Competența socială

Competența socială constă în abilitățile sociale, emoționale, cognitive și comportamentale,

necesare pentru adaptarea socială de succes. Competența socială reflectă totodată o abilitate de
înțelegere, din perspectiva altui individ, a unei situații, învățată din experiențe trecute și aplicată
pentru schimbare în interacțiunile sociale. Competența socială este fundația pe care este
construită așteptările pentru viitoarele interacțiuni cu alții și, pe care indivizii dezvoltă percepții
ale propriului comportament. Competența socială cuprinde frecvent abilități sociale, comunicare
socială și comunicare interpersonală.
Istorie
Cercetările curente și cele din trecut intenționează să aprofundeze înțelegerea a cum și de ce
competența socială este importantă în dezvoltarea socială sănătoasă. Studiul competenţei sociale
a început în secolul 20.
Descoperirea notei demne a fost că competența socială a fost legată de viitorul mental, care
alimentează astfel cercetarea asupra modului în care copiii interacționează cu colegii și funcția
lor în situații sociale ca cercetare dezvoltată, definiţii diferite şi tehnici de măsurare dezvoltate
pentru a se potrivi aceste noi descoperiri. În anii 1930, cercetătorii au început să investigheze
grupurile de cercetare și cum caracteristicile copiilor le-au afectat pozițiile în cadrul acestor
grupuri. În 1950 și 1960, cercetarea a stabilit că competența socială a copiilor a fost legată de
sănătatea mintală viitoare (cum ar fi rezultatele maladaptive în adult), precum și problemele din
setările școlii cercetarea de competenţă socială extinsă foarte mult din acest punct, în măsura în
care creşterea sumelor de probă a demonstrat importanţa interacţiunilor sociale 3] în secolul
mijlociu, cercetătorii au început să vadă competenţa socială în ceea ce priveşte soluţionarea
problemelor şi strategiile problemelor în situaţii sociale. Competenţa socială a fost
conceptualizată în ceea ce priveşte funcţionarea socială şi de informare a informaţiilor. În anii
1970 și 1980, cercetarea a început să se concentreze asupra impactului comportamentului
copiilor asupra relațiilor, care a influențat studiul eficacității predării copiilor de abilități sociale
care sunt specifice pe vârste, gen și context.
Într-un efort de a determina de ce unii copii nu au fost expunerea abilităţilor sociale în unele
interacţiuni, mulţi cercetători au reperat modele de prelucrare socială a informaţiilor sociale
pentru a explica ce se întâmplă în interacţiunea socială aceste modele se concentrează asupra
factorilor în interacţiuni cum ar fi comportament, cum procedează oamenii şi se judecă reciproc
şi modul în care procedează la vindecarea socială. De asemenea, acestea se concentrează asupra
modului în care oamenii aleg obiectivele sociale, decide cu privire la cel mai bun răspuns la o
situație și care acționează răspunsul ales. Studii precum acest lucru se uită des la relaţia dintre
cognitia socială şi competenţa socială un cercetător proeminent de competenţă socială în mijlocul
anilor 1980 a fost Frank Gresham. A identificat trei subdomenii de competență socială:
comportament adaptiv, aptitudini sociale și acceptare integrală (acceptare inter pares este adesea
utilizată pentru evaluarea competenței sociale). Cercetarea în acest timp adesea se axează pe
copii care nu au fost difuzate de abilități sociale în eforturile de a identifica și de a ajuta acești
copii care au fost în mod potențial la riscul de rezultate negative pe termen lung datorită
interacțiunilor sociale sărace. Gresham a propus ca aceşti copii să poată să aibă unul dintre patru
deficite: deficitele de îndemânare, în care copiii nu au avut capacități de cunoștințe sau cognitive
pentru a efectua un anumit comportament, deficitele de performanță, deficitele de auto-control și
performanța auto-control.
Deficitele, în care copiii au avut anxietate excesivă sau impulsivitate care interzice executarea
adecvată a comportamentului sau a competențelor pe care le cunoșteau și înțeles.
Abordări și teorii
Aceste abordări definesc competența socială bazată pe cât de popular este unul dintre subiecți.
Cu cât este mai plăcut subiectul, cu atât este mai competent social.
Abordări ale abilităților sociale
Aceste abordări utilizează comportamentul ca orientare. Comportamentele ce demonstrează
abilități sociale sunt compilate și sunt colectiv identificate ca competență socială.
Abordările relațiilor
Conform acestor abordări, competența socială este atribuită de calitatea unei relații a subiectului
și de abilitatea acestuia de a forma relații. Competența depinde de abilitățile ambilor parteneri a
relației; un copil poate părea mai competent social dacă interacționează cu un partener abil
social. Comentatori de pe câteva comunități online au dezvoltat programe guvernamentale unde
bărbați cu probleme de comunicare socială sau femei sunt ajutați să iasă la întâlniri cu ei.
Abordarea funcțională
Abordarea funcțională este context-specifică și preocupată de identificarea obiectivelor și
sarcinilor sociale. Această abordare se concentrează, de asemenea, asupra rezultatelor
comportamentului social și procesele care conduc la rezultatele respective. Modele de prelucrare
a informațiilor de competențe sociale sunt importante aici și bazate pe ideea că competențele
sociale rezultă din procesele cognitive sociale.
Modele
Modele timpurii de competență socială, de stresat, rolul de context și de specificitate în situație
în operaționalizarea construcției de competență. Aceste modele permit, de asemenea, organizarea
şi integrarea diferitelor competențe componente, comportamente și cognitii asociate cu
competența socială. Întrucât definiţii globale se concentrează pe „sfârșit” mai degrabă decât
"mijloacele prin care se realizează” astfel de sfârșite, un număr de modele care se ocupă direct de
procesele teoretice care stau la baza competenței. Aceste modele de prelucrare sunt context
specifice și caută să identifice obiectivele sociale și sarcinile critice asociate competenței sociale.
Alte modele se concentrează pe distincția de deseori, de deseori, între competența socială și
indicii (și anume abilitățile și abilitățile) utilizate pentru a le evalua.
Modelul comportamental-analitic
Goldfried și D'Zurilla au dezvoltat un model de analiză comportamentală de cinci etapea, care
depășește o definiție de competență socială. Măsurile specifice propuse în modelul includ: (1)
analiză situațională, (2) enumerare răspuns, (3) evaluarea de răspuns, (4) evaluarea măsurii,
precum şi (5) evaluarea măsurii.
1. Analiza situației - o situaţie critică este definită pe baza unor criterii, care includ:
 are loc o frecvenţă
 prezintă o decizie de răspuns dificil
 rezultă o gamă de răspunsuri posibile într-o populaţie dată. Identificarea situației și
analiza este realizată prin intermediul varietății de metode, inclusiv observare directă
prin interviuri sau alte studii, precum și a anchetelor.
2. Reacţia de răspuns - eşantionarea posibilă a răspunsurilor posibile la situaţia de autocare este
obţinută. Procedurile care generează alternative de răspuns includ o reacţie directă, jocul de
roluri, precum şi simulări în videoclip şi/sau formate scrise.
3. Evaluarea răspunsului - cuprinsă în mod corespunzător de către "alţii semnificativi” din
mediul înconjurător. Un element important este faptul că un consens trebuie să apară sau să
fie eliminat obiectul pentru o viitoare considerație.
În ultimii doi pași, o măsurare pentru a cuprinde competența socială este dezvoltată și evaluată.
Modelul informației procesate social
Modelul este un mijloc utilizat în mod larg pentru înțelegerea competenței sociale.
Modelul de prelucrare socială de prelucrare se concentrează mai direct pe procesele cognitive,
care stau la baza selecţiei de răspuns, legiferare şi evaluare. Folosind o metaforă computerizată,
modelul de prelucrare socială reformulat, subliniază un proces de şase paşi neliniari cu diverse
bucle de furaje care leagă cognitia socială a copiilor şi comportamentul. Dificultăţi care apar la
oricare dintre treptele care se transformă în general în deficite de competenţă socială.
Cei şase paşi sunt:
1. observația şi codificarea stimulilor relevanți - participarea şi codificarea non-verbală şi
verbală, curate sociale, atât externe cât şi interne.
2. interpretarea şi reprezentarea mentală a semnalului – înțelegerea a ce s-a întamplat în
timpul întalnirii sociale, la fel ca și cauza și intenția din spatele interacțiunii
3. clarificarea obiectivelor - determinarea obiectivului subiectului este pentru interacţiunea
şi modul de a pune în față o înţelegere a acestor obiective.
4. reprezentarea situaţiei este dezvoltată prin accesarea unei interacţiuni de memorie sau de
construcţie pe termen lung, comparativ cu situaţiile anterioare stocate pe termen lung şi
rezultatele anterioare ale acestor interacţiuni.
5. decizia de răspuns/selecţia
6. Comportamentul decretului și evaluarea
Modelul tri-component
Altă modalitate de a concepe competența socială este de a lua în considerare trei subcomponente
subadiacente într-un cadru ierarhic.
1. Ajustarea socială
2. Performanţa socială
3. Abilităţi sociale
Vârful ierarhiei include cel mai avansat nivel de ajustare socială. Ajustarea socială este definită
de măsura în care un individ atinge obiectivele de dezvoltare stabilite de societate. Obiectivele
sunt prevăzute în "statusuri” diferite care urmează să fie realizate de membrii societăţii (sănătate,
legislație, academică sau ocupaţională, socio-economică, socială, emotivă, familială şi statusuri
relationale). Următorul nivel este performanța socială - sau gradul la care răspunsurile
individuale reglementează situațiile sociale relevante îndeplinesc criterii sociale valide. Cel mai
mic nivel al ierarhiei este abilitățile sociale, care sunt definite ca anumite abilități specifice (i. c.
comportament de peste program, abilități cognitive sociale, și regulamentul emotional) care
permit performanța competentă în cadrul sarcinilor sociale.
Modelul cvadripartit
Modelul de cvadridite a elementelor principale de bază ale competenței sunt teoritizate pentru a
consta în patru seturi de competențe, de capacități și capacități: (1) abilități și atribute cognitive,
(2) competențe comportamentale, (3) competențe emoționale și (4) seturi motivaționale și
așteptări.
1. abilități cognitive și competențe - cunoștințe culturale și sociale necesare pentru funcționarea
eficace în societate (abilitățile academice și ocupaționale, capacitatea de luare a deciziilor,
precum și prelucrarea informațiilor)
2. calități comportamentale - răspunsuri comportamentale și capacitatea de a le crea ( rol - sau
perspectivă, competențe conversaționale și competențe de prosociatare)
3. abilităţi emoţionale - reglementarea şi capacităţile afective pentru facilitarea răspunsului social
competent şi formarea relaţiilor
4. seturi motivaţionale şi de expectativă - structura valorii individuale, dezvoltarea morală şi
simţul eficacităţii şi controlului.
Cadrul de dezvoltare
Competența socială se dezvoltă în timp, și stăpânirea de competențe sociale și interpersonale
interacțiuni sociale emerge la diferite puncte de timp pe continuumul de dezvoltare (copilărie la
adolescență) și se bazează pe competențe învățate anterior și cunoștințe. Fațete cheie și markeri
de competență socială care sunt remarcabil coerente în perioadele de dezvoltare (copilăria
timpurie, mijlocul/copilăria târzie, adolescență) includ abilități prosociale (de exemplu,
prietenos, cooperativ, comportamente de ajutor) și auto-control sau abilități de bază (gestionarea
furiei, abilități de negociere, rezolvarea problemelor abilități). Cu toate acestea, deoarece
schimbările de dezvoltare au loc în structura și calitatea interacțiunilor, precum și în abilitățile
cognitive și lingvistice, aceste modificări afectează complexitatea competențelor și
comportamentelor care contribuie la răspunsul social competent.

Contribuția factorilor
Temperamentul
Temperamentul este o construcție care descrie răspunsul biologic al unei persoane în mediul
înconjurător. Probleme precum soothitatea, ritmul, sociabilitatea şi incendiul constituie această
construcţie. De multe ori sociabilitatea contribuie la dezvoltarea competenţei sociale.
Atașamentul
Experienţele sociale se regăsesc la fundaţia relaţiilor părinţi-copii şi sunt importante în
dezvoltarea ulterioară a aptitudinilor şi comportamentelor sociale. Atașarea unui copil la un
părinte este importantă pentru dezvoltarea competențelor și comportamentelor sociale mai târziu
care dezvoltă competențe sociale. Ataşamentul ajută bebeluşul să înveţe că lumea e previzibilă şi
demnă de încredere sau în alte cazuri capricioasă şi crudă. Ainsworth descrie patru tipuri de
atașament în copilărie, inclusiv sigur, anxios-evitant, anxios și dezorganizat/dezorientat.
Fundamentul atașamentului permite copilului să se aventureze de lângă mama sa pentru a încerca
noi experiențe și interacțiuni noi. Copiii cu stiluri sigure de atașament tind să arate niveluri mai
ridicate de competență socială relativă la copii cu atașament nesigur, inclusiv anxios-evitant,
anxios și dezorganizat/dezorientat.
Stilul de parenting
Părinţii sunt sursa primară de dezvoltare socială şi emoţională la bebeluşi, copilăria timpurie și
cea de mijloc/târzie. Practicile socializate ale părinţilor influenţează dacă copilul lor va dezvolta
competenţa socială. Stilul părintesc captează două elemente importante ale părintelui: căldura
parentală/responsabilitate și controlul parental/cererea excesivă. Răspunsul parental (căldură sau
sprijin) se referă la "măsura în care părinţii în mod intenţionat individualizează,
autoreglementează şi autoafirmă, mod prin care se acordă susţinere, şi sunt dobândite nevoile
speciale ale copiilor şi cererile speciale”. Cererea parentală(controlul comportamental) se referă
la "cererile părinţilor ce fac copiii să devină parte integrată în familie, bazată pe solicitările lor de
maturitate, supravegherea, eforturile disciplinare şi disponibilitatea de a-l confrunta pe copilul
care nu se supune." Categorisim părinții în conformitate cu părțile care au fost de acord cu
privire la faptul că sunt ridicate sau scăzute în acord cu cererea parentală și cu responsabilitatea
creează o tipologie a patru stiluri de parenting: indulgentă/permisivă, autorian, autoritar şi
indiferenţi/neimplicaţi. Fiecare dintre aceste stiluri de parenting reflectă modele de valori
parentale, practici și comportamente și un echilibru distinct al responsabilității și a cererii.
Stilul de parenting contribuie la starea de bine a copilului în domeniul competenței sociale,
performanței academice, dezvoltării psihosociale și problemelor de comportament. Cercetările
bazate pe interviuri ale părinților, rapoartele copiilor și observațiile părinților au aflat consistent
că:
 - Copii și adoloscenții ai căror părinți sunt autoritarieni se autoclasează și se clasează prin
măsurători obiective ca fiind mai competenți social sau instrumental, mai degrabă decât
cei ai căror părinți sunt indulgenți.
- Copii și adolescenții ai căror părinți sunt neimplicați nu au performanțe strălucite în toate
domeniile.
Alți factori care contribuie la competența socială sunt relațiile cu profesorii, grupurile țintă,
cartierele și comunitatea.
Probleme comportamentale asemănătoare
Un cercetător important în studiul competenţei sociale, Voeller, susține că sunt trei grupuri de
comportamente problematice care duc la insuficienţa competenţei sociale. Grupurile lui Voeller
includ: (1) un grup agresiv și ostil, (2) un deficit perceptual al subgrupului, și (3) un grup cu
dificultăți în propriile reguli.
1. Copiii cu comportamente agresive şi ostile sunt cei ale căror comportamente acţionează
negativ și influenţează capacitatea lor de a forma relaţii şi interacţiuni interpersonale.
Copii agresivi şi ostili tind să aibă deficienţe în procesul de informare socială şi de a-şi
face o problemă socială necorespunzătoare rezolvarea strategiilor de situaţii sociale. Au
tendinţa de a căuta mai puţine fapte care se află în situaţia socială şi să acorde mai multă
atenţie interacţiunilor sociale agresive prezentate într-o interacţiune.
2. Copiii cu deficitele perceptuale nu percep mediul în mod corespunzător şi interpretează
interacţiunile interpersonale. De asemenea, au dificultăţi de a citi cerințele sociale,
expresii faciale şi gesturi ale corpului.
3. Copiii cu deficitele legate de autoregulament tind să aibă dificultăţi clasice clasice în
funcţii executive.
Evaluările
În timp ce înțelegerea componentelor de competență socială continuă să fie validate empiric,
evaluarea competenței sociale nu este bine studiată și continuă să se dezvolte în proceduri. Există
o varietate de metode pentru evaluarea competenţei sociale și include deseori unul(sau mai
multe) din următoarele:
- Interviul unui copil-adolescent
- Observații
- Măsurători parentale
- Auto-măsurători
- Măsurători sociometrice
- Măsuratorile profesorilor
Intervenții
În urma conștientizării crescute a importanței competenței sociale în copilărie, intervențiile sunt
utilizate pentru a ajuta copiii cu dificultăți sociale. În mod istoric, eforturile de intervenţie nu au
îmbunătăţit stare de egalitate a copiilor sau de reacţiile de lungă durată. Intervențiile nu au luat în
considerare problemele legate de competența socială ce nu apare la izolare, dar şi alte probleme
de asemenea. Astfel, eforturile actuale de intervenţie au ca țintă atât directă și indirectă în
contexte diferite.
Intervenții preșcolare și în copilăria timpurie
Intervenţiile timpurii ale copilăriei vizează abilităţile sociale de a îmbunătăţi direct relaţiile
interpersonale ale copiilor. Aceste intervenţii se concentrează pe grupurile de risc, cum ar fi
mamele singure, adolescente şi familiile copiilor cu probleme de comportament timpuriu.
Intervențiile care vizează atât copiii cât și familiile au cele mai înalte rate de succes. Când copiii
ajung la vârsta de preşcolari, intervenţii sociale de competenţă se concentrează pe contextul
preşcolar şi îi învaţă abilităţile sociale. Astfel de intervenții implică în general probleme de
predare a problemelor de gestionare a problemelor și conflictelor, împărtășind și îmbunătățirea
abilităților de părinte. Intervențiile îmbunătățesc competența socială a copiilor și interacțiunile cu
colegii de pe termen scurt și ele reduc, de asemenea, riscul pe termen lung, cum ar fi abuzul de
substanțe sau comportament delicvent.
Intervenţii de la şcoală
Competenţa socială devine mai complicată când copiii cresc şi majoritatea eforturilor de
intervenţie pentru acest grup de vârstă ţintesc aptitudini individuale, familia şi setarea clasei.
Aceste programe se concentrează pe abilitățile de formare în rezolvarea problemei, înțelegerea
emoțională, cooperare și autocontrol. Înţelegerea emoţiilor cuiva şi capacitatea de a comunica
aceste emoţii, este puternic subliniată. Cele mai eficiente programe oferă copiilor posibilitatea de
a practica noile abilități pe care le învață. Rezultatele intervenţiilor de competenţă socială includ
agresiune scăzută, îmbunătăţirea autocontrolului şi abilităților de rezolvare a conflictului.