Curs 6.

Categorizarea

O tendinţă comună a minţii umane este aceea spre simplificarea realităţii – şi

poate cea mai frecventă modalitate de acest fel constă în „fragmentarea” realului pe
categorii.
Aşa gândim, de pildă, că unii oameni sunt „buni” şi alţii „răi”, unele lucruri sunt
folositoare, altele, nefolositoare, un curs este atractiv, altul mai puţi atractiv, altul deloc,
cineva este „oltean” şi altcineva „ardelean” – sau aşa putem aprecia tipologiile umane
prezentate în operele literare.
Şi în viaţa profesională operăm cu categorii: tulburările mentale sunt de mai multe
tipuri, la fel şi orientările terapeutice etc. Toată „ştiinţa” este, de fapt, bazată pe
categorizare, şi aceasta deoarece realitatea însăşi tinde spre o anumită ordonare.
De exemplu, în chimie există sistemul periodic al elementelor, biologia descrie
ample sisteme taxonomice, criminalistica este interesată să alcătuiască profile-tip ale
criminalilor, psihiatrii propun taxonomii ale tulburărilor mentale (ICD, DSM). La rândul
lor, psihologii descriu profile ale consumatorilor de drog, tipuri de deţinuţi sau taxonomii
ale aptitudinilor (E.A. Fleishman), propun clasificări ale ocupaţiilor (COR), etaloane
pentru interpretarea rezultatelor la diverse probe psihologice sau tipologii
temperamentale şi caracteriale.
O categorie (clasă) reprezintă o grupare de obiecte / fenomene / acţiuni. De
exemplu, cărţile din biblioteca noastră se împart în cărţi de psihologie, beletristică şi
„altele”. Desigur, altcineva ar putea propune şi o altă clasă, cum ar fi cea a cărţilor de
bucate – de aici rezultă că în instituirea categoriilor contează mult scopurile celui ce face
categorizarea.
„Obiectele” ce sunt grupate pot fi atât reale (naturale – ex. categorii de animale
sau artefacte – ex. categorii de notebook-uri), cât şi lipsite de corespondent în realitatea
obiectivă (ex. categoria numerelor iraţionale).
Categoriile se caracterizează prin anumite caracteristici comune membrilor lor
(trăsături similare) şi printr-o anumită etichetă lingvistică în limbajul natural (un termen
sau o perifrază).
Fiind o temă crucială, mulţi cercetători au studiat-o îndeaproape; menţionăm aici
pe: Shepard (1962); A. Tversky (1974); E. Rosch (1980); Roth & Shoben (1983); Malt &
Smith (1984); Gelman & Markman (1986); Smith et al. (1988); Richard (1990); Smith
(1990), A.S. Reber (1990); Deak & Bauer (1995); Waxman & Namy (1997); Bonthoux,
Cannard & Blaye (2000); Blaye & Bonthoux (2001); Goldstone & Steyvers (2001);
Grossman et al. (2002); Spiridon & Kanwisher (2002).
Instituirea de categorii (categorizarea, clasificarea) este o operaţie complexă a
minţii umane, un tip aparte de procesare a informaţiei, de structurare a cunoştinţelor în
memoria semantică.
Categorizarea reprezintă, de fapt, o abilitate prezentă de timpuriu în viaţă.
Învăţarea categoriilor poate fi atât un proces conştient, cât şi unul implicit, neintenţionat.
Mai întâi copiii învaţă eticheta lingvistică corespunzătoare unei categorii, iar pe urmă
categoria ajunge să fie reprezentată în plan mintal. De exemplu, copilul poate afla despre
un căţel că este „prieten”, sau despre un tovarăş de joacă, dar abia mai târziu va înţelege
conceptul de prietenie.
Similaritate şi categorizare. Criteriul de grupare a obiectelor în clase îl reprezintă
similaritatea: obiectele similare (asemănătoare – mai mult, care posedă „ceva”
semnificativ, esenţial în comun) sunt grupate în aceeaşi categorie. Similaritatea este
simultan manieră de realizare a categorizării şi proprietate a membrilor unei categorii.
Prin similaritate se poate înţelege atât o asemănare în termeni fizici, perceptivi
(ex. o minge şi un ghem de aţă au caracteristici fizice similare), cât şi una de natură
tematică sau funcţională (ex. animalele de companie îndeplinesc aceeaşi „funcţie”, sau
pisica poate reprezenta, alături de alte „soluţii”, o „manieră eficientă de combatere a
rozătoarelor”, tot aşa cum câinele joacă rol de „paznic”). Iată deci cum clasificările nu
sunt statice şi date odată pentru totdeauna, ci se instituie în funcţie de context. Contextul
decide ce trăsături sunt relevante pentru clasificare.
Pe lângă clasificarea perceptivă şi tematică, des utilizată este şi clasificarea
taxonomică (gruparea pe criterii de taxonomii operaţionale în biologie, de exemplu).
Pentru a fi eficientă, categorizarea trebuie să maximizeze aşa-numita „similaritate
intra-categorială” (= dintre membrii aceleiaşi categorii) şi, simultan, să minimizeze aşa-
numita „similaritate inter-categorială” (dintre membrii unor categorii diferite).
Fiind criteriul de bază al categorizării, similaritatea s-a încercat a fi modelată –
atât din perspectiva orientării clasic-simbolice (prin aşa-numitele „modele
computaţionale”, ce iau în calcul similarităţile şi disimilarităţile dintre diferite obiecte, pe
care apoi le ponderează şi fie le reprezintă în spaţiul bidimensional, fie le includ în ecuaţii
de tip aditiv), cât şi din perspectivă neoconexionistă (prin dezvoltarea de reţele
neuromimetice ce categorizează stimuli)1.
De asemenea, analiza de cluster este o tehnică statistică menită a deriva clasificări
pe baze empirice, modelând procesul de categorizare.

Similaritate şi procesări descendente. Similaritatea fiind rezultatul procesului de

categorizare, rezultă că în categorizare intervin de fapt o serie de procesări descendente
(top-down) ale informaţiei, o serie de inferenţe asupra datelor. Gruparea obiectelor pe
categorii („găsirea” unor similarităţi şi nu a altora, ponderarea lor specifică, activarea
unor categorii şi nu a altora) depinde de intenţiile persoanei, de contextul în care aceasta
se găseşte (cerinţele activităţii), de baza sa de cunoştinţe etc. Există, deci, o destul de
mare flexibilitate în procesul de categorizare.
Smith, Patalano şi Jonides (1998) au distins trei mari tipuri de strategii2 prin care
se poate realiza gruparea unor itemi (apud Cognitrom, 2004):
 categorizare pe baza unor reguli care definesc categoria (taxonomii), reguli
care stabilesc trăsăturile suficiente şi necesare pentru ca un item să aparţină unei
categorii;
 categorizare pe baza similarităţii cu alte exemplare din memorie: apartenenţa
unui item la o categorie se stabileşte prin compararea sa cu alţi itemi din acea
categorie, căutându-se elemente de similaritate;
 categorizare pe baza teoriei care conferă sens unei categorii – „teoriile
conectând trăsăturile specifice categoriei şi conferind coerenţă organizării interne
a cunoştinţelor”.

1
Pentru detalii, vezi Miclea, 2003.
2
Strategiile sunt coexistente.
Ierarhia categoriilor. Categoriile cu care operează mintea umană formează o ierarhie
complexă, cu categorii sub şi supraordonate.
Acele categorii „preferate” (cu o frecvenţă mare de utilizare în practică, în
limbajul cotidian) se numesc categorii de bază (sintagma a fost propusă de E. Rosch,
1980). De exemplu, dacă avem în vedere fructele, categoria de bază o reprezintă „mărul”
(rareori folosim cuvântul „fruct” – spunem: „aş dori un măr”, nu „un fruct”!). Pe lângă
acest aspect legat de frecvenţa utilizării în limbaj, mărul poate fi asociat cu o formă
concretă şi poate fi definit ostensiv (prin indicarea sa directă). La fel, între „animal” şi
„căţel”, categoria „căţel” reprezintă categoria de bază.

Reprezentarea mintală a categoriilor. O categorie este codată (reprezentată) în plan

cognitiv sub forma conceptului şi a prototipului3.
Conceptul este forma contrasă a unei definiţii, definiţie ce face referire la toate
caracteristicile necesare şi suficiente ale unei categorii. Pe de altă parte, rareori
cunoaştem „toate caracteristicile necesare şi suficiente ale unei categorii”....
„Infracţiunea”, de exemplu, este un concept, sau „psihoza”. Operarea cu concepte
presupune ca toate exemplarele să fie la fel de reprezentative (clasa să fie omogenă) –
ceea ce, cel mai adesea, nu se întâmplă.
Astfel, când se gândesc la „psihoze”, psihologii tind să se gândească, de fapt, la
„schizofrenie” – schizofrenia fiind prototipul pentru psihoză. Aşa cum le spune şi
numele, prototipurile sunt elemente tipice (exemplare-tip) ale unei categorii. Fiecare
membru al unei categorii este mai mult sau mai puţin reprezentativ pentru categoria
respectivă, iar prin prototip înţelegem exemplarul sau exemplare reale ale respectivei
categorii care au tipicalitatea cea mai ridicată - când se cere exemplificarea unei categorii,
prototipul apare cu cea mai mare frecvenţă.
Mintea umană manifestă această „preferinţă” în procesul de categorizare. Efectul
prototipicalităţii este extrem de răspândit – mărul este prototipul pentru fruct, după cum
există un poliţist tipic, un medic tipic, un adolescent tipic, un curs tipic, o aniversare
tipică, un sfârşit de săptămână tipic, o mamă tipică (sau orice alt rol social) etc. Şi
situaţiile şi acţiunile pot fi tipice, nu doar persoanele sau obiectele.
Oamenii gândesc în prototipuri, mai ales când se află în „criză de timp” – şi
aceasta deoarece prototipurile asigură o procesare cognitivă mai rapidă. De asemenea,
când vrem să stabilim dacă un anumit obiect aparţine sau nu unei categorii, îl comparăm
pe acesta cu prototipurile categoriei; dacă găsim similitudine, vom decide apartenenţa sa
la respectiva categorie.
O altă accepţiune a termenului de prototip este acela de exemplar ideal al
categoriei, ca un fel de portret-robot. De exemplu, în DSM sunt prezentate „portretele
robot” ale variatelor tulburări mentale. Tot aşa ne putem gândi la „profesorul model”.

Rolurile categorizării. De ce oamenii categorizează obiectele este uşor de înţeles, dacă ne

gândim la lumea hipercomplexă în care trăim şi la necesitatea sistemului cognitiv uman
de a găsi o modalitate prin care „să îi facă faţă” în mod eficient. Lumea înconjurătoare

3
Aceste tipuri de reprezentări sunt integrate în structuri cognitive mai complexe, cum ar fi reţelele
propoziţionale sau reţelele semantice.
este „codată” prin apel la categorii, diversitatea sa este redusă la un număr relativ limitat
de clase, fapt ce facilitează procesarea informaţiilor (percepţia, stocarea, reactualizarea).
Sintetizând, categorizarea:
 ne ajută să codăm realitatea, să o „reducem” la categorii uşor de procesat;
 este necesară pentru a realiza raţionamente analogice şi pentru rezolvarea creativă
de probleme (permite înţelegerea unei probleme din perspective diferite);
 stă la baza abilităţii de a forma şi de a utiliza concepte abstracte;
 facilitează achiziţia (învăţarea) şi reactualizarea informaţiilor;
Categorizarea permite inferenţa (raţionamentul) – şi, deci, predicţia. De exemplu,
dacă ştim că o pisică aparţine clasei animalelor cu gheare, putem presupune la ce risc ne
expunem dacă o deranjăm când doarme. Tot aşa, cunoscând ce presupune o vizită tipică
la medic putem să ne organizăm comportamentul (de exemplu, ne putem lua o carte în
geantă, pe considerentul că vom avea de aşteptat şi va trebui să ne „umplem timpul”).
Capacitatea unei persoane de a reorganiza informaţiile şi de a grupa flexibil
obiectele, schimbând rapid criteriul de categorizare în funcţie de necesităţile contextului,
este parte a abilităţii generale de învăţare şi se numeşte abilitatea de flexibilitate în
categorizare (Cognitrom, 2004). Aceasta se măsoară cu probe specifice, cum ar fi: probe
de potrivire de obiecte (object-matching task); probe de alegere forţată (forced-choice
task); probe de sortare de obiecte, liberă sau dirijată; probe de sortare cu modificarea
criteriului (“sort and shift”). Pe prima categorie de probe este bazat şi Testul de
flexibilitate a categorizării (Cognitrom, 2004).