Zoom 

crppzoom6@fspac.ro

CRPPzoom6

Oras si sat Modernitatea Globalizarea

 Sunteti vecin cu poezia, dar in proza.

Păcat că nu sunteţi politician. Mai bine că nu sunteţi politician.

 Nicolas.Jacob@univ-lyon2.fr

Constantin.V.Trifan@gmail.com

Gândire:  

am pus cap la cap un mini ghid tehnic prin care putem să nu contribuim la amplificarea falsurilor,
fricii și furiei pe rețelele sociale ]n următoarele săptămâni.
e tehnic în sensul în care nu vă spune ce e adevărat și ce nu e, că nu ne pricepem la asta. dar vă dă
câteva criterii să judecați singuri cât de credibile sunt sursele din care vă luați informațiile.
Rețelele sociale nu sunt ziare, iar titlurile cu link nu sunt știri.
Te rugăm să citești mai mult decât titlul unei posibile știri postate pe rețelele sociale și să verifici
dacă informația pe care o afli mai apare în acea formă și în alte publicații. Un search pe Google te
poate ajuta să verifici asta.
Materialele jurnalistice care respectă deontologia profesională conțin citate - adică atribuie
informația surselor - și sunt semnate cu nume ale unor persoane reale, nu cu “Admin” sau numele
publicației pe care o citești.
Te rugăm să cauți în articolele pe care le citești declarații citate și numele celor care și le asumă. Te
rugăm să verifici dacă materialele sunt semnate de oameni reali.
Redacțiile care respectă deontologia profesională sunt transparente: au o casetă redacțională pe
site, în care vei găsi numele jurnaliștilor și al redactorului-șef.
Te rugăm să verifici dacă site-ul pe care ai ajuns respectă regula transparenței.
E okay să fii grammar nazi, de data asta.
Te rugăm să urmărești dacă textul pe care îl citești respectă normele minime ale gramaticii. În
general, site-urile care propagă falsuri sau dezinformare sunt foarte puțin atente la redactarea textului.
Atenție la emoții și diferența dintre opinii și fapte.
În general, jurnaliștii care își respectă meseria vor să te informeze corect și să-ți ofere un context
pentru informație. Dacă simți că articolul pe care îl citești îți creează emoții puternice - furie sau frică
- te rugăm să evaluezi dacă acesta răspunde la câteva întrebări simple: cine a spus asta? Unde a spus?
Când a spus? În ce context a fost făcută această afirmație? Vorbim de un fapt - adică o afirmație
susținută de dovezi factuale - sau de o opinie?
Nu da mai departe.
Dacă observi că articolul pe care îl citești nu respectă cel puțin două din criteriile de mai sus, te
rugăm să te gândești serios ce efect ar putea avea asupra prietenilor tăi.
vom trece cu toții printr-o perioadă în care vom fi cu nervii întinși - pe bună dreptate. dar
amplificarea falsurilor nu ne va ajuta, indiferent de emoțiile puternice pe care le simțim.
Vă mulțumesc pentru obiecții. Întrucât nu sunt sigur că le-am înțeles bine, o să le rezum (și dacă
nu le-am înțeles, vă rog să mă corectați): ideea d-voastră este aceea că eu ca persoană mă
comport - inclusiv în ceea ce scriu - total neștiințific, mizând pe autoritatea statală (care, la
rândul ei, se inspiră de la un grup - unul singur de specialiști /cu sau fără ghilimele/) și condamn
paușal, ca fiind premodernă și antiștiințifică, atât reacția oamenilor lucizi (care așteaptă
confirmarea tratamentelor propuse), cât și reacția naturală a oamenilor comuni (care, neștiind ce
să creadă, preferă să aștepte și să supraviețuiască cum știu ei). Altfel spus, avem pe de o parte
logica statală - tentată să universalizeze prin forță (sau amenințarea cu forță) o soluție (iarăși, cu
sau fără ghilimele) și, de cealaltă parte un soi de scepticism al bunului simț (care, la limită, se
decantează în dubiul științific ce ia distanță față de instrumentalizarea oficială a unor
teorii/tehnologii). Iar eu - condamnând scepticismul bunului simț, etnicizându-l (cum spuneți d-
voastră) ca pe o formă de înapoiere, mă situez de partea autorităților, a căror acțiune e,
întotdeauna, bazată pe putere, nu pe judecată. În felul acesta, deși mă pretind filosof (iarăși, cu
sau fără ghilimele), în fapt nu sunt decât un trepăduș care refuză să gândească (adică să aibă
dubii) și-și deghizează osanalele aduse puterii (”acestei lumi”) în texte cu pretenții, dar lipsite și
de valoare și de morală. Cam asta este ceea ce am înțeles eu din observațiile d-voastră).

Acum, o să încerc să le iau pe rând: nu sunt un apologet al puterii și cred că textele mele de pe
această platformă - așa slabe sau mediocre cum sunt ele - o dovedesc. Ca orice om, încerc să
gândesc și eu, cât pot. Sunt lucruri care țin de limitele gândirii mele și pe care încerc să le asum
ca atare. Tocmai de aceea - vă asigur cu toată onestitatea - învăț de la cei care îmi fac obiecții. Pe
de altă parte, s-ar putea să fiu un ”idiot util”: unul care s-a intoxicat cu o formă de îndoctrinare și
chiar crede în ea. Mi-e greu să spun dacă e sau nu e așa: fiecare dintre noi are un set de credințe -
câteodată dincolo de cele pe care le asumă - care pot funcționa (cel puțin pe moment) ca o
barieră a înțelegerii de sine. Tocmai de aceea știința e un proces interpersonal care presupune nu
doar chestionarea, ci și verificarea (la asta se referă primul pasaj din textul meu pe care d-voastră
l-ați citat).

Acum, în ceea ce privește conținutul: ne place sau nu, o epidemie e (și) o problemă socială. Ca
atare ea presupune nu doar o medicație punctuală (precum bolile de care suferim fiecare), ci și
una de masă, care nu poate exclude statul și vehiculele sale. Repet: ne palce sau nu ne place.
Sigur, putem invoca oricând argumentele eugeniei sau ale rasismului, în care statul (din anumite
țări) a preluat unele ”teorii” medicale și le-a generalizat - cu tragicele consecințe care se cunosc.
Întrebarea e: în aceste cazuri, care a fost problema? ”Teoriile” în cauză? Noi, astăzi, știm că nu
au fost științifice. dar o știm post-factum. Contraargumentul e acela că peste nu-știu-cât timp
vom putea afla că nici actualele teorii nu sunt tocmai științifice. Că nu sunt absolute - o știm,
tocmai deoarece le pretindem, pe acestea, de acum, științifice. Pe de altă parte, avem anumite
criterii care ne permit să decidem dacă o teorie e științifică sau nu. De pildă, verificabilitatea:
dacă o teorie - sau un derivat al ei, tehnic (inclusiv vaccinul) - dă rezultate identice în contexte de
experimentare diferite, înseamnă că ea/el se susține. Un alt criteriu e coerența: dacă o teorie se
bazează pe o mulțime de date formulate de alte teorii și le integrează într-o structură explicativă
mai largă, ea e mai pertinentă decât una care face apel la mai multe ipoteze care nu au încă o
confirmare. Mai sunt și altele. Ceea ce mie mi se pare problematic în discuțiile de la ora actuală
- asupra virusului sau a vaccinului - este faptul că se pune în discuție nu pertinența unei teorii (de
pildă cea a ARN-ului modificat), ci a științei însăși. De vreme ce rezultatele ei nu sunt valabile
100%, înseamnă că ea nu e valabilă deloc. Or, noi știm bine că nici un produs uman - fie el
teorie, fie el obiect - nu e total fiabil; oricare dintre ele își are doza lui de imperfecțiune și tocmai
aceasta stă la baza (re)punerii în discuție a teoriei și/sau la ameliorarea obiectului (și, da, în
ambele cazuri e vorba de o viziune melioristă).

Și, totuși, rămâne ceva în suspensie: statul. Dacă statul intervine în favoarea unei teorii care nu e
valabilă 100%, el nu doar că dezechilibrează balanța cunoașterii (deformând-o cu ”gravitația” sa)
ci, dacă luăm în calcul erorile teoriei, propagă un anumit tip de disfuncționalitate (a înțelegerii
și/sau a acțiunii) care - în anumite condiții - poate avea consecințe fatale. În acest caz, întrebarea
e: cum ar trebui să acționeze statul? Și nu doar în chestiunile legate de medicină, ci și în cele
legate de economie, educație, industrializare, politică externă sau orice mai doriți. Dacă e mai
bine să nu acționeze nicicum, atunci care mai e nevoia statului? Să fie garant al ordinii sociale?
Dar și asta e asta e tot teorie, și ”ordinea socială”, tot printr-un set de teorii se definește. Până la
urmă, în situația dată - cea a pandemiei - statul (peste tot în lume, nu doar la noi) a luat ca criteriu
de conduită opinia majorității specialiștilor din domeniile epidemiologiei/virologiei/imunologiei.
Opinia aceasta - o știm - nu e adevărul absolut (și ea poate fi revizuită), dar, la ora actuală, ea
permite cel mai eficient tip de acțiune publică. Da, aceasta are disfuncții: și din cauza limitelor
teoriei și a tehnologiei derivate din ea (vaccinul), și din cauza organizării publice a
prevenției/tratării epidemiei (ce implică statul și instituțiile sale) și din rațiuni umane (ale
funcționarilor, medicilor, comercianților de pe traseu, mediei, oamenilor înșiși). Dar, cu toate
acestea ea creează o eficiență mai mare decât alte tentative de a remedia problema. E, dacă vreți,
răul cel mai mic. Și, încă odată - cu riscul de-a vă părea un progresist incurabil - orizontul ei e
unul meliorist.

Dacă îmi permiteți analogia, într-un asemenea caz, statul acționează ca un judecător: intervenția
lui e asemeni verdictului omului legii - întotdeauna bazată doar pe date parțiale (pentru că
imaginea definitivă a unei situații nu ne e accesibilă la scară umană; de unde și posibilitatea
revizuirii proceselor) și - cel mai adesea - nefăcând dreptate absolută niciuneia dintre părți. Și
totuși, așa imperfectă cum e ea, justiția ne permite să ținem sub control violența socială care -
lăsată liberă, în căutarea dreptății cu majusculă - are potențialul de a ne distruge pe toți.

Asta nu înseamnă că trebuie să ne supunem pasivi autorității statale și nici că trebuie să acceptăm
- fără a(-l) cerceta mainstream-ul ideologic/științific al momentului. Ci doar că trebuie să fim
atenți la care sunt lucrurile cărora se cuvine să le rezistăm și cele pe care se cuvine să le urmăm.
A încălca regulile circulației rutiere pe vremea comunismului nu era o formă de rezistență față de
statul totalitar. La începutul pandemiei s-a vorbit, vă mai amintiți, de ”furtuna de citokine”: era
vorba de acele molecule, cu rol imunitar, menite a sesiza agresiunea unui corp străin - în acest
caz a virusului - asupra organismului. Se spunea atunci că, în anumite situații, aceste molecule se
aglomerează, își amplifică semnalele și declanșează o ripostă disproporționată a organismului
care, finalmente, colapsează. Ei bine, s-ar putea să fim - la nivel societal - victimele unei ”furtuni
de citokine”: tocmai mecanismul nostru de apărare publică - dubiul, critica și diversitatea
opiniilor să se amplifice într-atât încât să ne doboare. În concluzie: nu sunt împotriva spiritului
critic, dar cred că - din ce în ce mai des - o critică a pornirilor critice ne-ar fi și ea utilă.
Vă mulțumesc încă odată pentru criticile pe care mi le-ați făcut. Și mai adaug un lucru: nu sunt
nici anti-român, nici anti-cei ce nu citesc această platformă. Fac parte dintre cei care au avut
ocazia de rămâne în străinătate (într-o vreme în care faptul de a ajunge acolo nu era chiar ușor) și
am ales să mă întorc aici. Cred că alegerea aceasta mă reprezintă. Cât despre oamenii care își văd
de treabă, fără a citi asemenea texte, am copilărit printre ei. Și amintirea lor e singurul paradis pe
care mi-l imaginez.

Cu toată considerația,

Mihai Maci

Codoban - 0751752306