Curs 5.

Memoria din perspectiva psihologiei cognitive

Memoria ca mecanism de tratare a informaţiei. Un vers dintr-o binecunoscută melodie a

lui Pavel Stratan sună în felul următor: „Eu am memorie, dar nu ţin minte unde-o ţin...”
De câte ori nu ne-am aflat cu toţii în această situaţie – de exemplu când, la un examen,
am exclamat: „Ah, şi ştiam asta!”, sau, în supermarket aflaţi, am constatat că „am uitat
după ce am plecat”.
Memoria este, probabil, procesul psihic cel mai studiat – deoarece este aşa de
importantă, ajutându-ne la a menţine coerenţa trecut – prezent – viitor....Avem nevoie de
memorie nu doar pentru a „memora” cursurile pentru un examen, ci şi pentru a „găsi”
drumul spre facultate, a ne recunoaşte colegii şi pe profesor, a reuşi să scriem pe foaia de
examen subiectele sau a înţelege discursul profesorului (pentru a înţelege o frază dintr-un
discurs trebuie să fi „reţinut” ideile precedente). Patologia memoriei (amnezii, demenţa
Alzheimer etc.) evidenţiază, o dată în plus, rolul central al memoriei în viaţa psihică.
Am spus mai devreme că memoria este un proces psihic1 – ea implică o
procesualitate în tratarea informaţiei, o stadialitate. Mai întâi un stimul (în sens larg) este
reţinut (faza de memorare sau „encodare”, „înregistrare”, „fixare”2), ulterior informaţia
este păstrată o perioadă variabilă de timp (faza de stocare, conservare) şi, dacă este cazul,
este readusă la lumină, este accesată (faza de reactualizare)3. Psihologia cognitivă a
promovat această concepţie asupra memoriei ca proces (mecanism) de tratare a
informaţiei la nivelul sistemului cognitiv.
Din această perspectivă, devine evidentă legătura memoriei cu toate celelalte
procese şi funcţii psihice. Astfel, memoriile senzoriale asigură retenţia stimulului câteva
sutimi de secundă, până la activarea neuronilor detectori de trăsături care să permită
procesarea primară a stimulului. De asemenea, memoria (baza de cunoştinţe) reprezintă
premisa procesărilor top-down şi, deci, permite recunoaşterea obiectelor. Pe de altă parte,
memoria presupune atenţia: putem reţine un stimul doar dacă l-am „sesizat” mai întâi. Iar
memorarea unui stimul mai presupune şi altceva: intenţia (motivaţia) în acest sens,
intervenţia gândirii, a înţelegerii etc.
Dar cum ajunge „ceva” să fie „memorat” şi apoi „stocat” la nivelul sistemului
cognitiv?

Controversa MSL-MLD-ML. Psihologia tradiţională a propus în acest sens un model

binecunoscut – modelul structural sau al memoriei ca sistem (Atkinson & Shiffrin, 1968).
Conform acestui model, informaţia este stocată mai întâi în memoria senzorială (MS), iar
ulterior este transmisă memoriei de scurtă durată (MSD) şi, de aici, o parte trece mai
departe în memoria de lungă durată (MLD). MSD şi MLD apar ca două sisteme mnezice
autonome, distincte, între care există o serie de diferenţe structurale.

1
A se observa că memoria este analizată atât ca proces activ, cât şi ca sistem / prin evidenţierea de tipuri de
memorie.
2
A se observa că niciunul dintre aceşti termeni nu este o alegere tocmai corectă...
3
La capitolul referitor la memoria martorilor din cursul de Psihocriminalistica am studiat împreună această
perspectivă. Procesul formării mărturiilor are o mare importanţă în domeniul judiciar, mai ales prin prisma
distorsiunilor care pot să apară.
 Psihologia cognitivă, bazându-se pe dovezi experimentale şi neurobiologice
recente, propune o altă perspectivă:
 MSD, aşa cum era concepută în psihologia tradiţională, nu există; informaţiile
intră în MLD direct din MS;
 există, ce-i drept, şi un alt tip de memorie (memoria de lucru, ML), destinată
stocajului pe termen scurt, dar natura sa este diferită de cea a MSD. Astfel, ML
reprezintă stocajul temporar, în vederea rezolvării de probleme, a unor informaţii
„extrase” din MLD;
 ML şi MLD nu sunt „sisteme” mnezice (nu le disting diferenţe structurale), ci
doar forme (stări) de activare ale aceluiaşi sistem mnezic4: astfel, în MLD se
găsesc cunoştinţe şi proceduri aflate în stare de subactivare, iar în ML, cunoştinţe
şi proceduri aflate în stare de activare. Prin urmare, diferenţa dintre ML şi MLD
este doar de nivel de activare5.
Diferenţa dintre ML şi MLD fiind doar una funcţională (NU structurală), acestea
două sunt considerate tipuri de memorie (şi NU sisteme mnezice).
Pentru a se ataşa eticheta de sistem mnezic este nevoie de o locaţie fiziologică
relativ distinctă – ori acest deziderat îl satisfac memoriile senzoriale (memoria vizuală,
memoria auditivă etc.)6, memoria declarativă şi memoria procedurală.

Declarativ şi procedural, episodic şi semantic. Unele din informaţiile aflate în memorie7

le putem accesa uşor şi le putem verbaliza; ele se află în aşa-numita memorie declarativă
(explicativă).
De exemplu, cunoştinţele despre cine a fost A. Maslow şi ce afirma faimoasa
teorie motivaţională pe care el a propus-o se găsesc în memoria declarativă – şi anume,
într-o parte a sa „specializată” pe stocarea acestor informaţii „teoretice”, care fac din noi
o mică „enciclopedie”: memoria semantică sau conceptuală.
O altă parte a memoriei declarative are legătură cu noi şi propria noastră viaţă. Ea
stochează într-un întreg coerent date despre unde am fost, ce am făcut etc. şi este numită,
din acest motiv, memorie episodică sau autobiografică. Memoria autobiografică ajută la
conturarea identităţii de sine.
Pe de altă parte, există un sistem mnezic care face posibil ca noi să scriem, sau să
conducem automobilul, codând deci informaţia legată de aşa-numitele „deprinderi”
(informaţie nu neapărat imposibil, dar greu de conştientizat / verbalizat): sistemul
memoriei procedurale (implicite, non-declarative).

4
În principiu, este vorba despre sistemul memoriei declarative. Pentru memoria procedurală distincţia ML-
MLD nu a fost suficient clarificată.
5
Această perspectivă este proprie paradigmei neoconexioniste din psihologia cognitivă. A se reţine că nu
există un prag „obiectiv” al activării: în MLD cunoştinţele sunt doar mai puţin activate comparativ cu cele
din ML.
6
Perspectiva asupra memoriilor senzoriale este comună în psihologia tradiţională şi în psihologia cognitivă.
Memoriile senzoriale sunt strict specializate (pe modalităţile auditiv, vizual etc.) pe reţinerea stimulului, la
nivelul sistemului cognitiv, încă puţin (câteva sutimi de secundă) după acţiunea sa asupra analizatorilor.
Această persistenţă permite activarea neuronilor detectori de trăsături, implicaţi în procesarea primară
(bottom-up) a informaţiei. A se reţine că informaţia stocată la acest nivel este precategorială. Volumul
memoriilor senzoriale se presupune a fi „nelimitat”.
7
Sintagma “în memorie” este folosită aici cu sensul ei intuitiv, în realitate însă memoria nefiind un depozit
care „stochează lucruri”...
Memoria de lucru. Aşa cum spuneam anterior, partea din MLD (cunoştinţe, mecanisme
de procesare) temporar activată în vederea rezolvării unei probleme formează „memoria
de lucru”. Câteva precizări se impun aici.
Mai întâi, noţiunea de „problemă” trebuie înţeleasă în sens vast – de sarcină cu
care se confruntă sistemul cognitiv în viaţa cotidiană. Probleme nu sunt doar problemele
de raţionament abstract – a scrie un curs la calculator, a încărca cursul pe internet, a-l
imprima etc., toate acestea reprezintă probleme (căci trebuie ştiut cum se deschide
calculatorul, care este funcţia diferitelor taste, cum se salvează un fişier etc.). Dar şi a-ţi
găsi umbrela înainte să pleci spre facultate, sau a-ţi găsi cheile, sau drumul spre şcoală –
toate sunt „probleme” pentru sistemul cognitiv.
O altă precizare este aceea că activarea cunoştinţelor şi a procedurilor de lucru în
ML este una temporară – în vederea realizării cu succes a unei sarcini concrete. Rezultă
de aici că durata păstrării unor informaţii în LM este limitată: o nouă sarcină presupune
ca noi cunoştinţe să fie activate – deci, unităţile cognitive ce intră în câmpul ML se
schimbă continuu, în funcţie de ce reprezintă la un moment-dat informaţie relevantă
pentru sarcină. La fel, limitată este şi capacitatea (volumul) ML – pentru că numărul de
informaţii pe care le putem reactualiza la un moment-dat este limitat.
Capacitatea de a face această „tranziţie” de la subactivare la activare explică
performanţele noastre în sarcini cotidiene. De aceea, de exemplu, rezultatul unui student
la un examen depinde de memoria sa de lucru, nu de memoria sa de lungă durată – cu alte
cuvinte, de ceea ce îşi aminteşte în timpul examenului, nu de ceea ce „ştie” el în general!
De asemenea, evaluarea în condiţii de laborator a memoriei se referă la evaluarea
memorie de lucru8.
Şi în sfârşit, trebuie reţinut faptul că memoria de lucru are ca funcţie nu doar
stocarea informaţiilor, ci şi procesarea acestora – restructurare, reorganizare, în funcţie
de necesităţile situaţionale concrete. Memoria de lucru foloseşte informaţia în mod activ.

Unde şi cum se realizează stocajul la nivel mnezic? Am spus în prima parte a cursului că
stocarea informaţiilor reprezintă a doua fază a procesului mnezic. Cu privire la locul unde
se stochează cunoştinţele, nu există un răspuns clar: cunoştinţele sunt păstrate la nivelul
bazei de cunoştinţe... În ceea ce priveşte modalitatea de stocare efectivă (modalitatea de
organizare a bazei de cunoştinţe), părerile specialiştilor sunt împărţite (totul depinde,
desigur, şi de tipul de material stocat): sub formă de reţele propoziţionale; sub formă de
reţele semantice (conceptuale); sub formă de scheme cognitive; sub formă de scenarii
cognitive.
Neoconexioniştii văd baza de cunoştinţe ca pe o vastă reţea neuromimetică – o
reţea de „unităţi cognitive”, ce funcţionează după principiul reţelelor neuronale. În
această reţea, cunoştinţele se află la diferite niveluri de activare. Mulţimea de cunoştinţe
temporar activate reprezintă ceea ce noi numim memoria de lucru, iar restul unităţilor
cognitive compun memoria de lungă durată.

8
Testarea memoriei se face prin sarcini de recunoaştere sau de reproducere (însoţite uneori de alte sarcini
cognitive, cum ar fi sarcini de inhibiţie cognitivă sau sarcini de raţionament). Procedura clasică de testare
constă în a prezenta subiectului evaluat o listă de cuvinte / litere / numele / imagini şi, după câteva minute,
a cere reactualizarea elementelor prezentate. În Bateria de aptitudini cognitive - Cognitrom găsim două
astfel de teste: Testul de inhibiţie cognitivă şi memorie de scurtă durată şi Testul de memorie de lucru.
 Tot din perspectivă neoconexionistă, informaţiile „uitate” sunt, de fapt, doar
aparent uitate (subactivate; nu mai pot fi regăsite). Dar, desigur, o astfel de asumpţie este
foarte greu de probat.