AIMI - 2007 2008

Perspectiva cognitivistă asupra gândirii

Psihologii au comparat modul nostru de a gândi cu cel prescris de modelele gândirii

raţionale. In raţionamentele zilnice înlocuim legile logice şi probabilistice cu propriile noastre
principii, fără să ne dăm seama de acest lucru. Le înlocuim cu cele euristice care ne duc adeseori
la aproximări adesea mai eficace, dar supuse greşelii: euristica de reprezentare şi cea de
disponibilitate.
Prima ne face să „adunăm ceea ce se aseamănă” şi în raţionamentele predictive duce la
ignorarea informaţiei despre probabilitate în profitul informaţiei descriptive (individualizante).
A doua arată cât de mult cântăresc în gândirea noastră exemplele uşor de găsit.
La fel de important ca euristica de disponibilitate este efectul de ancorare; acesta se află
la originea unei forme de ”încorsetare” a gândirii noastre: In marea majoritate a cazurilor
acceptăm formularea unei probleme fără să încercăm să o reformulăm în mod echivalent, dar
diferit.
Fie că este vorba de euristica de reprezentativitate, de disponibilitate sau de efectul de
ancorare toate au în comun tendinţa ce ne caracterizează : de a căuta să confirmăm, mai curând
să infirmăm ideile noastre (această tendinţă ne permite să satisfacem nevoia de coerenţă sau
armonie cu ceea ce ştim deja, şi ne determină să luăm verosimilul drept adevăr, oprind procesul
de verificare a ideilor noastre prea devreme, odată cu apariţia primelor coerenţe).
Studii ale psihologiei au arătat că majoritatea oamenilor, făcând previziuni, avem tendinţa
să:
- ignorăm informaţia despre probabilitate;
- ne bazăm în estimarea probabilităţii nu pe frecvenţa cu care evenimentele se produc, ci pe
uşurinţa cu care ne vin în minte exemplele lor;
- supraestimăm probabilitatea apariţiei a două evenimente simultan
- supraestimăm numărul persoanelor care ne Împărtăşesc ideile („falsul consens”)
- subestimăm influenţa situaţiei asupra comportamentului altuia )”eroare fundamentală”)
- favorizăm pe cei asemenea nouă sau din grupul nostru („ai noştri”) în detrimentul
celorlalţi („bias-ul 1 de favoritism”)
- atenuăm judecăţile cu conotaţie negativă („bias-ul de pozitivitate”).
Aceştia au mai arătat că trăgând concluzii despre inferenţele noastre nu conştientizăm
următoarele lucruri:
- coerenţele pot ascunde incoerenţe
- căutarea unei confirmări a ideilor noastre primează asupra informării lor
- raţionând cu „şi dacă…” nu ne gândim chiar la orice şi n-o facem chiar oricum.
Problema acestor înclinaţii odată remarcată de oamenii de ştiinţă a avut impact asupra
imaginii omului de pe stradă ca om de ştiinţă spontan. Experimentele efectuate arată că acesta
este dominat de inserţii sociale, că inferenţele pe care le face nu pot fi tratate în afara de mizele
relaţiilor dintre grupuri; de asemenea, l-au înfăţişat ca pe un subiect cu tendinţe sistematice spre
distorsiune, folosind proceduri de tratare a informaţiilor mai mult economice decât eficiente, cu o
gândire mai mult schematică decât analitică, cu automatisme uneori disfuncţionale. Imaginea
omului de ştiinţă spontan (dominantă în anii ”50-60) a fost înlocuită cu cea a omului ordinator cu
tendinţă spre distorsiuni. Această schimbare de optică a fost facilitată de existenţa mai multor
rezultate experimentale:
- absenţa informaţiei nu îi împiedică pe subiecţi să tragă concluzii. Aceşti subiecţi nu caută
întotdeauna informaţii utile atunci când ar putea să le obţină şi uneori le neglijează atunci
când dispun de ele;

1 „Bias” (engl) sau „biais” (franc.) este un concept esenţial pentru descrierea funcţionării
sistemului cognitiv uman; se poate traduce prin deformare, părtinire, eroare, abatere, deviere.
1
 AIMI - 2007 2008
- există un număr considerabil de tendinţe spre distorsiuni şi de erori ce caracterizează
funcţionalitatea cognitivă.
In concluzie, oamenii înainte şi mai degrabă decât a-şi deriva cunoştinţele prin utilizarea
de informaţii preferă să aplice o schemă categorială informaţiilor de care dispun. Unele
distorsiuni provin din inabilitatea umană de a procesa statistic informaţii; oamenii tind să nu
trateze legăturile dintre variabile într-un mod normativ, ei văd legături acolo unde nu există, iar
atunci când acestea există, li se exagerează semnificaţia cauzală.

Cunoştinţele psihologice despre modul nostru de a judeca s-au dezvoltat în mare parte
datorită curentului cognitivist 2 . Acesta pleacă de la principiul că modul nostru de a construi
cunoştinţele despre noi înşine şi despre lumea înconjurătoare ne afectează comportamentul de zi
cu zi. Pentru o mai bună înţelegere a acestui comportament este necesar să studiem modul în care
tratăm informaţia. Informaţia face parte din viaţa noastră; o folosim pentru a acţiona, pentru a ne
planifica acţiunile, pentru a anticipa şi pentru a înţelege ceea ce se petrece în jurul nostru. Pentru
a trata informaţia, o selecţionăm, o analizăm, o coroborăm cu alte informaţii, o reţinem în
memorie şi o recuperăm. In toate aceste situaţii, plecând de la o informaţie, elaborăm o alta,
mergând dincolo de cea de care dispunem. Această activitate mentală este constantă şi atât de
prezentă încât nici nu-i mai dăm atenţie. Cu toate acestea ea se află la baza oricărei judecăţi,
hotărâri sau previziuni ale noastre. Cu ajutorul ei construim realitatea şi ne servim de
cunoştinţele pe care le avem. Această activitate mentală, „activitate inferenţială” îşi are propriile
legi şi tendinţe. Reperarea, descrierea şi explicarea lor este unul din principalele obiective ale
curentului „cognitivist” din psihologie.

Strategii euristice sunt modele care simulează rezolvarea de probleme 3 . Miller şi

colaboratorii (1960) susţin că gradul de complexitate al unei probleme poate fi redus prin
rezolvarea unei serii de subprobleme ale acesteia, prin reguli diferite: deşi regulile nu oferă
garanţii că soluţia poate fi găsită aduc totuşi problema la dimensiuni adecvate capacităţii de
rezolvare a persoanei.
Newell şi Simon (1972) au încercat să ilustreze capacitatea umană de rezolvare a
problemelor într-un mod euristic. Pentru a valida modelele de organizare a informaţiilor, ei au
pornit de la relatările verbale ale subiecţilor referitoare la ceea ce se petrecea în mintea lor în
timp ce încercau să rezolve o problemă.
Newell şi Simon (1972) afirmă că folosirea unor strategii mai sofisticate (denumite
strategii euristice) este probabil un rezultat al existenţei a ceea ce numesc spaţiul problemei,
acesta este format din totalitatea soluţiilor posibile deţinute de către cel care rezolvă problema.
Strategiile euristice implică, iniţial stăpânirea unei mari păţi din spaţiul problemei şi apoi, prin
aplicarea informaţiilor deţinute, relevante pentru problemă, îngustarea ariei de căutare până când
devine uşor de stăpânit. Există mai multe tipuri de strategii euristice:
- a. analiza finalului semnificativ;
- b. strategia simplificării planificate
In primul tip, problema este împărţită în elemente mai mici (subprobleme) care apoi sunt
analizate în următorul mod: se identifică finalul sau scopul fiecăruia şi se iniţiează procedeul prin
care putem atinge respectivul final. Cei doi autori au elaborat un program de computer numit

2 Ştiinţa cognotică studiul prelucrării informaţiei de către oameni, despre cum gândesc şi
soluţionează ei problemele.
3 Euristicile au rolul se a reduce nesiguranţa şi de a simplifica probleme cu care ne confruntăm.

Termenul de euristică derivă din grecescul h e u r i s t i k e n cu semnificaţia de inventa, a

descoperi. Gândirea euristică nu se produce în mod direct, ea implică judecata, căutarea,
reînvăţarea, evaluarea şi explorare, iar cunoaşterea obţinută prin această succesiune de procese
poate la rândul ei modifica procesul de căutare în vederea soluţionării problemelor. Euristicile
sunt utilizate adesea de către om când soluţionează o problemă sau ia decizii (se bazează pe
experienţa trecută sau pe cunoaşterea acumulată).
2
 AIMI - 2007 2008
General Problem Solver (GPS – primul program care simulează comportamentul uman), bazat
pe acest tip de analiză care imită modul în care omul abordează problemele; avantajul acestui
program a fost acela de a forţa cercetătorii să fie clari, să elimine rezolvarea problemelor
(computerele nu au toleranţă la ambiguitate). Pentru a se dezvolta a teorie a capacităţii rezolutive
umane, programul a fost testat prin comparare cu etapele rezolvării problemelor aşa cum se
desfăşoară la om.
Strategia planificării constă în neglijarea, neluarea în considerare a unor aspecte ale
problemei, în scopul de a simplifica rezolvarea ei; după rezolvare, se reintroduc însă toate
aspectele omise în prima etapă. Strategiile de simplificare includ analogiile (o problemă
anterioară, deja rezolvată, este folosită ca reper de comparaţie pentru cea actuală, care devine
astfel mau u de rezolvat) şi problemele izomorfe (seturi de probleme, cu aceeaşi structură şi
soluţii, care au însă diferite detalii şi contexte).

Schemele şi strategiile cognitive sunt implicate şi în actele de luare a deciziilor. Tverski

şi Kahneman au pus în evidenţă importanţa modului de formulare a alternativelor în procesul
decizional. Astfel:
- prezentarea alternativelor în mod diferit: câştig/pierdere conduce la activarea unor
scheme cognitive diferite 4 ;
- cu cât o alternativă este mai reprezentativă cu atât cresc mai mult şansele de a i se atribui
o mai mare probabilitate.

Euristicile – proceduri care permit găsirea unei soluţii într-un timp scurt, fără a parcurge un şir
complet de paşi. Spre deosebire de soluţia găsită prin procedee algoritmice, care sunt constituite
dintr-un şir de paşi care conduc întotdeauna la soluţia optimă, procedurile euristice nu garantează
găsirea unei soluţii optime şi nici măcar corecte. Ele sunt strategii cognitive simple, care permit
în viaţa cotidiană să se facă inferenţe acceptabile, chiar dacă sunt false.
- sunt folosite în situaţii cu grad mare de ambiguitate când nu există informaţie suficientă
sau în situaţii în care deşi există informaţie completă, nu există timp suficient pentru
folosirea unui algoritm.
In cazul euristicii reprezentativităţii – un obiect sau fenomen este atribuit unei categorii în
măsura în care posedă trăsături care corespund trăsăturilor categoriei.
- conduce la insensibilitatea la probabilităţi anterioare sau la mărimea eşantionului şi la
concepţii greşite asupra şansei.
In cazul euristicii disponibilităţii – un obiect sau fenomen va fi judecat ca agent cauzal cu atât
mai eficient cu cât el este mai cognitiv sau receptiv disponibil. De exemplu, dacă o situaţia are o
încărcătură emoţională mai mare, ea va fi mai pregnantă în minte, deci mai disponibilă şi va duce
la o evaluare mai mare a probabilităţii sale.

Să ştii cum să tratezi informaţia permite aprecierea condiţiilor în care o

tratezi în mod adecvat, fondat şi justificat şi a condiţiilor în care nu o faci.
Întrebările fundamentale adresate sunt:
- când ne înşelăm şi când avem dreptate?
- În ce constau eventualele noastre greşeli şi de ce le facem?
Răspunsul la aceste întrebări presupune să ştii cum trebuie să acţionezi corect şi să tragi
concluzii fondate, să faci previziuni adecvate şi să faci judecăţi justificate. Aceasta implică
existenţa unor criterii de evaluare a calităţii raţionamentului sau a calităţii inferenţelor noastre.
Legile logicii şi probabilistice au fost concepute pentru a asigura validarea raţionamentului
nostru. Validitatea este considerată a fi concordanţa dintre concluziile, previziunile şi judecăţile

4 Succesul înregistrat de jocurile de noroc poate fi explicat într-o oarecare măsură prin acest
fenomen: mizele asociate sunt prezentate în forma unor câştiguri; s-a observat de asemenea,
preferinţa medicilor sau pacienţilor pentru un anume tip de tratament în funcţie de prezentarea
şanselor de reuşită sau de eşec asociate alternativelor de tratament.
3
 AIMI - 2007 2008
noastre, pe de o parte, şi realitatea lucrurilor la care se raportează acestea, pe de altă parte. Deci
funcţia principală a legilor este de a ne permite să luăm în considerare realitatea faptelor.

De ce nu cercetăm întotdeauna validitatea raţionamentelor

noastre?
1. din economie cognitivă (ne economisim eforturile şi timpul)- adesea ne satisfacem
cererea printr-o idee sau explicaţie plauzibilă, verosimilă; de îndată ce o găsim, încetăm
investigarea, fără a ne întreba dacă există o altă explicaţie mai bună)
2. pentru a căuta sprijinul şi recunoştinţa celorlalţi. Toţi ne recunoaştem limitele şi apelăm
la alţii; totuşi, nevoia de a face apel la ştiinţa şi judecăţile altora creează o altă: aceea de a
fi acceptat din punct de vedere social şi de a evita astfel criticile sau evaluările negative.
Din acest motiv, al acceptării sociale, gândim şi acţionăm în mod frecvent aşa cum ne
imaginăm că ceilalţi gândesc şi acţionează.

Omul raţionalizant
Pentru omul raţionalizant, cel mai important lucru este să nu facă şi/sau să gândească lucruri
pe care le consideră contradictorii, incoerente sau excluzându-se reciproc. Evitarea sau reducerea
a ceea ce psihologii numesc disonanţe cognitive este prima sa motivare. Ca urmare, omul
raţionalizant îşi schimbă comportamentul sau părerile pentru a „regăsi” consonanţa.
Semnalmentele care sugerează un comportament inteligent:
- învaţă sau înţelege din experienţă
- găseşte sens în mesajele ambigue sau contradictorii
- răspunde rapid şi cu succes în situaţiile noi (flexibilitate)
- utilizează raţionamentul în rezolvarea problemelor
- înţelege şi inferează pe căile simple şi raţionale;
- aplică cunoaşterea pentru manipularea mediului în care acţionează
- achiziţionează şi aplică cunoaşterea în propria activitate
- recunoaşte importanţa relativă a diferitelor elemente dintr-o situaţie dată.

Euristica de reprezentativitate
Exemplu 1: d a c ă p r e z e n t ă m u n o r s u b i e c ţ i d o u ă o r d o n ă r i a l e n a ş t e r i i a 6
copii (trei fete şi trei băieţi), una denumită „sistematică” cu
următoarea succesiune FFFBBB, iar cealaltă „amestecată” FBBFFB,
majoritatea consideră că cea de a doua ordine este mai
r e p r e z e n t a t i v ă d e c â t p r i m a . Este mai conformă cu aşteptările lor, cu imaginea pe
care şi-a fac despre o serie de naşteri.
Exemplu 2: l a o r i c e a r u n c a r e a u n u i z a r , p r o b a b i l i t a t e a d e a a p a r e c i f r a
6 este 1/6; este deci la fel de probabil ca în cinci aruncări succesive
s ă a p a r ă o r d i n e a 1 , 5 , 3 , 2 , 4 s a u 6 , 6 , 6 , 6 , 6 (rezultatul unei aruncări nu are nici o
influenţă asupra celorlalte, cele 5 evenimente sunt total independente unele faţă de altele).
Acest principiu de reprezentativitate ne îndrumă în a judeca apartenenţa unui obiect (a unei
persoane, a unui eveniment) la o anumită categorie: cu cât obiectul pare să facă parte din
acea categorie, cu atât, şansele să îi aparţină sunt mai mari (şi invers: cu cât pare mai puţin
probabil să aparţină respectivei categorii, cu atât sunt mai mici şansele de apartenenţă la acea
categorie).
Dacă atunci când aplicăm principiul de reprezentativitate, avem o idee clară a
corespondenţei dintre un obiect şi o categorie, acest lucru nu este suficient pentru a face o
estimare corectă a probabilităţii apartenenţei sale la acea categorie. A şti dacă e mai probabil ca o
persoană care fumează să fie femeie sau bărbat depinde de o anume idee asupra frecvenţei

4
 AIMI - 2007 2008
fumătorilor în populaţiile respective. Acest mod de a proceda ne-ar permite să fim mai vigilenţi
în materie de previziuni şi să evităm a cădea în plasa „iluziilor probabilistice 5 ”.
Exemplele noastre arată că raţionamentul predictiv se bazează pe o informaţie numită
individualizantă (această informaţie direct legată de obiectul sau evenimentul ţintă ne arată
caracteristicile sale; este o informaţie descriptivă). Aceasta este pusă cel mai des în evidenţă
împreună cu un alt tip de informaţie privind de data aceasta frecvenţa relativă (cunoscută sau
estimată) a unui obiect într-un eşantion, deci probabilitatea sa apriorică.

Neglijarea informaţiilor statistice

E x e m p l u : Câţiva psihologi au intervievat 70 de ingineri şi 30 de avocaţi, toţi lucrând
actualmente în domeniilor lor. Aceste interviuri au permis redactarea unor descrieri
succinte ale tuturor participanţilor. Fiecare este prezentat printr-o fisă. Extragem la
întâmplare una din cele 100 de fişe. Citim următoarea descriere: „M . E s t e u n b ă r b a t
de 39 de ani, căsătorit, are doi copii. Este activ în politica locală.
Are hobby-ul de a colecţiona cărţi rare. Îi place competiţia,
d i s c u ţ i i l e ş i ş t i e s ă c o n v e r s e z e ”. Indicaţi pe o scară de la 0 la 100% şansa ca
această descriere să corespundă cu cea a unuia dintre cei 30 de avocaţi.
Răspunsul corect este 30%.
Majoritatea subiecţilor supraevaluează probabilitatea. Descrierea a fost redactată
intenţionat pentru a favoriza impresia că este vorba de un avocat. Ea se referă la un stereotip
frecvent întâlnit în această categorie profesională. Greşeala în răspuns este generată de
convingerea noastră ca stereotipul nostru despre un avocat este adevărat. Consecinţa acestui
recurs este o neglijare a informaţiei despre probabilitatea apriorică (despre repartizarea celor
două profesiuni) şi o preferinţă despre informaţia individualizantă (descrierea).
Observaţie:
- acelaşi lucru se întâmplă şi atunci când cele două categorii sunt inversate: 30 de ingineri
şi 70 de avocaţi
- informaţia asupra probabilităţii apriorice este necesară predicţiei, in timp ce informaţia
individualizantă nu este decât suficientă.

Schimbarea modului de prezentare a problemelor

Intervenţiile aduse experimental în formularea problemelor au efecte importante asupra
estimărilor subiecţilor, care sunt capabili să facă previziuni corecte din punct de vedere teoretic
atâta timp cât enunţul problemei îi îndeamnă să o facă. Pentru aceasta este suficient să se
modifice detaliile oferite subiecţilor unui experiment, cerându-li-se să se comporte ca nişte
statisticieni şi să-şi concentreze atenţia asupra informaţiei statistice, experimentul la care
participă fiind coordonat de Institutul European de Statistică şi Studii Europene (de ex.). Dacă
îndemnăm un alt grup de subiecţi să joace rolul unor clinicieni (pretinzând că experimentul este
derulat de Institutul European de Studii asupra Comportamentului Uman) aceştia vor privilegia
descrierea şi estimările lor vor fi mai puţin corecte din punct de vedere teoretic. Această
manipulare este evidentă pentru a demonstra importanţa ideii pe care şi-o face subiectul despre
sarcina pe care o are de rezolvat şi despre ceea ce se aşteaptă de la el.

Feriţi-vă de discuţiile colective

Există un număr mare de situaţii în care suntem constrânşi să reflectăm şi să luăm decizii
în cadrul unui grup: jurii, comitete, comisii, consilii etc. Comparând estimările subiecţilor singuri
sau acţionând în grup, rezultatele arată amplificarea euristicii de reprezentativitate în discuţiile de
grup. Grupurile par să fie mai puţin sensibile la informaţia probabilistică decât indivizii luaţi
separat.

5
Corelaţiile iluzorii – tendinţa de a vedea legături între două şiruri de variabile independente
5
 AIMI - 2007 2008
Euristica de disponibilitate constă în estimarea probabilităţii evenimentelor în funcţie de
uşurinţa cu care exemple care le ilustrează pot fi rememorate; cu cât aceste exemple sunt mai
accesibile în memorie, cu atât evenimentul la care se raportează e considerat mai probabil şi
frecvenţa sa de apariţie este supraestimată.
E x e m p l u ; rezultatele experimentale artă că cea mai mare parte dintre noi credem că
există mai multe cuvinte care încep cu litera r decât cele care au litera r pe cea de a treia
poziţie; numărarea sistematică a frecvenţelor indică faptul că există mai multe cuvinte cu
cea de a treia literă r decât cu iniţiala r.

Cum evaluăm probabilităţile?

● Forţa spectacularului
- avem tendinţa de a supraestima probabilitatea apariţiei unor întâmplări prezentate cu
litere mari în presă sau la televizor şi să subestimăm pe cele evocate mai discret.
● Forţa mărturiilor marcante - aprecierea probabilităţii unui eveniment în funcţie de
disponibilitatea, de uşurinţa cu care se poate găsi în memorie un exemplu la care să se raporteze.
Aplicăm o strategie ce constă în a face apel la exemple de evenimente, situaţii, idei sau indivizi
disponibile în memorie. După uşurinţa cu care ne amintim aceste exemple, estimăm în mod
diferit frecvenţa lor şi în consecinţă, probabilitatea lor de apariţie. Presupunem că dacă ilustrările
unei situaţii date ne vine uşor în minte, asta înseamnă că ea survine frecvent şi există şanse mari
ca ea să se producă.

Memoria ne joacă feste

o Efectul de noutate: cu cât evenimentele sunt mai recente, cu atât sunt mai accesibile în
memorie, şi mai uşor de reamintit.
o Efectul de întâietate – dintre diferite evenimente de aceeaşi natură, primele (cele iniţiale)
sunt cel mai uşor de reamintit.
o Amintirile cu caracter excepţional sunt mai uşor de recuperat decât cele legate de
evenimente obişnuite.
o Ideile preconcepute pot crea aşteptări ce afectează în mod considerabil procesul
memorării.
Chiar dacă memoria este o facultate minunată, foarte bine organizată şi indispensabilă
pentru a înţelege tot ce ne înconjoară, nu trebuie pierdut din vedere faptul că amintirile noastre
nu sunt în întregime fiabile. Cea mai mare parte a timpului nu suntem conştienţi de efectele
diferiţilor factori asupra funcţionării memoriei. In măsura în care euristica de disponibilitate ne
asigură posibilitatea de a răspunde eficace şi rapid la tot felul de situaţii, am putea fi tentaţi să
considerăm acest procedeu suficient de util şi practic pentru a-i accepta deficienţele.

Eroare de conjuncţie
Exemplu; A s - a d e c i s s ă î n f i i n ţ e z e o f i r m ă . P e n t r u a r e a l i z a a c e s t
proiect, A trebuia să împrumute bani de la bancă; i s-a propus un
credit cu dobândă foarte ridicată, dar cu posibilitatea unei
rambursări anticipate. Pentru a plăti o dobândă cât mai mică, A ar fi
trebui să returneze împrumutul cât mai repede, adică să găsească
clienţi foarte rapid şi în acelaşi timp, să constituie o echipă
dinamică şi calificată. A îşi estimează şansele de reuşită ca fiind
foarte mari, lansează proiectul şi înfiinţează societatea respectivă.
După câteva luni dă faliment.
Cum aşa?! Şansele de a obţine rapid clienţi sunt relativ mici (este nevoie de timp pentru a
te face cunoscut); pe de altă parte, şansele de alcătuire a echipei motivate şi calificate chiar dacă
sunt foarte mari, probabilitatea ca ambele evenimente să aibă loc simultan este, după legile
probabilistice, mai mică decât cea a evenimentului cel mai puţin probabil.

6
 AIMI - 2007 2008

Reducerea erorii de conjuncţie

● Când acţiunea înseamnă conjuncţie
- suntem atenţi mai curând la cantitatea şi diversitatea argumentelor, decât la calitatea
fiecăruia luat în parte. Totul se întâmplă ca şi cum un număr important de motive, de
argumente ar fi în mod automat asociate, în mintea noastră, cu o decizie sau acţiune mai
bune.
● Când absenţa înseamnă suficienţă
- nu amintim întotdeauna aceleaşi motive sau cauze indiferent de cantitatea lor, atunci când
trebuie explicată o acţiune sau lipsa ei.
- Dacă un singur motiv pare să nu fie suficient pentru a explica o acţiune, el pare destul de
suficient pentru a explica absenţa acţiunii.

Tendinţa de distorsiune în favoarea eu-lui

– se manifestă atunci când subiecţii găsesc cauze externe eşecurilor lor (dând vina pe dificultatea
sarcinii şi cauze interne succesului, atribuindu-l aptitudinilor, efortului depus şi competenţei).
In inferenţa cauzală, se poate remarca „divergenţa actor-observator” este vorba de
diferenţele care există între atribuirile făcute de un actor asupra propriului său comportament
(atribuit în termeni substanţiali) şi cele făcute de un observator asupra aceluiaşi comportament
(atribuiri în termeni dispoziţionali).
Interpretări teoretice ale acestor distorsiuni ţin de:
1. natura motivaţională, făcând trimitere la imaginea de sine, respectul de sine, amorul
propriu;
2. actorul şi observatorul nu posedă aceleaşi informaţii. Pregnanţa informaţiei disponibile
este diferită pentru cei doi care vor focaliza diferit atenţia asupra situaţiei;
3. actorul şi observatorul sunt implicaţi diferit, cerând unui actor să-şi modifice
comportamentul înseamnă să-şi justifice acţiunea în raport cu normele admise. Ca urmare,
actorul îşi va explica comportamentul în termeni de raţiuni, în timp ce observatorul în
cauze.