Curs 3.

Atenţia din perspectiva psihologiei cognitive

A. Atenţia şi viaţa cotidiană. Putem cu toţii constata, în viaţa de zi cu zi, că nu este

suficient să „vezi” (percepi vizual) un lucru pentru a-l şi „vedea” cu adevărat, sau nu este
suficient să „auzi” (percepi auditiv) ceva pentru a-l şi „auzi” cu adevărat.
Aşa se întâmplă de exemplu când, mergând pe stradă adânciţi în gânduri, trecem
pe lângă un bun prieten fără a-l „vedea”, sau, în sala de curs, preocupat fiind de ceea ce îi
şopteşte colegul de bancă, studentul eşuează în a auzi ce spune profesorul – deşi acesta
din urmă mai lansează uneori apelul binecunoscut: „Atenţie, vă rog, urmează ceva
important...”
„Eşecurile” exemplificate mai sus nu se datorează unei deficienţe perceptuale, ci
unei caracteristici „normale”1 a sistemului atenţional uman – este, deci, un eşec
atenţional.
Alteori însă, în loc de eşec, găsim performanţe uimitoare: reuşim să audiem un
curs de două ore şi să reţinem mare parte din el, sau reuşim să ajungem la Universitate,
evitând tot felul de „obstacole” (maşini, pietoni, clădiri), chiar dacă pe toată durata
drumului vorbim la telefon cu cineva. Pe de altă parte, sunt lucruri pe care cu siguranţă
le-am „ratat” – cum ar fi ce colegi audiau cursul alături de noi sau ce mesaje afişau
panourile publicitare pe lângă care am trecut în drumul nostru.
Sistemul cognitiv uman este astfel constituit încât trebuie să opereze permanent
selecţii atunci când procesează informaţie – şi este „nevoit” să facă asta, pentru a putea
face faţă mediului înconjurător hipercomplex (selectivitatea este, prin urmare, o funcţie
adaptativă).
Atenţia, putem deja intui, are legătură cu aceste selecţii informaţionale. Dar ce fel
de legătură?

B. Atenţia: efect sau cauză a selecţiei informaţiei? Psihologia tradiţională a impus

următoarea definiţie a atenţiei: „procesul de selecţie a informaţiei”. Tot aşa, se mai
vorbeşte despre atenţie ca o „facultate psihică” de „reglaj comportamental”, o facultate de
care noi oamenii dispunem după voie (deşi uneori, aparent paradoxal, se activează „de la
sine” – de unde şi denumirile de „atenţie voluntară” şi „atenţie involuntară”, ba chiar,
după unii autori, şi „atenţie postvoluntară”...), manipulându-o – concentrând-o pe un
stimul, deplasând-o asupra altuia, „împărţind-o” în mai multe direcţii etc2.
Teoriile clasice asupra atenţiei au mai fost preocupate, de asemenea, să identifice
„locul” din sistemul psihic uman unde se realizează această selecţie – şi aşa au apărut
teoriile filtrelor:
 teoria filtrajului timpuriu: filtrele sunt plasate la nivel senzorial, unde se
analizează trăsăturile fizice ale stimulului;
 teoria filtrajului târziu: filtrele sunt plasate la nivel mnezic, unde se analizează
trăsăturile categoriale (semantice) ale stimulului;
 teoria filtrelor atenuante (Anne Treisman): filtrele operează la niveluri diferite ale
sistemului psihic uman.
1
Am folosit aici termenul de „normal” având în vedere frecvenţa crescută a fenomenului.
2
Am menţionat aici câteva dintre „trăsăturile clasice” ale atenţiei – concentrarea, mobilitatea,
distributivitatea – alte trăsături fiind stabilitatea sau volumul.
 În sensul ei larg, această ultimă definiţie a fost preluată de psihologia cognitivă:
tot sistemul cognitiv uman este un sistem de tip „atenţional”, în sensul că filtrează
informaţia la niveluri succesive ale prelucrării sale (să ne amintim că psihologia cognitivă
este interesată de cum anume procesează omul informaţia).
Este ca şi cum am dispune de un mecanism interior hipercomplex, care scanează
permanent lumea şi decide ce să vedem / auzim / simţim din mulţimea informaţiilor
furnizate pe calea analizatorilor.
Psihologia cognitivă aderă la punctul de vedere formulat de Treisman,
considerând că selecţia informaţiilor se realizează în etape succesive.
Mai mult, se consideră că această selecţie o operează de fapt o serie întreagă de
procesări ascendente (de tip bottom-up, plecând de la stimul, de la realitatea empirică,
spre baza de cunoştinţe) şi procesări descendente (de tip top-down, plecând de la baza de
cunoştinţe spre obiecte). Iar pentru ceea ce rezultă în urma acestei selecţii obişnuim să
ataşăm eticheta de „atenţie.”
Cu alte cuvinte, din perspectiva psihologiei cognitive, atenţia nu este cauza
selecţiei informaţiei (nu este „procesul de selecţie a informaţiei”), ci este efectul acestei
selecţii preferenţiale. Aşa cum am văzut, selecţia o face altcineva. Se estimează că
aproximativ 90% din procesările primare ale informaţiei vizuale şi în mare măsură cele
secundare sunt preatenţionale.
Menţionăm aici şi perspectiva neoconexionistă asupra atenţiei3: atenţia este doar
un termen folosit pentru a descrie cele mai activate unităţi cognitive.

C. De ce se operează aceste selecţii? Selectivitatea informaţiei este rezultatul unei

politici speciale de alocare a resurselor cognitive, politică ce are ca scop prevenirea
supraîncărcării creierului / sistemului cognitiv. Principiul de la care se pleacă este cel al
economiei cognitive: resursele cognitive sunt limitate şi, deci, trebuie gestionate într-o
manieră adecvată, în funcţie de necesităţile curente, pentru a evita „risipa” (Kahneman,
1973).
Oamenii, la un anumit moment, pot procesa o cantitate relativ mică de informaţii
– diferiţi autori propunând chiar valori cifrice pentru a reda această limită4. Şi atunci
trebuie operată o selecţie: ne focusăm pe anumite lucruri, în vreme ce celelalte sunt lăsate
la o parte – fiind, cel puţin pentru moment, „problema altcuiva”.....

D. „Orbirea la schimbare”: câteva experimente inedite. Faptul că cele mai multe din
lucrurile care ne înconjoară sunt, cu adevărat, „problema altcuiva” este evidenţiat de un
fenomen des întâlnit în viaţa cotidiană: orbirea la schimbare. Această sintagmă vine să
redea faptul că oamenii eşuează în a detecta schimbări uneori majore ale mediului
înconjurător, tocmai fiindcă nu alocă resurse cognitive pentru procesarea respectivelor
aspecte, considerându-le „problema altcuiva”.
O serie de experimente inedite au fost organizate în acest sens5:
3
Paradigma neoconexionistă reprezintă o paradigmă nouă în psihologia cognitivă, ce vede sistemul
cognitiv uman ca pe o reţea complexă de „unităţi cognitive” aflate la diferite niveluri de activare, reţea ce
funcţionează după modelul celei neuronale – modelele neoconexioniste fiind denumite şi modele
neuromimetice.
4
Vezi G. Miller, „magicul număr 7 ± 2” unităţi de informaţie, considerat a reda limita maximă a volumului
atenţiei.
5
Vă invit a viziona unele dintre ele la adresele web:
  experimentul de pe terenul de baschet;
 schimbarea culorii cărţilor de joc: un truc al magicienilor;
 povestea „omului de la ghişeu”.

E. Ce se petrece la nivel neuronal când „suntem atenţi”? Neuroştiinţele au căutat a

oferi un răspuns în acest sens. Atenţia are ca şi corespondent neurobiologic o stare de
activare a scoarţei cerebrale, dublată de activarea unei formaţiuni neuronale subcorticale
numită sistem reticulat activator ascendent.

F. Atenţie şi conştienţă. În orice moment suntem conştienţi de multe lucruri din jurul
nostru (de exemplu, într-o sală de curs, suntem conştienţi de prezenţa celorlalte persoane
în sală alături de noi) – dar suntem atenţi doar la o mică parte din ele (pentru exemplul
precedent: suntem atenţi la ceea ce ne spune profesorul). Similar, mergând pe drum,
suntem conştienţi de traseul urmat, stradă, clădiri, trecători etc. – dar această conştienţă
implică o trecere pe „pilot automat”, căci nu suntem atenţi la toate aceste detalii, ci
suntem atenţi, de exemplu, la ceea ce ne spune tovarăşul de călătorie.
În psihologia cognitivă se face această diferenţiere între procesarea automată în
sistemul cognitiv şi procesarea controlată, de tip atenţional (vezi paragraful următor).
Folosind terminologia neoconexionistă, atenţia reprezintă un subeşantion din câmpul
conştienţei; unităţile cognitive ce formează câmpul conştienţei se găsesc la un nivel de
activare mai scăzut, pe când cele ce compun câmpul atenţiei sunt la un nivel de activare
mai ridicat.
La studiul relaţiei atenţie – conştienţă – comportament, o contribuţie importantă
au adus-o cercetările de neuropatologie a atenţiei – cum ar fi studiile asupra neglijării
vizuale6. Persoana cu acest sindrom neurologic percepe obiectele dintr-o anumită regiune
a câmpului vizual, dar se comportă ca şi când respectivele obiecte nu ar fi acolo – cu alte
cuvinte, nu le conştientizează realmente prezenţa, neglijându-le la nivel de
comportament. Această neglijare este de tip unilateral şi se leagă de lezarea unor regiuni
cerebrale care participă la realizarea atenţiei.

G. Inconştientul cognitiv. Psihologia cognitivă vorbeşte nu doar despre „conştienţă”, ci

şi despre inconştient – doar că este vorba despre un alt inconştient (decât cel freudian, de
exemplu...), inconştientul cognitiv. Acest termen redă procesările inconştiente ale
informaţiei.
Multe studii în domeniu au fost realizate asupra aşa-numitei „percepţii
subliminale”, adică percepţia stimulilor subliminali, cu o durată a expunerii foarte mică
pentru a fi detectaţi conştient – de exemplu, un mesaj vizual ce invită la consumarea unei
anumite băuturi răcoritoare, expus pe un ecran pentru câteva milisecunde. Experimentele
riguroase de laborator au arătat că un astfel de mesaj va fi procesat doar la nivel global,
ca şi categorie („băutură răcoritoare” – activând deci, cel mult, senzaţia de sete), şi nu ca
obiect individual („băutura X”). Pe de altă parte, influenţa acestor procesări (oricum
extrem de greu de probat...) asupra comportamentului uman nu poate fi decât minoră –

 Inattentional blindness (Gorilla in the court) http://www.youtube.com/watch?v=y6qgoM89ekM

 Change blindness http://www.youtube.com/watch?v=Qb-gT6vDrmU
6
Color changing card trick http://www.youtube.com/watch?v=voAntzB7EwE
?
Numită şi „neglijare spaţială”, „deficit vizual selectiv”, visual inattention.
comportamentul fiind influenţat într-o măsură covârşitor mai mare de mesajele
supraliminare cu care suntem „bombardaţi” în mod constant.
Dar inconştient cognitiv înseamnă mult mai mult decât controversata procesare a
mesajelor subliminale. Noi, în orice moment, suntem conştienţi doar de o mică parte din
informaţia pe care o procesăm; aşa se întâmplă, de exemplu, că parcurgem drumul de
acasă până la Universitate „fără să ne dăm seama”, „fără a şti cum a trecut timpul”, de
parcă am fi funcţionat tot timpul pe „pilot automat”.
Există, de fapt, două forme de procesare a informaţiei (Posner & Snyder, 1975):
 procesare automată. Aceasta este declanşată de către stimulii din exterior şi se
activează fără intenţie sau conştientizare, în situaţii în care avem multă experienţă
(cum ar fi parcurgerea unui drum binecunoscut);
 procesare conştientă sau controlată, care necesită efort şi deliberare pentru
producere. Dacă parcurgerea unei rute binecunoscute se desfăşoară „automat”,
parcurgerea unui drum necunoscut sau necesitatea de a face faţă „neprevăzutului”
în drumul nostru (stimuli noi, cu o mare pregnanţă, sau un anumit interes / o
anumită motivaţie) activează procesele conştiente, atenţionale.
Termenul de inconştient cognitiv ajunge, astfel, să acopere multe aspecte ale vieţii
noastre cotidiene. Pe de altă parte, nu este tocmai uşor a proba existenţa acestor aspecte...