Universitatea Spiru Haret București

Facultatea de Psihologie și Științele Educației

Program de licență:
Pedagogia învățământului primar și preșcolar - PIPP
Forma de învățământ: IF
ANUL 1

Evaluare pe parcurs nr.2

Fundamentele psihologiei

Tudose (Anghel) L. Ana-Maria Ioana Grupa 3

1
 Optimizarea memoriei

CUPRINS:

I. Memoria – definirea conceptului și delimitări conceptuale

II. Rolul memoriei în viața psihică
III. Diferențele individuale și calitățile memoriei
IV. Procesele și formele memoriei
V. Factorii și legile optimizării memoriei
VI. Concluzii

2
 I. Memoria – definirea conceptului și delimitări conceptuale
Viața psihică a unui om nu este redusă doar la momentul desfășurării în
prezent a unor comportamente motivaționale, cognitive, afective etc. Memoria
este procesul psihic care constă în fixarea, conservarea, identificarea și
reproducerea sentimentelor, senzațiilor, cunoștințelor, informațiilor și trăirilor
dobândite de către om în cadrul experiențelor trecute. Ea asigură organizarea
noastră psihică în dimensiunea temporală, integrarea ei pe cele trei segmente ale
orizontului temporal – trecut, prezent și viitor (Cosmovici, 1996, p. 153)
Mielu Zlate pornește în demersul definirii memoriei de la ideea că gândurile,
impresiile, imaginile, emoțiile, mișcările omului, mai exact conduitele sale din
trecut, se ”sedimentează” și ”cristalizează” pentru ca ulterior să influențeze
conduitele actuale. Cu ale cuvinte ”conduitele actuale ale organismului depind
de experiențele sale anterioare, iar acestea sunt fixate și reactualizare cu ajutorul
memoriei”. Autorul explică faptul că memoria este comună omului și
animalului, însă atinge apogeul la om fiind mijlocită, organizată și ierarhizată,
inteligibilă: ”memoria presupune organizarea și structurarea materialului de
memorat, apelul la judecată, sistematizare, clasificare, la procedee logice,
raționale, conștiente” (Zlate, 1994, p. 128).
În aceeași direcție teoretică, Mihai Golu (2007, pg. 535-536) pornește de la
ideea că trecutul are efecte asupra organismului în toate plaurile sale de
organizare: corporal, biofiziologic și psihic, astfel că există trei forme generice
de memorie: memoria corporală, memoria fiziologică și memoria psihică
(evoluează la om în funcție de contextul sociocultural). Astfel memoria este
definită de autorul citat ca fiind un proces psihic particular, diferit de procesele
cognitive sau motivaționale, ”veriga mnezică” sau ”componenta structurală a
întregului sistem psihic, reprezentând fixarea și conservarea trecutului său”.

II. Rolul memoriei în viața psihică

Identificarea propriei identități și asigurarea continuității acesteia sunt legate
indispensabil de memorie. Dimensiunea mnezică asigură adaptarea continuă la
mediu a omului, acumularea unor experiențe de viață cu scopul evitării erorilor
continue cauzate de expunerea la situații noi date de contextul prezent. Memoria
reprezintă un sistem complex ce implică mai multe structuri interdependente,
având rolul de a media, de a transforma în timp prin experiențe diferite
percepțiile noastre : ”reprezentările nu mai sunt identice cu percepțiile, ci apar în
conștiință mult modificate” (Cosmovici, 1996, p. 144). Memoria face posibilă
dezvoltarea psihică în raport cu experiența acumulată de individ: datorită ei

3
învățăm deprinderile de bază precum mersul, vorbitul dar constituim și
structurile psihice superioare precum inteligența și personalitatea.

III. Diferențele individuale și calitățile memoriei

Memorarea, păstrarea și actualizarea experienței dobândite prin situațiile de
viață trecute sunt procese care diferă de la un individ la altul: există oameni care
interiorizează și întipăresc mai ușor experiențele precum și oameni care reușesc
acest lucru cu dificultate. De asemenea unii dintre noi avem dezvoltată mai
degrabă memoria vizuală iar alții memoria gustativă, olfactivă, auditivă, însă în
funcție de mediul social în care trăim și de profesia pe care o practicăm suntem
predispuși spre a dezvolta în mod principal memoria pe un anumit palier de
dezvoltare. Memoria are numeroase calități ce se concretizează diferit la fiecare
dintre noi și fac ca personalitatea noastră să fie distinctă de a celor din jur
(C.Ețco, Fornea, Davidescu, Daniliuc, & Cărăuș, 2007, p. 73).
Mihai Golu (2007, p. 565) enumeră și descrie următoarele calități ale
memoriei: întinderea repertoriului (cantitatea totală și diversitatea
cunoștințelor și experiențelor acumulate și păstrate în stare funcțională),
fidelitatea (nivelul de compatibilitate calitativă între ceea ce se stochează
anterior și ceea ce se păstrează ulterior), exactitatea (păstrarea materialului
informațional fără modificări semnificative de formă și conținut),
promptitudinea (momentul dintre apelul la reactualizarea informației și apariția
acesteia în conștiința actuală), mobilitatea (calitatea memoriei de a fi un sistem
deschis în permanență către schimburi informaționale cu sursele din exterior) și
volumul (numărul de imagini, silbe, cuvinte pe care subiectul le poate memora
și reproduce după prima prezentare a materialului).

IV. Procesele și formele memoriei

În timp ce psihologia tradiţională preferă termenii de memorare (sau
întipărire, fixare, engramare), păstrare (sau reţinere, conservare), reactualizare
(sau reactivare), psihologia modernă, dintr-o perspectivă psihocognitivistă, a
procesării informaţiilor, recurge la termeni cum ar fi: encodare, stocare şi
recuperare.
Memorarea informațiilor este primul dintre procesele memoriei și
presupune introducerea materialului informativ în memorie, întipărirea/fixarea
acestuia. Craik și Lockhart (1972 apud Zlate, 1994, p. 129-130) au elaborat
teoria nivelului tratării informațiilor conform căreia memorarea nu este o

4
structură, ci o activitate, un produs al atenției și percepției. Astfel, informația
poate fi tratată la niveluri diferite și tocmai acest nivel determină ulterior
facilitatea cu care aceasta va fi reactualizată.
După prezența sau absența intenției, efortului voluntar, memorarea poate fi
automată/spontană sau voluntară iar după prezența sau absența înțelegerii,
aceasta poate fi mecanică sau logică. Memorarea automată/spontană se
realizează fără să intenționăm să memorăm, are un caracter nesistematic,
durează puțin deoarece trece ușor în forma intenționată, dispune de activism și
selectivitate. Memorarea voluntară/intenționată presupune prezența unui scop și
a unui efort voluntar, este organizată și productivă, face apel la mijloace de
memorare, este necesară mai ales în activitățile grele, monotone, puțin
interesante. Memorarea mecanică se realizează prin repetarea materialului, duce
la învățarea formală fără înțelegerea logică a conținutului, este eficientă doar pe
termen scurt, este necesară în funcție de materialul de memorat. Memorarea
logică se bazează pe dezvoltarea gândirii, este autentică, economică și
productivă, superioară memorării mecanice, asigură învățarea autentică și
utilizabilă în practică (Dumitrescu & Iordan, 2016, p. 35)
Stocarea informațiilor reprezintă procesul prin care păstrăm în memorie
informațiile dobândite la un moment dat până le vom reactualiza când vom avea
nevoie de ele. Cele mai importante aspecte privind stocarea informațiilor sunt
durata (aspectul cantitativ) și forma ei (aspectul calitativ). Luând în considerare
durata stocării există două forme esențiale de stocare, stocarea de scurtă durată-
SSD și stocarea de lungă durată (SLD). Cel mai cunoscut model asupra
memoriei de scurtă durată aparținea lui Atkisnon și Shiffrim (1968) și postula
prezența unor stocări mnezice de ordin senzorio-receptiv (senzoriale) ce
furnizează informații memoriei de scurtă durată și apoi acestea ajung în
memoria de lungă durată (Zlate, 1994, p. 130). Memoria de scurtă durată
(MSD) asigură o păstrare mai îndelungată a imaginii, însă în afara unor condiții
speciale dispare impresia după 18 secunde. Din memoria de scurtă durată
cunoștințele pot trece în memoria de lungă durată prin repetare, impresiile pot fi
păstrate dacă ele au o încărcătură emoțională aparte. Craik și Lockhart au sesizat
continuitatea în procesul de stocare și prelucrare a informației: există inițial o
prelucrare senzorială a informaței în memoria de foarte scurtă durată urmând ca
această prelucrare să fie elaborată semantic și cognitiv (prin limbaj, gândire)
ajungându-se la memoria de lungă durată. Memoria de lungă durată (MLD) are
o capacitate nelimitată și cuprinde toate informațiile care au fost recepționate și
care pot fi păstrate ore, zile, saptamani, ani sau chiar toată viața (sentimente,
emoții, gânduri, vise dar și eveniimente zilnice, cunoștințe acumulate,
evenimente personale sau sociale, mentalitatea poporului în care trăim dar și

5
deprinderile sau priceperile noastre). Specificul memoriei de lungă durată este
„memoria semantică”, organizarea rezultatelor experienței și gândirii într-un
sistem de scheme, noțiuni, operații cu ajutorul gândirii și liimbajului. Memoria
de lungă durată poate fi însă și ”episodică”, caz în care se uită experiențele din
trecut, dar sensul cuvintelor și relațiile logice dintre acestea se păstrează, astfel
încât comunicarea este în continuare posibilă (Cosmovici, 1996, p. 143).
Reactualizarea informațiilor reprezintă scoaterea la iveală a informațiilor
memorate și păstrate pentru a fi utilizate și valorificate la momentul dat, în
situații de viață actuale. Reactualizarea are loc prin ”recunoașteri și
reproduceri”. Recunoașterea având loc în prezența obiectului, presupunând în
principal percepția, iar reproducerea în absența obiectului, presupunând procese
de gândire, compararea modelului actual cu cel aflat în mintea subiectului pentru
a scoate la iveală varianta cea mai bună a acestuia. Atât recunoașterea cât și
reproducerea pot fi voluntare sau involuntare, precise, vagi sau chiar eronate în
funcție de condițiile memorării și păstrării obiectului. Reactualizarea face astfel
apel la reconstrucție și presupune fenomene distincte ca ” reducerea
nefamiliarului la familiar; a ceea ce este ambiguu, nestructurat la ceea ce este
structurat; acordarea de semnificaţii proprii psihologiei celui ce reactualizează -
raţionalizarea materialului de către un individ cu preocupări intelectuale;
asimilarea lui la schemele vechi, stereotipe de un altul cu o gândire puţin
formată; reorganizarea personală a materialului (adăugiri, sistematizări sau,
dimpotrivă, simplificări)” (Zlate, 1994, p. 132).
Pe lângă durata menținerii informației, intenționalitate și nivelul implicării
înțelegerii/inteligenței în procesul de memorare (clasificate în rândurile
anterioare), mai există și ale criterii de clasificare a formelor memoriei.
După natura materialului care este memorat, stocat și reactualizat, memoria
poate fi senzorială (păstrează informația senzorială pănă când aceasta este
preluată de alte procese cognitive, este legată de senzații – cele mai studiate
tipuri de memorie senzorială sunt memoria vizuală/econică și memoria
auditivă/econică), cognitivă (numită și memoria de cunoaștere, în funcție de
conținut poate fi intuitiv-plastică sau verbal-logică), afectivă (păstrarea în
memorie a trăirilor afective – emoții, sentimente, dispoziții, pasiuni) , motorie
(reținerea mișcărilor, operațiilor, acțiunilor efectuate – scrisul, înotul, mersul pe
bicicletă etc).
După posibilitatea verbalizării conţinutului activităţii de memorie există
memorie explicită (conștientă, directă, voluntară, poate fi verbalizată în cuvinte
– ex memorarea unui material) și implicită (inconștientă, indirectă, involuntară,
este procedurală, nu poate fi verbalizată)

6
După criteriul complexităţii memoriei există memorie inferioară (ex memoria
animalelor) și memorie superioară (produs al vieții sociale, rezultă din
activitățile de educație/învățare)
După existenţa unui mijlocitor între subiect şi obiect există memorie nemijlocită
(reprezintă relaţia directă dintre subiect şi obiectul de memorat) si memorie
mijlocită (presupune prezenţa semnelor, simbolurilor în calitate de unealtă).
După numărul de subiecţi ai memoriei există memorie individuală (personală, a
unui individ anume) și memorie colectivă (presupune un subiect colectiv, unde
sunt prezenţi doi sau mai mulţi subiecţi ai memoriei: o naţiune, un popor, un
grup academic)
După originea apariţiei memoriei există memorie biologică (are la bază genele,
cromosomii, deci informaţia biologică, codul genetic al persoanei) și memorie
social- culturală (este un produs al aflării în societate şi în condiţiile culturii,
deci existenţa limbajului, anumitor proceduri de memorare a materialului, este o
memorie elaborată) (C.Ețco, Fornea, Davidescu, Daniliuc, & Cărăuș, 2007, pg.
69-71).

V. Factorii și legile optimizării memoriei

Procesele memoriei se realizează cu ușurință sau cu dificultate în funcție de o
serie de factori. Acești factori pot fi particularitățile materialului ce urmează a fi
memorat: natura acestuia (obiectual sau abstract, descriptiv sau explicativ, lipsit
de sens sau logic),volumul lui (mare, moderat, mic), organizarea lui (structurat
logic sau neorganizat), gradul de familiaritate al acestuia (familiar sau
nefamiliar), modul de prezentare a materialului (simultan, secvențial, serial),
timpul său de prezentare (numărul de prezentări ale aceluiași material și
intervalele de timp dintre prezentări), situația de prezentare a materialului
(percepția și recepția activă sau pasivă a subiectului), locul materialului în
structura activității subiectului (de scop, de condiție, de mijloc către scop),
ambianța în care se prezintă materialul (stimulatoare, inhibitoare, indiferentă).
La aceste particularități ale materialului se adaugă factorii care țin de subiect și
anume experiența sa anterioară, motivațiile sale, starea sa generală (odihnă,
oboseală, boală, sănătate) precum și activitatea nervoasă superioară a
subiectului. Acești factoriQ121 acționează în același timp astfel încât materialele
familiare, structurate și semnificative se rețin mai ușor, chiar dacă volumul de
informații este mare, în comparație cu materialele nestructurate,nefamiliare și
lipsite de semnificație, chiar dacă acestea din urmă au un volum mai mic
(Dumitrescu & Iordan, 2016, pg. 71-72) .

7
 Luând în calcul factorii facilitatori ai memorării, modul de organizare optim
în vederea învățării unui curs ar fi următorul: familiarizarea cu textul
( presupunând o lectură rapidă a întregului material, pentru orientare),
aprofundarea ideilor (se fragmentează cursul după principalele teme şi se
urmăreşte deplina înţelegere şi sistematizare a fiecărei teme până la înţelegerea
întregului curs), înţelegerea aprofundată și memorarea analitică (când memorăm
ceea ce nu am reţinut şi revedem fişele întocmite anterior, subliniind ceea ce ne
interesează), penultima etapă reprezintă fixarea ( recapitularea întregului
material e însoţită de întocmirea unor scheme), iar în final recapitularea acestor
scheme, care ne ajută să putem aborda subiecte de sinteză, presupunând
cunoştinţe din diferite lecţii (C.Ețco, Fornea, Davidescu, Daniliuc, & Cărăuș,
2007, p. 73).Legile memoriei derivă din factorii de eficientizare acesteia, astfel
încât este mai bine memorat materialul cu care subiectul operează activ,
materialul care reprezintă scopul acțiunilor individului în detrimentul celui care
este doar mijoc, materialul cel mai apropiat de experiența anterioară a
individului și care corespunde intereselor și nevoilor acestuia, materialul pe care
individul îl poate asocia cu stări afective, emoționale, atât pozitive cât și
negative (Dumitrescu & Iordan, 2016, p. 72)
Mielu Zlate (1994, pg. 132-133) susține că pentru sporirea eficienței
memoriei este nevoie de apelul la o serie de procese și acțiuni. Intensitatea
interacțiunii dintre subiect și materialul ce trebuie memorat prin apelul la diferite
mijloace de prelucrare a conținutului acestuia reprezintă în accepția autorului
prima modalitate a eficientizării procesului de memorare (de exemplu citirea
simpla a unui text nu ajută la memorarea lui în schimb alcătuirea unui plan al
textului, structurarea lui, identificarea asemănărilor și deosebirilor cu alte texte
facilitează memorarea). Al doilea proces esențial identificat de autorul citat este
stabilirea unor repere/mediatori care îndeplinesc funcția de evidențiere/aducere
aminte (de exemplu săgețile sau sublinierile pe o schema a unui text). Fixarea
conștientă și asumată a scopului activității este foarte importantă pentru conduita
mnezică a individului, esențială fiind fixarea unui scop cât mai specific,
diferențiat (este important să știm că trebuie să memorăm - scop general, dar
este la fel de important să știim pentru cât timp trebuie să memorăm și cât de
precisă trebuie să fie memorarea). Un alt proces important amintit de autor este
sistematizarea informațiilor care urmează să fie însușite, ordonarea și
clasificarea lor, ierarhizarea și încadrarea în sisteme , organizarea într-un plan
unitar și coerent. Sistemul motivațional atitudinal al individului este de
asemenea esențial pentru reușita memoriei, interesele, trebuințele, motivele,
aspirațiile individului influențând atât caracterul selectiv al memoriei cât și
durata ei (sunt memorate mai bine emoțiile mai intense). Alături de acțiunile

8
 mnezice (întipărire, păstrare, reactualizare) se produc și o serie de acțiuni
cognitive/ de cunoaștere (citire, scriere vorbire, ordonare, clasificare etc) care
influențează semnificativ capacitatea acestuia de memorare.
Andrei Cosmovici (1996, p. 146) vorbește de asemenea despre condițiile
optime ale memoriei. Autorul aduce în fruntea ierarhiei motivația subiectului,
scopul cu care acesta memorează și vorbește despre pedagogie și cultivarea
intereselor pentru cultură a tinerilor – ”principiul interesului” cu scopul trăiniciei
procesului de învățare. Un alt aspect esențial enumerat de autor este necesitatea
cunoașterii efectelor, rezultatelor învățării, stând la baza motivației și ghidând
eforturile noastre ulterioare. Înțelegerea materialului ce trebuie învățat joacă de
asemenea un rol foarte important, presupunând realizarea unor asocieri/legături
cu cunoștințele asimilar în experiențele anterioare (memorarea logică ce implică
înțelegerea materialului este mult superioară memorării mecanice).
Voința/intenția de a memora implică un efort de conștientizare a memorării cu
scopul de a putea reproduce ulterior informațiile către alte persoane și implică
inclusiv procesul de repetare cu scopul conservării acestor informații. Fixarea și
conservarea cunoștințelor poate fi influențată de existența interacțiunii dintre
cunoștințe și priceperi. Această interacțiune poate lua forma transferului sau
interferenței (transferul se produce cand unele cunoștințe sau priceperi
favorizează învățarea altora iar interferența are de obicei un efect negativ).
Interferența poate fi de două feluri: proactivă (când cunoștințele vechi impedică
sau îngreunează asimilarea altora noi) sau retroactivă (când impresiile noi ne fac
să le reprimăm pe cele vechi) (Cosmovici, 1996, pg. 154-155).

VII. Concluzii
Conținutul memoriei este variat, cuprinzând atât experiențe de ordin
senzorial, perceptiv dar și noțiuni, cunoștințe, experiențe sociale, afective,
culturale etc. Optimizarea proceselor memoriei este esențială pentru acumularea
de experiențe în timp, pentru valorificarea în momente diferite ale vieții a ceea
ce am dobândit în trecut. Consider că educația în școli ar trebui să cuprindă
inclusiv instruirea în sensul organizării eficiente în vederea seletării și memorării
informațiilor astfel încât acestea să ne ajute în conturarea viitorului profesional
propus.

9
Bibliografie

C.Ețco, Fornea, I., Davidescu, E., Daniliuc, T. T., & Cărăuș, M. (2007).
Psihologia Generală - Suport de curs . Chișinău: Universitatea de stat de
Medicină și Farmacie, Cadera Econ. Management și Psihopedagogie.
Cosmovici, A. (1996). Psihologie generală . Iași: Polirom.
Dumitrescu, F., & Iordan, M. (2016). Psihologia prin sinteze și grile Pentru
bacalaureat și admiterea în învățământul superior. . București: Editura
Semne.
Golu, M. (2007). Fundamentele psihologiei, Ed. a V-a . București: Editura
Fundației România de Mâine.
Zlate, M. (1994). Fundamentele psihologiei . București: Editura Pro Humanitae.

10