DILEMELE ETICE ( MORALE )

Descrieri concise, de tipuri foarte variate, ale unor evenimente cu

semnificaţie etică sunt utilizate astăzi pe scară largă în psihologia morală.
Denumirea „dileme morale” folosită pentru astfel de materiale trebuie luată
într-un sens larg. Materialele oferite spre lectură participanţilor la studiile
experimentale prezintă situaţii conflictuale menite să provoace opinii
divergente privitor la corectitudinea sau acceptabilitatea anumitor acţiuni.
Prin controlarea minuţioasă a scenariilor, se pot formula deducţii despre
factorii care determină evaluarea din punct de vedere moral a acţiunilor sau
comportamentelor descrise. Progresele de sistematizare a tipurilor de
dilemele şi de includere a cât mai multor factori relevanţi sunt remarcabile.
La fel şi rafinamentul designului experimental. Totuşi, potenţialul dilemelor
morale de a explora natura evaluării şi a judecării morale rămâne din mai
multe puncte de vedere încă insuficient dezvoltat.
Cele mai solicitante probleme etice care ne obligă să depăşim bunul
simţ moral şi să căutăm cadre de evaluare mai sofisticate sunt dilemele etice
(morale). O dilemă morală e un conflict a două datorii la fel de valabile, dar
care, într-o anumită situaţie, nu pot fi respectate împreună. De exemplu, un
medic are datoria de a vindeca bolnavii săi. Dar un pacient îi cere să nu-i
aplice un tratament (din motive religioase), ceea ce-i poate fi fatal. Dacă
medicul îşi respectă datoria pentru care a jurat (să nu-i facă rău), el trebuie
să-l oblige pe pacient să facă tratamentul, deci să încalce regula
consimţământului informat conform căreia pacientul decide autonom, în
ultimă instanţă, asupra propriului corp. Dacă respectă această regulă, îşi
încalcă datoria de a face binele. Cum ar fi moral să procedeze el?
Dilema morală genuină – dacă există – este inevitabil insolubilă, un
impas, un blocaj. Subiectul este pus în următoarea situaţie: el recunoaşte că
1) trebuie să respingă (măcar) una din laturile dilemei, arătând că acel curs al
acţiunii nu i se poate impune ca fiind bine întemeiat; 2) îi este imposibil să
stabilească care este latura dilemei care trebuie respinsă; şi 3) este
responsabilitatea lui să stabilească acest lucru şi să aleagă calea corectă de
acţiune. Acest mixt de împrejurări conferă situaţiilor dilematice un caracter
agonizant (MacIntyre 1990, p. 379).
Pentru psihologi, interesaţi de rezultate clare şi univoc interpretabile,
această aură agonică ar putea părea inatractivă. Ei folosesc situaţiile descrise
în materialele prezentate sub titulatura „dileme morale” pentru a provoca o
reacţie din partea participanţilor la studii, nu pentru a le bloca abilitatea de a
decide. Ceea ce îi interesează este opţiunea la care ajung participanţii, nu
ezitarea lor. Dacă acceptăm acest mod de operare, dilemele nu sunt mai mult
decât situaţii conflictuale care permit mai multe soluţii, deseori divergente,
dar, în definitiv, suficient de bine întemeiate pentru a fi prezentate de
participanţi ca soluţii. Variabilitatea potenţială a soluţiilor este de interes
pentru studiul mecanismelor psihologice implicate în procesul evaluării
morale. Când discutăm de dileme morale ca material folosit în studiile
experimentale de psihologie morală trebuie să avem în vedere această
înţelegere laxă a dilemei: ea descrie o coliziune de interese sau cursuri de
acţiune cu rezultate diferite care trebuie comparate sub un aspect sau altul,
considerat relevant de către subiectul evaluării. Este privilegiul
experimentării să regleze fin aspectele relevante pentru a da naştere unor
judecăţi morale diferite.
Două scenarii preluate din filosofia morală (Foot 1967/2002;
Thomson 1986) au fost des folosite în psihologia experimentală. În primul
scenariu, un vagon scăpat de sub control ameninţă viaţa a cinci indivizi care
lucrează la linie. Personajul principal al scenariului se află în poziţia de
observator şi are posibilitatea de a devia cursul vagonului pe linia secundară
prin acţionarea unei manete sau comutator.Al doilea scenariu confruntă
participanţii cu opţiunea de a împinge o persoană mai corpolentă de pe o
pasarelă pe sub care urmează să treacă vagonul aflat în derivă. Corpul ei va
bloca înaintarea vagonului, salvând, cu preţul vieţii, pe cei cinci ameninţaţi.
Aceste scenarii fac parte dintr-o familie de dileme dezvoltate în manieră
similară şi utilizate spre a identifica, de obicei, rolul analizei raţionale şi
ponderea emoţiilor în răspunsul pe care îl oferă participanţii. Variaţii ce se
doresc a fi mai realiste sunt dezvoltate în permanenţă, astfel că fondul de
materiale se extinde constant. Acest gen de dileme morale sunt prezentate în
general ca un schimb între beneficii şi pierderi. Participanţii sunt invitaţi să
se transpună în situaţia personajului descris în dilemă care poate schimba
cursul acţiunii şi să răspundă dacă este acceptabil din punct de vedere moral
să devieze vagonul sau să împingă persoana corpolentă, provocând astfel
moartea unui individ, dar reuşind să-i salveze pe ceilalţi cinci. În mod tipic,
participanţii la studii sunt de acord cu acel curs al acţiunii care conduce la
salvarea celor cinci prin sacrificarea unei alte persoane în primul scenariu,
dar resping opţiunea de a acţiona astfel în cel de-al doilea scenario, deşi
bilanţul de vieţi salvate şi pierdute este acelaşi. Această diferenţă ar putea fi
văzută ca semn al unei inconsistenţe în evaluările morale pe care le
realizează oamenii obişnuiţi.
 Modelul dual al judecăţii morale explică diferenţa dintre evaluările
oferite celor două scenarii prin implicarea inegală a două procese
psihologice aflate în concurenţă, unul centrat pe emoţii, iar celălalt pe calcul
raţional. Lor le-ar corespunde două stiluri diferite de judecare. Dat fiind că
cei mai mulţi înclină spre salvarea celor cinci în primul scenariu, se
consideră că acest tip de dilemă ar favoriza un mod de raţionare orientat spre
cântărirea câştigurilor şi a pierderilor. Participanţii ar da dovadă, în acest
caz, de un mod de gândire consecinţionist. Al doilea scenariu pare să pună în
funcţiune alt mecanism de luare a deciziei, mai sensibil la interdicţia de a
ucide şi mai opac la calculul consecinţelor, care sunt identice cu consecinţele
din primul scenariu. Participanţii ar da dovadă, în acest caz, de un mod de
gândire deontologist. Contactul fizic cu persoana sacrificată în al doilea
scenariu este diferenţa care a consacrat demarcaţia între „dileme
impersonale” şi „dileme personale”. Nota de implicare personală este
considerată responsabilă pentru prezenţa unei mai mari activităţi emoţionale
observată la participanţii confruntaţi cu cea de-a doua dilemă. Acest lucru a
putut fi pus în evidenţă prin studii neuroimagistice. Ulterior, rezultatele au
fost generalizate, în sensul postulării unui factor distinct al „forţei
personale”, răspunzător pentru reacţia emoţională mai puternică în dilemele
de al doilea tip şi pentru soluţionările cu un pronunţat caracter deontologist.
Determinantă pentru evaluarea morală este cât de pronunţată este implicarea
directă, personală a agentului. Acest aspect nu trebuie confundat cu contactul
fizic şi proximitatea spaţială. Aceste studii mai recente sunt considerate o
confirmare a modelului dual al judecăţii morale, care postulează două
moduri de analiză, emoţional şi raţional, şi coboară modul de gândire
deontologist la statutul unei confabulaţii sau raţionalizări post hoc a deciziei
luate, invariabil, într-o manieră cvasiautomată, ca urmare a unui impuls
emoţional.
Aceasta dilema a fost mai tarziu testata de cativa oameni de stiinta
intr-un laborator, alaturi de 200 de studenti voluntari. Experimentul a constat
in folosirea unor soareci inchisi in custi si a socurilor electrice. Fiecare din
participanți a trebuit să intre separat în laborator, unde au trebuit să ia o
decizie dificilă. Acolo, un aparat cu electroșocuri era conectat la două cuști
separate. Una din ele avea cinci șoareci în ea, pe când cealaltă doar unul.
Participanților li s-au oferit douăzeci de secunde pentru a lua o decizie – să
nu facă nimic, iar celor cinci șoareci să li se administreze un șoc
electric foarte dureros, dar nu letal, sau să apese un buton și să îi salveze pe
cei cinci șoareci, în schimbul chinuirii șoarecelui singur.
În realitate, niciunuia din șoareci nu li s-a administrat vreun șoc
electric. Totuși, participanții nu au știut acest lucru în timpul experimentului.
Dintre aceștia, 84% au ales să apese pe buton, pentru a-i salva pe cei cinci
șoareci de la a primi vreun șoc electric.
Aceasta este o problema etica/morala care a fost folosita ca parte a
unui interviu pentru o slujba. Esti singur in masina si conduci intr-o noapte
furtunoasa; cand treci pe langa o statie de autobuz, vezi 3 persoane asteptand
autobuzul:
1. o batranica bolnava care pare pe moarte;
2. un vechi prieten care ti-a salvat viata;
3. iubitul ideal pe care asteptai de o viata sa il intalnesti.
Pe care l-ai lua in masina, daca ar exista posibilitatea ca langa sofer sa
stea un singur pasager? Gandeste-te bine inainte sa continui...
Poti sa iei batrana, intrucat ea e pe moarte; sau poti sa il alegi pe vechiul tau
prieten care ti-a salvat viata, si astfel sa te revansezi. Si totusi, sansa de a
gasi partenerul ideal s-ar putea sa nu ti se mai ofere. Raspunsul candidatului
care a obtinut slujba a fost: "I-as da cheile de la masina prietenului meu sa o
duca pe batrana la spital si as astepta autobuzul alaturi de partenerul ideal"

Uneori, avem mult de castigat daca renuntam la limitarea unei gandiri

incapatanate. Nu uita niciodata sa ai o viziune de ansamblu.
O alta dilema remarcabila sau sub denumirea de “dilema simetrica” în
care alternativele disponibile sunt la fel de “grele” este “Alegerea Sofiei”
(William Styron). Sofia are doi copii şi se află într-un lagăr nazist. I se cere
să-şi ucidă un copil pentru a-l putea menţine pe celălalt; altfel, ambii copii
vor fi ucişi; ea nu are nici un temei pentru a-l favoriza pe unul. Aceasta e o
dilemă ontologică (ştim că nu există în mod obiectiv un temei pentru a
favoriza o alternativă) şi nu una epistemică (există un temei pentru
ierarhizare dar nu îl cunoaştem noi). E totodată o dilemă impusă din exterior
şi nu una auto-impusă (cum e cea cu promisiunea). E o dilemă de obligaţie,
nu una de interdicţie (toate acţiunile fezabile sunt interzise). Şi, în fine, e o
dilemă mortală (orice ar face ucide pe cineva) spre deosebire de dilema lui
Cephalos din care există ieşiri necriminale.
În sinteză, o dilemă e situaţia în care agentului i se cere printr-o
obligaţie sau interdicţie să facă două (sau mai multe) acţiuni pe care le poate
face, dar dacă face una încalcă o datorie morală şi invers, nici una dintre
cerinţe nesurclasând-o pe cealaltă.
Perspectiva kantiană: În viziunea sa etică fiecare persoană are o
demnitate care e o valoare neaditivă supremă. A sacrifica cinci persoane e la
fel de grav ca şi a sacrifica una. Numărul nu contează (cu excepţia cazului în
care există o lege în acest sens, o lege care obligă la sacrificiul de sine pentru
binele celor mulţi; Kant neagă existenţa ei precum şi acceptabilitatea ei). În
schimb, există un drept la viaţă şi o lege morală care ne obligă să nu atentăm
la viaţa altora.
Avem două grupuri de oameni, grupul A format dintr-un om şi grupul
B format din cinci oameni. Ambele grupuri sunt ameninţate cu moartea de
un tren scăpat de sub control. Numai un grup poate scăpa cu viaţă şi eu pot
determina aceasta, schimbând sau nu macazul. Supravieţuirea unui grup
depinde exclusiv de omorârea celuilalt grup şi reciproc. Nu există cale de
ieşire; nu e fizic posibil ca ambele grupuri să scape. Deci eu nu sunt liber să
nu ucid, deci nu sunt liber să respect legea de a nu ucide, deci autonomia
mea e limitată iar voinţa temporar anulată. Ce e moral, în aceste condiţii, să
fac? Să ucid o persoană pentru a salva 5 sau să ucid (indirect) 5 persoane
pentru a salva una?
Pentru Kant nu există o diferenţă morală între a ucide una şi a ucide 5;
actul de omor e la fel de grav. Deci nu pot alege o variantă din cele două
(care sunt singurele disponibile) pe criterii morale. Ambele încalcă legea de
a nu ucide oameni nevinovaţi şi par a fi la fel de imorale întrucât încalcă
legea. Pentru Kant nu există diferenţă morală nici între a ucide şi a lăsa să
moară, aşa că nu putem alege nici după acest criteriu.
În concluzie, pentru un kantian, e justificată alegerea de a ucide o
persoană pentru a salva cinci sau invers, dar justificarea nu e una ce ţine de
zona moralităţii, ci de zona prudenţei (sporeşte bunăstarea tuturor). Şi acolo
unde criteriile de moralitate nu pot funcţiona, vor funcţiona criteriile
prudenţei: pe scurt, în situaţia dată, e raţional să schimbi macazul chiar dacă
e imoral.