Post-adevăr, de Mircea Miclea

– Cuvântul „manipulare” a ajuns acum un fel de explicaţie generală şi acuzaţie reciprocă.

Nimeni nu mai ştie care este adevărul şi cum să-l desprindă de manipulare. Cum am ajuns
aici?

– Capacitatea noastră de prelucrare analitică, logică, reflexivă a informaţiei este limitată. Mintea
noastră a rămas cu aceiaşi parametri ca acum 2.000 de ani, iar cantitatea de informaţie a crescut
exponenţial. În plus, ritmul cu care informaţia se înnoieşte a crescut foarte mult. În aceste
condiţii, cu această capacitate limitată de prelucrare a informaţiei, într-o lume cu informaţii
foarte multe şi foarte rapide – la fiecare 10 minute e un breaking news –, noi nu mai prelucrăm
analitic informaţia respectivă. Nu mai avem timp să analizăm sursa, credibilitatea ei, dovezile
din spatele informaţiei respective. Şi atunci luăm ca default, ca de la sine înţeles, că ea este
adevărată. Şi rămânem contaminaţi de hint-urile (indiciile – n.r.) care sunt strecurate în mesajele
respective. Şi atunci diferenţa dintre o informaţie acurată şi o informaţie inacurată se atenuează
din cauza incapacităţii noastre de a o prelucra. În urmă cu 2.000 – 2.500 de ani, în Grecia antică
a apărut pericolul similar cu cel de acum. În cetatea ateniană au apărut sofiştii, care puteau
argumenta orice. Erau maeştri în argumentare, utilizau argumente nevalide, dar multe dintre
ele seducătoare, cu care câştigau procese – şi au devenit un pericol pentru democraţia ateniană.
În acel moment apare Aristotel. Dându-şi seama de pericolul pe care-l reprezentau sofiştii, prin
faptul că puteau să argumenteze orice cu date foarte problematice, el scrie două cărţi de logică,
şi spune: acestea sunt regulile logicii. Ceea ce nu respectă regulile logicii nu e corect. Altfel
spus, pune o barieră sofisticii. Şi ajută enorm în jocul democratic, spunând că nu orice discurs
argumentat sofistic, bazat pe dovezi problematice, este logic. Deci, Aristotel face curăţenie. A
fost posibil acest efect pentru că informaţia era redusă. Acum, un Aristotel nu mai e suficient.
Manipularea e enormă şi e cauzată în primul rând de cantitatea foarte mare de informaţii şi
de rapiditatea cu care apare. Şi atunci, noi nu mai putem să prelucrăm reflexiv – pentru că vine
altă informaţie şi altă informaţie – şi rămânem cu mesajul dat. Şi aşa începe manipularea.
Acesta e un prim factor, aşadar: cantitatea foarte mare de informaţii. Al doilea este că au apărut
reţelele de socializare. Reţelele de socializare au la bază nişte algoritmi. Informaţia pe care tu o
primeşti este, de regulă, informaţia pe care tu o agreezi. Ţi se dă, de regulă, cam ceea ce ai mai
căutat înainte, din sursele pe care le-ai mai căutat. Aceştia sunt algoritmii de pe reţelele de
socializare: nu sunt bazaţi pe veridicitate, ci pe preferinţa ta. Şi mai apare un fenomen aici:
prietenii tăi au cam aceleaşi preferinţe ca tine. Şi atunci se produce un fenomen care în
psihologie se numeşte group think: gândim toţi la fel şi ne întreţinem unii altora convingerile,
pentru că noi nu ne confruntăm cu alte grupuri, de alte opinii.

Este o auto-centrare a grupului, şi atunci tot ceea ce vine pe reţeaua de socializare este luat cu
mult mai puţină prudenţă logică. E luat by default. De ce? Unu: e agreat şi de prietenii mei. Doi:
e familiar, seamănă cu ceea ce am consumat ieri, alaltăieri, răsalaltăieri şi tot aşa. Şi atunci
credibilitatea acestor informaţii este mare şi nu mai este analizată logic. Aşadar, unu, cantitatea
mare de informaţii şi rapiditatea ei; doi, algoritmii şi modul de funcţionare al reţelelor de
socializare fac ca manipularea să fie acum mult mai accentuată decât oricând altcândva. Cu cât
cantitatea de informaţie creşte, cu atât probabilitatea de a fi manipulat creşte. Cu cât algoritmii
existenţi în momentul de faţă se perpetuează, cu atât probabilitatea de manipulare creşte. Astfel
încât, dacă lucrurile vor continua, cred că în următorii ani vom fi şi mai manipulaţi decât acum.
Şi tot mai manipulaţi. Nu mai cred că problema poate fi rezolvată doar de mintea umană şi de
un nou Aristotel. Ar fi două soluţii aici. Prima ar consta în a crea maşini, softuri care să facă un
rating permanent al informaţiilor pe care le primim – de pe internet, de pe reţele, de peste tot.
Ratingul se face în funcţie de sursa care a transmis informaţia. Într-un prim pas, ratingul acesta,
algoritmii coroborează informaţia. Se uită dacă acea informaţie este cel puţin din trei surse
diferite, distincte, cu apartenenţă distinctă. Cum era mai demult în presă. Mai demult – acuma
nu mai prea e. Şi atunci, în funcţie de asta, fiecărei informaţii i se dă o notă. Ăsta e primul pas:
triangularea informaţiei, ca să vadă ce notă ai. Unele trec, altele nu trec. Apoi ar fi a doua
evaluare, tot de către aceşti algoritmi. După o vreme, aceştia ar lua informaţia pe care sursa X a
vehiculat-o şi ar analiza-o dacă s-a adeverit. Şi, luând acest al doilea criteriu, dacă ea s-a
adeverit sau nu, îţi dă din nou o notă. Şi făcând ratingul acesta permanent al informaţiei şi al
sursei informaţiei, maşinile ne pot ajuta cu filtre care fac să vină spre noi informaţii tot mai
credibile. Dacă tu eşti o sursă care dai informaţii false, algoritmul te identifică o dată pentru că
triangulează informaţia ta cu alte informaţii, şi atunci îţi dă o notă proastă; şi a doua oară
pentru că, dacă se dovedeşte ulterior că e greşită, tu, ca sursă de informaţie, primeşti o notă
proastă, în loc să ai 10, primeşti 2. Şi, dintr-o dată, filtrele astea dau beneficiarilor informaţii în
funcţie de nota de credibilitate. Adică ar fi un fel de Aristotel virtual. OK? Şi asta ar putea
rezolva parţial, în următorii câţiva ani, problema manipulării şi problema ştirilor false. Iar a
doua parte a soluţiei vine din faptul că noi, ca indivizi, trebuie să ne dezvoltăm abilitatea de a
reflecta asupra informaţiilor, nu numai de a le asimila. Analiza informaţiilor este o deprindere
pe care, din păcate, noi nu am educat-o. Şcoala nu o educă, pentru că primeşti note în funcţie de
cât de bine reproduci ceea ce ţi s-a spus Presa nu o educă, pentru că, de regulă, presa
stimulează consumul de informaţie, nu analiza informaţiei. Uitaţi-vă la presa care mereu dă
informaţii, dar foarte rar face analize pe informaţii. În momentul de faţă nu ai modele sociale de
analiză a informaţiei; ai doar modele de consum. E un consumerism informaţional, la fel ca şi
consumul de bunuri industriale şi aşa mai departe. Şi atunci, din acest motiv, abilitatea aceasta
nu e formată, nu e educată. Ei bine, aici trebuie să intervenim noi, să ne-o educăm, să ne-o
formăm. Adică şi noi, cu mintea noastră, putem să facem o analiză a consecinţelor informaţiilor
pe care le primim. Şi noi, cu mintea noastră, putem să spunem:ia să verificăm informaţia! Nu
numai cum apare în reţeaua mea de socializare, dar şi cum apare din perspectiva ălora pe care
eu îi detest. Dar hai să vedem cum apare, ca să coroborez, OK? Zilele acestea, am văzut o
mulţime de oameni care purtau pancarte cu elefanţi. Lucru OK. Dar propunerea mea pentru ei
e să mai poarte o pancartă, cu oi! Şi să spună: Nu vrem să fim oi! Pentru că, dacă suntem oi,
degeaba ne ferim de elefanţi. Şi asta sunt, din păcate, oamenii, de cele mai multe ori. Sunt nişte
oi. Altfel de bună intenţie, cu idealuri corecte, dar, neanalizând în adâncime, riscul de a fi nişte
oi, mânate de „ciobani” şi „câini”, este enorm de mare. Şi acum e mai mare ca altădată. Înainte,
lumea era alta. Era mult mai puţină informaţie şi ritmul ei era mai redus. Automat, aveai timp
să gândeşti. Gândeai, pentru că-ţi veneau ştirile la 7 dimineaţa şi apoi la 7 seara. Şi tu gândeai
până atunci: e corectă, nu e corectă, e bună, nu-i bună… Aveai timp. Te întâlneai cu oameni de
alte opinii, nu numai cu oameni din sfera de socializare, unde stai. – Cât de mare e riscul cu
confirmarea părerilor? Încotro duce? – Duce la accentuarea manipulării. Eu cred că, dacă în
următorii ani nu apar nişte maşini care să facă ratingul constant al informaţiei şi al sursei de
informaţie, algoritmi inteligenţi bazaţi pe inteligenţă artificială, care să ofere filtre, şi dacă nu ne
dezvoltăm abilitatea de reflecţie critică, atunci vom deveni nişte oi. Adică vom fi pur şi simplu
anesteziaţi. Iar ceea a spus Orwell în cărţile lui va fi nimic faţă de ceea ce se va întâmpla. Nu
vom mai putea să distingem realitatea de ficţiune şi vom trăi într-o realitate aşa cum ne este
servită ea de cei care sunt interesaţi. Şi nu o să mai fim capabili să creăm realitate. Care sunt
consecinţele? Unu: libertatea redusă. Pentru că, dacă informaţia, aşa cum ţi-o dă altul, este cea
care îţi controlează comportamentul, tu eşti mai puţin liber. Pentru că tu faci aşa cum ţi se
spune să faci. Doi: democraţia este în pericol. Toate aceste lucruri sunt exploatate deliberat.
Ceea ce vă spun eu se bazează pe ştiinţe cognitive. Toate chestiile astea sunt folosite acuma
deliberat. De pildă, în campaniile electorale, cum a fost şi la cele recente din SUA, s-a folosit o
tehnică de microtargeting, aşa se numeşte. O să vă dau un exemplu. Pe baza informaţiilor pe care
le găsesc pe net despre dumneavoastră, ştiu, de exemplu, ce preferinţe aveţi. Pentru că am
cumpărat baza de date de la supermarketul în care vă faceţi cumpărăturile şi am urmărit
regularităţile şi am constatat că vă place să mergeţi la munte. Mai sunt şi alţii la care descopăr
acest lucru, şi atunci vă grupez pe toţi într-o categorie: oameni care iubesc muntele. M-am uitat
şi pe pozele de pe Facebook, la prietenii pe care-i aveţi, m-am uitat la cumpărăturile pe care le-
aţi făcut. Toate aceste date despre noi sunt, acum, disponibile. Pasul doi. Îţi ofer un mesaj
despre persoana pe care vreau s-o votezi, împachetat în ceea ce-ţi este familiar şi te interesează
pe tine. Îţi dau o poză cu candidatul X aflat la munte şi spunând: Cei care merg la munte sunt mai
puternici şi mai drepţi decât cei care merg la mare! Tu iei acest mesaj, începe să-ţi placă de
candidatul respectiv şi, ulterior, orice altceva spune acel candidat e mult mai credibil pentru
tine. Deci, ce-am făcut? Ţi-am strecurat în haina familiarului mesajul pe care l-am vrut eu. Am
aflat ce ţi-e familiar ţie, ce te interesează pe tine, şi ţi-am transmis mesajul meu prin paradigma
ta. Şi alt lucru pe care l-am făcut, şi care se face des, este să-ţi trezesc emoţie. Mecanismul neuro-
cognitiv e simplu: procesările emoţionale sunt mult mai rapide şi predispun spre acţiuni mult
mai rapid decât procesările cognitive, decât analizele logice. Procesările reflexive îndeamnă la
mai multe procesări reflexive.
Ăia care gândesc sunt predispuşi să gândească mai departe, nu să acţioneze. Emoţiile
predispun spre acţiuni. Asta este şi una dintre caracteristicile fundamentale ale oricărei emoţii:
predispune la acţiuni. Şi atunci, ce facem? Creăm o emoţie legată de ceva, de exemplu despre
organismele modificate genetic, şi spunem că ele sunt o intruziune în natură, în procesul
naturii, şi că este incorect şi toxic şi aşa mai departe. Nu contează că informaţiile sunt adevărate
sau nu. Creăm o emoţie, oamenii încep să aibă stări de anxietate, stări de emoţii negative, legate
de consumul organismelor modificate genetic. Deci am creat o emoţie negativă aici, după care
emoţia începe să-şi facă jocul. „Cred că, dacă în următorii ani nu apar nişte maşini care să facă
ratingul constant al informaţiei şi al sursei de informaţie, nişte algoritmi inteligenţi bazaţi pe
inteligenţă artificială care să ofere filtre, şi dacă nu ne dezvoltăm abilitatea de reflecţie critică,
atunci vom deveni nişte oi.” – Cum îşi face jocul? – Dacă ai o emoţie pozitivă faţă de o
persoană sau faţă de o temă, atunci şansa de câştig este văzută mai probabilă şi mărimea
câştigului venit de la acea persoană este văzută ca fiind mai mare. Invers, dacă ai o emoţie
negativă, tot ce spune persoana respectivă este văzut ca fiind mai puţin probabil şi beneficiile a
ceea ce spune ea ca fiind mult mai mici. Am lucrat, aşadar, în doi paşi: întâi ţi-am creat o emoţie,
apoi am lăsat emoţia să facă selecţia inconştientă a mesajelor pe care tu le obţii de la sursa respectivă. Şi
prin faptul că ţi-am indus o emoţie, te-am manipulat şi tu habar nu ai, tu crezi că eşti liber. Tu
crezi că aşa ai vrut tu, de fapt. Ţi-am creat emoţiile, şi dup-aia emoţiile şi-au făcut jocul. David
Hume spune, în secolul al XVII-lea, un lucru foarte clar: raţiunea este sluga emoţiilor. Deci, din
punct de vedere al acţiunilor care trebuie făcute, are perfectă dreptate. Emoţiile sunt mult mai
hotărâtoare în a produce acţiuni decât reflecţia. – Mai recent, avem metafora lui Jonathan
Haidt, în care emoţiile sunt asemenea unui elefant, iar raţiunea e călăreţul elefantului, pe
care nu-l poate, totuşi, struni. Îi poate arăta direcţia şi cam atât. – Haidt e un tip foarte deştept.
Ştiţi cum e – raţiunea este importantă atunci când emoţiile sunt reduse. Când noi avem emoţii
intense, raţiunea devine sluga emoţiilor. Să vă dau un exemplu. Avem o emoţie foarte intensă –
suntem foarte îndrăgostiţi de cineva. Mergem la oficiul stării civile sau, chiar înainte, ne gândim
să ne căsătorim cu persoana respectivă. Raţiunea spune: Ia uită-te la statisticile privind rata
divorţului! Uită-te la trendurile în această direcţie, uită-te la oamenii pe care îi cunoşti şi o să vezi că
foarte mulţi dintre ei au divorţat. Iar dintre ăia care nu au divorţat, mulţi dintre ei au probleme în cuplu.
Gândeşte-te pe termen lung, spune raţiunea. La care emoţia asta foarte puternică vine şi
deteriorează tot ce spune raţiunea: Nu-i adevărat, noi suntem speciali! Suntem altfel decât restul,
iubirea noastră este specială! Toţi ceilalţi au spus la fel, toţi cei care au divorţat, toţi au trecut prin
faza asta! Şi după aceea, nu numai că neagă evidenţele, dar o emoţie foarte puternică te face să
produci evidenţe care să o susţină. Şi emoţia spune raţiunii: Ia produ nişte argumente cum că e
justificată decizia pe care am luat-o. Şi raţiunea produce! Câte? Câte vrei tu! Păi iubirea noastră este
unică! Păi ca noi nu s-a mai văzut! Când emoţia e intensă, raţiunea este sluga ei. Raţiunea este
puternică atunci când emoţia este scăzută. De aceea, de exemplu, noi suntem mult mai
raţionali când facem matematică. De ce? Ce emoţie poţi să ai faţă de un triunghi dreptunghic?!
Sau faţă de o matrice?! Ce emoţii?! N-ai nicio emoţie, gândeşti raţional. E un mediu prin natura
lui abstract, care nu-i contaminat cu emoţie. A gândi abstracţiuni. Şi atunci, în mediul acela, în
mediul fără emoţii, legate de cerc, de teorema lui Pitagora, raţiunea câştigă. Acolo, ea e şefă –
emoţiile nu contează. De asta în domeniile acelea performează foarte mult oamenii care au
emoţii relativ reduse, uneori chiar deficit emoţional. Revenind: în condiţiile în care trebuie să
luăm decizii, emoţiile sunt mai tari decât raţiunea. Şi manipularea, printre altele, se produce
aşa: creezi o emoţie pozitivă sau negativă – de regulă negativă, că funcţionează mult mai bine –,
după care dai mesajele, iar emoţia îţi face selecţia. Am analizat destul de atent un fenomen:
gripa porcină. Gripa porcină a apărut într-o fermă din Mexic – un copil a fost contaminat de
virusul gripei porcine, a fost extrem de mediatizat, a murit copilul respectiv şi a trezit o emoţie
publică: e periculoasă gripa porcină! Doi: companiile farmaceutice au organizat nişte
simpozioane despre gripa porcină şi ce e de făcut în acest sens. S-au dat nişte declaraţii de presă
inclusiv de către cei de la Organizaţia Mondială a Sănătăţii, în care au spus că e foarte probabil
să ne confruntăm cu o mare problemă, un nou virus care s-ar putea să ducă la pandemie. S-a
decupat ceea ce au spus ei şi s-a spus: virusul duce la o pandemie. Pandemie! Asta a venit pe
emoţia deja construită şi a adus frica de acest virus. Pe fondul acesta au apărut tot felul de
experţi, raţionali, logici, experţi în medicină şi epidemiologie, care au spus: atenţie, pericolul
gripei porcine e mai mic decât pericolul gripei sezoniere, gripa asta pe care o avem noi iarna. Şi
au dat date. Datele lor au fost desconsiderate, lumea avea deja o emoţie, spaima că o să fie o
pandemie. Bun! După o vreme, după ce s-a creat frica, când vezi că frica e suficient de mare, vii
şi scoţi antidotul: iată medicamentul care vă va apăra de gripa porcină! Efectul: încasezi multe
miliarde, îţi faci profiturile, după care, văzând că ai buzunarul plin şi că, gata, s-a epuizat, nu
mai poţi să vinzi mai mult, gripa porcină dispare. Inclusiv reprezentanţi de la OMS au spus –
da, cred că am exagerat puţin în ceea ce am spus… Ce vreau eu să spun e că frica vinde foarte bine.
Produci ceva în legătură cu care creezi frici şi după aceea se consumă tot ce dai tu pentru ca să
se protejeze oamenii de frica aceea. E un mecanism care şi în zilele astea funcţionează: teama că
statul de drept se va deteriora te face să consumi tot felul de informaţii, adesea aberante sau
false. Asta e. – Există toate aceste site-uri cu conspiraţii, despre extratereştri şi tunelurile din
Bucegi, care, o dată la ceva vreme, îţi prezintă şi o interpretare despre lumea politică… – …
Da, da, şi pentru că eşti deja ataşat de site-ul respectiv, devine credibilă o ştire care altfel nu e
credibilă. Datorită emoţiei pe care ţi-au indus-o şi datorită sentimentului de familiaritate.
Mintea noastră nu este foarte vigilentă la informaţia care ne este familiară. Reactivitatea noastră
este redusă la familiaritate. Asta se vede la nivel bazal: dacă înregistrezi activitatea bioelectrică
din creier, când prezinţi un stimul nou constaţi că este foarte intensă. Dacă stimulul respectiv
este prezentat de mai multe ori, treptat activitatea electrică se reduce semnificativ. Apare o
reacţie care se numeşte dehabituare. Ca şi cum mie creierul mi-ar spune: Îl ştiu, nu are rost să mai
fiu atent la el, ştiu. Am resurse limitate şi pot să le aloc în altă parte. La fel se întâmplă cu
familiaritatea: fie că e agreată de grupul tău de prieteni, fie că vine dintr-o sursă în care ai
încredere, vigilenţa logică se reduce şi mesajul este acceptat mult mai uşor. – De ce suntem atât
de predispuşi în a crede invenţii de genul ăsta? – Fiind vorba despre informaţii de acest tip,
mai ales despre conspiraţii, te face să te simţi special. Tu ştii ceva special. Îţi întreţine delirul
personal – şi mai vezi că şi alţii gândesc la fel… E ca o gratulare a ego-ului. Adică: eu am înţeles
şi am acces la informaţii, nu ca majoritatea banală şi stupidă. Aşa îmi gratulez ego-ul şi îmi întreţin
ego-ul. Plus că mai apare componenta naţionalistă. Naţionalismul produce emoţii by default.
Sunt mulţi oameni care nu au reuşite grozave în activitatea lor personală, şi atunci ei nu se
identifică cu jobul lor, cu meseria lor. Pentru că, dacă te identifici, ai o identitate slabă. Dacă eşti
un profesor slab şi te identifici cu ce faci la şcoală, ai un ego care nu-ţi convine. Dacă n-ai
performanţe grozave, nu te identifici cu ceea ce faci. Şi atunci ce faci? Te identifici cu ceva care
este transcendent – vâna naţională, dacii – şi începi să susţii chestiunea asta. Cine sunt eu?
Profesorul care predă slab? Nu! Sunt susţinătorul dacologiei şi al naţionalismului. Îmi
construiesc o identitate mai bună decât cea pe care mi-ar da-o calitatea proastă a prestaţiei mele
într-un anumit domeniu. Din punct de vedere personal, e bine: decât să te uiţi zilnic în oglindă
şi să vezi cât de decăzut şi de slab eşti, te uiţi în oglinda care-ţi dă o identitate ca fiind
continuatorul unei tradiţii milenare. Lupţi pentru o cauză bună şi eşti cu mâna pe steag. Îţi dă
un echilibru. Individual, e OK. Social, e devastator. Grupurile acestea produc şi efecte:
subminează adevărul şi-l relativizează. Subminează ideea unei identităţi naţionale coerente şi
riguroase.

– Şi aşa ajungem la post-adevăr. – Da, asta înseamnă că adevărul nu mai e atât de important
cum era înainte, ci emoţia e importantă. Şi faptele nu mai sunt aşa cum sunt, ci mai degrabă
alternative. Chestiunea s-a accentuat în ultima perioadă. Nu cei care susţin chestiunile acestea
trebuie să fie arătaţi ca fiind responsabili. Ei se folosesc de un anumit mediu. O aberaţie
multiplicată de sute de mii de ori pe reţelele de socializare are impactul unui adevăr. Poate mai
mare decât al unui adevăr susţinut de puţini oameni. Un adevăr susţinut de puţini contra unei
minciuni susţinute de o masă mare pierde. Minciuna câştigă. Înainte, marea problemă era criza
de informaţie. Accesul la informaţie era prohibitiv. Acum, funcţia nu mai e cea de memorare, ci
de atenţie. Nevoia de discriminare a informaţiei este critică. Acest lucru este posibil tocmai
datorită mediului şi reţelelor. Şi nu mai cred că putem rezolva problema numai cu mintea
noastră. Noul Aristotel va fi o inteligenţă artificială. – De ce sunt atât de frecventate, de ce ne
dau dependenţă reţelele de socializare? – Creierul nostru are ceva ce se numeşte default
neuronal network. Deci, modul presetat de funcţionare a creierului.

Asta înseamnă că, şi atunci când stă pe loc, creierul face ceva. De exemplu, pasul unu, îţi prezint
pe un display o serie de litere şi-ţi dau o sarcină, să găseşti litera R şi să apeşi pe buton – şi-ţi
înregistrez consumul de glucoză din creier. Te pun în a doua ipostază, acelaşi display. Şi-ţi
măsor din nou consumul de glucoză. Diferenţa este de 5-10%. Ce înseamnă asta: atunci când
noi credem că creierul stă, de fapt nu stă. Sare de pe un stimul pe altul. Mai simplu spus,
modul default de funcţionare a creierului este de a sări de la o informaţie la alta. De la un stimul
la un stimul, apoi la alt stimul. Asta facem presetat. Pentru că abilitatea presetată de a ne
focaliza şi apoi de a ne defocaliza e foarte bună. Acum, acest default care înseamnă angajarea şi
dezangajarea permanentă de la diverse tipuri de stimuli trăieşte într-un mediu suprasaturat de
informaţie. Şi atunci: e în orgasm! (râde) Are exact ceea ce-i trebuia: să sară mereu dintr-un link
în altul, de pe text pe animaţie, tot timpul. Cu gratificare totală. Şi atunci când îmi tai
gratificarea asta, dacă pică netul şi citesc o carte, nişte cuvinte scrise cu negru pe o pagină albă,
e nasol faţă de gratificarea mea permanentă! Realitatea, viaţa normală, nu furnizează creierului
nici pe departe atâtea recompense şi gratificaţii precum scufundarea în reţelele virtuale. – Tot
mai multă lume spune că are senzaţia de rău fizic uitându-se la unele posturi de ştiri. De
unde vine această senzaţie de rău? – Dacă reclamă aceste lucruri, trebuie să conştientizeze o
chestie elementară. Ei decid să mute cu telecomanda pe Antena 3 şi pe România TV.Ei decid.
Sunt responsabili de stările lor. Să ne lămurim, să fie foarte clar. Şi acum: de ce apare un astfel
de fenomen? Pentru că, adesea, la aceste posturi TV se ia o poziţie extrem de dură şi
emoţională. E o agresivitate verbală care adesea intră în coliziune cu valorile pe care le au aceşti
oameni. Acest valori spun: dar ar trebui să fie mai nuanţată argumentarea, ar trebui să nu îl umilească
pe cel din tablou. Deci, ce se întâmplă intră în contradicţie cu nişte valori fireşti pe care oamenii le
au. Efectul este această senzaţie de rău, care, practic, este o emoţie negativă puternică,
somatizată. Adică proiectată: pe cap, pe stomac, pe ceafă… Pe unde simt ei răul. Încă o dată, nu
vreau să apăr în niciun fel aceste televiziuni, dar să ne lămurim: oamenii decid să se uite la
acestea. Vor să nu mai simtă rău fizic? Să schimbe canalul. Să închidă televizorul. Să îşi ia ştirile
din altă parte, să reflecteze, să citească ştirile de pe agenţiile de ştiri. E decizia ta personală. Noi
mereu vrem să gândim pe cont propriu, dar nu suportăm consecinţele acestei gândiri pe cont
propriu. Considerăm că efectele negative la care s-a ajuns se datorează altora. Nu! Se datorează
convingerilor pe care noi le avem – alea, făcute pe cont propriu. Ca să fim sinceri cu noi înşine,
ar trebui să fim consecvenţi. Dacă vrem să gândim pe cont propriu, trebuie să ne asumăm şi
consecinţele gândirii pe cont propriu. Şi nu să dăm vina pe alţii: din ceea ce gândim noi, pe cont
propriu, am ajuns unde am ajuns. Şi trebuie să ne asumăm aceste lucruri. Altfel, când ajung la
stări negative sau pierd o oportunitate, oamenii acuză pe altcineva, că din cauza altcuiva s-a
întâmplat. Nu. E din cauză că tu ai gândit cum ai gândit. Este un mecanism de apărare al ego-
ului: se numeşte proiecţie. Când ajungi la o stare negativă, ca să-ţi aperi ego-ul, în terminologie
populară nu mai vezi bârna din ochiul tău, vezi paiul din ochiul celuilalt. Adică ajungi să
consideri că ceea ce ţi s-a întâmplat ţie – lucru care, de fapt, se datorează modului în care tu ai
gândit – este un efect al celuilalt. Că el a greşit şi tu n-ai nicio vină. În felul ăsta îţi protejezi ego-
ul: erorile pe care le faci, emoţiile negative pe care le simţi le socoteşti ca venind din afara ta, iar
tu te deresponsabilizezi. Şi te simţi mai bine, adică ego-ul tău este protejat. Astea sunt
mecanisme de apărare prin care se protejează ego-ul. Din păcate, au o consecinţă negativă: cu
cât ai mai multe mecanisme de apărare, cu atât ritmul de învăţare este mai lent. Înveţi lent.
Pentru că, în loc să iei eşecul pe care l-ai înregistrat ca pe o eroare firească – OK, am greşit, hai să
vedem unde am greşit şi ce se poate reface – şi să faci pasul înainte, vine ego-ul şi spune: Da, dar n-ai
greşit din cauza ta, ci din cauza altora, enunţul problemei nu a fost clar, ăia nu şi-au făcut treaba lor şi
bineînţeles că nici tu n-ai putut…

Ai tot felul de mecanisme prin care îţi aperi ego-ul şi atunci nu înveţi. Nu te recorectezi, nu-ţi
recunoşti unde anume ai greşit şi nu mai faci nimic. De aceea rata de evoluţie a societăţilor
defensive este foarte lentă. Şi a indivizilor la fel: cu cât eşti mai defensiv, cu atât evoluezi mai
lent. Acum câţiva ani, la Google era un slogan care mi s-a părut foarte bun. Spunea aşa:Greşeşte
repede şi cât mai precis! Pare paradoxal, dar, de fapt, e foarte logic: dacă greşeşti repede, ai timp
să te corectezi. Dacă nu greşeşti repede, pentru că tot amâni să iei o decizie, amâni greşeala. Că,
de făcut, tot o s-o faci. Până când nu mai ai timp s-o corectezi. Dac-o faci repede, ai timp s-o
corectezi, iar dacă o faci precis, ştii exact unde ai greşit şi cum se poate corecta. Din păcate însă,
majoritatea oamenilor se protejează mereu şinu învaţă. „Nu vreau să apăr în niciun fel aceste
televiziuni, dar să ne lămurim: oamenii decid să se uite la acestea. Vor să nu mai simtă rău
fizic? Să schimbe canalul. Să închidă televizorul. Să îşi ia ştirile din altă parte, să reflecteze,
să citească ştirile de pe agenţiile de ştiri.” – Învăţarea are de-a face cu un ego sincer cu el? –
Da, asta înseamnă să ai un ego mai puternic, să ai o robusteţe interioară care să te ajute să te
confrunţi cu chestiunea asta. – Cu tine! – Exact. Este şi îndemnul pe care-l dau studenţilor mei
la terapie – să greşească, să nu amâne greşeala, pentru că atunci amână corecţia, adică
dezvoltarea personal Omul se tot protejează de sentimentul – e adevărat, neplăcut – al eşecului.
Dar trebuie să facem diferenţa între ceea ce e plăcut şi ceea ce e util. Un eşec e neplăcut, dar e
util. Ca să ne dezvoltăm ulterior. Invers, să nu greşim e plăcut, dar nu ne dezvoltăm. – Vorbeaţi
de acel Aristotel virtual. Comisia Europeană a adoptat deja un raport care aprobă ca, pe
viitor, unele clase de inteligenţe artificiale să fie numite „persoană electronică”… – Ăsta este
obiceiul Uniunii de a crea cuvinte înainte de a crea realităţi. Să ajungem acolo şi să avem
realitatea aceea de a avea o inteligenţă artificială atât de sofisticată, încât s-o putem
numi persoană. Şi după aceea vedem ce denumire îi dăm.

Deocamdată este un fel de limbă de lemn la care Comisia Europeană şi Uniunea Europeană
sunt specialiste – în creat de limbaje şi discursuri. Din păcate, sunt mult mai slabe în a crea
realităţi. Dacă te uiţi la inovaţia din ultimii 20 de ani, majoritatea elementelor de inovaţie nu s-
au creat în Europa, ci în alte părţi, de exemplu în America. Internetul, microinformatica,
computerele, telefoanele mobile. Dar noi creăm limbaje, discursuri… – De ce? E foarte
interesant, că asta fac multe instituţii birocratice, nu doar UE. – E un întreg aparat birocratic,
trebuie să-şi dea iluzia că e util. Şi ca să-ţi creezi iluzia că eşti util, produci. Ce produci? Ceea ce
te duce mintea să produci. – Un soi de creative writing. – Exact, ai impresia că produci lucruri
din cuvinte. Dar e o iluzie să crezi asta. Cuvintele sunt bune, dar după ce ai creat realităţile. Ca
să numeşti cevao persoană… cred că e greşit. Ei creează cuvinte înainte de a avea realităţi, şi nu
sunt scriitori de SciFi. Că la scriitori de SciFi aş spune că e corect să creeze cuvinte în aşteptarea
realităţii. Dacă era Asimov, era OK. Dar aici este o Comisie care se presupune că e centrată pe
realităţi şi pe ce se întâmplă în realitate. Păi, în realitate ce se întâmplă cu inteligenţa artificială?
Orice element de inteligenţă artificială poate să ajungă la performanţe, uneori deosebite, dar pe
un domeniu foarte restrâns. Foarte-foarte strict. Nu pe alte domenii. De exemplu, dacă eu creez
o maşină de inteligenţă artificială care-mi diagnostichează mai bine tulburările de tip depresiv
sau tulburările rinichiului, acea maşină poate să ajungă pe acel domeniu la fel de bună ca
expertul uman. Poate chiar mai bună decât expertul uman. Dar ea nu-şi pune nicio întrebare, ci
trebuie să primească întrebările. Or, o persoană îşi pune întrebări – ăsta e unul dintre atributele
esenţiale ale unei persoane – se interoghează sau interoghează lumea. Tot ce-am făcut noi în
lumea asta, ca specie, a fost că ne-am interogat. Mai ales că ne-am interogat şi în legătură cu
lucruri cu care nu trebuia să ne interogăm.
Nu erau necesare pentru supravieţuire. Care este legătura dintre masă şi energie şi viteza
luminii? E o întrebare la care e necesar să-ţi răspunzi ca să supravieţuieşti? Da’ de unde! Dar ţi-
o pui. Şi în baza faptului că ţi-o pui, produci teoria relativităţii. Deci, mare parte din progresul
nostru este că ne-am pus întrebări pe care filogeneza sau supravieţuirea nu le-ar fi ridicat,
pentru că nu erau necesare ca să ne replicăm specia.

Ca să mâncăm şi să ne împerechem şi să reproducem specia, nu trebuie să ne punem problema:

cum se scrie un poem? Sau cum se scrie Simfonia a 9-a, sau cum se face matematica abstractă.
Nu ne trebuie. Progresul, inteligenţa constau în primul rând în capacitatea de a-ţi pune
probleme pe care mediul nu ţi le ridică. Inteligenţa artificială nu poate: cum o scoţi de pe
domeniul de specializare, devine de o stupiditate totală. Pe când o persoană umană se poate
specializa în chimie sau în bolile rinichiului, dar este suficient de inteligentă şi să-şi facă
cumpărături de una singură, şi să se descurce în trafic, şi să scrie o adresă la Primărie, şi să aibă
o relaţie interpersonală. Or, inteligenţa artificială se antrenează tot timpul pe un singur
domeniu, adică e domeniu-specifică. O persoană nu e domeniu-specifică. De la asta şi până la a-
ţi pune problema să numeşti o inteligenţă artificială„persoană” mi se pare o aberaţie. Încă o dată:
rezonabil dacă e vorba de Asimov, nerezonabil dacă e vorba de o instituţie care consumă bani
din bugetul public şi de la care ne aşteptăm să fie foarte centrată pe evidenţe. Aparatele
birocratice produc cuvinte ca să se legitimeze că fac ceva. Dar e ineficient. În SUA, rata de
transfer a cercetării în economie este de 2,3 ori mai rapidă decât în Europa. Adică, dacă cineva a
făcut o cercetare, transferul ei într-un produs industrial, într-un serviciu sau în ceva care
produce apoi valoare adăugată este aproape de 3 ori mai mare în SUA decât în Europa. De ce?
Pentru că aici totul e birocratizat. Cuvinte, chestii, justificări… Mircea Miclea este un
montaniard pasionat. – Şi pentru că nu pornim din start de la ideea că am vrea să ducem
cercetarea către un produs care să poată fi transformat în bun de piaţă… – Da, din păcate
lumea universitară, mai ales în România, suferă de un narcisism atroce. Masajul ego-ului este
critic. Dacă ar fi să spun o propoziţie mai tranşantă, aş spune că, adesea, în universităţi,
coeficientul de narcisism bate de departe coeficientul de inteligenţă. Şi atunci, fiind narcisist, tu-
ţi dai numai lucruri care-ţi masează ego-ul. Să te confrunţi cu piaţa?! Păi piaţa vine şi-ţi
spune: Stop, e o prostie ceea ce ai făcut tu acolo! Dar, aşa, facem un studiu, un prieten bun face
un review care mă citează, dar şi eu îl citez pe el, ne creşte indicele de citare la amândoi, suntem
într-o bulă şi, în final, vedem că, după 30 de ani, nu s-a întâmplat nimic în realitate… Nu
produci nimic în economie. – Ba chiar dezvolţi o întreagă teorie despre cum nici nu trebuie să
faci asta… – Bineînţeles.Cu cât eşti mai sofisticat în discurs, cu atât mecanismele de apărare a
ego-ului sunt mai sofisticate. Invoci filosofi din antichitate, tradiţia… – Sunt sofiştii lumii
moderne. – Da. Sofiştii lumii moderne. Ca să-ţi legitimezi un ego slab, incapabil să se confrunte
cu realitatea şi cu cerinţele pieţei. Asta e! Face parte din psihopatologia vieţii universitare. Îmi
tot propun să scriu o carte despre asta, dar mereu am lucruri practice de făcut, teste
computerizate, platforme, chestii concrete care să-i ajute pe oameni. Şi nu prea am timp să scriu,
dar tot o să-mi iau eu inima-n dinţi şi-o să scriu. Dar dup-aia va trebui să plec din universitate –
voi deveni mult prea popular! Eu lucrez foarte mult cu mediul IT – şi văd mai clar lumea din
interiorul universităţilor. E un fel de ecleraj reciproc – vezi albul mult mai alb dacă îl pui lângă
negru. Asta am şansa de a a vedea. Lucrând mult cu mediul IT, am şansa de a vedea mai bine
ce e în universitate. De exemplu, în lumea IT este o generozitate foarte mare, oamenii sunt
foarte altruişti, uitaţi-vă câte aplicaţii open source există. Adică nişte oameni foarte deştepţi au
făcut o treabă, nu şi-au pus numele acolo, nu s-au uitat de câte ori sunt citaţi şi au lăsat la liber
toate chestiile alea.

Cea mai bună platformă de e-learning este open source. Cel mai bun sistem de operare este open
source. Să comparăm această lume care produce lucruri extrem de relevante, care a schimbat
modul în care trăim, facem comerţ şi relaţionăm – să comparăm această lume foarte generoasă
şi eficientă cu lumea narcisistă din universitate, în care, dacă nu citezi pe cineva de câte ori vrea
el, îţi dă o notă proastă la doctorat. Dacă doctoranzii nu te citează de nu ştiu câte ori, au
încurcat-o, că le amâni teza de doctorat… Deci, lucrând cu mediul IT, vezi mai clar capacitatea
acelei lumi de a se adapta la realitate şi de a spune: ce problemă este în realitate? Hai s-o
rezolvăm! Iar dincolo, vezi baricadarea faţă de realitate, o construcţie de discurs că realitatea, de
fapt, nu e relevantă, ci sunt mai relevante teoriile noastre. Uitaţi-vă ce s-a întâmplat în
Universitatea „Babeş-Bolyai” în ultimii ani: dacă aveai un curs şi aveai o poziţie de putere,
cursul respectiv avea o pondere foarte mare pe curriculum-ul studenţilor. Dacă puterea ta
creştea şi deveneai decan sau altceva, cursul nu mai era doar curs – se făcea o secţie în interiorul
facultăţii. Dacă aveai o putere şi mai mare, înfiinţai o facultate. Pe delirul tău structurat se
înfiinţa o facultate întreagă. Te interesa oare că e cerută sau nu e cerută de piaţă? Nu te interesa.
Dimpotrivă, veneai şi spuneai că tu nici nu trebuie să fii atent la piaţă, pentru că tu te uiţi la
viitorime! În fapt, asta e proiecţia ego-ului – subordonarea instituţiei pentru a-ţi satisface
narcisismul. Am un ego mai mic? Mă mulţumesc cu un curs. Am un ego mai mare? Îmi creez o
secţie. Am un ego şi mai mare? Îmi creez o facultate! E utilă sau inutilă pentru studenţi? Nu mă
interesează – eu prin asta obţin bani, iau nu ştiu câte norme în plus, putere, pentru că angajez o
liotă de asistenţi care sunt curtenii mei… E atât de autocentrată lumea asta. Şi comparăm cu
centrarea pe probleme şi soluţii din celelalte lumi. Rezolvarea problemei este mult mai
interesantă decât promoţia ego-ului. În universitate este fix invers: promoţia ego-ului bate orice
problemă. Problemele sunt nerelevante. Iar acum, de când cu ideea asta de a număra publicaţiile,
îmi aduce aminte de concursul acela dintre CAP-uri, de pe vremea socialismului, cu numărul
de ştiuleţi la hectar. Nu conta că ştiuleţii sunt buni sau răi, mici sau mari, conta câţi. Aşa e la
universitate. Nu contează că studiul pe care îl produci aduce o mare cunoaştere sau o mică
cunoaştere: contează câte studii ai făcut. Număr de ştiuleţi la hectar. Şi realitatea? De realitate se
ocupă altcineva! – Undeva trebuie să se termine. – Nu cred că se va schimba. O să-şi angreneze
toată maşinăria defensivă să demonstreze că nu e aşa. În universitate, erorile nu sunt penalizate
ca într-o firmă. Eu ţin un curs prost azi – am vreo penalizare? Niciuna. Pot să ţin cursul prost tot
semestrul sau chiar tot anul. La final, dau note mari tuturor studenţilor. Am vreo penalizare?
Niciuna. Ţin cursul ăla prost mulţi ani. Este şi-un curs inutil, dar eu spun că piaţa nu e încă
suficient de matură pentru competenţele pe care eu le formez. Şi atunci, efectul este că
penalizarea, feedbackul din partea realităţii că ceea ce fac eu este o prostie are, câteodată,
un delay (întârziere – n.r.) de ani sau de zeci de ani. Pe când, într-o firmă, dacă am luat o decizie
proastă săptămâna asta, poate mai am şansa să iau o decizie proastă săptămâna viitoare, dar, cu
siguranţă, în câteva luni am fost terminat. Acest feedback rapid şi dur din partea realităţii mă
face să fiu foarte atent – atenţie la realitate, nu la ego-ul tău. Efectul e că firmele se schimbă mult
mai rapid şi impactul lor e enorm, în timp ce universităţile se schimbă foarte lent şi impactul lor
este minor. Pe realitate, spun. – Devin un fel de emitenţi de ştampile. – Da. E singurul
monopol pe care-l mai au. Că monopolul cunoaşterii nu-l mai au. Cunoaşterea de foarte bună
calitate se poate găsi în multe alte locuri. Poziţia de monopol, pe care o aveau până să apară
internetul şi corporaţiile, a dispărut. Acum mai au doar monopolul diplomelor. Iar realitatea
are nevoie de competenţele tale, nu de diplomele tale. Universităţile sunt pline de oameni care
predau ceea ce ei nu fac şi n-au făcut niciodată. Şi nu sunt penalizaţi la final, pentru că dau note
bune. Universitatea românească este o economie a gratificărilor reciproce. Economia darului.

Cine este Mircea Miclea? - Mircea Miclea este psiholog şi profesor universitar la Catedra de
psihologie a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj. A fost ministrul Educaţiei între 2004 şi 2005,
poziţie din care a insistat pentru respectarea alocării a 6% din PIB către Educaţie. Când acest
criteriu nu a fost îndeplinit, a demisionat. A fost cel mai tânăr şef de catedră din UBB şi a
obţinut titlul de profesor universitar la 33 de ani. Este specializat în psihologie cognitivă,
domeniu în care a scris mai multe cărţi de referinţă. Potrivit CV-ului său, printre domeniile de
cercetare de care este interesat de află psihologia aplicată în domeniul soluţiilor de e-mental
health şi e-learning, softuri educaţionale şi evaluare psihologică computerizată.