operează potrivit cu legile transmiterii ereditare Mendeliene, însă rezultatul
interacţiunii dintre ele este o segregare diferită de cea clasică observată de Mendel.

7.3 Ereditatea multifactorială a caracterelor cu distribuţie discontinuă.

111
Cele mai multe dintre caracterele clasice poligenice (talia, greutatea, etc.)
sunt de interes scăzut pentru genetica medicală (cu excepţia obezităţii). Mult mai de
interes sunt bolile multifactoriale ale adultului şi malformaţiile congenitale, numite
comune, care sunt frecvente, afectând mai mult de 5% din populaţie (Tab.7.1).
Acestea demonstrează o tendinţă de a se concentra în anumite familii, dar nu
demonstrează modele Mendeliene de pedigree-uri. Explicaţia a fost adusă prin
extinderea teoriei poligenice la caracterele discontinue sau dicotomice (pe care fie le
avem, fie nu): diabetul, cancerul, maladiile psihice şi malformaţii precum buza de
iepure şi gura de lup (despicături palatine), piciorul strâmb congenital, luxaţia
congenitală de şold, o formă de hidrocefalie etc.
Caracteristicile acestor trăsături sunt:
- Concentrarea familială: incidenţa familială este mai mare decât cea
observată în populaţia generală, dar semnificativ mai scăzută decât cea
aşteptată în cadrul eredităţii Mendeliene. De exemplu, incidenţa buzei de
iepure în populaţia generală este de 0,1%, dar la rudele de gradul I ale celor
afectaţi creşte la 4%.
Agregarea familială nu este însă o dovadă evidentă şi suficientă a unui
determinism genetic. Condiţia ar fi ca trăsătura respectivă să nu apară la persoane
neînrudite în condiţii identice de mediu (de exemplu limbajul copilului care este
asemănător cu al părinţilor). Nu trebuie să uităm că şi factorii sociali se propagă la
fel ca genele într-o familie sau familii înrudite.
- Frecvenţa caracterelor multifactoriale diferă de la o populaţie la alta, ceea
ce denotă intervenţia factorilor favorizanţi de mediu, pe lângă o
susceptibilitate condiţionată genetic.
Extinderea teoriei poligenice la caracterele discontinue s-a făcut prin
introducerea a două concepte:
- susceptibilitatea condiţionată genetic prin gene de susceptibilitate,
fiecare dintre aceste gene având o acţiune slabă, dar aditivă
- noţiunea de prag: caracterul apare numai când contribuţia genetică
(susceptibilitatea genetică) depăşeşte un prag. Predispoziţia genetică la
boală prezintă o distribuţie continuă în populaţie: orice persoană prezintă
o predispoziţie la boală, mai mare sau mai mică şi există o balanţă critică
a numărului genelor de susceptibilitate. Există aşadar un aşa-numit prag al
predispoziţiei, care odată depăşit determină apariţia bolii.(Fig.6.4). De
exemplu, pentru despicăturile palatine, incidenţa în populaţia generală
este de 0,1% (indicată în figură prin proporţia indivizilor situaţi la dreapta
pragului). Pentru rudele de gradul I (părinţi ai unui copil afectat) curba de
susceptibilitate este deplasată spre dreapta, astfel că ne aşteptăm la o
creştere a frecvenţei malformaţiei (4%) printre părinţi şi alte rude de
gradul I. Cu fiecare grad de înrudire curba de susceptibilitate se
deplasează spre stânga către poziţia populaţiei generale, cu reducerea
corespunzătoare a incidenţei (pentru rude de gradul II: 0,6%, pentru rude
de gradul II: 0,3%)
De subliniat faptul că noţiunea de predispoziţie, care este proprie maladiilor
multifactoriale (din care fac parte şi maladiile psihice), are următoarea semnificaţie:
factorii genetici nu determină direct boala, ci într-un context mezologic dat
favorizează un proces patologic. Identificarea uneia dintre genele pentru

112
predispoziţia la un anume comportament nu înseamnă deci că ea este patologică

Fig.
6.4:
Curbele de distribuţie ale predispoziţiei pentru o afecţiune multifactorială de prag în
populaţia generală şi la rudele de gradul I

7.4 Metode de studiere a determinismului genetic al unui caracter multifactorial


 Studierea corelaţiei familiale: estimarea frecvenţei unei trăsături la rudele
unei persoane afectate. Aceasta scade în funcţie de proporţia genelor în
comun, dar este mai mare decât în populaţia generală (Tab. 6.2).
 Gemelologia = studiul comparativ al gemenilor monozigoţi (identici) şi
dizigoţi (fraternali).
 Studiile de adopţie

Tabel 6.2.: Frecvenţa unor caractere discontinue pentru diferite grade de


rudenie
F r e c v e n ţ a (%)
Trăsătura Rude de Rude de Rude de Populaţia
gradul I gradul II gradul III generală
Buză de iepure 4 0,6 0,3 0,1
Spina bifida/ 4 1,5 0,6 0,3
anencefalie
Stenoză pilorică 2 1 0,4 0,3
Epilepsie 5 2,5 1,5 1
Schizofrenie 10 4 2 1
Tulb. bipolară 15 5 3,5 1

În populaţia caucaziană sarcinile gemelare au o incidenţă de 1%, iar dintre


acestea 33% sunt reprezentate de gemenii monozigoţi sau identici. Apariţia
monozigoţilor nu pare să fie condiţionată genetic, frecvenţa lor fiind aceeaşi în toate
populaţiile (0,3-0,4%). Gemenii dizigoţi sunt rezultatul unei ovulaţii duble, care pare
să fie condiţionată genetic deoarece există o concentraţie familială, iar frecvenţa lor
variază considerabil de la o populaţie la alta. Gemenii monozigoţi sunt identici

113
genetic deoarece iau naştere din acelaşi zigot care s-a scindat în cursul primelor 14
zile de gestaţie.
Se porneşte de la premiza că gemenii monozigoţi, având aceeaşi constituţie
genetică, vor avea aceleaşi tulburări ereditare. Deci concordanţa, frecvenţa cu care
un caracter oarecare, normal sau patologic, apare la ambii gemeni, este semnificativ
mai mare la monozigoţi decât cea observată la dizigoţi (Tab. 6.3).

Tabel 6.3: Ratele de concordanţă a gemenilor în tulburări genetice şi mezologice


Tulburarea Monozigoţi Dizigoţi
Monogenică 100% ca la fraţi-surori
Cromozomială 100% ca la fraţi-surori
Multifactorială < 100%, dar > ca la fraţi-surori
Mezologică ca la fraţi-surori ca la fraţi-surori

Dacă numai unul dintre gemeni prezintă caracterul cercetat, atunci ei sunt
discordanţi, dacă ambii îl manifestă, sunt concordanţi.
Pentru caracterele determinate exclusiv genetic, concordanţa la gemenii
monozigoţi este întotdeauna completa, in timp ce gemenii dizigoţi au o concordanţa
mai redusa, având în comun doar ½ din gene. În fapt însă, concordanţa monozigoţilor
este destul de rar 100%.
Concordanţa este de asemenea mai mare la monozigoţi şi în ipoteza în care
caracterul este condiţionat poligenic. În ipoteza în care el este determinat de mediu,
atunci ratele de concordanţă sunt similare la ambele tipuri de gemeni.
Cu cât concordanţa este mai mare la monozigoţi, cu atât este mai puternică
componenta ereditară (Tab. 6.4).
Tabel 6.4: Concordanţa gemenilor pentru unele trăsături discontinue
Concordanţa (%)
Condiţia MZ DZ
Despicătura labio-palatină 35 5
Spina bifidă 6 3
Dislocaţia congenitală de şold 41 3
Picior strâmb congenital 32 3
Lepra 60 20
Psoriazis 61 13
Artrita reumatoidă 30 5
Cancer 17 11
Epilepsie 37 10
Schizofrenie 45 12
Tulburări bipolare 70 15

Pentru înţelegerea caracterelor psihice se va porni de la premiza că gemenii


formează o lume aparte, se dezvoltă într-un context de gemeni. În cazul

114
monozigoţilor, aceştia îşi refuză sau îşi accentuează identitatea genetică, îşi asumă
roluri sociale diferite, unul fiind dominant, deseori dezvoltă un limbaj particular.
Compararea ratelor de concordanţă sau a coeficienţilor de corelaţie între
gemenii monozigoţi şi dizigoţi permite aprecierea ponderii factorilor genetici în
determinismul caracterelor multifactoriale, discontinue sau continue.
Au fost analizate de mai multe ori performanţele şcolare ale gemenilor
monozigoţi şi dizigoţi. In cele mai multe cazuri raportate, diferenţele dintre dizigoţi
sunt mai mari decât cele dintre monozigoţi.
Pe baza studiilor statistice despre inteligenţa gemenilor identici, Cyril Burt,
considerat multă vreme cel mai mare psiholog al Marii Britanii, şi-a susţinut ideea că
sărăcia se datorează inteligenţei scăzute. Teoria sa, potrivit căreia coeficientul de
inteligenţă este condiţionat genetic în proporţie de 77%, s-a dovedit a fi bazată pe o
mare fraudă ştiinţifică. După moartea lui, s-a demonstrat că cele mai multe din
cercetarile sale au fost "fabricate". Din păcate, teoria sa a determinat guvernul să
instituie în anii '40 un sistem educaţional cu trei grade, separându-i pe elevi pe baza
examenului “unsprezece plus” – un test de inteligenţă dat de şcolari la vârsta de
unsprezece ani.
Studiul gemenilor prezintă unele dezavantaje legate de dificultatea realizării
de studii pe loturi mari care să dea rezultate semnificative statistic şi de faptul că
gemenii monozigoţi care cresc împreună sunt supuşi acţiunii aceloraşi factori de
mediu, fapt care poate influenţa rata de concordanţă pentru unele caractere. Pentru a
evita acest factor de eroare în interpretarea rezultatelor, se studiază gemenii identici
separaţi curând după naştere şi crescuţi în medii diferite. Aceştia reprezintă totodată
o experienţă a naturii – gemelalitatea şi una a culturii –adopţia. Dacă şi în asemenea
împrejurări concordanţa monozigoţilor este superioară celei a dizigoţilor, se poate
admite că tulburarea este condiţionată genetic. Pe baza acestor cercetări s-a ajuns la
concluzia că schizofrenia şi sindromul maniaco-depresiv reclamă un factor genetic
important. De exemplu, circa 8 – 10% din copiii unor părinţi schizofrenici adoptaţi
de familii sănătoase dezvoltă boala, faţă de doar 1% în cazul copiilor adoptaţi care
au părinţi sănătoşi.
O cercetare renumită asupra inteligenţei, efectuată de echipa profesorului de
psihologie T. Bouchard de la Centrul de cercetări asupra gemenilor şi adopţiilor din
Minnesota, ajunge la o concluzie remarcabilă: cu cât se avanseaza în vârstă influenţa
factorilor genetici este mai mare decât a mediului, iar adulţii monozigoţi nu sunt mai
asemănători dacă au fost crescuţi împreună sau separat. Diferenţele se estompează cu
vârsta.
Pentru a răspunde la întrebarea: cât datorăm eredităţii şi cât datorăm mediului
în privinţa inteligenţei, comportamentului antisocial, homosexualitaţii, genetica
comportamentală a folosit toate metodele: coeficientul de corelaţie între părinţi şi
copiii lor, studii pe serii de gemeni MZ şi DZ, crescuţi împreună şi separat şi serii de
copii adoptaţi.
Proporţia din variaţia unui caracter care este determinată de cauze genetice se
numeşte heritabilitate ( h ). Un caracter cu h=1 este determinat exclusiv genetic, iar
un caracter cu h=0 este determinat exclusiv de mediu (de exemplu, poate fi rezultatul
unui accident postnatal).
Determinarea heritabilitaţii unui caracter implică studii familiale,
gemelologice si populaţionale. De exemplu, s-a ajuns la concluzia că heritabilitatea

115
înălţimii umane este de 0,80, a înălţimii şezând de 0,76, iar a greutaţii, de numai
0,078. În privinţa inteligenţei, în ciuda unor opinii diverse printre experţii în
psihologie, sociologie, ştiinţe cognitive şi genetică comportamentală, există la ora
actuală un puternic consens în favoarea caracterului heritabil al coeficientului de
inteligenţă. Într-un procent de 60-70%, balanţa înclină spre înnăscut.
Uneori gemenii au devenit model experimental: unul dintre gemenii
monozigoţi a devenit obiectul unei cercetări specifice, iar celălalt a rămas martor.
Utilizată mai ales în psihologie, metoda se numeşte metoda co-geamănului. S-a
observat astfel că datorită educaţiei, coeficientul de inteligenţă creşte. Nu moştenim
un anumit IQ, ci aptitudinea de a-l dezvolta.
Studiile de gemelologie nu sunt capabile să identifice genele specifice
implicate în determinismul caracterelor multifactoriale. Locul gemenilor este luat de
tehnologiile moderne.
Studiul direct al genelor aduce tot mai multe informaţii despre relaţia
ereditate-psihiatrie. Un exemplu este sindromul de deficit de atenţie – hiperactivitate
la bolnavii cu rezistenţă generalizată la hormonii tiroidieni. Sindromul se manifestă
prin agitaţie motorie, impulsivitate, lipsa atenţiei. Se ştia că tulburarea are o anumită
concentraţie familială, după cum se ştia de asemenea că hiperactivitatea este unul
dintre semnele rezistenţei la hormoni tiroidieni. Pornindu-se de la aceste constatări,
s-a studiat nivelul hormonal la copiii cu această tulburare şi s-a studiat de asemenea
receptorul la hormonii tiroidieni, condiţionat de o genă situată pe cromozomul 3. Au
fost detectate astfel mai mult de 30 de mutaţii ale genei, mutaţii cu transmitere
dominantă. Rămân întrebările legate de mecanismul apariţiei tulburării psihice şi de
posibila heterogenitate a acesteia.
Genetica comportamentului uman isi va gasi explicatia ultimă numai atunci
când neuro-fiziologia va descoperi nenumăraţii modelatori ai activităţii cerebrale
(zeci de molecule au fost deja izolate) şi va diseca întreaga viaţă a creierului. Se va
ţine seama desigur de faptul că în jurul nostru se întinde un mediu stimulant-
cooperator sau distructiv şi că din jocul mediului cu ereditatea rezultă imprevizibilul
comportamentului nostru. Suntem atât ereditate cât şi mediu, iar până acum au eşuat
toate tentativele de cuantificare a eredităţii şi a mediului.

7.5. Sfatul genetic: riscul empiric de recurenţă


În cazul tulburărilor multifactoriale nu sunt cunoscute cu exactitate nici
numărul genelor care contribuie la determinismul acelei boli, nici constituţia alelică a
părinţilor şi nici gradul de implicare al factorilor de mediu. Spre deosebire de
caracterele cu transmitere mendeliană, în care riscul se calculează uşor, potrivit
legilor lui Mendel, în afecţiunile multifactoriale riscul de recurenţă se calculează
empiric, pe baza unor statistici populaţionale ample, în familiile în care există deja un
individ afectat. Va depinde de prezenţa sau absenţa afecţiunii la ceilalţi membri ai
familiei şi de frecvenţa afecţiunii în populaţie. Fiind în general cazuri sporadice,
studiul pedigree-lor nu oferă informaţii privind transmiterea genealogică.
Dacă există persoane afectate în familie, riscul va fi influenţat de mai mulţi factori:
- riscul de recurenţă variază de la o populaţie la alta, deoarece există variaţii
importante în frecvenţa genelor mutante şi în factorii de mediu de la o
regiune la alta.

116
- riscul de recurenţă creşte dacă sunt mai mulţi membri afectaţi
- riscul recurenţei este cu atât mai mare cu cât probandul are o formă mai
severă de boală. De exemplu, în cazul despicăturii labio-palatine, riscul
creşte de la 2% pentru formele unilaterale la peste 6% în formele
bilaterale. Gravitatea tulburării diferă de la o familie la alta.
- în cazul bolilor ce prezintă o frecvenţă mai mare la unul din sexe, riscul
variază în funcţie de sex
- consangvinitatea amplifică riscul
- riscul de recurenţă scade rapid o dată cu creşterea gradului de rudenie. De
exemplu, frecvenţa schizofreniei la rudele de gradul I ale probandului este
de 10-15%, iar la rudele de gradul II, de numai 3%. Pentru autismul
infantil, riscul de recurenţă la rudele de gradul I este de 4,5%, la rudele de
gradul II - 0,1%, la rudele de gradul III –0,05%, la fel cu cel din populaţia
generală.

Rezumat:
Capitolul: Ereditatea multifactorială sau poligenică
Cuprinde informaţii cu privire la: 1.generalităţi privind caracterele multifactoriale
normale şi patologice, frecvenţa şi tipul de distribuţie în populaţie;
2.caracterizarea modelului de distribuţie continuă a caracterelor cantitative;
3.explicarea transmiterii poligenice prin ilustrarea transmiterii culorii pielii la om;
4.caracterizarea modelului de distribuţie discontinuă a caracterelor patologice şi
explicarea noţiunilor de susceptibilitate şi de prag; 5. descrierea metodelor de
studiu a eredităţii multifactoriale, cu exemple: studiul corelaţiei familiale, studiul
gemenilor şi adopţiilor; 6. modalitatea de acordare şi dificultăţile sfatului genetic
în cazul afecţiunilor multifactoriale, noţiunea de risc empiric de recurenţă.
Putem rezuma:
- Caracterele multifactoriale umane sunt caractere care nu se conformează
tiparelor Mendeliene deoarece nu sunt determinate monogenic, ci poligenic: mai
multe gene, fiecare cu efect limitat dar aditiv în interacţiune cu factori de mediu.
- Numărul exact şi localizarea acestor gene nu sunt cunoscute, iar factorii de
mediu, greu de identificat.
- Cu toate că fiecare dintre genele care influenţează o trăsătură multifactorială se
transmite conform legilor lui Mendel, rezultatul interacţiunii dintre ele este o
segregare diferită de cea Mendeliană. Cu cât este mai mare numărul genelor
implicate, cu atât mai mult se apropie distribuţia fenotipurilor de o distribuţie
continuă. Reprezentarea grafică a acestei distribuţii continue este o curbă în formă
de clopot, cunoscută sub numele de curba lui Gauss. Ilustrarea fenomenului se face
prin urmărirea modului de transmitere a culorii pielii la om
- Distribuţia discontinuă observată în cazul afecţiunilor multifactoriale se explică
prin existenţa mai multor gene de susceptibilitate, cu distribuţie continuă în
populaţie, care determină apariţia caracterului numai la depăşirea unui anumit
prag.
- Studierea eredităţii multiactoriale, deşi dificilă, se bazează pe metodele clasice:
studiul corelaţiei familiale şi studiul gemenilor MZ şi DZ crescuţi împreună şi

117
crescuţi separat. Exemplificate prin studiile statistice asupra inteligenţei,
schizofreniei, homosexualităţii. Studiul direct al genelor de susceptibilitate prin
tehnologiile moderne vine în completarea acestor metode.
- Noţiunea de heritabilitate defineşte proporţia din variaţia unui caracter care este
determinată genetic.
- Pentru afecţiunile multifactoriale sfatul genetic se acordă pe baza estimării unui
risc empiric de recurenţă obţinut din datele populaţionale existente coroborate cu
datele familiale (numărul şi sexul copiilor afectaţi, gravitatea bolii).

Cuvinte cheie:

 caracter cantitativ: particularitate morfologică, metrică, biochimică,


fiziologică, controlată de un grup de gene, în condiţii particulare de mediu
 biometrie: studiul statistic al caracterelor cantitative
 poligenic: despre un caracter condiţionat de mai multe gene cu acţiune
aditivă în circumstanţe favorabile de mediu
 corelaţie: gradul de asociaţie între variabile
 concordanţă: frecvenţa cu care un anumit caracter apare la ambii gemeni
 heritabilitate: măsură statistică care reflectă dimensiunile genetice ale unui
caracter
 risc empiric de recurenţă: riscul reapariţiei unei tulburări oarecare, calculat
pe baza datelor empirice şi nu a unor informaţii riguros ştiinţifice

Test de autoevaluare:

Alegeţi dintre următoarele variante, pe cele corecte: (pag. 103)


1. Gemenii identici :
A- apar prin diviziunea unui singur ou fecundat
B- apar prin dubla fertilizare a două ovule diferite
C- nu sunt întotdeauna de acelaşi sex
D- sunt foarte similari în trăsături ale feţei, corpului, comportamentului

2. Trăsăturile cantitative sunt determinate de: (pag.97-98)


A- două alele ale unei gene şi un factor de mediu
B- mai multe alele ale aceluiaşi locus
C- un număr fix, cunoscut de gene
D- două sau mai multe gene localizate întotdeauna pe acelaşi cromozom
E- două sau mai multe gene, localizate de obicei pe cromozomi diferiţi, în
interdependenţă cu factori de mediu

118
3. Care este obiectul privilegiat al studiilor de genetică comportamentală: (pag.
104)
A- gemenii identici comparativ cu cei fraternali
B- fraţii obişnuiţi crescuţi împreună comparativ cu cei crescuţi separat în
familii adoptive
C- gemenii identici crescuţi împreună comparativ cu cei crescuţi separat

4. Din încrucişarea între mulatri pot rezulta: (pag. 99-100)


A- numai copii mulatri asemănători cu părinţii
B- numai copii mulatri cu grade diferitede pigmentaţie
C- copii mulatri cu grade diferite de pigmentaţie, copii cu pielea albă şi
copii cu pielea neagră
5. Comparaţi modul în care sunt puse cele două întrebări referitoare la
determinismul genetic al inteligenţei şi alegeţi întrebarea care are sens: (pag. 105)
A- În ce proporţie este determinat genetic coeficientul de inteligenţă?
B- În ce proporţie diferenţele în ce priveşte coeficientul de inteligenţă între
indivizii aparţinând unei anume zone geografice şi în aceeaşi perioadă de
timp sunt consecinţa diferenţelor lor genetice şi în ce proporţie sunt
consecinţa diferenţelor mezologice şi de istorie a vieţii.
6. Rata de concordanţă a gemenilor monozigoţi(identici) pentru tulburări
genetice mulltifactoriale, cum sunt tulburările psihice este: (pag.103)
A- 100%
B- ca la fraţi şi surori obişnuiţi
C- mai mică decât 100% dar mai mare decât cea frate-soră
6. Participarea mai multor gene cu efecte aditive la realizarea unui caracter
cantitativ defineşte fenomenul de: (pag. 97-98)
A- poligenie
B- polialelie
C- poliploidie

Probleme:
Presupunem că se încearcă obţinerea unei unităţi de gardă de elită formată numai din
bărbaţi înalţi. În acest scop, s-ar selecta cupluri înalte, în vederea obţinerii de
descendenţi cu înălţime peste medie. (pag. 98-99)

119
1. De ce rezultatele unei astfel de încercări ar diferi de cele aşteptate conform
legilor Mendeliene?
2. De ce mai mulţi copii ar putea fi mai mici decât părinţii lor înalţi?
3. Ce rol ar juca mediul în această încercare, presupsnând că hrana ar varia
mult de la oraş la oraş, de la familie la familie

Concluzii
Studiul eredităţii multifactoriale prezintă o importanţă particulară pentru domeniul
psihologiei, abordînd atât determinismul comportamentelor normale, cât şi al
tulburărilor psihice. Sunt introduse noţiuni noi, cum sunt genele de susceptibiliate şi
corelaţia familială, precum şi noi metode de studiu: studiul gemenilor identici şi
fraternali, crescuţi împreună şi crescuţi separat.
Pentru recapitularea finală se vor accentua în mod special deosebirile importante
dintre cele două tipuri de ereditate: monogenică şi multifactorială.

120
GLOSAR DE SPECIALITATE

EREDITATE: (lat. hereditas = mostenire). Informaţia genetică pe care o generatie


o transmite altei generatii
GENETICĂ: studiul structurii si functiei genelor si a relatiei lor cu mediul în
acceptiunea sa larga – mediu intern si extern; stiinta ereditatii
GENETICA FORMALA (Genetica Mendeleeana): - ramura a geneticii care
studiaza modul de transmitere a caracterelor ereditare dupa un mecanism elucidat
pentru prima data de G. Mendel.
GENOM: constitutia genetica a unui organism; totalitatea informatiei genetice
cuprinse in ADN si prezente in toate celulele unui organism; setul de instructiuni,
programul genetic al unui individ.
GENOMICA: ramura a biotehnologiei care se ocupa cu cartografierea, secventierea
si analizarea genomului uman; descifrarea ordinii exacte in care se succed cele 4
componenete chimice ale moleculei de AND – cele 4 litere ale alfabetului genetic
PROTEOM setul de proteine codificat de genom. Celulele unui organism au acelasi
genom dar nu au acelasi proteom
GENĂ (gr.genos = urmas): Unitatea de baza structurala si functionala a materialului
genetic; segmente de ADN, numite initial de Mendel “factori ereditari”. In cazul cel
mai simplu o gena controleaza formarea unui singur caracter (ereditate monogenica
sau monofactoriala)
LOCUS (lat.locus, loci): Pozitia specifica pe care o ocupa o gena in cromozom.
Genele sunt dispuse liniar intr-o ordine specifica si intr-o pozitie fixa pe cromozom
CROMOZOM (gr.chroma = culoare; soma = corp): Corpuscul colorat, vizibil la
microscop, purtator si vehicol al genelor.
GENE OMOLOAGE (gr. homologos = de acord, similar): gene situate in loci
omologi si controland acelasi caracter elementar
CROMOZOMI OMOLOGI: o pereche de cromozomi cu aceeasi morfologie si
acelasi continut de gene.
DIPLOID (gr.diploos = dublu): care are 2 seturi de cromozomi asa cum sunt
celulele somatice. Se noteaza : 2n=46 cromozomi. Fiecare gena se gaseste deci in
dublu exemplar, cate un exemplar pe fiecare cromozom al unei perechi.
HAPLOID (haploos = simplu): care are numai jumatate din numarul de cromozomi
caracteristic speciei, asa cum sunt gametii. Se noteaza: n=23
ALELA (gr.allelon = dintr-una in alta): una din cele doua sau mai multe stari
alternative in care poate exista o gena pe un locus dat. Versiuni alternative ale
aceluiasi “paragraf” genetic aparute prin mutatie si controland acelasi
caracter. Se noteaza cu aceeasi litera din alfabet.
MUTATIE: schimbare ereditara aleatorie la nivelul informatiei genetice
HOMOZIGOT (gr. homos = acelasi; zygotos = ingemanat): individ care are pe un
locus dat doua gene (alele) identice din punct de vedere functional (Ex.:AA sau aa).
HETEROZIGOT (gr.heteros = diferit): un individ care are pe un locus dat doua
alele diferite(Ex.Aa).
DOMINANT: orice trasatura care este exprimata la un individ heterozigot (Aa).
Conventional gena se noteaza cu majuscula sau cu semnul + si are rolul
preponderent in perechea de alele.

121
RECESIV: un caracter este recesiv daca se manifesta numai la homozigoti (aa). Se
noteaza conventional cu litera mica sau cu semnul minus. La heterozigoti prezenta
genei recesive este mascata de alela dominanta.
GENOTIP (gr. gennaein = a naşte; typos): constituţia genetică a unui individ, fie
totala (sin. genom), fie la un locus specific. Se stabileste in momentul fecundatiei si
ramane constant tot timpul vietii.
FENOTIP (gr.phaino = aparitie; typos): totalitatea caracterelor vizibile, masurabile,
aspectul pe care un individ il prezinta observatorilor. Din punctul de vedere al
geneticii comportamentale,şi comportamentul este un fenotip, adica o caracteristica
observabila pe care o putem masura. Potential variabil, fenotipul se gaseste la
confluenta ereditatii si a mediului si este starea care caracterizeaza organismul la un
moment dat.
HIBRIDARE (lat. hibrida = de sange amestecat): incrucisare intre indivizi genetic
diferiti.
MEIOZA (gr. meios = pe jumatate): tip de diviziune celulara care are drept rezultat
formarea unor celule specializate (gameti), caracterizate printr-un numar haploid de
cromozomi. Sin. diviziune reductionala.
CROSSING-OVER (engl. Crossing-overin= incrucisare): schimb de segmente
cromozomiale. Face posibila trecerea genelor pe cromozomul opus si formarea de
gameti recombinati.
LINKAGE (engl. linkage = legatura): asocierea a doua sau mai multe gene nealele,
in asa fel incat se transmit ca o singura unitate daca nu intervine fenomenul de
crossing-over. Linkage-ul este o exceptie de la legea mendeliana a segregarii
independente a caracterelor. Genele situate pe acelasi cromozom formeaza o grupa
de linkage, numarul lor fiind egal cu cel al cromozomilor dintr-un set haploid.
ZIGOT (gr. zygotos = impreunat): ou fecundat, rezultat al fuzionarii a doi gameti
haploizi. Prin fecundare se restabileste numarul diploid caracteristic speciei.
MITOZA (gr. mitos = filament; osis = conditie): diviziune a celulelor somatice din
care rezulta doua celule fiice cu acelasi numar de cromozomi ca al celulei mama.
Numai in timpul diviziunii celulare cromozomii apar vizibili sub sub forma unor
filamente.
CELULA SOMATICA: orice celula din organism cu exceptia gametilor
CODOMINANTA (lat. cum+dominare): fenomenul prin care ambele gene alele se
manifesta concomitent in fenotip fara sa se domine una pe alta.
POLIALELIE: existenta mai multor alele, aparute prin mutatii consecutive, pe un
locus dat. Sin. alelism multiplu.
SERIE POLIALELA: serie de mutatii care determina variatii ale aceluiasi caracter.
AUTOZOM: oricare dintre cromozomi, cu exceptia cromozomilor de sex: 22
perechi de autozomi
GONOZOM: cromozom din perechea de cromozomi care determina sexul: perechea
XX pentru sexul feminin si XY pentru cel masculin; sin. Heterozom
GENE LETALE (lat. letalis): gene care antreneaza fie moartea purtatorilor, fie
sterilitatea purtatorilor indiferent de longevitatea lor
PLEIOTROPIE: capacitatea unei gene de a avea mai multe efecte fenotipice
distincte si neinrudite. Concept util in descrierea sindroamelor care se transmit
mendelian
SINDROM (gr.syndrome = combinatii de lucruri sau fenomene care apar impreuna)
- grup de anomalii cu o cauza comuna, de ex. o singura mutatie genica
RATA DE SEGREGARE: proportia de descendenti care mostenesc o gena sau un
caracter dat de la un parinte

122
ANALIZA SEGREGARII: metodologia statistica folosita pentru a deduce tipul de
ereditate
SEX RATIO: raportul dintre numarul de indivizi de sex masculin / feminin.
GENERATIE (lat. generatio= reproducere): ansamblul indivizilor care descind
dintr-un cuplu la fiecare grad de filiatie
ASCENDENTI (lat. ascendere=a urca): totalitatea rudelor in linie dreapta dintr-o
generatie anterioara, obarsia.
DESCENDENTI (lat.descendere=a descinde, a cobora): totalitatea indivizilor
rezultati dintr-un cuplu dat.
PEDIGREE: reprezentarea grafica a legaturilor de rudenie dintre membri unei
familii sau a unui grup de familii inrudite
SCREENING: cercetare sistematica a unei grupe de indivizi cu risc genetic pentru
descoperirea purtatorilor genei in cauza
MUTATIE DE NOVO: mutatie noua aparuta in celula germinala a unuia dintre
parinti
PENETRANTA INCOMPLETA: fenomen prin care un anumit caracter nu este
exprimat la toti indivizii cu genotip corespunzator. Se realizeaza saltul unei generatii.
EXPRESIVITATE VARIABILA: fenomen prin care acelasi genotip este exprimat
cu intensitate sau gravitate diferita la indivizi diferiti
FENOCOPII: modificari produse de mediul ambiant care mimeaza fenotipic o boala
ereditara. Nu sunt transmisibile dar nu se pot diferentia pe criterii clinice de mutatiile
genice pe care le imita.
CONSANGVINITATE (lat.consanguineus = inrudit prin sange): uniune intre
indivizi care provin dintr-un stramos comun. Sin. inbreeding (engl.)
ANTICIPATIE: tendinta de agravare a unei boli genetice in generatiile succesive
HETEROGENITATE GENETICA: conditia ca un caracter oarecare, de obicei un
sindrom, sa fie conditionat de mutatii independente, situate in acelasi locus sau in
loci diferiti.
EROARE INNASCUTA DE METABOLISM: orice tulburare biochimica ereditara
in care un defect biochimic poate avea consecinte patologice
HEMIZIGOT (gr.hemi = jumatate; zygotos = impreunat): organism diploid care
are pe un locus dat o singura gena si nu doua. Barbatii sunt hemizigoti pentru genele
prezente pe cromozomul X, pentru care nu exista gene omoloage pe cromozomul Y
HOLANDRIC (gr.holos = tot; ander = barbat, mascul): transmis exclusiv pe linie
barbateasca; (despre un caracter) care este controlat de o gena situata pe cromozoul
Y, intr-o regiune fara omologie pe cromozomul X
CARIOTIP: totalitatea cromozomilor unui individ, respectiv unei celule, ordonaţi
după criterii precise
CORPUSCUL BARR (CROMATINA DE SEX X): structură existentă la femelele
de mamifere, formată prin condensarea şi inactivarea unuia din cei doi cromozomi X
POLIPLOIDIE: existenţa unui multiplu exact al setului cromozomial de bazã:
3n(triploidie), 4n (tetraploidie), etc.
ANEUPLOIDIE: starea unui organism sau celulã care are un numãr de cromozomi
modificat prin absenţa unui cromozom (2n-1) sau prezenţa unui cromozom
supranumerar (2n+1)
TRISOMIE 21: prezenţa unui cromozom suplimentar 21 la indivizii cu sindrom
Down, având formula cromozomialã 47,XX,+21 sau 47,XY,+21

123
MONOSOMIE X: absenţa unui cromozom X la femeile cu formula cromozomialã
45,X (sindromTurner)
TRANSLOCAŢIE: transfer de regiuni cromozomiale între cromozomi neomologi
MOZAIC: un individ care are douã sau mai multe linii celulare diferite genetic,
derivate dintr-un singur zigot.
HIMERĂ: un individ care are douã linii celulare diferite genetic, derivate din doi
zigoţi distincţi
AMNIOCENTEZĂ: procedura de prelevare a unui eşantion de lichid amniotic
(prin puncţie amnioticã) pentru diagnosticarea mai multor boli genetice, în special
cromozomiale
CARACTER CANTITATIV: particularitate morfologică, metrică, biochimică,
fiziologică, controlată de un grup de gene, în condiţii particulare de mediu
BIOMETRIE: studiul statistic al caracterelor cantitative
POLIGENIC: despre un caracter condiţionat de mai multe gene cu acţiune aditivă
în circumstanţe favorabile de mediu
CORELAŢIE: gradul de asociaţie între variabile
CONCORDANŢĂ: frecvenţa cu care un anumit caracter apare la ambii gemeni
HERITABILITATE: măsură statistică care reflectă dimensiunile genetice ale unui
caracter
RISC EMPIRIC DE RECURENŢĂ: riscul reapariţiei unei tulburări oarecare,
calculat pe baza datelor empirice şi nu a unor informaţii riguros ştiinţifice

124
INDICAŢII ŞI RĂSPUNSURI

Unitatea 1. – răspunsurile se găsesc la paginile indicate în dreptul fiecărei întrebări

Unitatea 2. - răspunsurile se găsesc la paginile indicate în dreptul fiecărei întrebări.


Spre verificare:
1. – 50%
2. – nici unul din taţii presupuşi nu poate fi exclus (poate fi atât cel cu grupa
de sânge 0 şi genotip ll, cât şi cel cu grupa sanguină A şi genotip LAl
3. – este exclus tatăl cu grupa de sânge AB
4. – este exclus tatăl cu grupa sanguină B
5. – genotipul părinţilor este: L A l şi LB l
6. – tatăl cu grupele sanguine 0 şi N este exclus de la paternitate, neavând
gena M
Probleme:
7. - ½ la puterea 23
8. – variabilitatea genetică
9. – grupa de sânge a mamei este A şi genotipul LA l
10. – dominantă

Unitatea 3.

1. – nu
2. – recesivă
3. – dominantă
4. – datorită fenomenului heterogenităţii genetice
5. – 4 tipuri diferite de gameţi
6. – expresivitate variabilă
7. – femeile purtătoare pentru hemofilie sunt sănătoase, dar transmit
gena fiilor lor cu o probabilitate de ½
8. - trăsătura se transmite dominant legat de sex
9. - numărul copiilor care ot fi afectaţi este: 0, 1, 2, 3 sau toţi 4 (şansa nu
are memorie)

125
BIBLIOGRAFIE SELECTIVÃ

Unitatea 1
1. A. Stana: “Principii de genetică umană“, Ed. Renaissance, Bucureşti, 2010 – Biblioteca
UTM : pag. 9-31
2. Maximilian C., Bembea M., Belengeanu V.: “Genetica – început fãrã sfârşit “, Ed.
Marineasa, Timisoara, 2001. - Biblioteca UTM
3. Maximilian C., L. Poenaru, M. Bembea: “Genetica clinicã”, Ed. Pan-Publishing House,
Bucureşti 1996. - Biblioteca UTM
4. Raicu Petre: “Genetica generalã şi umanã“, Ed.Humanitas, 1997. – Bilioteca UTM
5. Adrese Internet:
Date genetice generale: http://www.ncbi.nlm.nih.gov; http://www.ebi.ac.uk/services/

Bibliografie facultativă:
1. Monod J.: “Hazard şi necesitate“, Ed.Humanitas, 1991.
2. Jacob F.: “Logica viului. Eseu despre ereditate“, Ed. Humanitas, 1990.
3. Dawkins R.: “Un râu pornit din Eden. Codul genetic, computerul şi evoluţia
speciilor“, Ed. Humanitas, 1995.
4. Dawkins R.: “Gena egoistã“, Ed. Tehnicã, Bucureşti, 2001.
5. Ribot Theodule: “Ereditatea psihologicã“, Ed. IRI, Bucureşti, 2002.
6. Scripcaru Gh., Cincă A., Astărăstoaie V., Scripcaru C.: „Bioetica, ştiinţele vieţii şi
drepturile omului”.Ed. Polirom, Iaşi, 1998 – Biblioteca UTM

Unitatea 2

1. A. Stana: “Principii de genetică umană“,Ed. Renaissance, Bucureşti, 2010 – Biblioteca


UTM: pag. 39-60
2. Maximilian C., D. Maria Ioan: “Dictionar enciclopedic de geneticã”, Ed. St.
Enciclopedica, Bucureşti, 1984.
3. Raicu Petre: “Genetica generalã şi umanã“, Ed.Humanitas, 1997.

Adrese Internet:
· Acces la literatura biomedicala: http://www.ncbi.nlm.nih.gov/entrez/
· Informaţii asupra oricãrui fenotip mendelian: http://www.ncbi.nlm.nih.gov/omim/
· Date genetice generale: http://www.ncbi.nlm.nih.gov; http://www.ebi.ac.uk/services/

126
Unitatea 3

1. A. Stana: “Principii de genetică umană“, Ed. Renaissance, Bucureşti, 2010 – Biblioteca


UTM: pag.70-106
2. Maximilian C., Poenaru L. , Bembea M.: Genetica clinicã. Ed.Pan-publishingHouse,
Bucureşti, 1996 - Biblioteca UTM
4. Raicu P.: Genetica generalã şi umanã. Ed. Humanitas, 1997
5. Covic M., Stefãnescu D., Sandovici I.: Genetica medicalã, Ed. Polirom, Iaşi, 2004
6. Gorduza E. V.: Compendiu de geneticã umanã şi medicalã. Ed. Tehnopress, Iasi 2007

Unitatea 4

 A. Stana: “Principii de genetică umană“,Ed. Renaissance, Bucureşti, 2010 – Biblioteca


UTM: pag. 135-148
 Maximilian C., L. Poenaru, M. Bembea: “Genetica clinicã”. Ed. Pan-
Publishing House, Bucureşti 1996. – Biblioteca UTM
 Maximilian C., D. Maria Ioan: “Dictionar enciclopedic de geneticã”. Ed. St.
Enciclopedica, Bucureşti, 1984.
 Raicu Petre: “Genetica generalã şi umanã“. Ed.Humanitas 1997. –
Biblioteca UTM

Bibliografie facultativă:
 Matt Ridley: ”Genome. The autobiography of a species în 23 chapters”.
Fourth Estate. London, 1999
 Veronica Stoian, Andreea Cuniţa: Culegere de probleme şi teste de geneticã.
Ed. "Ars Docendi", Bucureşti, 1999
- Adrese Internet:
Acces la literatura biomedicala: http://www.ncbi.nlm.nih.gov/entrez/
Date genetice generale: http://www.ncbi.nlm.nih.gov;
http://www.ebi.ac.uk/services/

Unitatea 5

 A. Stana: “Principii de genetică umană“,Ed. Renaissance, Bucureşti, 2010 –


BibliotecaUTM: pag.156-181
 Maximilian C., L. Poenaru, M. Bembea: “Genetica clinicã”. Ed. Pan-
Publishing House, Bucureşti 1996. – Biblioteca UTM

Bibliografie facultativă:
 Richard Leakey: “Originea omului“. Ed. Humanitas 1995.
 Adriana Stana: „Genetica eşecurilor de reproducere în populaţia umanã.
Studii citogenetice”. Ed. A&C International, Bucureşti, 1998
 Matt Ridley: ”Genome. The autobiography of a species în 23 chapters”.
Fourth Estate. London, 1999

127
Adrese Internet:
- Acces la literatura biomedicalã: http://www.ncbi.nlm.nih.gov/entrez/
- Date genetice generale: http://www.ncbi.nlm.nih.gov;
http://www.ebi.ac.uk/services/

Unitatea 6.
 A. Stana: “Principii de genetică umană“,Ed. Renaissance, Bucureşti, 2010 – Bibl.
UTM: pag. 190-209
 Maximilian C., L. Poenaru, M. Bembea: “Genetica clinicã”. Ed. Pan-Publishing House,
Bucureşti 1996.- Biblioteca UTM
 Raicu Petre: “Genetica generalã şi umanã“. Ed. Humanitas 1997.
 Gorduza E. V.: „Compendiu de genetică umană şi medicală”.
Ed.Tehnopress, Iaşi, 2007

Bibliografie facultativă:
 Bouchard, T. J.: „Twins reared together and apart: What they tell us about
human diversity”. Individuality and determinism. Ed. S. W. Fox, New York, 1984
 Plomin R., I.C de Fries, C. E. McClearn: “Behavioral Genetics”. 4nd Ed.
Freeman & Comp., New York, 2000

128