Curs 7.

Procesul decizional din perspectiva psihologiei cognitive

Când decidem? Ne-am obişnuit să credem că termenul „decizie” este rezervat marilor
hotărâri din viaţa noastră: să ne decidem pentru o carieră, pentru un partener de cuplu sau
pentru locul de petrecere a vacanţei de vară. Dar în viaţa cotidiană suntem puşi mereu în
situaţia de a lua decizii – dacă să venim sau nu la cursul de cognitivă, sau (pentru doamne
şi domnişoare) ce geantă să purtăm astăzi1.
Se poate observa că există o diferenţă între situaţiile decizionale sus-enunţate:
unele presupun un timp mic de reflecţie (cum ar fi decizia legată de geanta potrivită),
altele, din contră, cântăriri ale variantelor disponibile şi argumentări pro şi contra (cum ar
fi decizia pentru facultatea pe care să o urmăm). Uneori alegem între alternative similare
(de exemplu, a folosi o sumă de bani pentru a plăti factura la telefon sau factura de
energie electrică), alteori, între variante eterogene (pentru exemplul precedent, a folosi
aceeaşi sumă de bani spre a ne cumpăra o bijuterie). Şi, desigur, uneori deciziile noastre
au o miză mai mare, alteori, o miză mai mică.

Ce înseamnă „a decide?”. Practic, de fiecare dată când avem de ales între două sau mai
multe variante de acţiune trebuie să luăm o decizie. Decizia presupune o secvenţă de
prelucrări cognitive prin care două sau mai multe opţiuni sunt analizate pentru a se reţine
una singură (Cognitrom, 2005). Trebuie subliniat faptul că decizia se vădeşte în acţiune:
dacă am luat decizia de a veni la curs, dar de fapt am rămas acasă, putem vorbi despre
decizia contrară...O decizie autentică va fi transpusă în practică.
Am definit anterior decizia drept o secvenţă de prelucrări cognitive; şi deşi şi
factorii afectivi şi motivaţionali joacă un rol aparte, în actul decizional un rol determinant
îl au mecanismele cognitive. Cu referire la acest aspect, psihologii cognitivişti au căutat
să răspundă la două mari întrebări: cum decid oamenii şi care sunt erorile decizionale
tipice.

Cum decid oamenii? Normativ şi descriptiv în procesul decizional. Pentru a explica

actul decizional au fost propuse două mari categorii de modele teoretice: modelele
normative şi modelele descriptive. Aceste modele diferă sub aspectul asumpţiilor de bază
şi, consecutiv, sub aspectul validităţii lor empirice sau „ecologice” (al măsurii în care
sunt confirmate de realitate, în sensul că pot explica şi prezice comportamentul decizional
real, din mediul natural al decidenţilor).
Prezentăm în continuare, pe scurt, aceste modele (pentru detalii, a se vedea
Miclea, 2003, p. 265-273).

A. Modelele normative ale luării deciziei spun cum ar trebui, la modul ideal, să se
decidă. Aceste modele (cunoscute şi drept „modele prescriptive”, „modele bazate pe
raţionalitate” sau „teorii ale alegerii raţionale”) îşi derivă numele de la faptul că
menţionează care este norma sau prescripţia în materie de adoptare a deciziilor.

1
Dar nu doar deciziile cotidiene interesează aici. Teoria deciziei are importante aplicaţii în domenii
precum: orientarea şcolară şi vocaţională; selecţia de personal; marketing; psihologia reclamei; domeniul
medical; domeniul judiciar etc.
 Decizia „ideală” urmează criterii strict raţionale. Şi cum astfel de criterii le adoptă
persoane strict raţionale, rezultă că subiectul decident este o astfel de persoană. Pe lângă
aceea că este raţional, decidentul trebuie să hotărască şi în deplină cunoştinţă de cauză –
prin urmare, el trebuie să fie omniscient (să cunoască toate alternativele disponibile, plus
probabilităţile de apariţie şi implicaţiile acestora) –, şi în circumstanţe perfecte (existenţa
unor resurse suficiente de timp şi calcul – decidentul are cât de mult timp este nevoie
pentru a analiza variantele şi mijloacele cognitive să o facă).
Dacă toate aceste condiţii sunt întrunite, decizia luată nu poate fi decât cea optimă
– înţelegând prin „optimă” faptul că alternativa aleasă va asigura câştigul maxim dintre
toate variantele posibile, ea având cea mai mare „valoare” (fie că această valoare este un
dat obiectiv sau o percepţie subiectivă).
Spre exemplu, un absolvent de liceu trebuie să se decidă pentru ce specializare
universitară să urmeze. Dacă ar fi perfect raţional, ar analiza în amănunt lucruri precum:
profilul său aptitudinal şi de personalitate, pentru a şti ce profesie i se „potriveşte”; toate
facultăţile din judeţul / ţara sa, pentru a vedea prestigiul fiecăreia, costurile pe care le
presupune studiul în acel loc etc.; situaţia locurilor de muncă pentru toate profesiile şi
perspectivele de viitor în domeniu etc. Apoi ar folosi un algoritm complex şi lua decizia
„optimă” (să spunem, sub aspect financiar). Foarte greu, desigur, de formalizat aşa ceva!
Cunoscând situaţiile reale în care oamenii decid, asumpţiile modelelor normative
par mai degrabă o utopie. Situaţiile de viaţă sunt complexe şi au adesea o evoluţie
imprevizibilă, iar oamenii sunt departe de a fi omniscienţi şi „microprocesoare logice”; ei
decid, de regulă, sub presiunea timpului, a interesului sau a preferinţelor personale şi a
constrângerilor contextuale (presiuni din partea familiei, grupului de egali etc.).
Revenind la exemplul anterior, ne dăm seama că a cunoaşte toate acele lucruri
este o imposibilitate. Iar un absolvent de liceu nici nu are timp în acest sens (altfel va
pierde admiterea la facultate!) şi mai are şi alte lucruri la care trebuie să se gândească
(familia, sănătatea, prietenii). Un tânăr absolvent de liceu poate opta pentru o specializare
universitară pentru că îi place „cum sună”, facultatea este aproape de casă, are şanse să
ocupe şi un loc subvenţionat, ceea ce îi bucură şi pe părinţi, şi, coincidenţă, în clădirea în
care el va avea ore studiază şi o tânără pe care o simpatizează! Comportamentul tânărului
din exemplul nostru este explicat de o a doua clasă de modele privind decizia.

B. Modelele descriptive ale luării deciziei. Aceste modele, cum le spune şi numele,
încearcă să surprindă modul în care oamenii decid efectiv (şi de aici validitatea lor
ecologică crescută). În viaţa reală subiectul decident, deşi nu renunţă total la logică, îşi
creează o reprezentare mintală simplificată a situaţiei decizionale şi recurge la diverse
euristici de decizie, fiind adesea influenţat de factori non-cognitivi (valori, preferinţe).
Modelele descriptive mai sunt numite şi ale raţionalităţii limitate. Tânărul din
exemplul precedent nu s-a comportat „iraţional”, ci a ales o soluţie satisfăcătoare pentru
el (în raport cu anumite criterii pe care le-a considerat a fi relevante). Orice soluţie are
anumite costuri şi anumite beneficii, iar tânărul nostru le-a pus în balanţă şi a decis.
Similar am putea raţiona într-un caz în care se pune problema de a ne prezenta sau
nu la un examen pentru ocuparea unui post, în condiţiile în care prezentarea la respectivul
examen are două finalităţi posibile: reuşită versus eşec. Desigur, un examen implică o
pregătire prealabilă, efort cognitiv, resurse de timp, stres – toate acestea sunt costuri, pe
care riscăm să nu le acoperim dacă nu luăm examenul. Pe de altă parte, dacă reuşim, sunt
multe beneficii – vom avea un loc de muncă, ne vom simţi competenţi etc. Fiecare dintre
noi va pune în balanţă atât costurile, cât şi beneficiile, încercând şi o estimare a
probabilităţii de succes (informându-se cu privire la ceilalţi candidaţi, la profilul
ocupantului ideal al postului etc.). Atât estimările de costuri / beneficii, cât şi estimările
probabilităţii de succes, sunt impregnate de subiectivism.
Analiza aceasta subiectivă este evidentă şi în cazul deciziilor „banale”, cum ar fi a
veni sau nu la cursul de psihologie cognitivă: studenţii pot dori să înveţe lucruri noi / să
înţeleagă mai bine materia, în vederea obţinerii unei note bune la examen; sau pot veni
pentru că orarul a fost făcut de aşa manieră, încât înainte de cognitivă a fost alt curs; sau
poate la acest curs se întâlnesc cu un coleg cu care trebuia să discute ceva; sau poate le
place cursul, au găsit ceva interesant aici; sau poate a fost şi faptul că studentul era liber
în acea după-amiază şi vremea era prielnică ieşirii din casă! Interese, motivaţii, analize
raţionale, factori de personalitate (conştiinciozitate), factori conjuncturali (vremea bună,
lipsa altor obligaţii personale sau profesionale) – toţi au fost puşi în balanţă, într-o
manieră personală, şi aşa se face că unii studenţi au venit la curs, iar alţii nu.
Teoria raţionalităţii limitate a fost mult dezvoltată graţie studiilor experimentale
realizate de Amos Tversky şi Daniel Kahneman (1983, 1984). Aceşti doi autori au
analizat un tip special de biasări cognitive – cele implicate în procesul decizional.

Erorile decizionale. Vom începe prin a spune că cele prezentate în secţiunea de faţă nu
sunt propriu-zis „erori”, ci „biasări”, distorsiuni care tind să apară cu o frecvenţă crescută
în procesul decizional.
Multe dintre aceste distorsiuni se leagă de estimarea greşită a probabilităţii unor
evenimente sau serii de evenimente. Majoritatea covârşitoare a evenimentelor lumii reale
stând sub semnul incertitudinii, judecăţile necesare pentru a le analiza sunt judecăţi
probabilistice. Autorii care au investigat aceste judecăţi şi-au exprimat constant uimirea
cum de oamenii „au fost suficient de raţionali pentru a inventa teoria probabilităţilor, dar
nu şi suficient de raţionali pentru a o folosi în mod curent” (Caverni, Fabre, & Gonzales,
1990, p. 483)2.
Iată mai jos principalele erori decizionale (pentru detalii, vezi Miclea, 2003, p.
273-280).

a) Eroarea prototipicalităţii. Se observă adesea cum, puşi să aleagă între mai multe
opţiuni, oamenii o aleg pe aceea care lor li se pare „tipică” (reprezentativă).
De exemplu, dacă vom întreba cine are şanse mai mari să promoveze examenul la
Psihologie Cognitivă3: a) un student; b) un student care a învăţat pentru examen, dar nu a
fost la curs; c) un student care a învăţat pentru examen şi a fost şi la curs, cel mai adesea
ni se va răspunde: c). Desigur, varianta corectă este a), ea incluzându-le şi pe celelalte
două, dar respondenţii se gândesc la studentul tipic care promovează examenul: cel care a
depus efort în acest sens, studiind cursurile şi venind la ore.
Medin şi Ross (1992) au cerut unor subiecţi să precizeze care dintre următoarele
evenimente este mai probabil: 1) un om sub 55 de ani a suferit un atac de cord; 2) un om
2
Studenţii de la specializarea Psihologie au învăţat în anul I noţiuni de teoria probabilităţilor. Cu toate
acestea, greşesc şi ei frecvent la sarcini decizionale ce implică lucrul cu probabilităţi (ex. sarcinile din testul
de Capacitate decizională – bateria Cognitrom).
3
Atenţie că eu NU am întrebat: „Când are un student şanse mai mari să promoveze, când învaţă sau când
nu învaţă?”. Aceasta ar fi fost o cu totul altă întrebare!
a suferit un atac de cord; 3) un fumător a suferit un atac de cord; 4) un om peste 55 de ani
a suferit un atac de cord. Cum era de aşteptat, având în minte prototipul omului care
suferă un infarct miocardic („un om de peste 55 de ani şi/sau fumător”), majoritatea
decidenţilor au atribuit o mai mare probabilitate ultimelor două variante – deşi, fireşte,
varianta corectă este a doua, în categoria „om” intrând toate celelalte subcategorii (iar
categoria cea mai vastă are probabilitatea cea mai mare de apariţie).

b) Eroarea accesibilităţii din memorie. Se constată frecvent în viaţa cotidiană cum

oamenii tind să ataşeze o probabilitate mai mare de apariţie alternativelor pe care şi le pot
reaminti mai uşor, care sunt mai „disponibile” în memorie (fie – cel mai adesea – pentru
că sunt alternative prototipice, fie pentru că au fost utilizate mai recent).
Studii experimentale vizând această eroare decizională s-au realizat preponderent
folosind itemi lingvistici. De exemplu, Tversky şi Kahneman (1983) au cerut unor
subiecţi să citească un text de aproximativ 2.000 de cuvinte şi apoi i-au împărţit în două
grupuri: unora le-au cerut să estimeze frecvenţa cuvintelor care conţin litera „n” în
penultima poziţie, iar celorlalţi, frecvenţa cuvintelor englezeşti care se termină în „ing”
(această categorie fiind o submulţime a celei dintâi). Cum particula „ing” marchează în
limba engleză diverse timpuri verbale, ea a fost mai „disponibilă” în memorie şi frecvenţa
sa estimată a fost mai mare.
Tot aşa, dacă de dimineaţă am citit în ziar cu privire la o tâlhărie produsă în
cartierul X şi cineva mă întreabă despre cartierele „periculoase” ale Piteştiului, va exista
tentaţia de a spune: „cartierul X”.

c) Eroarea jucătorului. Această eroare decizională îşi derivă numele de la aceea că este
întâlnită frecvent la pasionaţii jocurilor de noroc. Ea constă în combinarea eronată a
probabilităţilor unor evenimente independente.
Aruncarea unei monede sau a unui zar / a unei perechi de zaruri reprezintă bune
exemple în acest sens. Ceea ce se obţine la o anumită aruncare a monedei / zarului nu are
nicio legătură cu ceea ce se va obţine la următoarea aruncare (evenimentele sunt
independente). Şi totuşi, jucătorii pasionaţi tind să devină „superstiţioşi”. De exemplu,
dacă la aruncarea unei monede au obţinut de şapte ori „pajura” şi acum aruncă din nou,
cred că vor obţine tot „pajura”, deoarece aceasta este „varianta lor norocoasă” - sau, din
contră, cred că ar trebui mizat pe „cap”, deoarece pajura şi-a „epuizat” şansele de
apariţie. Problema ţine de nesesizarea naturii independente a evenimentelor aleatorii.
Eroarea jucătorului nu este specifică doar jocurilor de noroc, ci oricărei situaţii în
care se satisface condiţia ca evenimentele descrise să fie independente. De exemplu, dacă
avem următoarea situaţie decizională: „O familie are 10 copii: 9 băieţi şi o fată. Soţia este
din nou însărcinată. Ce credeţi că va fi, cel mai probabil, noul născut?” (item 4 din
Chestionarul de Capacitate decizională – Cognitrom 2005) şi ni se dau ca variante de
răspuns a) băiat; b) fată; c) oricare dintre ei; d) nu mă pot decide, alegerea corectă este c).

d) Eroarea „ancorării” alternativelor. Acest bias decizional ilustrează tendinţa

oamenilor de a-şi forma o părere despre ceva „de la primele cuvinte” şi de a extinde apoi,
nejustificat, această părere asupra întregului (generalizare nepermisă). Deciziile sunt
„ancorate” în cunoştinţele iniţiale despre un lucru.
 Aşa se explică, de exemplu, de ce strategia studenţilor de a începe la examen cu
subiectul pe care îl cunosc mai bine are, în general, succes – profesorul va extinde
impresia favorabilă şi asupra restului discursului. Lucrurile se explică în felul următor:
profesorul are mulţi studenţi de examinat / multe lucrări de citit, de aceea el adoptă o
„scurtătură” în evaluare, punând mai mare accent pe primul subiect, din care
concluzionează asupra nivelului de cunoştinţe al studentului şi asupra notei cuvenite.
Ulterior va tinde să rămână la aceeaşi opinie (nota acordată pentru primul subiect este o
„ancoră”, un „reper”).
Tot aşa se explică binecunoscutul fenomen al „primei impresii” pe care ne-o lasă
o persoană, de unde şi ideea că „prima impresie contează”, deşi cu toţii ştim cât poate fi
de înşelătoare.

e) Scufundarea deciziei într-o schemă cognitivă sau efectul de încadrare (framing).

Multe dintre deciziile oamenilor sunt influenţate de aspecte (aparent) irelevante ale unei
situaţii – cum ar fi termenii folosiţi pentru a formula alternativele de acţiune. Explicaţia
este următoarea: termeni diferiţi („pierdere” versus „câştig”, „rezultat sigur” versus
„probabil”) activează scheme cognitive diferite.
Această eroare decizională a fost ilustrată printr-un studiu realizat în 1987 de către
A. Tversky şi D. Kahneman (Eysenck & Keane, 2005). Subiecţilor le-a fost prezentată
spre analiză problema “epidemiei grave care va duce la moartea a 600 de oameni”,
spunându-li-se că trebuie să aleagă între două alternative pentru a stopa epidemia:
 implementarea programului A, despre care se ştie că va salva sigur 200 de
oameni (rezultat determinist, „sigur”);
 implementarea programului B, despre care se ştie că există 1/3 şanse să
salveze toţi oamenii şi 2/3 şanse să nu salveze niciunul (rezultat probabilistic).
Un simplu calcul asupra probabilităţilor ar trebui să conducă la „favorizarea” 50%
- 50% a celor două programe. În realitate, subiecţii au favorizat (în proporţie de 72%)
programul A.
Unui alt grup de participanţi la studiu le-a fost prezentată problema nu în termeni
pozitivi, de supravieţuire („vor fi salvaţi”), ci în termeni negativi – astfel:
 programul A va duce la moartea a 400 de oameni (opţiune deterministă);
 programul B se asociază cu probabilitatea de 1/3 să nu moară niciun om şi
probabilitatea de 2/3 să moară toţi (opţiune probabilistică).
Evident, datele problemei au rămas neschimbate, diferind doar formularea. S-a
constatat însă cum 78% dintre subiecţi au ales programul B, cercetătorii explicând acest
rezultat prin efectul de încadrare plus tendinţa oamenilor de a evita pierderile. Rezultatele
deterministe atrag doar când este vorba de ceva pozitiv, dezirabil, în caz contrar oamenii
preferând rezultatul probabilistic.

f) Paradoxul lui Ellsberg. Acest paradox se referă la cazul în care persoanei i se oferă o
descriere a unei situaţii decizionale (de regulă, o situaţie în care este vorba despre un
câştig, despre un pariu), prezentându-i-se două variante de acţiune, dintre care una
conţine un element de incertitudine (există „ceva” ce nu se cunoaşte sigur). Oamenii,
dorind să evite incertitudinea în legătură cu lipsa de informaţii, aleg varianta despre care
cunosc ceva în mod sigur.
O astfel de situaţie decizională este de tipul următor (Cognitrom, 2005, p. 259-
260): „Într-o urnă sunt 90 de bile. 30 dintre acestea sunt galbene, iar restul sunt ori
albastre ori roşii. Participaţi la un pariu în care se extrage o bilă pe a cărei culoare trebuie
să pariaţi. Dacă alegerea dvs. este corectă câştigaţi 100 de dolari. Care dintre următoarele
variante o alegeţi? a) galben; b) roşu”. Deşi ambele variante sunt egal posibile, aproape
trei sferturi dintre respondenţi (72%) au ales varianta „galben” – cea despre care ştiau
ceva în mod sigur.

g) Ignorarea probabilităţilor anterioare. Tversky şi Kahneman (1980) au conceput

următoarea problemă: „Într-un oraş există două firme de taxi, dintre care una are maşini
de culoare verde (Green cab) şi cealaltă are maşini de culoare albastră (Blue cab). Se ştie
că o maşină de taxi a fost implicată într-un accident. Care este probabilitatea ca maşina să
fi fost una albastră?”. Pentru a răspunde la această întrebare, subiecţilor li se oferă
următoarele informaţii:
1) mai întâi li se spune că, în oraşul cu pricina, 85% dintre maşinile de taxi sunt
verzi şi 15% sunt albastre. Dacă ar fi existat doar această informaţie, am fi putut raţiona
că probabilitatea ca maşina implicată în accident să fie albastră este de 0,15.
2) ulterior li se spune că un martor afirmă că a văzut toată scena accidentului şi că
maşina era albastră. Apoi se adaugă: accidentul a avut loc noaptea, iar testările efectuate
au arătat că martorul poate distinge culorile noaptea cu o acurateţe de 80% (astfel, dacă îi
arăţi o maşină de o culoare oarecare, probabilitatea unei identificări corecte este de 0,8).
Subiecţii din experimentul lui Tversky şi Kahneman au estimat probabilitatea ca
maşina să fi fost albastră undeva la 80% - ei au ţinut cont doar de datele de la punctul 2).
Răspunsul corect ar fi fost de aproximativ 41% - cu alte cuvinte, pentru a răspunde corect
trebuia luată în calcul atât informaţia de la punctul 1), cât şi informaţia de la punctul 2), şi
trebuia făcut un calcul asupra probabilităţilor.
Kahneman şi Tversky au atras atenţia că acest tip de eroare este întâlnit frecvent şi
în context judiciar – judecătorii ţin prea mult cont de declaraţiile martorilor, în
detrimentul informaţiilor anterioare (Howell, 2013).

Decizia prin acumulare de informaţii. Eroarea precedentă ne atrage atenţia asupra unui
mecanism decizional specific minţii umane: raţionarea prin acumulare de informaţii.
De exemplu, la ora de română elevul Ionel spune că şi-a făcut tema, dar a uitat
caietul acasă. Profesorul trebuie să se decidă dacă aşa este4. Să spunem că profesorul
„ştie” că, zilnic, 5% dintre elevi îşi uită caietul acasă. Tot aşa, el ştie că 80% dintre elevi
îşi fac tema. Plecând de la aceste date el ar putea calcula probabilitatea ca Ionel să fi spus
adevărul (aceasta joacă rol de probabilitate iniţială - prior probability). Dar pot veni noi
date: află de la colegul său de matematică că în ziua precedentă Ionel a invocat acelaşi
argument la ora de matematică. Acum el va trebui să calculeze probabilitatea ca un elev
să îşi uite caietul cu temele în două zile consecutive şi, având în vedere şi vechile date, să
determine iarăşi probabilitatea ca Ionel să spună adevărul (probabilitatea finală -
posterior probability). Între timp poate veni la şcoală mama5 lui Ionel, care să declare că
Ionel este uituc şi mereu îşi uită caietele acasă – iarăşi profesorul va reface calculele... iar
calculul său va deveni tot mai complex pe măsură ce obţine noi date.

4
Cu alte cuvinte, el trebuie să testeze ipoteza că Ionel spune adevărul.
5
Desigur, se pune aici şi problema credibilităţii sursei (fiind mama elevului, poate fi tentată să îl apere);
credibilitatea sursei trebuie şi ea estimată etc.
 Desigur, este greu de crezut că cineva deţine statistici exacte cu privire la câţi
elevi îşi fac temele etc. – este vorba, deci, nu de probabilităţi obiective (rezultate din
calcule), ci de probabilităţi subiective (care reflectă credinţe personale, şi de aceea pot
varia mult de la decident la decident).
Dar, oricum, estimările asupra probabilităţii producerii unui anumit eveniment
sunt mereu refăcute, revizuite, pe măsură ce obţinem noi date. Într-un proces în care
acumulăm mereu informaţii, probabilitatea „finală” devine probabilitate „iniţială” pentru
pasul următor; procesul este unul de tip iterativ.
Teoria aceasta, după care noi cunoaştem prin acumulare de informaţii, a fost
propusă în secolul XVIII de către Thomas Bayes, preot şi statistician englez. Teoria stă la
baza aşa-numitei „statistici bayesiene”, considerată de mulţi cea mai nouă orientare în
statistică. Ştiinţele comportamentale par a aprecia în mod deosebit teoria lui Bayes. La
modul generic, această teorie ne oferă instrumentarul pentru a calcula probabilitatea ca o
anumită ipoteză să fie adevărată, având în vedere anumite date.

Abilităţile decizionale şi măsurarea lor. Abilităţile decizionale sunt acele abilităţi care ne
permit să luăm decizii „corecte” (cât mai raţionale), evitând atât indecizia, cât şi erorile
decizionale.
A fi bun decident este util pentru viaţa cotidiană, dar mai ales pentru anumite
profesii: de la un manager, un chirurg, un pilot, un judecător etc. se cer foarte bune
abilităţi decizionale. Abilitatea de a lua decizii optime şi prompte este foarte importantă
pentru aceştia; deciziile lor pot viza viaţa, sănătatea şi securitatea altor oameni. Aşa au şi
apărut programe de formare centrate pe dezvoltarea abilităţilor decizionale!
O probă psihometrică pentru măsurarea abilităţilor decizionale este Chestionarul
de capacitate decizională din Bateria de teste psihologice de aptitudini cognitive BTPAC
(Cognitrom, 2005). Testul cuprinde 14 sarcini de lucru care descriu o serie de situaţii
decizionale şi alternativele pentru care pot opta subiecţii. Itemii au fost construiţi
pornindu-se de la erori decizionale tipice (efectul de încadrare, prototipicalitatea,
paradoxul lui Ellsberg), fiind astfel formulaţi încât să creeze contextul pentru apariţia
unor astfel de erori.
Aşa cum studenţii anului III Psihologie ştiu din proprie experienţă (!), cei mai
mulţi oameni au slabe performanţe la acest test, ei nefiind, conform etalonului testului,
„decidenţi raţionali”. Desigur, acest rezultat este obţinut în condiţii de „laborator”; dar,
dacă conţinutul situaţiei decizionale este relevant pentru persoană, performanţele pot fi
crescute. Pe de altă parte, în viaţa reală o decizie poate fi „corectă” din perspectivă
funcţională (adaptativă) şi incorectă din punct de vedere logic.