Universitatea Națională de Știință și Tehnologie

POLITEHNICA București

CENTRUL UNIVERSITAR PITEȘTI

MEMORIA

Conf. univ.dr. PĂIȘI Mihaela Student: DRĂGHICI(Coman) V. Mihaela

2024
 I. Ce este memoria?
Pentru a putea elabora lucrarea de față și a ne putea referi la memoria de scurtă durată și cea
de lungă durată din perspectiva psihologiei cognitive, considerăm că sunt necesare câteva
precizări conceptuale.
Cuvintele rostite de Hering cu mulți ani în urmă la Academia de Științe din Viena atestă
importanța memoriei în viața mentală. Vorbind despre conștiință, el sugerează că memoria este
aceea care asigură sensul continuității de care depinde importanta noastră noțiune de „eu”.
Andrei Cosmovici definește memoria ca fiind funcția psihică de bază care face posibile
fixarea, conservarea, recunoașterea și reproducerea informațiilor și trăirilor noastre.
O alta definiție dată memoriei este următoarea: memoria reprezintă modul în care
experiența trecută este înmagazinată la nivelul creierului, modelând funcționarea prezentă și
viitoare a ființei.
O altă precizare ce trebuie făcută se referă la ce înseamnă psihologia cognitivă. Aceasta
studiază procesările la care este supusă informația între inputul senzorial și outputul motor sau
comportamental. Psihologia cognitivă studiază mecanismele de prelucrare a informației și
impactul lor asupra personalității.
Descrierea modului de organizare a cunoștințelor în memorie constituie un obiectiv ambițios
al psihologiei cognitive, cu importante implicații și pe plan pedagogic. Stocul cunoștințelor de
care dispune sistemul cognitiv este foarte divers și, de aceea, există mai multe modele de
organizare a cunoștințelor. Forma sub care sunt stocate cunoștințele declarative diferă de cea a
cunoștințelor procedurale.

II. Caracteristicile memoriei:

Memoria apare ca fiind o proprietate generală a întregii materii, fie ea vie sau nu (organic
sau anorganică). Ideea a prins contur încă în cercetările experimentale ale lui Hering, care
considera memoria drept o însușire comună întregii materii organizate, întâlnindu-se apoi în
epoca actuală, când se vorbește tot mai insistent de “memoria mașinilor”, de capacitatea
acestora de a reține (stoca) o anumită cantitate de informație, apoi de a o furniza în vederea
reutilizării ei. Dacă pe anumite trepte ale evoluției materiei întâlnim forme simple de memorie,
rudimente ale ei, abia la om putem vorbi de un apogeu al dezvoltării funcțiilor mnezice și de
cea mai complexă organizare și ierarhizare a memoriei. Memoria umană capătă forma unui
mecanism psihic complex ce apare ca o verigă de legătură între situații, evenimente separate în
timp, contribuind prin aceasta la reglarea și autoreglarea comportamentului uman. În felul
acesta, memoria reflectă (oglindeşte) lumea şi relaţiile omului cu lumea din care face parte.
Cel puţin trei caracteristici individualizează memoria umană în raport cu alte tipuri sau forme
de memorie, şi anume caracterul ei mijlocit, inteligibil şi selectiv. Spre deosebire de
mecanismele psihice de prelucrare primară a informaţiilor, care sunt directe, nemijlocite,
memoria umană este mijlocită, ceea ce înseamnă că pentru a ţine minte mai bine şi pentru a
reproduce mai uşor, omul se serveşte de o serie de instrumente care au rolul de autentice
mijloace de memorare.
Alături de caracterul mijlocit, memoria umană are şi un caracter inteligibil, deoarece
presupune înţelegerea celor memorate şi reactualizate, organizarea materialului memorat după
criterii de semnificaţie. Unele laturi ale ei implică judecata, sistematizarea, clasificarea, fapt
care asigură nu doar legătura memoriei cu gândirea, ci şi caracterul ei logic, raţional, conştient,
într-un cuvânt, inteligibil. Omul apelează la o serie de procedee logice, scheme raţionale,
planuri mnezice (de exemplu: împărţirea unui material în fragmente, încadrarea fragmentelor
mici în altele mai mari, realizarea asociaţiilor etc) care pun în evidenţă prezenţa unei conduite
inteligente.
 Cea de-a treia caracteristică a memoriei umane, selectivitatea, trebuie pusă în strânsă
dependenţă de conţinutul mnezic, în sensul că nu se memorează, nu se stochează şi nu se
reactualizează absolut totul, ci doar o parte a informaţiilor. Selectivitatea memoriei este in
funcţie fie de particularităţile stimulului (se reţin, de regulă, însuşirile mai „tari", mai
„puternice", care într-un fel sau altul se impun de la sine), fie de particularităţile psihologice,
subiective ale individului (se reţine ceea ce corespunde vârstei, sexului, gradului de cultură,
preocupărilor, dorinţelor, intereselor). La om selectivitatea este strâns legată de conştiinţă şi
inteligibilitate, rejinându-se mai ales informaţiile semnificative, cu valoare şi utilitate socială.
Omul selectează conştient şi raţional informaţiile care urmează a fi stocate, cu atât mai mult
reactualizate. Reţinerea tuturor conţinuturilor informaţionale nu este nici posibilă (există
anumite limite ale organelor de simţ ce nu pot fi depăşite), nici necesară (nu toiul are
însemnătate pentru viaţa şi activitatea cotidiană sau socială). Dacă omul ar fi obligat să reţină
totul şi nu ar dispune de posibilitatea operării unor selecţii inteligente, ar ajunge foarte repede la
epuizare nervoasă, surmenaj, anxietate, iar dacă de fiecare dată ar trebui să reactualizeze totul
indiferent de ceea ce I se solicită, comportamentul lui ar deveni aberant, lată de ce selectivitatea
memoriei, această reţinere sau reactualizare ghidată de raţiune, asigură funcţionalitatea optimă a
comportamentului.
Specificul memoriei umane provine nu doar din caracteristicile analizate, ci şi din faptul că
este strâns legată de toate celelalte mecanisme psihice. Materialul care se stochează este de fapt
materialul provenit prin contactul organelor de simţ cu realitatea, ceea ce evidenţiază legătura
memoriei cu procesele senzoriale; memoria nu înseamnă doar acumularea şi stocarea
informaţiilor, ci şi prelucrarea şi chiar interpretarea lor, prin aceasta ea raportându-se la gândire,
la operaţiile ei care facilitează sau perturbă (în funcţie de calitatea lor) o asemenea integrare;
apoi, nu se reţine şi nu se reactualizează orice, ci ceea ce produce plăcere, corespunde unor
dorinţe, aspiraţii, fapt care scoate la iveală relaţia dintre memorie şi mecanismele afectiv-
motivationale ; memoria implică şi prezenţa unui efort voluntar, fiind legată deci de voinţă; în
fine, trăsăturile temperamentale şi aptitudinal-caracterialc îşi spun cuvântul în ceea ce
memorăm, stocăm şi reactualizăm, memoria legându-se astfel de personalitatea integrală a
omului, fapt care permite ca ea să joace roluri distincte în diferite etape ale evoluţiei
personalităţii umane.

III. Memoria de scurtă durată și memoria de lungă durată din perspectiva psihologiei
cognitive
Brown (1958) în Marea Britanie şi Peterson & Peterson (1959) în Statele Unite au
descoperit aproape simultan şi într-o manieră independentă faptul că o secvenţă scurtă de
informaţii este repede uitată (după mai puţin de 20 secunde) dacă subiectul execută o altă
sarcină înainte de reamintire. Procedura lor experimentală a fost extrem de simplă şi
ingenioasă. Subiecţilor le-au fost prezentaţi trei itemi („trigrame") constând în litere, silabe fără
sens, cifre, cuvinte, pe o durată de 3 secunde. Imediat după prezentarea itemilor li s-a cerut să
efectueze o sarcină oarecare, de exemplu, să numere înapoi din 3 în 3, de la un număr ales
arbitrar (495 - 492 - 489 - 486 etc). După 18 secunde actul număratului era întrerupt şi
subiecţilor li se solicita reproducerea itemilor prezentaţi iniţial. Rezultatul a fost neaşteptat:
aproape nici un subiect n-a putut reproduce trigramele date. Aceasta a permis evidenţierea
concluziei că înainte de a fi fixată şi depozitată, informaţia poposeşte şi este vehiculată pentru
scurt timp şi mai „la suprafaţă", constituind conţinutul memoriei de scurtă durată. Intervenţia
unui excitant perturbator care împiedică realizarea repetiţiei face ca informaţia să fie uitată, să
se şteargă aproape imediat sau, în alte situaţii, să fie „împinsă" în rezervorul memoriei.
Fenomenul este foarte răspândit în viaţa cotidiană: în cursul unei conversaţii uităm numele unor
persoane care ne-au fost prezentate câteva clipe mai înainte; dacă formăm un număr de telefon
obţinut de la informaţii fără a-1 fi notat şi postul respectiv sună ocupat, ne vom afla în situaţia
de a solicita din nou numărul de la informaţii, deoarece l-am uitat.
O dată descoperit acest nou tip de memorie, numit memorie de scurtă durată (MSD),
cercetătorii se concentrează pe fundamentarea distincţiei teoretic-conceptuale, dar şi
experimentale dintre memoria de scurtă durată şi memoria de lungă durată, aceasta din urmă
fiind mai bine cunoscută şi mai îndelung cercetată.

1. Conținutul:
Un prim criteriu diferenţiator între MSD şi MLD îl constituie conţinutul celor două
tipuri de memorie. MLD păstrează mai ales informaţiile trecute, de mare importanţă,
impregnate de valoare, de semnificaţie şi utilitate pentru viaţa individului, pe când MSD
permite operarea cu informaţii imediate şi recente, mai mărunte, poate mai banale, momentan-
semnificative, din a căror succesiune se încheagă viaţa individului. MLD, prin conţinutul său,
dă consistenţă şi continuitate întregii traiectorii a vieţii, spre deosebire de MSD, care asigură
consistenţa şi continuitatea clipei, a momentului cotidian de viaţă. MSD face oficiul de a opera
cu informaţiile curente, cotidiene exact atât cât este necesar, având de aceea un mare grad de
productivitate momentană. Fără ea, „rezervorul" memoriei s-ar umple excesiv de mult, fapt care
i-ar afecta mobilitatea şi flexibilitatea.
2. Capacitatea celor două tipuri ale memoriei reprezintă un alt criteriu distinctiv. În timp
ce MSD are o capacitate limitată, redusă, capacitatea MLD este practic nelimitată, prima
reţinând o parte din informaţia encodată, cealaltă - aproape toată informaţia encodată. Aici este
cazul să reamintim celebrele cercetări efectuate de George Miller (1956), care, în influentul său
articol despre „Cifra magică 7", arată că MSD are o capacitate care se întinde de la 5 la 9 itemi,
cu o valoare medie (optimă) de 7 itemi. Acestei probleme i se subsumează comentariile făcute
în altă parte referitor la unităţile informaţionale numite „chunk", la gruparea lor în funcţie de
criteriul semnificaţiei, care ar putea creşte destul de mult capacitatea MSD, fără ca aceasta să
devină vreodată competitivă cu cea a MLD. Cu toate aceste precizări, sunt autori care consideră
că nimeni nu cunoaşte cu adevărat „repertoriul" MLD. Sinz (1977) presupunea că „memoria
protocolară", o formă prealabilă a MLD, are o capacitate între 104 şi 1016 biţi. Cu atât mai
mare va fi capacitatea MLD. Cea mai mare parte a conţinutului MLD nu este însă disponibilă în
permanenţă. Ea poate fi reactivată de diverse trebuinţe sau în situaţii deosebite (stres).
Psihologia profunzimii considera chiar că din inconştient, cu cele trei niveluri ale sale (personal,
familial, colectiv), rareori putem extrage informaţii fără suferinţă. Aceasta i-a şi determinat pe
unii autori să asemene repertoriul MLD cu cel al unui actor de teatru. La fel ca şi actorul,
memoria noastră are nevoie de un fel de „sufleur" care o activează sau îi „suflă" replica.
3. Durata celor două tipuri de memorie le diferenţiază şi mai mult una de alta. MSD are
o durată de maximum 15-20 de secunde, pe când durata MLD este nelimitată, întinzându- se de-
a lungul întregii vieţi a individului. Extrem de diferenţiate între ele sunt si procesele celor două
tipuri ale memoriei, într-un fel se realizează codarea, stocarea şi recuperarea în MSD şi în cu
totul altfel în MLD.
4. Codarea în MSD este fonologică, pe când în MLD este semantică, în prima se
encodează patternurile de sunete, în cea de-a doua înţelesurile itemilor. Baddeley (1966) descrie
o serie de experimente în care subiecţilor li se cere să-şi amintească fie o listă de cinci cuvinte
(compatibilă cu capacitatea MSD), fie o listă de zece cuvinte (compatibilă cu capacitatea
MLD). În ambele tipuri de liste existau cuvinte care: a) rimau (bat, hat, cat); b) aveau un înţeles
identic (small - mic, little - puţin); c) nu aveau nici o relaţie între ele (bat -liliac; disk - pupitru;
tin – micuţ). Listele de cinci cuvinte erau reamintite într-o mică măsură atunci când cuvintele
sunau asemănător, dar similaritatea înţelesurilor determină reamintirea într-un mod foarte
asemănător cu cea produsă de cuvintele nerelaţionate. în listele de zece cuvinte similaritatea
semantică producea o slabă reamintire, în timp ce cuvintele ce rimau erau reamintite la fel de
bine ca şi cuvintele nerelaţionate. Acest rezultat poate fi înţeles dacă presupunem că
similaritatea codurilor de memorare produce confuzii între itemi. Cum similaritatea acustică şi
nu cea semantică alterează memoria listelor scurte, Baddeley susţine că informaţiile de scurtă
durată sunt encodate acustic (fonologie). Confuzia semantică apărută în cazul listelor mai lungi
sugerează existenţa unei codări semantice în cazul MLD .
5. Stocarea şi mai ales prelungirea duratei ei se obţine în MSD prin autorepetare
(repetare fără încetare a informaţiei), numită şi repetiţie de menţinere, sau prin gruparea
itemilor, în timp ce în MLD mărimea duratei stocării se obţine prin repetiţia elaborativă (proces
care presupune formarea asociaţiilor între itemii deja aflaţi în memorie) şi prin organizarea
itemilor în reţele, scheme mnezice, scenarii etc.
6. Reactualizarea infomaţiilor din cele două tipuri de memorie se realizează şi ea diferit.
După cum am arătat în altă parte, unii autori cred că reactualizarea din MSD se datorează
procesării seriale a informaţiilor, pe când reactualizarea din MLD presupune o procesare
paralelă. De asemenea, efectul poziţiei seriale, cu cele două aspecte distincte (efectul de
primaritate - evocarea mai bună a itemilor de la începutul unei liste; efectul de recentă -
reamintirea mai bună a itemilor de la sfârşitul listei) a fost folosit drept argument pentru
diferenţierea MSD de MLD. S-a considerat că efectul de recentă este specific MSD, iar efectul
de primaritate, MLD.
7. Uitarea în MSD şi MLD este la fel de diferenţiată. Unii explicau uitarea din MSD
prin teoria degradării traseelor mnezice ca urmare a neutilizării informaţiei, a nerepetării ei, în
timp ce alţii explicau uitarea din MLD prin teoria interferenţei care constă, în esenţă, în
amestecarea informaţiilor, acestea având efecte negative unele asupra altora. Şi alte criterii ar
putea fi avute în vedere pentru diferenţierea MSD de MLD. De pildă, unii autori cred că între
cele două tipuri ale memoriei există distincţii şi în plan anatomic şi neurofiziologic. Se
presupune că MSD ar fi localizată în hipocamp, pe când MLD în ariile parieto-occipitale stângi.
Apoi, problema ridicată de cele două tipuri ale memoriei este diferită: MSD ridică problema
prelungirii stocării, a procedeelor ce pot fI folosite în acest sens, pe când MLD presupune
problema organizării informaţiilor astfel încât acestea să poată fi reactualizate cu uşurinţă.
In cazul MLD, una dintre chestiunile esenţiale care apar este următoarea: care sunt căile de
acces la informaţiile stocate în ea? Aceasta depinde de mai mulţi factori, cum ar fi modul de
organizare a informaţiilor, variabilitatea contextuală etc. Dacă informaţia este organizată
semantic, accesul la ea se face prin activarea unui nod şi prin propagarea acestei activări la
nodul vecin. Mecanismul activării are însă o dinamică concretizată într-o serie de efecte: efectul
de filtrare (convergenţa activării spre un nod determinat); efectul de evantai (dispersia activării
spre mai multe noduri). Variabilitatea contextuală conduce la apariţia efectului de context, care
afectează puternic memoria de scurtă durată şi mai puţin memoria de lungă durată.
Există şi argumente de ordin psihopatologic care justifică distincţia dintre MSD şi MLD. În
amnezia anterogradă (incapacitatea pacientului de reţinere a evenimentelor consecutive unui
traumatism sau unei boli), MSD rămâne intactă, pe când MLD este profund afectată. Pacienţii
respectivi nu pot învăţa ceva nou, deoarece informaţia din MSD nu poate fi transferată în MLD.
Analizele de până acum demonstrează că cele două tipuri ale memoriei sunt total opuse. Într-
adevăr, prin capacitatea şi durata ei foarte reduse, MSD se dovedeşte a fi fragilă, puţin
productivă, predispusă degradării rapide, în timp ce MLD, prin capacitatea şi durata ei practic
nelimitate, este trainică, extrem de productivă, predispusă la extindere şi întărire; MSD este
directă şi imediată, MLD este indirectă şi laborioasă; MSD dispune de relativ puţine capacităţi
adaptative, pe când MLD este înalt adaptativă. Ele se bazează nu numai pe principii diferite, ci
şi pe procese, mecanisme şi finalităţi profund diferenţiate.
Unii psihologi au continuat să susţină distinctivitatea MSD de MLD căutând noi şi noi
argumente în favoarea opiniei lor. Alţii s-au postat însă pe o cu totul altă pistă. Interesant este că
aceştia au ajuns la o concluzie formulată de James cu peste o sută de ani în urmă. În celebra sa
lucrare Principii de psihologie, publicată în 1890, James propunea distingerea memoriei
primare, care stoca informaţia imediat după percepţie, de memoria secundară, a cărei funcţie
consta în stocarea informaţiei care a părăsit conştiinţa, prima constituind o parte a prezentului
nostru psihologic, pe când cea de-a doua reprezenta trecutul nostru psihologic. Comentatorii lui
James apreciază nu doar faptul că el a intuit existenţa celor două tipuri ale memoriei, cea
primară fiind în esenţă o MSD, iar cea secundară o MLD, ci şi faptul că, practic, la psihologul
american este vorba despre stări diferite ale unora şi aceloraşi informaţii, în memoria primară
informaţia aflându-se într-o stare activă sau activată, iar în memoria secundară - într-o stare
inactivă, latentă. Aceasta este ideea pe care o promovează psihologia contemporană. Între MSD
şi MLD nu există diferenţe structurale, ci doar diferenţe de stare: MSD nu este altceva decât
partea activată a MLD.Argumentele formulate în sprijinul acestei teze au urmat îndeaproape
criteriile diferenţiatoare ale celor două tipuri de memorie. S-a descoperit că volumul
(capacitatea) MSD nu este limitat, aşa cum s-a crezut iniţial, ci variabil, el putând să crească
foarte mult. Dacă citim cu voce tare următoarele 12 litere: AMFOSTLACIRC, în reactualizare
vom constata că foarte puţine dintre ele au fost reţinute. Dacă însă vom citi literele cu pauze
între ele, astfel încât să formeze o structură: AM FOST LA CIRC, performanţa în reproducere
va fi aproape maximă. Cum se explică acest rezultat? De ce în primul caz literele nu au fost
reţinute iar în al doilea da, deşi numărul literelor a fost acelaşi? S-ar putea invoca numărul
literelor, 12 în primul caz, prea mare pentru memoria acustică de scurtă durată, comparativ cu
practic 4 unităţi informaţionale, câte au fost în cel de-al doilea caz? Explicaţia este cu totul alta:
în cea de-a doua secvenţă gruparea după înţeles a literelor a facilitat reţinerea lor în MSD; pe de
altă parte, segmentarea informaţiei de intrare şi formarea unităţilor de înţeles are loc în MLD
(din memoria ecoică informaţiile au fost transferate direct în MLD, care a operat gruparea lor
după înţeles, făcând astfel posibilă rezolvarea sarcinii din MSD).
Fără informaţiile stocate în MLD ar fi destul de greu să operăm la nivelul MSD. Unui copil
căruia i se formulează o sarcină de memorie constând în memorarea şi apoi reactualizarea unui
număr de 5 litere (MĂ DUC) îi va fi foarte greu să o rezolve, chiar şi atunci când literele sunt
organizate în unităţi cu înţeles, prin pauzele dintre ele, dacă în memoria lui de lungă durată în
locul expresiei MĂ DUC există expresia ME DUC. În mod sigur, în reactualizare litera Ă va fi
substituită prin litera E. Şi celelalte diferenţe stipulate între MSD şi MLD au fost amendate.
Durata MSD este într-adevăr scurtă în condiţii strict determinate, şi anume când repetiţia este
împiedicată sau când similaritatea informaţiilor (sarcina iniţială şi cea interpusă) este mare. De
îndată însă ce se oferă posibilitatea repetării materialului iniţial sau se reduce gradul de
similaritate a materialelor, durata MSD creşte destul de mult. Aşa încât durata MSD a fost pusă
în strictă dependenţă de durata de activare a unităţilor informaţionale din MLD.
Referitor la distincţia dintre MSD şi MLD pe baza tipului de codare a informaţiei (fonologie
în primul caz şi semantic în cel de-al doilea), cercetările recente arată că nici unul dintre cele
două coduri nu caracterizează exclusiv tipurile de memorie avute în vedere: MSD poate avea la
bază nu numai coduri fonologice, lingvistice, ci şi coduri vizuale, imagistice. Acest fapt a fost
demonstrat în experimentele efectuate pe subiecţi cu deficienţe auditive grave (surzi), care au
recurs la reprezentarea vizuală, imagistică a stimulilor (Conrad, 1972). La fel, MLD poate avea
la bază coduri vizuale, nu exclusiv semantice.
 Bibliografie:

1. Atkinson, R.L., (2002). Introducere în psihologie. Editura Tehnica, București

2. Cosmovici, A., (2005). Psihologie generală. Editura Polirom, Iași
3. Miclea, M., (1999). Psihologie cognitivă Modele teoretico-experimentale. Editura Polirom Iași
4. Muntean, A., (2009). Psihologia dezvoltării umane. Editura Polirom, Iași
5. Salavastru, D, (2009). Psihologia învățării. Editura Polirom, Iași
6. Zlate, M., (1999). Psihologia mecanismelor cognitive. Editura Polirom, Iași