COMUNICAREA SOCIALĂ INFORMALĂ

de Leon Festinger

Importanţa unei teorii riguroase în dezvoltarea şi iniţierea programelor de

cercetare este astăzi recunoscută de tot mai multe persoane. Totuşi, există încă
neînţelegeri cu privire la măsura în care o formulare teoretică se cuvine să fie strictă şi
precisă în diferitele stadii de dezvoltare ale unui corpus de cunoştinţe. Cu siguranţă, mulţi
gîndesc că un pic de "teoretizare" e prea vagă şi prea indefinită pentru a fi de mare folos.
Unii cred chiar că o astfel de "teoretizare" vagă se poate transforma într-un obstacol în
calea dezvoltării empirice a unui domeniu de cunoştinţe.
Pe de altă parte, multe persoane îşi exprimă nemulţumirea cu privire la unele teorii
foarte precise, căci pentru un motiv sau altul, o teorie precisă şi specifică pare să
neglijeze "adevărata" problemă psihologică. Aceste persoane se arată mai curând
interesate de acele aspecte ale problemei pe care o astfel de teorie exactă n-a reuşit să
le trateze. Din acest punct de vedere se crede că o teoretizare prea precisă şi prea strictă
poate, de asemenea să se constituie într-un obstacol pentru dezvoltarea empirică a unui
domeniu de cunoştinţe. Este adevărat, probabil, că dacă o teorie devine foarte devreme
prea exactă, ea poate să devină sterilă.
La fel, este probabil adevărat că dacă o teorie rămâne mult timp prea vagă şi
prea ambiguă, lucrul acesta poate fi dăunător în sensul că nu se mai poate face nimic
pentru a o refuta sau a o modifica. Aceasta înseamnă probabil că teoriile, atunci când
sunt vagi, trebuie să fie cel puţin exprimate într-o formă care să facă posibilă
transformarea lor în teorii precise pe măsură ce cunoaşterea sporeşte. Aceasta
înseamnă probabil că o teorie trebuie să se situeze în avangardă, dar fără să se
depărteze prea mult de date, astfel încât să se poată evita capcana unei decizii pripite.
Aceasta înseamnă cu siguranţă că teoriile, fie că sunt vagi sau precise, trebuie să se
înfăţişeze sub o astfel de formă încât datele empirice să le poată influenţa.
Acest articol este o expunere a formulărilor teoretice dezvoltate în timpul cât am
condus un program de cercetări empirice şi experimentale supra comunicării sociale
informale. Rezultatele de pînă acum au condus la aceste formulări, iar acestea vor ghida
în viitor cercetările noastre.
Acest program de cercetare şi-a propus să identifice şi să explice condiţiile

1
comunicării informale între persoane şi ale proceselor de comunicare în general. Credem
că o mai bună înţelegere a dinamicii unei astfel de comunicări duce la o .înţelegere mai
bună a diverselor moduri de funcţionare a unui grup. Teoriile şi ipotezele prezentate mai
jos variază considerabil în precizie, specificitate şi în măsura în care îşi găsesc un suport
empiric. Totuşi, oricare ar fi nivelul lor de precizie, toate sunt orientate empiric şi sunt
susceptibile de a fi testate.
Întrucât ne interesăm de procesele spontane de comunicare ce au loc în timpul
funcţionării grupurilor, trebuie mai întâi să facem distincţia între diversele tipuri de
comunicare după condiţiile teoretice care dau naştere tendinţelor de a comunica. Un bun
criteriu ne este furnizat de observaţia că există mai multe surse sau origini ale presiunilor
de a comunica ce pot acţiona asupra unui membru al grupului. Acest tip de diferenţiere
sau clasificare nu este, desigur, adecvat decât dacă el conduce la separarea domeniilor
de investigaţie clare din punct de vedere conceptual, în interiorul cărora comunicarea va
putea fi specificată de legi teoretice şi empirice.
Nu ne ocupăm aici decât de câteva din sursele presiunii comunicative, în privinţa
cărora am izbutit până acum să facem progrese empirice şi teoretice. Ne bazăm pe
teorie pentru a le considera ca dând naştere unor presiuni de a comunica şi pe ipoteze
specifice în ceea ce priveşte legile de comunicare ce emerg din aceste surse.

Presiuni spre uniformitate într-un grup

O sursă majoră a forţelor ce determină membrii grupului să comunice o
reprezintă presiunea spre uniformitate care poate exista în interiorul grupului din diferite
motive! Aceasta este o presiune care, pentru un motiv sau altul, acţionează în sensul că
membrii grupului se pun de acord cu privire la un anume deznodământ sau se
conformează unei scheme specifice de comportament.
Este un truism, desigur, a spune că aceste presiuni trebuie să fie exercitate prin
intermediul unor procese de comunicare între membrii grupului. Trebuie totuşi să
precizăm, la nivel conceptual şi operaţional, condiţiile în care apar astfel de presiuni spre
conformism, astfel încât, în orice situaţie specifică, să fie posibil să spunem dacă aceste
presiuni există sau nu. În discuţia ce va urma, vom face apel la două surse majore ale
presiunilor spre uniformitate: realitatea socială şi mobilitatea grupului.

2
 Realitatea socială
Pentru a fi valide, opiniile, atitudinile şi credinţele indivizilor trebuie să aibă o
bază. Noi ne propunem să facem abstracţie de fundamentele validităţii subiective a
acestor opinii, atitudini şi credinţe şi să ne ocupăm de continuum-ul pe care ne putem
imagina că se găsesc. Am putea numi acest continuum scala gradelor de realitate fizică.
La o extremitate a continuum-ului găsim o dependenţă totală de realitate fizică. Spre a
ilustra această situaţie, să luăm exemplul următor: o persoană aflată în faţa unei ferestre
poate să-şi închipuie că aceasta se poate sparge sau că geamul e incasabil. Ea poate
foarte uşor să ia un ciocan, să lovească suprafaţa şi să se convingă foarte repede dacă
opinia pe care şi-a format-o este sau nu corectă. După ce va fi spart geamul, opinia altei
persoane care i-ar spune că geamul e incasabil ar avea cu siguranţă un impact foarte
redus asupra sa. Prin urmare, se pare că acolo unde există un grad înalt de dependenţă
de realitatea fizică pentru validarea subiectivă a opiniilor şi credinţelor cuiva, dependenţa
de alte persoane în ce priveşte încrederea ce trebuie acordată acestor opinii sau credinţe
este foarte slabă.
Pentru a ilustra situaţia de la cealaltă extremitate a continuum-ului, unde
dependenţa de realitatea fizică este redusă sau chiar nulă, am putea invoca următorul
exemplu: la aflarea rezultatelor alegerilor naţionale o persoană se gândeşte că în cazul
în care candidatul ce a fost surclasat ar fi câştigat, lucrurile ar fi stat mult mai bine. De ce
depinde validitatea subiectivă a acestei credinţe? Depinde, în bună măsură, de faptul că
alţi indivizi împărtăşesc sau nu opinia. Dacă în jurul individului există alţii ce cred în
acelaşi lucru, atunci opinia lui e validă pentru el însuşi. Dacă nu e nimeni care să
gândească la fel, atunci opinia aceasta nu e validă. Astfel, acolo unde dependenţa de
realitatea fizică e redusă, dependenţa de realitatea socială e mare. O opinie, o credinţă,
o atitudine este corectă, validă şi adoptată în măsura în care ea e ancorată într-un grup
care are credinţe, atitudini şi opinii similare. Totuşi, această concluzie nu poate fi complet
generalizată. Pentru a valida opinia cuiva nu e nici pe departe necesar ca toată lumea să
gândească la fel; trebuie numai ca membrii grupului la care individul respectiv raportează
această opinie sau atitudine să aibă opinii sau atitudini similare. Pentru un membru al
organizaţiei Ku-Klux-Klan nu e necesar ca liberalii din Nord să fie de acord cu el în
privinţa atitudinii faţă de negri, dar e deosebit de important să existe alţi indivizi care să
posede aceeaşi calitate de membru al Ku-Klux-Klan şi care să-i împărtăşească opinia.

3
Persoana care nu e de acord cu el e văzută ca diferită şi nu constituie o referinţă
adecvată pentru opinia sa. A stabili care grupuri sunt şi care grupuri nu sunt grupuri de
referinţă potrivite pentru un individ particular e o problemă dificilă. Un grup de referinţă
adecvat tinde să fie un grup ce împărtăşeşte atitudinile şi opiniile unei persoane şi
indivizii tind să se deplaseze spre astfel de grupuri şi să părăsească grupurile care nu
sunt de acord cu ei.
Din discuţia precedentă rezultă că în cazul în care apare o diferenţă de opinii, de
atitudini, de credinţe între indivizii ce sunt membri ai unui grup de referinţă adecvat, vor
apare presiuni de a comunica. Mai rezultă, de asemenea, că cu cât mai puţin realitatea
fizică va conta pentru validarea opiniei sau credinţei, cu atât mai mare va fi importanţa
referentului social, a grupului, şi cu atât mai mari vor fi presiunile de a comunica.

Locomoţia grupului
Într-un grup, presiunile spre uniformitate pot să apară din cauză că o astfel de
uniformitate este necesară sau de dorit pentru grup în mişcarea sa spre un scop. Putem
formula următoarele consideraţii cu privire la amploarea presiunilor spre uniformitate.
a) Ele sunt mai mari în măsura în care membrii îşi dau seama că atingerea
scopurilor grupului va fi facilitată de uniformitate.
b) Presiunile spre uniformitate vor fi, de asemenea, cu atât mai mare cu cât
pentru atingerea scopurilor membrii vor fi mai dependenţi de grup. Dependenţa
membrului de grup e determinată, între altele, de uşurinţa cu care el îl poate înlocui cu
alte grupuri care i-ar permite atingerea scopurilor individuale sau de grup.
Am evocat două surse ale presiunii spre uniformitate în grup. Aceleaşi legi
empirice ar trebui să se aplice la comunicările rezultând din presiunile spre uniformitate
fără a ţine seama de motivele specifice ale existenţei presiunilor.
Vom expune acum un ansamblu de ipoteze privind comunicarea ce rezultă din
presiunile spre uniformitate.

Ipoteze asupra comunicării rezultând din presiunile spre uniformitate

Comunicările ce apar ca urmare a presiunilor spre uniformitate în grup pot fi
considerate drept comunicări "instrumentale", în astfel de cazuri comunicarea nu e un
scop în sine, ci mai curând un mijloc prin care cel ce comunică speră să influenţeze

4
persoana căreia i se adresează, încât să reducă divergenţa existentă între ei. Ca atare,
vom examina factorii ce determină: a) momentul când un membru comunică; b) cui i se
adresează; c) reacţiile receptorului la mesajul pe care-l recepţionează.

a) Factorii determinanţi ai amplorii presiunii de a comunica.

• Ipoteza l.a: într-un grup, presiunea resimţită de membrii care comunică cu
alţi membri ai grupului asupra "itemului x" creşte direct proporţional cu
divergenţa percepută de membrii grupului asupra opiniei privind "itemulx".
Reamintim că nu luăm în consideraţie decât comunicarea ce rezultă din
presiunile spre uniformitate; dat fiind acest fapt putem aprecia că nu există divergenţă de
opinie, deci dacă uniformitatea există deja în grup, presiunea de a comunica nu se va
face resimţită. Trebuie să ne aşteptăm ca presiunea de a comunica să crescă repede pe
măsură ce ne îndepărtăm de o stare de uniformitate a grupului.
• Ipoteza l.b: Presiunea resimţită de un membru al grupului de a comunica
cu alţi membri în ceea ce priveşte itemul x creşte direct proporţional cu
gradul de pertinenţă al itemului x pentru funcţionarea grupului.
Dacă "itemul x" nu e important pentru grup în sensul că el nu e asociat nici uneia
din valorile sau activităţile ce constituie fundamentele existenţei grupului, sau dacă el e
nu însemnat pentru mobilitatea grupului, vom avea presiune de a comunica puţin sau
deloc, chiar dacă există divergenţe de opinie percepute. Pe măsură ce "itemul x" devine
mai important pentru grup (mai pertinent), tendinţele de a comunica, oricare ar fi
divergenţa percepută, trebuie să devină tot mai vizibile.
Găsim dovezi ce susţin această ipoteză într-un studiu al lui Schachter (1951), în
care discuţia era, din punct de vedere experimental, pertinentă pentru câteva grupuri şi
non-pertinentă pentru altele. Potrivit datelor, e limpede că acolo unde discuţia era
pertinentă în raport cu funcţionarea grupului existau presiuni mai puternice de a
comunica şi de a influenţa alţi membri. Când rezultatul este pertinent, membrii au
intervenţii mai lungi în cadrul discuţiei, şi există mult mai puţine pauze.
• Ipoteza l.c: Presiunea resimţită de membrii unui grup de a comunica cu
alţi membri în ceea ce priveşte itemul x creşte direct proporţional cu
coeziunea grupului.
Coeziunea grupului e definită aici ca rezultanta tuturor forţelor ce acţionează

5
asupra membrilor pentru ca ei să rămână în grup. Aceste forţe pot să depindă de atracţia
sau non-atracţia exercitată de prestigiul grupului, de membrii grupului sau activităţile în
care aceştia se angajează. Dacă atracţia totală către grup este nulă, n-ar trebui să apară
presiuni de a comunica, membrii pot foarte uşor să părăsească grupul sau să rămână.
Pe măsură ce forţele ce determină indivizii să rămână în grup cresc (date fiind
divergenţele percepute de opinie şi o oarecare pertinenţă a item-ului pentru funcţionarea
grupului), presiunile de a comunica vor creşte.
Datele unui experiment al lui Back (1951) confirmă această ipoteză, în acest
studiu s-au creat experimental grupuri cu o coeziune înaltă sau redusă, utilizându-se trei
surse diferite de atracţie: prietenia pentru membrii grupului, prestigiul legat de
apartenenţa la grup şi posibilitatea de a primi o recompensă pentru o performanţă în
activitatea de grup. Pentru fiecare din cele trei tipuri de atracţie către grup, grupurile erau
judecate ca fiind mai coezive decât grupurile de control (corespondente), din cauza
ritmului mai intens al discuţiei, în plus, în afara grupurilor în care atracţia era determinată
de posibilitatea recompensei (probabil în acest caz indivizii voiau să termine mai repede
şi să obţină recompensa), grupurile ce aveau o coeziune ridicată încercau, mult mai mult
decât grupurile cu o coeziune redusă, să influenţeze membrii. Pe scurt, grupurile foarte
coezive, producând presiuni mai puternice de a comunica, discutau într-un ritm mai rapid
şi încercau să exercite mai multă influenţă.

b) Factorii ce determină alegerea receptorului comunicării.

• Ipoteza 2.a: Presiunea de a comunica în privinţa unui "item x" cu un
membru specific al grupului, va creşte pe măsură ce creşte divergenţa de
opinie între acest membru şi cel ce comunică.
În ipoteza l.a am emis deja ideea că presiunea de a comunica în general va
creşte pe măsură ce non-uniformitatea percepută în grup creşte, în plus, presiunea ce
determină un membru să comunice va fi mai puternică în faţa acelora ale căror opinii
sunt diferite de ale saie, şi va fi nulă, desigur, în faţa membrilor grupului care la momentul
respectiv împărtăşesc opinia celui ce comunică. Cu alte cuvinte, în interiorul grupurilor
indivizii vor avea tendinţe să comunice cu acei ale căror opinii sunt în cea mai mare
măsură diferite de ale lor.
Mai multe studii au oferit argumente în sprijinul acestei ipoteze. In experimentul

6
lui Schachter (1951) pe care l-am menţionat, distribuţia opiniilor exprimate era de fiecare
dată următoarea: cele mai multe opinii ale membrilor erau asemănătoare, cu puţine
deosebiri între ele, în timp ce un membru, deviantul, menţinea un punct de vedere
divergent. Numărul comunicărilor către membrul ce avea o opinie dizidentă era de cinci
ori mai important decât numărul celor adresate celorlalţi, într-un experiment al lui
Festinger şi Thibaut (1951) situaţia de interacţiune era de aşa natură încât opiniile
membrilor cu privire la subiectul de discuţie acopereau un spaţiu relativ larg. În mod
invariabil, de la 70% până la 90% din mesaje erau adresate celor ce exprimau opinii
situându-se la extremele acestei distribuţii. Numărul de mesaje scade foarte rapid pe
măsură ce opinia receptorului se îndepărtează de punctele extreme ale distribuţiei. Prin
urmare, ipoteza noastră pare să se confirme.
• Ipoteza 2.b: Presiunea de a comunica cu privire la "itemul x" cu o
persoană scade în măsura în care aceasta nu este membru al grupului
sau nu e dorită în această calitate.
Din ipoteza aceasta rezultă că mesajele tind să fie adresate în principal celor ce,
în interiorul grupului, au opinii extreme. Astfel de relaţii nu se aplică decât în interiorul
grupurilor psihologice, adică a ansamblurilor de persoane care există psihologic ca
grupuri pentru membri. Există tendinţa de a nu adresa mesaje celor ce nu sunt membri ai
grupului.
Studiul lui Schachter (1951) şi cel al lui Festinger şi Thibaut (1951) furnizează
probe în sprijinul acestei ipoteze, în experimentul lui Schachter, membrii grupului, care
nu vor ca persoana al cărui punct de vedere este extrem de divergent să rămână în grup,
tind, spre finele discuţiei, să înceteze comunicarea cu aceasta.
Când subiecţii din experimentul lui Festinger şi Thibaut percep persoanele
prezente ca fiind diferite şi având o mare varietate de interese, apare, în a doua jumătate
a discuţiei, după ce procesul de respingere a avut timp să se dezvolte, o tendinţă de a
comunica mai puţin cu subiecţii extremi. Pe scurt, comunicarea cu cei ce au opinii diferite
diminuează dacă ei sunt percepuţi ca nefiind membri ai grupului psihologic.
• Ipoteza 2.c: Presiunea de a comunica în privinţa "Hemului x" cu un
membru specific va creşte pe măsură ce membrii îşi dau seama că actul
de comunicare va schimba opinia acestui membru în direcţia dorită.
O comunicare ce apare din cauza presiunilor spre uniformitate este destinată să

7
determine receptorul să-şi schimbe opinia astfel încât să devină într-o mai mare măsură
de acord cu cel ce comunică Dacă un membru e perceput ca fiind foarte rezistent în
privinţa schimbării opiniei, presiunea de a comunica cu el scade. Dacă grupul crede că
membrul deviant se va schimba, ca urmare a comunicării, în sensul creşterii divergenţei
între el şi ceilalţi membri, va apare o presiune de a nu mai comunica cu el. În aceste
condiţii va exista tendinţa de a nu comunica cu membrul respectiv în privinţa hemului
Ca atare, ipoteza pare să se confirme. Atunci când într-o discuţie se întâlneşte o gamă
largă de opinii, factorii la care se referă ipoteza noastră trebuie să fie deosebit de
importanţi pentru membrii cu opinii medii. O comunicare destinată să influenţeze un
membru extrem, spre a-l face să se apropie de medie, poate în acelaşi timp să determine
membrul ce se află la cealaltă extremitate să se îndepărteze de medie. Prin urmare, ar
trebui să ne aşteptăm, potrivit acestei ipoteze, ca membrii ce au opinii moderate (medii)
să comunice mai puţin (din cauza conflictului) şi să adreseze mai puţine mesaje grupului
în ansamblul său (ei vor încerca să influenţeze membrii extremi pe rând).
S-au făcut câteva observaţii pentru a verifica ipoteza aceasta. Au fost urmărite
grupuri formate din psihologi clinicieni, ce angajau discuţii pentru a îndepărta
divergenţele apărute în evaluarea clienţilor. Au fost înregistrate în total 147 de astfel de
discuţii, în care cel puţin opinia unuia din membri se situa în punctul median al
continuum-ului opiniilor considerate, în timp ce membrii cu opinii extreme emiteau în
medie 3,16 unităţi de comunicare, cei ce aveau opinii situându-se la mijloc nu emiteau în
medie decât 2,6 unităţi de comunicare. Cei cu opinii extreme adresau 38% din mesajele
lor grupului în ansamblul său, iar cei ce exprimau opinii apropiate de medie adresau 29%
din comunicările lor fiecăruia din ceilalţi membri.

c) Factorii ce determină schimbarea în receptorul comunicării.

• Ipoteza 3.a: Cantitatea de schimbare a opiniei ca urmare a faptului de a fi
primit un mesaj va creşte pe măsură ce presiunea spre uniformitate din
grup creşte.
Doi factori distincţi contribuie la efectul enunţat în ipoteză. Cu cât presiunea spre
uniformitate este mai mare, cu atât mai mare va fi influenţa exercitată de mesaje şi, în
consecinţă, cu atât mai mare va fi schimbarea la care ne putem aştepta. Dar existenţa
presiunilor spre uniformitate nu va reieşi din încercările tot mai numeroase de a schimba

8
opiniile altora, ci şi din faptul că ele vor produce o mai mare deschidere către schimbare
la membrii grupului. Cu alte cuvinte, se poate atinge uniformitatea schimbând opiniile
altora şi/sau schimbând propriile opinii. Ne putem aştepta astfel ca odată cu creşterea
presiunii spre uniformitate, membrii să manifeste o rezistenţă mai scăzută la schimbare;
cei doi factori vor contribui la o mai mare schimbare a opiniei când presiunea spre
uniformitate este mai mare.
În experimentul lui Festinger şi Thibaut (1951) aflăm dovezi ce susţin această
ipoteză. În acest studiu s-au indus 3 grade de presiune spre uniformitate în grupuri
diferite; independent de felul în care membrii percepeau grupul din punctul de vedere al
omogenităţii compoziţiei sale, rezultatele au demonstrat în mod consistent că grupurile în
care presiunea a fost mare s-au schimbat mai mult, apoi grupurile cu presiune medie; în
fine, grupurile cu presiune slabă se schimbă cel mai puţin în direcţia uniformităţii. Chiar
dacă cei doi factori ce contribuie la acest efort n-au fost separaţi în analizele acestui
studiu, efectul lor conjugat e limpede şi indubitabil.
• Ipoteza 3.b: Cantitatea de schimbare a opiniei ce rezultă din
recepţionarea unui mesaj va creşte pe măsură ce va fi mai mare forţa ce
determină receptorul să rămână în grup.
Cu cât un membru doreşte mai mult să rămână în grup, cu atât grupul are putere
asupra lui. Înţelegem prin putere capacitatea de a produce o schimbare reală în opinii şi
atitudini, şi nu numai schimbarea comportamentelor manifeste, ce poate fi produsă, de
asemenea, printr-o ameninţare. Dacă o persoană este incapabilă să părăsească un grup
din cauza restricţiilor provenind din exterior, grupul poate utiliza ameninţări pentru a
schimba comportamentul manifest. Totuşi, schimbări latente ale opiniilor şi atitudinilor nu
pot fi produse de grup decât prin intermediul forţelor ce fac ca membrul să rămână în
grup. Evident, forţa maximă pe care grupul o poate folosi în privinţa unui membru nu
poate fi superioară sumei forţelor ce acţionează asupra acestui membru pentru ca el să
rămână în grup. Cu cât aceste din urmă forţe sunt mai mari, cu atât mai eficiente vor fi
încercările de a-l influenţa pe membru.
Ipoteza aceasta a fost testată, în două studii. Festinger, Schachter şi Back
(1950) au studiat relaţia dintre coeziunea grupurilor sociale (în ce măsură grupul era
atrăgător pentru membrii săi) şi modul în care era menţinută o normă de grup pertinentă
pentru funcţionarea grupului. Se obţine o corelaţie de .72 între aceste două variabile. Cu

9
alte cuvinte, cu cât atracţia pe care grupul o exercită asupra membrilor este mare, cu atât
cantitatea de influenţă pe care grupul o poate exercita asupra membrilor săi este mai
mare; se poate deduce că în grupurile caracterizate de o coeziune ridicată există un
conformism mai mare în ce priveşte atitudinile şi comportamentele.
Back (1951) a realizat un experiment de laborator special pentru a verifica
această ipoteză. El a creat experimental, prin intermediul unor instrucţiuni plauzibile date
subiecţilor, grupuri cu coeziune ridicată sau redusă; mai precis, condiţii în care membrii
erau într-o foarte mare măsură atraşi de grup şi altele în care atracţia grupului era relativ
slabă. Subiecţilor li se furnizau interpretări diferite ale aceluiaşi material şi li se dădea
posibilitatea să discute. Independent de sursa atracţiei către grup (Back a utilizat trei
tipuri diferite de atracţie în fiecare din cele două condiţii) subiecţii din grupurile cu o
coeziune ridicată se influenţau unii pe alţii mai mult decât cei din grupurile cu o coeziune
redusă. Pe scurt, cu cât atracţia către grup era mai mare, cu atât mai mare era influenţa
exercitată în mod real.
• Ipoteza 3.c: Cantitatea de schimbare a opiniei ce rezultă din receptarea
comunicării în legătură cu "itemulx" va diminua cu atât mai mult cu cât
opiniile si atitudinile implicate vor fi caracteristice pentru apartenenţa la un
alt grup sau vor corespunde unor nevoi importante ale persoanei.
Dacă opinia pe care o persoană şi-a format-o asupra unei probleme este
susţinută într-un alt grup decât cel ce încearcă să o influenţeze, persoana va fi mai
rezistentă la încercarea de influenţare. Alte surse de rezistenţă le reprezintă, fără
îndoială, factorii de personalitate, nevoile ego-ului şi alte nevoi similare.
Dovezile ce pot fi invocate în sprijinul acestei ipoteze sunt mai curând
fragmentare, într-un studiu asupra grupurilor sociale efectuat de Festinger, Schachter,
Back (1950), studiu ce avea ca pretext un proiect de bloc cu apartamente pentru
studenţi, locatarii erau întrebaţi dacă credeau că viaţa lor era legată de spaţiul în care
locuiau. Dintre cei ce se conformau normelor grupului lor, 85% au declarat că viaţa lor se
concentra în jurul apartamentului pe care-l ocupau. Totuşi, aproape 50% din cei ce nu se
conformau normelor de grup au făcut aceeaşi declaraţie. Lucrul acesta s-a interpretat în
sensul că ultimii erau capabili să reziste influenţelor ce proveneau din grupul de locatari
atunci când opiniile şi atitudinile le erau susţinute de grupuri exterioare.
Experienţele lui Schachter (1951) şi ale lui Festinger şi Thibaut (1951) au utilizat

10
aceeaşi problemă de discuţie, dar în situaţii uşor diferite, în experienţa precedentă
subiecţii se identificau singuri la grup şi îşi menţineau verbal opiniile în cursul discuţiei
faţă în faţă. În ultimul experiment, subiecţii erau anonimi şi nu comunicau decât prin
intermediul unor mesaje scrise, al căror emiţător nu era identificat, în aceste condiţii s-au
observat mai multe schimbări de opinii decât în cazul discuţiei deschise, verbale.
Diferenţa se explică probabil prin reacţiile defensive ale ego-ului declanşate de angajarea
deschisă şi de apărarea propriilor opinii într-un grup faţă în faţă.

d) Factorii ce determină schimbarea în relaţia dintre membri.

• Ipoteza 4.a: Tendinţa de a schimba compoziţia grupului psihologic (a
exclude membrii din grup) creşte odată cu divergenţa percepută de
opinie.
Am menţionat deja două din reacţiile membrilor unui grup ca răspuns la
presiunile spre uniformitate: încercarea de a-i influenţa pe ceilalţi şi dispoziţia mai
accentuată de a se lăsa influenţaţi. Există şi o a treia reacţie psihică, ce serveşte la
instaurarea stării de uniformitate. Se poate obţine uniformitatea respingând pe cei ale
căror opinii sunt divergente în raport cu grupul şi redefinind astfel apartenenţa la grupul
psihologic. Cu cât divergenţa între opinia membrilor grupului şi cea a membrului deviant
este mai mare, cu atât mai puternice sunt tendinţele de a exclude membrul extremist din
grupul psihologic.
Membrii grupurilor au realmente tendinţa de a exclude pe cei cu opinii
divergente, în studiul citat al lui Festinger, Schachter şi Back (1950) s-a dovedit că cei ce
nu se conformau grupului lor social erau mai puţini aleşi într-un test sociometric, deci
numărul persoanelor menţionate de ei ca fiindu-le prieteni era mai mare decât numărul
membrilor grupului care-i alegeau pe ei. Schachter (1951) a realizat un studiu pentru a
verifica tocmai ideea că indivizii pot fi respinşi de grup pentru că nu sunt de acord într-o
chestiune specifică. Cornplicii experimentatorului emiteau opinii divergente sau
convergente, în funcţie de instrucţiunile ce le fuseseră date. Un chestionar aplicat după
experiment a relevat că în toate grupurile în care emitea opinii divergente complicele era
respins. Aceeaşi complici, emiţând opinii conformiste în alte grupuri, nu provocau
aceeaşi reacţie de respingere.

11
 • Ipoteza 4.b: Când există non-conformism, tendinţa de a schimba
compoziţia grupului psihologic creşte direct proporţional cu coeziunea
grupului şi cu pertinenţa problemei pentru grup.
Am discutat mai sus creşterea presiunilor de a comunica odată cu creşterea
coeziunii şi a pertinenţei problemei. In mod similar, cele două variabile marchează
tendinţa de excludere a unor indivizi pentru non-conformism. Teoretic, ar trebui să ne
aşteptăm ca orice variabilă ce afectează presiunea spre comunicare (ce provine din
presiunile spre uniformitate) să influenţeze în acelaşi mod şi tendinţele de a respinge
non-conformiştii. Cu alte cuvinte, creşterea presiunii de a comunica asupra unei chestiuni
va fi în concordanţă cu tendinţa cunoscută de a respinge persoanele ce nu sunt de acord
în privinţa unei chestiuni specifice.
Experimentul lui Schachter (1951) pe care l-am mai invocat a fost conceput
pentru testarea acestei ipoteze prin provocarea experimentală a variaţiei coeziunii şi
pertinenţei în grupuri. S-a constatat că grupurile cele mai coezive resping într-o mai mare
măsură non-conformiştii decât grupurile mai puţin coezive, iar grupurile în care
chestiunea aflată în dezbatere este pertinentă resping mai vehement pe non-conformişti
decât grupurile în care problema nu era foarte pertinentă pentru funcţionarea grupului.
Grupurile în care coeziunea era slabă şi problema nu era foarte pertinentă, au manifestat
într-o măsură redusă, atunci când au făcut-o, tendinţa de a respinge deviantul.

Presiunile pentru schimbarea poziţiei individului în grup

O altă sursă importantă a presiunilor spre comunicare este presiunea care
acţionează asupra membrilor grupurilor spre locomoţie (schimbarea poziţiei lor) în grup
sau spre a trece de la un grup la altul. Astfel de presiuni ce determină mobilitatea pot
proveni din atracţia pe care o exercită activităţile unei poziţii diferite sau un statut mai
înalt etc. Astfel, un nou membru al grupului poate să dorească să devină un personaj mai
important în grup, un membru al unei organizaţii poate să-şi dorească să urce în ierarhie,
un membru al unei întreprinderi poate să-şi dorească să fie promovat sau un membru al
unui grup minoritar poate să-şi dorească să fie acceptat de grupul majoritar. Toate
acestea sunt exemple de presiuni ce determină la mobilitate în structura socială.
Existenţa unei presiuni acţionând asupra unei persoane într-o direcţie specifică
determină cu siguranţă comportamentul ei în acea direcţie. Acolo unde mobilitatea în

12
direcţia dorită nu e posibilă, cel puţin temporar, va exista o presiune de a comunica
îndreptată în acea direcţie. Existenţa unei presiuni într-o direcţie specifică va produce un
comportament în acea direcţie. Acest tip de comportament se va regăsi în comunicare.
Ipoteza nu e foarte diferită de aceea avansată de Lewin (1940) pentru a da seama de
actualizarea mai bună a sarcinilor întrerupte.
Un experiment al lui Thibaut (1950) furnizează argumente de ordin empiric
acestei analize teoretice. Cercetătorul a creat două grupuri, unul privilegiat cu statut
ridicat, celălalt cu statut jos şi fără privilegii. Cele două grupuri, altminteri egale,
funcţionau împreună pentru ca membrii grupului cu statut înalt să apară atrăgători. S-a
constatat că existau presiuni asupra membrilor grupului cu statut jos pentru a trece în
celălalt. Pe măsură ce poziţia privilegiată a grupului cu statut înalt a devenit mai clară,
cantitatea de mesaje adresată de echipa cu statut jos grupului cu statut înalt a crescut, în
mod corespunzător, numărul de mesaje ale membrilor grupului cu statut înalt către
grupul cu statut jos a scăzut. Atunci când, la sfârşitul experimentului, relaţia de statut
între cele două echipe a fost inversată, reducând astfel presiunile spre mobilitate în
grupul cu statut jos, numărul de mesaje ale acestui grup a scăzut şi el.
Într-un experiment realizat de Back et al. (1950) găsim o confirmare
suplimentară, în acest studiu s-a furnizat o informaţie nouă persoanelor situate la diferite
nivele ierarhice ale unei organizaţii. Date despre transmiterea fiecărei informaţii au fost
obţinute prin colaboratori din interiorul organizaţiei, aleşi astfel încât să acopere toate
nivelele şi toate sectoarele organizaţiei. Aceşti colaboratori au înregistrat orice act de
comunicare pe care l-au putut observa. Printre cele 27 de acte de comunicare
înregistrate în acest fel 11 erau îndreptate spre vârful ierarhiei, 4 spre indivizi aparţinând
aceluiaşi nivel ierarhic ca şi emiţătorul şi numai două erau îndreptate spre nivelele
inferioare, într-o astfel de organizaţie ierarhică, existenţa presiunilor de a se îndrepta
spre nivelele superioare poate fi considerată ca firească. Majoritatea comunicărilor
înregistrate aveau acelaşi sens ca şi presiunile spre mobilitate. E important, de
asemenea, arunci când se tratează despre comunicarea între membrii unor structuri
sociale diferite, să se evidenţieze şi obstacolele aflate în calea acestei comunicări.
Contactele rare din viaţa cotidiană tind să ridice obstacole în calea comunicării.
Fără îndoială, e uşor să comunicăm o noutate unei persoane cu care ne întâlnim frecvent
sau uneia căreia i-am mai transmis astfel de veşti în trecut. Structurarea grupurilor de tip

13
ierarhizat tinde să restrângă cantitatea şi tipul contactelor între membri situaţi la acelaşi
nivel al ierarhiei şi restrânge, în aceeaşi măsură, conţinutul comunicării între nivele.
Aceste restricţii se constituie în blocaje ale unor tipuri de comunicare.
Există date ce pun în evidenţă astfel de obstacole, într-un studiu al lui Festinger,
Cartwright et al. (1948) asupra zvonurilor într-o comunitate s-a constatat că intimitatea şi
prietenia tind să crească uşurinţa comunicării. Indivizii care aveau mai mulţi prieteni luau
contact cu zvonul mai repede decât cei ce aveau numai cunoştinţe. Cei ce aveau puţini
prieteni sau cunoştinţe primeau informaţia mult mai puţin frecvent, în acelaşi timp, acest
factor de intimitate nu era legat de frecvenţa cu care un individ retransmitea zvonul spre
alţii, în alţi termeni, legăturile sărace cu ceilalţi nu sunt în relaţie cu presiunea de a
comunica, ci par să funcţioneze cu un obstacol în calea comunicării.
De asemenea, există dovezi că simpla percepţie a existenţei ierarhiei ridică
obstacole pentru comunicarea între nivele. Kelley (1951) a creat în cadrul unui
experiment, o ierarhie cu două nivele într-un grup ce era angajat într-o sarcină de
rezolvare de probleme, în timpul rezolvării sarcinii exista posibilitatea comunicării între
nivele şi în interiorul fiecăruia din ele. Au fost utilizate şi grupuri de control ce aveau
aceeaşi sarcină, dar fără diferenţă de statut între cele două subgrupuri. în aceste condiţii
au existat mai multe acte de comunicare între subgrupurile de control decât între nivele
grupurilor ierarhice.
Se pare că ostilitatea faţă de cei situaţi la nivele superioare constituie, înfr-un
grup organizat ierarhic, un blocaj al comunicării, în acelaşi experiment al lui Kelley s-a
constatat existenţa remarcilor critice cu privire la celălalt grup, exprimate de membrii
ambelor subgrupuri. Totuşi, numărul criticilor adresate nivelului superior de grupul de la
baza ierarhiei este mai mic decât acela al criticilor formulate de grupul cu statut înalt cu
privire la grupul cu statut jos.

Experienţa emoţională
Un tip important de acte de comunicare rezultă, fără îndoială, din existenţa unei
stări emoţionale la cel ce comunică. Bucuria, furia, ostilitatea par să producă presiuni de
a comunica. Actele de comunicare ce rezultă din existenţa unei stări emoţionale par să
fie mai curând consumatorii decât instrumentale.
Prin comunicare instrumentală înţelegem comunicarea pentru care reducerea

14
presiunii de a comunica depinde de efectul mesajului asupra receptorului. Astfel, în
comunicarea ce rezultă din presiunile spre uniformitate într-un grup simplul fapt că s-a
efectuat comunicarea nu influenţează presiunea de a comunica. Dacă mesajul schimbă
opinia receptorului astfel încât acesta se declară într-o mai mare măsură de acord cu cel
ce comunică, presiunea de a comunica se va reduce. Dacă receptorul îşi schimbă opinia
într-o direcţie opusă, presiunea de a comunica cu el va creşte.
Prin comunicarea consumatorie înţelegem o comunicare în care reducerea
presiunii de a comunica se produce ca urmare a exteriorizării, şi nu depinde de efectul
produs asupra receptorului. Fireşte, în cazul unor astfel de acte de comunicare reacţia
receptorului poate introduce noi elemente ce vor influenţa presiunea de a comunica, dar
esenţa acestui tip de comunicare este că simpla exprimare reduce presiunea de a
comunica.
În ce priveşte comunicarea sentimentelor de ostilitate şi a intenţiilor agresive,
aceasta are, fără îndoială, o natură consumatorie. Teoriile psihanalitice ale catharsis-ului
au încercat să demonstreze că exprimarea ostilităţii ar reduce starea emoţională a
persoanei. Totuşi, dovezile empirice în sprijinul acestei idei se lasă încă aşteptate.
Experimentul lui Festinger, menţionat mai sus, în care s-a creat o relaţie "privilegiat -
neprivilegiat" între două grupuri, altfel egale în toate privinţele, a condus la rezultate ce-ar
putea ti utile pentru discuţia noastră. Membrii grupurilor de "neprivilegiaţi" ce-şi exprimau
ostilitatea faţă de grupurile "privilegiate" au arătat mai puţină ostilitate reziduală la
chestionarele post-experimentale. Să remarcăm totuşi că n-a existat un control al reacţiei
receptorilor la actele de comunicare ostile, şi nici al percepţiilor emoţiilor asupra acestor
reacţii, în momentul de faţă se află în curs de desfăşurare un experiment ce va încerca
să clarifice unele din reacţiile pe care le provoacă aceste stări emoţionale.

Rezumat
În încercarea de a sintetiza datele pe care le deţinem privind comunicarea
socială informală, am prezentat o serie de ipoteze intercorelate. Aceste date provin din
studii de teren şi din experimente de laborator.
Am luat in considerare trei surse de presiuni de a comunica:
a) Comunicarea provenind din presiunile spre uniformitate în grup. În cazul
acesteia am analizat factorii ce determină mărimea presiunii de a comunica, alegerea

15
receptorului comunicării, amploarea schimbării opiniilor receptorului, şi amploarea
tendinţelor de a respinge non-conformiştii.
b) Comunicările ce provin din presiunile spre mobilitate într-o structură socială.
Am ţinut seama de comunicările în direcţia unei mobilităţi blocate şi de obstacolele pe
care structurile sociale diferenţiate le ridică în calea comunicării.
c) Actele de comunicare ce provin din existenţa stărilor emoţionale. In acest
domeniu aproape că lipsesc datele. Am tăcut câteva distincţii teoretice şi am semnalat un
experiment asupra acestui tip de comunicare aflat în desfăşurare.

16