UNIVERSITATEA OVIDIUS DIN CONSTANȚA

Facultatea de Psihologie și Științele Educației

Specializarea Psihologie

COMPETENȚA SOCIALĂ

Coordonator:

Lect.Univ.Dr. Neptina Manea

Student

Badalachi Diana – Elena

2020
Cuprins
1. Definiția competenței sociale .............................................................................................3

2. Istorie ..................................................................................................................................3

3. Abordări și teorii ................................................................................................................4

4. Modele ................................................................................................................................5

a. Modelul comportamental-analitic..................................................................................5

b. Modelul informației procesate social .............................................................................6

c. Modelul tri-component ...................................................................................................7

d. Modelul cvadripartit ......................................................................................................7

5. Cadrul de dezvoltare .........................................................................................................8

6. Contribuția factorilor ........................................................................................................8

a. Temperamentul ..............................................................................................................8

b. Atașamentul ....................................................................................................................8

c. Stilul de parenting ..........................................................................................................9

7. Probleme comportamentale asemănătoare .......................................................................9

8. Evaluările ......................................................................................................................... 10

9. Intervenții ......................................................................................................................... 10

Bibliografie .............................................................................................................................. 12

2
 Competența socială

1. Definiția competenței sociale

Competența socială constă în abilitățile sociale, emoționale, cognitive și comportamentale,
necesare pentru adaptarea socială de succes. Competența socială reflectă totodată o abilitate de
înțelegere, din perspectiva altui individ, a unei situații, învățată din experiențe trecute și aplicată
pentru schimbare în interacțiunile sociale. Competența socială este fundația pe care este construită
așteptările pentru viitoarele interacțiuni cu alții și, pe care indivizii dezvoltă percepții ale propriului
comportament. Competența socială cuprinde frecvent abilități sociale, comunicare socială și
comunicare interpersonală.

2. Istorie
Cercetările curente și cele din trecut intenționează să aprofundeze înțelegerea a cum și de ce
competența socială este importantă în dezvoltarea socială sănătoasă. Studiul competenţei sociale
a început în secolul 20.

Descoperirea notei demne a fost că competența socială a fost legată de viitorul mental, care
alimentează astfel cercetarea asupra modului în care copiii interacționează cu colegii și funcția lor
în situații sociale ca cercetare dezvoltată, definiţii diferite şi tehnici de măsurare dezvoltate pentru
a se potrivi aceste noi descoperiri. În anii 1930, cercetătorii au început să investigheze grupurile
de cercetare și cum caracteristicile copiilor le-au afectat pozițiile în cadrul acestor grupuri. În 1950
și 1960, cercetarea a stabilit că competența socială a copiilor a fost legată de sănătatea mintală
viitoare (cum ar fi rezultatele maladaptive în adult), precum și problemele din setările școlii
cercetarea de competenţă socială extinsă foarte mult din acest punct, în măsura în care creşterea
sumelor de probă a demonstrat importanţa interacţiunilor sociale 3] în secolul mijlociu, cercetătorii
au început să vadă competenţa socială în ceea ce priveşte soluţionarea problemelor şi strategiile
problemelor în situaţii sociale. Competenţa socială a fost conceptualizată în ceea ce priveşte
funcţionarea socială şi de informare a informaţiilor. În anii 1970 și 1980, cercetarea a început să
se concentreze asupra impactului comportamentului copiilor asupra relațiilor, care a influențat
studiul eficacității predării copiilor de abilități sociale care sunt specifice pe vârste, gen și context.

3
Într-un efort de a determina de ce unii copii nu au fost expunerea abilităţilor sociale în unele
interacţiuni, mulţi cercetători au reperat modele de prelucrare socială a informaţiilor sociale pentru
a explica ce se întâmplă în interacţiunea socială aceste modele se concentrează asupra factorilor în
interacţiuni cum ar fi comportament, cum procedează oamenii şi se judecă reciproc şi modul în
care procedează la vindecarea socială. De asemenea, acestea se concentrează asupra modului în
care oamenii aleg obiectivele sociale, decide cu privire la cel mai bun răspuns la o situație și care
acționează răspunsul ales. Studii precum acest lucru se uită des la relaţia dintre cognitia socială şi
competenţa socială un cercetător proeminent de competenţă socială în mijlocul anilor 1980 a fost
Frank Gresham. A identificat trei subdomenii de competență socială: comportament adaptiv,
aptitudini sociale și acceptare integrală (acceptare inter pares este adesea utilizată pentru evaluarea
competenței sociale). Cercetarea în acest timp adesea se axează pe copii care nu au fost difuzate
de abilități sociale în eforturile de a identifica și de a ajuta acești copii care au fost în mod potențial
la riscul de rezultate negative pe termen lung datorită interacțiunilor sociale sărace. Gresham a
propus ca aceşti copii să poată să aibă unul dintre patru deficite: deficitele de îndemânare, în care
copiii nu au avut capacități de cunoștințe sau cognitive pentru a efectua un anumit comportament,
deficitele de performanță, deficitele de auto-control și performanța auto-control.

Deficitele, în care copiii au avut anxietate excesivă sau impulsivitate care interzice executarea
adecvată a comportamentului sau a competențelor pe care le cunoșteau și înțeles.

3. Abordări și teorii
Aceste abordări definesc competența socială bazată pe cât de popular este unul dintre subiecți. Cu
cât este mai plăcut subiectul, cu atât este mai competent social.

Abordări ale abilităților sociale

Aceste abordări utilizează comportamentul ca orientare. Comportamentele ce demonstrează

abilități sociale sunt compilate și sunt colectiv identificate ca competență socială.

Abordările relațiilor

Conform acestor abordări, competența socială este atribuită de calitatea unei relații a subiectului
și de abilitatea acestuia de a forma relații. Competența depinde de abilitățile ambilor parteneri a
relației; un copil poate părea mai competent social dacă interacționează cu un partener abil social.

4
Comentatori de pe câteva comunități online au dezvoltat programe guvernamentale unde bărbați
cu probleme de comunicare socială sau femei sunt ajutați să iasă la întâlniri cu ei.

Abordarea funcțională

Abordarea funcțională este context-specifică și preocupată de identificarea obiectivelor și

sarcinilor sociale. Această abordare se concentrează, de asemenea, asupra rezultatelor
comportamentului social și procesele care conduc la rezultatele respective. Modele de prelucrare
a informațiilor de competențe sociale sunt importante aici și bazate pe ideea că competențele
sociale rezultă din procesele cognitive sociale.

4. Modele
Modele timpurii de competență socială, de stresat, rolul de context și de specificitate în situație în
operaționalizarea construcției de competență. Aceste modele permit, de asemenea, organizarea şi
integrarea diferitelor competențe componente, comportamente și cognitii asociate cu competența
socială. Întrucât definiţii globale se concentrează pe „sfârșit” mai degrabă decât "mijloacele prin
care se realizează” astfel de sfârșite, un număr de modele care se ocupă direct de procesele teoretice
care stau la baza competenței. Aceste modele de prelucrare sunt context specifice și caută să
identifice obiectivele sociale și sarcinile critice asociate competenței sociale. Alte modele se
concentrează pe distincția de deseori, de deseori, între competența socială și indicii (și anume
abilitățile și abilitățile) utilizate pentru a le evalua.

a. Modelul comportamental-analitic
Goldfried și D'Zurilla au dezvoltat un model de analiză comportamentală de cinci etapea, care
depășește o definiție de competență socială. Măsurile specifice propuse în modelul includ: (1)
analiză situațională, (2) enumerare răspuns, (3) evaluarea de răspuns, (4) evaluarea măsurii,
precum şi (5) evaluarea măsurii.

1. Analiza situației - o situaţie critică este definită pe baza unor criterii, care includ:
• are loc o frecvenţă
• prezintă o decizie de răspuns dificil

5
 • rezultă o gamă de răspunsuri posibile într-o populaţie dată. Identificarea situației și
analiza este realizată prin intermediul varietății de metode, inclusiv observare directă
prin interviuri sau alte studii, precum și a anchetelor.
2. Reacţia de răspuns - eşantionarea posibilă a răspunsurilor posibile la situaţia de autocare este
obţinută. Procedurile care generează alternative de răspuns includ o reacţie directă, jocul de
roluri, precum şi simulări în videoclip şi/sau formate scrise.
3. Evaluarea răspunsului - cuprinsă în mod corespunzător de către "alţii semnificativi” din mediul
înconjurător. Un element important este faptul că un consens trebuie să apară sau să fie eliminat
obiectul pentru o viitoare considerație.

În ultimii doi pași, o măsurare pentru a cuprinde competența socială este dezvoltată și evaluată.

b. Modelul informației procesate social

Modelul este un mijloc utilizat în mod larg pentru înțelegerea competenței sociale.

Modelul de prelucrare socială de prelucrare se concentrează mai direct pe procesele cognitive, care
stau la baza selecţiei de răspuns, legiferare şi evaluare. Folosind o metaforă computerizată,
modelul de prelucrare socială reformulat, subliniază un proces de şase paşi neliniari cu diverse
bucle de furaje care leagă cognitia socială a copiilor şi comportamentul. Dificultăţi care apar la
oricare dintre treptele care se transformă în general în deficite de competenţă socială.

Cei şase paşi sunt:

1. observația şi codificarea stimulilor relevanți - participarea şi codificarea non-verbală şi

verbală, curate sociale, atât externe cât şi interne.
2. interpretarea şi reprezentarea mentală a semnalului – înțelegerea a ce s-a întamplat în
timpul întalnirii sociale, la fel ca și cauza și intenția din spatele interacțiunii
3. clarificarea obiectivelor - determinarea obiectivului subiectului este pentru interacţiunea şi
modul de a pune în față o înţelegere a acestor obiective.
4. reprezentarea situaţiei este dezvoltată prin accesarea unei interacţiuni de memorie sau de
construcţie pe termen lung, comparativ cu situaţiile anterioare stocate pe termen lung şi
rezultatele anterioare ale acestor interacţiuni.
5. decizia de răspuns/selecţia
6. Comportamentul decretului și evaluare

6
 c. Modelul tri-component
Altă modalitate de a concepe competența socială este de a lua în considerare trei subcomponente
subadiacente într-un cadru ierarhic.

1. Ajustarea socială

2. Performanţa socială

3. Abilităţi sociale

Vârful ierarhiei include cel mai avansat nivel de ajustare socială. Ajustarea socială este definită de
măsura în care un individ atinge obiectivele de dezvoltare stabilite de societate. Obiectivele sunt
prevăzute în "statusuri” diferite care urmează să fie realizate de membrii societăţii (sănătate,
legislație, academică sau ocupaţională, socio-economică, socială, emotivă, familială şi statusuri
relationale). Următorul nivel este performanța socială - sau gradul la care răspunsurile individuale
reglementează situațiile sociale relevante îndeplinesc criterii sociale valide. Cel mai mic nivel al
ierarhiei este abilitățile sociale, care sunt definite ca anumite abilități specifice (i. c. comportament
de peste program, abilități cognitive sociale, și regulamentul emotional) care permit performanța
competentă în cadrul sarcinilor sociale.

d. Modelul cvadripartit
Modelul de cvadridite a elementelor principale de bază ale competenței sunt teoritizate pentru a
consta în patru seturi de competențe, de capacități și capacități: (1) abilități și atribute cognitive,
(2) competențe comportamentale, (3) competențe emoționale și (4) seturi motivaționale și
așteptări.

1. abilități cognitive și competențe - cunoștințe culturale și sociale necesare pentru funcționarea

eficace în societate (abilitățile academice și ocupaționale, capacitatea de luare a deciziilor, precum
și prelucrarea informațiilor)

2. calități comportamentale - răspunsuri comportamentale și capacitatea de a le crea ( rol - sau

perspectivă, competențe conversaționale și competențe de prosociatare)

3. abilităţi emoţionale - reglementarea şi capacităţile afective pentru facilitarea răspunsului social

competent şi formarea relaţiilor

7
4. seturi motivaţionale şi de expectativă - structura valorii individuale, dezvoltarea morală şi simţul
eficacităţii şi controlului.

5. Cadrul de dezvoltare
Competența socială se dezvoltă în timp, și stăpânirea de competențe sociale și interpersonale
interacțiuni sociale emerge la diferite puncte de timp pe continuumul de dezvoltare (copilărie la
adolescență) și se bazează pe competențe învățate anterior și cunoștințe. Fațete cheie și markeri de
competență socială care sunt remarcabil coerente în perioadele de dezvoltare (copilăria timpurie,
mijlocul/copilăria târzie, adolescență) includ abilități prosociale (de exemplu, prietenos,
cooperativ, comportamente de ajutor) și auto-control sau abilități de bază (gestionarea furiei,
abilități de negociere, rezolvarea problemelor abilități). Cu toate acestea, deoarece schimbările de
dezvoltare au loc în structura și calitatea interacțiunilor, precum și în abilitățile cognitive și
lingvistice, aceste modificări afectează complexitatea competențelor și comportamentelor care
contribuie la răspunsul social competent.

6. Contribuția factorilor
a. Temperamentul
Temperamentul este o construcție care descrie răspunsul biologic al unei persoane în mediul
înconjurător. Probleme precum soothitatea, ritmul, sociabilitatea şi incendiul constituie această
construcţie. De multe ori sociabilitatea contribuie la dezvoltarea competenţei sociale.

b. Atașamentul
Experienţele sociale se regăsesc la fundaţia relaţiilor părinţi-copii şi sunt importante în dezvoltarea
ulterioară a aptitudinilor şi comportamentelor sociale. Atașarea unui copil la un părinte este
importantă pentru dezvoltarea competențelor și comportamentelor sociale mai târziu care dezvoltă
competențe sociale. Ataşamentul ajută bebeluşul să înveţe că lumea e previzibilă şi demnă de
încredere sau în alte cazuri capricioasă şi crudă. Ainsworth descrie patru tipuri de atașament în
copilărie, inclusiv sigur, anxios-evitant, anxios și dezorganizat/dezorientat. Fundamentul
atașamentului permite copilului să se aventureze de lângă mama sa pentru a încerca noi experiențe
și interacțiuni noi. Copiii cu stiluri sigure de atașament tind să arate niveluri mai ridicate de
competență socială relativă la copii cu atașament nesigur, inclusiv anxios-evitant, anxios și
dezorganizat/dezorientat.

8
 c. Stilul de parenting
Părinţii sunt sursa primară de dezvoltare socială şi emoţională la bebeluşi, copilăria timpurie și
cea de mijloc/târzie. Practicile socializate ale părinţilor influenţează dacă copilul lor va dezvolta
competenţa socială. Stilul părintesc captează două elemente importante ale părintelui: căldura
parentală/responsabilitate și controlul parental/cererea excesivă. Răspunsul parental (căldură sau
sprijin) se referă la "măsura în care părinţii în mod intenţionat individualizează, autoreglementează
şi autoafirmă, mod prin care se acordă susţinere, şi sunt dobândite nevoile speciale ale copiilor şi
cererile speciale”. Cererea parentală(controlul comportamental) se referă la "cererile părinţilor ce
fac copiii să devină parte integrată în familie, bazată pe solicitările lor de maturitate,
supravegherea, eforturile disciplinare şi disponibilitatea de a-l confrunta pe copilul care nu se
supune." Categorisim părinții în conformitate cu părțile care au fost de acord cu privire la faptul
că sunt ridicate sau scăzute în acord cu cererea parentală și cu responsabilitatea creează o tipologie
a patru stiluri de parenting: indulgentă/permisivă, autorian, autoritar şi indiferenţi/neimplicaţi.
Fiecare dintre aceste stiluri de parenting reflectă modele de valori parentale, practici și
comportamente și un echilibru distinct al responsabilității și a cererii.

Stilul de parenting contribuie la starea de bine a copilului în domeniul competenței sociale,

performanței academice, dezvoltării psihosociale și problemelor de comportament. Cercetările
bazate pe interviuri ale părinților, rapoartele copiilor și observațiile părinților au aflat consistent
că:

- Copii și adoloscenții ai căror părinți sunt autoritarieni se autoclasează și se clasează prin

măsurători obiective ca fiind mai competenți social sau instrumental, mai degrabă decât
cei ai căror părinți sunt indulgenți.
- Copii și adolescenții ai căror părinți sunt neimplicați nu au performanțe strălucite în toate
domeniile.

Alți factori care contribuie la competența socială sunt relațiile cu profesorii, grupurile țintă,
cartierele și comunitatea.

7. Probleme comportamentale asemănătoare

Un cercetător important în studiul competenţei sociale, Voeller, susține că sunt trei grupuri de
comportamente problematice care duc la insuficienţa competenţei sociale. Grupurile lui Voeller

9
includ: (1) un grup agresiv și ostil, (2) un deficit perceptual al subgrupului, și (3) un grup cu
dificultăți în propriile reguli.

1. Copiii cu comportamente agresive şi ostile sunt cei ale căror comportamente acţionează
negativ și influenţează capacitatea lor de a forma relaţii şi interacţiuni interpersonale. Copii
agresivi şi ostili tind să aibă deficienţe în procesul de informare socială şi de a-şi face o
problemă socială necorespunzătoare rezolvarea strategiilor de situaţii sociale. Au tendinţa
de a căuta mai puţine fapte care se află în situaţia socială şi să acorde mai multă atenţie
interacţiunilor sociale agresive prezentate într-o interacţiune.
2. Copiii cu deficitele perceptuale nu percep mediul în mod corespunzător şi interpretează
interacţiunile interpersonale. De asemenea, au dificultăţi de a citi cerințele sociale, expresii
faciale şi gesturi ale corpului.
3. Copiii cu deficitele legate de autoregulament tind să aibă dificultăţi clasice clasice în funcţii
executive.

8. Evaluările
În timp ce înțelegerea componentelor de competență socială continuă să fie validate empiric,
evaluarea competenței sociale nu este bine studiată și continuă să se dezvolte în proceduri. Există
o varietate de metode pentru evaluarea competenţei sociale și include deseori unul(sau mai multe)
din următoarele:

- Interviul unui copil-adolescent

- Observații
- Măsurători parentale
- Auto-măsurători
- Măsurători sociometrice
- Măsuratorile profesorilor

9. Intervenții
În urma conștientizării crescute a importanței competenței sociale în copilărie, intervențiile sunt
utilizate pentru a ajuta copiii cu dificultăți sociale. În mod istoric, eforturile de intervenţie nu au
îmbunătăţit stare de egalitate a copiilor sau de reacţiile de lungă durată. Intervențiile nu au luat în
considerare problemele legate de competența socială ce nu apare la izolare, dar şi alte probleme
10
de asemenea. Astfel, eforturile actuale de intervenţie au ca țintă atât directă și indirectă în contexte
diferite.

Intervenții preșcolare și în copilăria timpurie

Intervenţiile timpurii ale copilăriei vizează abilităţile sociale de a îmbunătăţi direct relaţiile
interpersonale ale copiilor. Aceste intervenţii se concentrează pe grupurile de risc, cum ar fi
mamele singure, adolescente şi familiile copiilor cu probleme de comportament timpuriu.
Intervențiile care vizează atât copiii cât și familiile au cele mai înalte rate de succes. Când copiii
ajung la vârsta de preşcolari, intervenţii sociale de competenţă se concentrează pe contextul
preşcolar şi îi învaţă abilităţile sociale. Astfel de intervenții implică în general probleme de predare
a problemelor de gestionare a problemelor și conflictelor, împărtășind și îmbunătățirea abilităților
de părinte. Intervențiile îmbunătățesc competența socială a copiilor și interacțiunile cu colegii de
pe termen scurt și ele reduc, de asemenea, riscul pe termen lung, cum ar fi abuzul de substanțe sau
comportament delicvent.

Intervenţii de la şcoală

Competenţa socială devine mai complicată când copiii cresc şi majoritatea eforturilor de
intervenţie pentru acest grup de vârstă ţintesc aptitudini individuale, familia şi setarea clasei.
Aceste programe se concentrează pe abilitățile de formare în rezolvarea problemei, înțelegerea
emoțională, cooperare și autocontrol. Înţelegerea emoţiilor cuiva şi capacitatea de a comunica
aceste emoţii, este puternic subliniată. Cele mai eficiente programe oferă copiilor posibilitatea de
a practica noile abilități pe care le învață. Rezultatele intervenţiilor de competenţă socială includ
agresiune scăzută, îmbunătăţirea autocontrolului şi abilităților de rezolvare a conflictului.

11
Bibliografie
1. Semrud-Clikeman, M. (2007). Social competence in children. New York, NY: Springer
Science + Business Media
2. O’Malley, J. Michael (1977). “Research Perspective on Social Competence”. Merrill-
Palmer Quarterly of Behavior and Development.
3. Dodge, K.A.; Asher, S.R. & Parkhurst, J.T. (1989). C. Ames & R. Ames. Research on
Motivation in Education. San Diego, CA: Academic Press, Inc.
4. Pellegrini, A.D. (2000) The child at School: Interaction with Peers and Teachers. London:
Arnold.
5. Stump, K.N.; Ratliff, J.M.; Wu, Y.P; Hawley, P.H. (2009). Matson, J.L. Social
Competence. New York, NY: Springer Science + Business Media
6. Rose-Krasnor, L. (1997). „The nature of social competence: A theoretical review”. Social
Development
7. http://www.huffingtonpost.co.uk/entry/socially-anxiety-dating-government-should-pay-
women-date-men_n_3293626
8. Goldfried, M. R.: D'Zurilla, T. J. (1969), C. Spielberger (ed.) Current topics in clinical and
community psychology. New York: Academic pp. 151-96
9. Crick N. R.: Dodge K. A. (1994): "A review and reformulation of social information -
processing mechanisms in children's social adjustment". Psychological Bulletin 115: 74-
101
10. Felner. R. D. Leaxe, A. M. & Phillips R. S. C. (1990). T. P. Gullotta, G. R. Adams & R.
Montemayor (ed.). The developments of social competence in adolescence. Beverly Hills,
CA: Sage pp. 254-64.
11. Feldman, R. S., Philippot, P., & Custrini, R. J. (1991). Social competence and nonverbal
behavior. In R. S. Feldman & B. Rimé (Eds.), Studies in emotion & social interaction.
Fundamentals of nonverbal behavior (p. 329–350). Cambridge University Press; Editions
de la Maison des Sciences de l'Homme.
12. Topping, K., Bremner, W., & Holmes, E. (2000). Social competence: The social
construction of the concept. In R. Bar-On & J. D. A. Parker (Eds.), The handbook of
emotional intelligence: Theory, development, assessment, and application at home, school,
and in the workplace (p. 28–39). Jossey-Bass.

12
13. Anderson, S. , & Messick, S. (1974). Social competency in young children. Developmental
Psychology, 10, 282-293.
14. Dodge, K.A. , Pettit, G.S. , McClaskey, C.L. , & Brown, M.M. (1986). Social competence
in children. Monographs of the Society for Research in Child Development, 51(2, Serial
No. 213).
15. Timothy A. Cavell (1990) Social Adjustment, Social Performance, and Social Skills: A
Tri-Component Model of Social Competence, Journal of Clinical Child
Psychology, 19:2, 111-122, DOI: 10.1207/s15374424jccp1902_2
16. Guralnick, M. J. (1990). Social Competence and Early Intervention. Journal of Early
Intervention, 14(1), 3–14.
17. Ronald E. Riggio, Leslie G. Eaton and David C. Funder, Skill in Social Situations: The
Essence of Savoir-Faire, Social Intelligence and Nonverbal Communication, 10.1007/978-
3-030-34964-6_12, (333-357), (2020).
18. Angela Sokyee Low and Shelley Hymel, Interface of Emotion and Social
Competence, The Encyclopedia of Child and Adolescent Development, (1-12), (2020).
19. Thalia R. Goldstein and Matthew D. Lerner, Dramatic pretend play games uniquely
improve emotional control in young children, Developmental Science, 21, 4, (2017).
20. Corredor, G.A.; Arráez, A.J.;(2017) Longitudinal Study of the Effects of Social
Competence on Behavioral Problems, Procedia - Social and Behavioral
Sciences, 10.1016/j.sbspro.2017.02.093, 237, (479-485).

13