Morjan Borloveanu Nicoleta Denisa

Grupa 316 ,PIPP I

COMPARAȚIE ÎNTRE UN PROCES PSIHIC SENZORIAL

ȘI UNUL PSIHIC COGNITIV

Senzația

• Definirea și caracterizarea generală a senzațiilor

• Senzațiile sunt procese psihice senzoriale elementare de cunoaștere a însușirilor concrete,

luate separat, ale obiectelor, când acestea stimulează receptorul unul singur organ de simț.

• Termenul senzație denumește procesul de semnalizare prin simțuri și, în același timp,
rezultatul acestui proces, adică imaginea primară a însușirilor concrete ale obiectelor. De
exemplu, senzație de acru, senzație de roșu etc.

• Orice obiect este o sinteză de mai multe însușiri concrete, iar senzațiile reflectă astfel de
însușiri separate.

• De exemplu, zăpada are însușirile concrete “albă”, “rece”, “moale”. Ochiul ne dă doar
senzația de alb.

Modalități senzoriale, tipuri de senzații :

• Vizuale

• Formare: unde electromagnetice cu lungimi 390-80 milimicroni

• Proprietăți ale culorilor :1. Luminozitate 2. Tonalitate cromatică 3. Saturația

• Auditive

• Formare: vibrații ale obiectelor cu frecvențe 16 hz-20khz/s

• Proprietăți ale undelor sonore: 1. Amplitudinea 2. Frecvența 3. Forma sau timbrul

• Cutanate
• Tactile

• Termice

• Olfactive

• Gustative

• Interne

• Echilibru

• Kinestezice, de mișcare

Formarea senzației. Mecanismele neurofiziologice ale senzațiilor

• Organul morfofiziologic de realizare a senzațiilor se numește analizator (aproximativ

echivalent cu termenul de "organ de simț"). Potrivit cercetărilor realizate, acesta este alcătuit
din urmatoarele verigi funcționale:

• 1. receptor,

•2. cale aferentă,

• 3. componenta cerebrală,

• 4. calea eferentă (conexiunea inversă).

Receptorul reprezintă segmentul periferic al analizatorului, fiind alcătuit din numeroase

celule senzoriale a căror destinație este să transforme acțiunea stimulilor (fizici sau chimici) în
semnale nervoase.

Calea aferentă, care reprezintă sectorul intermediar, alcîtuit din celule și fibre nervoase care
transportă "influxul nervos" spre centrii superiori.

Calea eferentă

• Analizatorul este un sistem complex cu autoreglare.

• Receptorii sunt in permanență activi, sub influența semnalelor de comandă sosite de la

nivelurile superioare, inclusiv scoarța cerebrală, ei modificandu-și starea funcțională în
funcție de necesitățile și interesele organismului la un moment dat
Zona centrală (componenta cerebrală).

• Funcțiile de cunoaștere (inclusiv cele senzoriale) sunt îndeplinite de blocul cerebral de

"percepere, prelucrare și stocare a informației", care ocupă jumătatea posterioară a scoarței
cerebrale.

• Căile senzitive aparținând analizatorilor exteroceptivi (și parțial celor interoceptivi) se

termină în zonele primare (de proiecție), în aceste zone constituindu-se așa-numitele "matrici
interpretative" care decodează informația senzorială sosită pe căile ascendente.

Memoria

Memoria este un proces psihic care constă în întipărirea, recunoașterea și reproducerea

senzațiilor, sentimentelor, mișcărilor, cunoștințelor etc. din trecut. Memoria definește
dimensiunea temporală a organizării noastre psihice, integrarea ei pe cele trei segmente ale
orizontului temporal – trecut, prezent, viitor.

În psihologie, memoria este procesul în care informația este codificată, stocată și recuperată.

Codificarea permite informațiilor din lumea exterioară sa să ajunga la cele cinci simțuri în
formele de stimuli chimici și fizici. În această primă etapă informațiile trebuie să fie
schimbate, astfel încât să poată să fie puse în procesul de codare. Depozitarea este a doua
etapă sau proces de memorie. Aceasta implică faptul că informația este menținută pe perioade
de timp. În cele din urmă al treilea proces este recuperarea informațiilor care au fost stocate.
Aceste informații trebuie să fie localizate și readuse la conștiința. Unele încercări de
recuperare se pot realiza fără efort din cauza tipului de informații, iar alte încercări de a aminti
informațiile stocate pot fi mai dificile din diferite motive.

Din punct de vedere a procesării informației există trei etape principale în formarea și
recuperarea memoriei:

 Codificare sau înregistrare: primire, prelucrare și combinarea informațiilor primite

 Depozitare: crearea unor înregistrări permanente a informațiilor codate
 Preluare, rechemare sau amintire: cererea înapoi a informațiilor stocate ca răspuns la
unele nevoi de utilizare într-un proces sau o activitate.

Pierderea memoriei este descrisă ca uitare sau ca o tulburare medicală,amnezie.

Grație memoriei, ființa noastră psihică, eul, dobândește continuitatea identității în timp. Fără
dimensiunea mnezică, am trăi numai prezentul clipei, am fi în permanență puși în fața unor
situații noi, pentru care nu am dispune de nici un fel de experiență elaborată, de nici un
procedeu de abordare și rezolvare, ne-am zbate permanent în jocul încercărilor și
erorilor, adaptarea devenind, practic, imposibilă.

Funcția memoriei devine, așadar, o condiție bazală indispensabilă a existenței și adaptării

optime, a unității temporale a personalității noastre. Ea se datorează plasticității creierului –
proprietatea de a-și modifica starea internă sub influența stimulilor externi – și capacității lui
de înregistrare, păstrare și reactualizare a „urmelor” acestor stimuli.

Memoria umană a cunoscut o amplă dezvoltare istorică, în cursul căreia și-a restructurat atât
schema de funcționare internă, prin trecerea de la forme imediate la forme mediate
(prin limbaj și procedee mnemotehnice de natură logică), cât și aria de cuprindere, ajungând
să înregistreze și să conserve informații despre toate genurile de fenomene și evenimente,
precum și întreaga gamă de experiențe, accesibile la nivel individual și comunitar.

Latura remarcabilă a evoluției memoriei umane constă

în diferențierea și individualizarea capacității reactualizării, care permite valorificarea
propriu-zisă a informației și experienței stocate, și desfășurarea unor activități mintale
autonome, în care trecutul se leagă de prezent, iar prezentul de viitor.

La om, memoria nu este concentrată și localizată într-un singur bloc, ci este distribuită
mecanismelor care realizează funcțiile și actele psihocomportamentale specifice. Așadar, spre
deosebire de computer, creierul uman posedă nu doar un singur bloc memorativ, ci mai multe,
între care există conexiuni bilaterale. Între modul de funcționare a memoriei și modul de
funcționare al percepției, reprezentării și gândirii există o condiționare reciprocă profundă:
dereglarea verigii memorative determină tulburări serioase în desfășurarea proceselor pe care
le susține (percepție sau gândire), iar dereglări la nivelul procesului specific afectează
funcționarea bazei lui memorative.

Memoria se caracterizează prin câteva trăsături esențiale, care îi sunt imprimate de integrarea
ei în structura proceselor și activităților specifice. Memoria este activă, selectivă, contextuală,
mijlocită, organizată logic și sistemic.

În investigarea și evaluarea nivelului de dezvoltare și eficiență al memoriei se iau în

considerare următorii
parametri: volumul, trăinicia, fidelitatea, completitudinea, promptitudinea.
Clasificarea memoriei

Memoria senzorială

Memoria senzorială are nevoie de mai puțin de o secundă pentru a reține informații despre un
element perceput senzorial. Abilitatea de a vedea un element și de a ține minte cum arată cu
doar o fracțiune de secundă de observație sau de memorare este exemplul de memorie
senzorială. Aparține de control cognitiv și este un răspuns automat. La prezentări foarte
scurte, de multe ori participanții raportează că li s-a părut să "vadă" mai mult decât pot
raporta, de fapt. Primele experimente de explorare a acestei forme de memorie, senzorială, au
fost realizate de George Sperling (1963) utilizând "paradigma raportului parțial".

Există trei tipuri de memorie senzoriala. Memorie Iconica este un depozit de descompunere

rapida a informației vizuale; un tip de memorie senzorială care stochează scurt o imagine care
a fost perceputa pe o durată mică. Memoria Echoic este un depozit de descompunere rapidă a
informațiilor auditive, un alt tip de memorie senzorială care stochează scurt sunetele care au
fost percepute pentru durate scurte de timp. Memorie tactilă este un tip de memorie senzorială
care reprezintă o bază de date pentru stimuli de atingere.

Memoria pe termen scurt

Memoria pe termen scurt permite amintirea pentru o perioadă de câteva secunde până la un

minut fără repetiție. Capacitatea sa este foarte limitată: George A. Miller (1956), atunci când
lucra la Bell Laboratories, a efectuat experimente care arată că depozitul de memorie pe
termen scurt a fost de 7 ± 2 elemente (titlul lucrării sale celebru, "numărul magic 7 ± 2 ").
Estimările moderne față de capacitatea memoriei pe termen scurt sunt mai mici, de obicei, de
ordinul a 4-5 elemente, însă, capacitate de memorie poate fi crescută printr-un proces
numit chunking. De exemplu, pentru a-și aminti un număr de telefon din zece cifre, o
persoană ar putea "grupa" cifrele în trei grupe: în primul rând, prefixul (cum ar fi 123), apoi o
grupă de trei cifre (456) și în cele din urmă o bucată de patru cifre (7890). Această metodă de
a ne aminti numere de telefon este mult mai eficientă decât încercarea de a aminti un șir de 10
cifre; acest lucru se datorează faptului că suntem capabili să învățăm informațiile în grupuri
semnificative de numere. Acest lucru poate fi reflectat în unele țări din tendința de a afișa
numerele de telefon și câteva grupuri de doua pana la patru numere.
Memoria pe termen lung

Depozitarea în memoria senzorială și pe termen scurt de memorie are, în general, o capacitate

strict limitată și de durată, ceea ce înseamnă că informațiile nu sunt păstrate pe termen
nelimitat. În schimb, memoria pe termen lung poate stoca cantități mult mai mari de
informație pentru o durată potențial nelimitată (uneori o durată de viață). Capacitatea sa este
incomensurabil de mare. De exemplu, având în vedere un număr aleatoriu de șapte cifre
putem să ni-l amintim doar câteva secunde înainte de-al uita, sugerând a fost stocat în
memoria noastră pe termen scurt. Pe de altă parte, ne putem aminti numerele de telefon mai
mulți ani, prin repetiție; aceste informații este spus că ar fi stocate în memoria pe termen lung.

În timp ce memoria pe termen scurt codifică informații acustic, memoria pe termen lung se
codifică semantic: Baddeley (1966) a descoperit că, după 20 de minute, subiecții de testare au
avut cele mai mari dificultăți reamintindu-și pe termen lung o colecție de cuvinte care au avut
sensuri similare (de exemplu, mare, uriaș, larg, frumos). O altă parte a memoriei pe termen
lung este memoria episodică care încearcă să capteze informații, cum ar fi" ce "," când "și"
unde ". Datorita memoriei episodice, indivizii sunt capabili să-și amintească anumite
evenimente, cum ar fi petreceri aniversare și nunți.

Memoria pe termen scurt este sprijinită de modele tranzitorii de comunicare neuronale,

dependente de regiuni ale lobului frontal (în special dorsolateral cortexul prefrontal) și lobul
parietal.