CAP II.

EFECTE PERVERSE SI SCHIMBARE SOCIALA

de RAYMOND BOUDON

ÎN MATERIE DE SCHIMBARE SOCIALĂ, sociologia pare să provină, privind

în urmă, din secolul al XIX-lea. Pentru unii, lupta claselor continuă să fie factorul
dominant al unei evoluţii concepută ca necesară. Pentru alţii, „progresul" tehnologic
conduce inevitabil la o transformare globală a societăţilor, în funcţie de înclinaţia
fiecăruia, dezvoltarea mijloacelor de comunicare în masă, progresul biologiei
moleculare, multiplicarea firmelor multinaţionale, intelectualii şi cei care deţin
cunoaşterea, sunt prezentaţi pe rând ca purtători a ceea ce Hegel numea Geschichtlichkeit
— istoricitatea.
Este clar că schimbări localizate au provocat reacţii în lanţ interminabile. Pare a fi
fost deja demonstrat că apariţia plugului cu brăzdar de fier a provocat schimbări
importante la nivelul societăţilor globale. Este adevărat că, atât conflictele sociale, cît mai
ales conflictele între clasele sociale, sân, mai precis, între „organizaţii” reprezentând
mai mult sau mai puţin direct clasele sociale, au provocat în anumite conjuncturi istorice
efecte de iradiere ce au cuprins societăţile în ansamblul lor. Este de asemenea adevărat
că, în anumite circumstanţe, anumite categorii de agenţi sociali pot juca un rol deosebit,
de important, ca, de exemplu, studenţii în cursul anilor '60. Deşi importanţa lor este
incontestabilă, aceste cazări nu pot totuşi să constituie baza unei teorii generale a schimbării
sociale.
În afara efectelor de iradiere, conflictelor provocate de opoziţia dintre interesele
grupurilor sociale, o sursa importantă a schimbărilor sociale o constituie efectele perverse.
Criza din domeniul educaţiei din anii '60 este cu siguranţă, în mare parte, rezultatul unor
astfel de efecte: convingerea că intensificarea masivă a educaţiei nu putea aduce decât
binefaceri, a fost dezminţită de fapte. În particular, egalizarea şanselor şcolare nu a adus şi
egalizarea şanselor sociale. Teorii naive au făcut din această contradicţie produsul opoziţie
dintre clasa dominantă şi clasa dominată. Se poate demonstra inutilitatea ipotezei, precum şi
faptul că această contradicţie derivă mai degrabă din efectele perverse.
Aşa cum demonstrează şi sociologia politică modernă, stările de tensiune sau de criză
politică reprezintă adesea în aceeaşi manieră manifestarea efectelor perverse. Fără îndoială
tensiunile politice rezultă câteodată din opoziţia intereselor. Dar aici nu este vorba decât de
un caz particular important. Michels, mai apoi Olsn, au arătat că adesea tensiunile politice iau
naştere din tendinţa instituţiilor reprezentative spre oligarhie. Această tendinţă este urmarea
efectelor perverse. Intr-o manieră generală, Rousseau, si, mai aproape de timpul nostru,
Hotelling, Hirsch-man, Buchanan şi Tullock au arătat că este imposibil să defineşti instituţii
care să garanteze o reprezentare corecta a intereselor fiecăruia. Nedreptatea, inegalităţile,
conflictele, nu sunt neapărat reflectarea fenomenelor de dominaţie. Adesea, ele sunt produsul
interdependenţei între agenţii sociali şi al imposibilităţii de a defini o organizare optimală a
interdependenţei.
Domeniul educaţiei, ca şi al politicii demonstrează astfel adesea că crizele sociale si
schimbarea socială nu rezultă din efectul mecanic al factorilor „dominanţi" sau din
conflictele având structura unui joc fără miză, ci din efectele perverse generate de
interdependenţa agenţilor sociali.
Acest text a fost pregătit pentru cel de-al IV lea Congres Internaţional— „Mutaţii:
biologie şi societate" organizat de Universitatea Rene — Descartes (Paris V) (The
International Oreanisation for the Study of H uman Development, Paris, februarie, 1977).
Istoria nu mai este nimic dacă nu e activitatea oamenilor în urmărirea obiectivelor lor.
Karl Marx - Sfânta. Familie.

Sociologia este permanent pândită de o utopie: găsirea cheii schimbării

sociale şi, de aici, reducerea incertitudinii viitorului. De unde eforturile variate
de a determina pretinsele legi ale istoriei, observate în secolul al XIX lea.
Kark Popper, arătând caracterul contradictoriu al acestei noţiuni, a făcut
definitiv dreptate a aceste tentative. O altă obsesie a sociologiei a fost aceea de
a căuta, pe lîngă legile de negăsit ale istoriei, factorul fundamental al
schimbării. Organizarea producţiei de bunuri, distribuirea inegală a bogăţiei
si a puterii au fost propuse pentru acest loc fiind considerate fiecare cu şanse
diverse de a-l deţine. Astăzi majoritatea sociologilor sunt convinşi că
această căutare a legilor istoriei şi a factorilor dominanţi ai schimbării
constituie un drum ce nu duce nicăieri.
Singura direcţie eficace de cercetare, care astăzi este în general urmată,
constă în identificarea proceselor de schimbare tipice, sperând ca în timp
aceste caruri particulare se vor putea integra în cadrul teoretic general.
Gabriel Tarde2 vedea în procesul biologic de contagiune un model general
pentru schimbarea socială. Astăzi, ştim că anumite schimbări sociale provin
din acest tip de structură, dar nu toate. Unii au văzut în inovaţia tehnică şi
ştiinţifică mobilul principal al schimbării. Datorită lucrărilor lui Lynn White
putem măsura mai bine cascada schimbărilor sociale provocate de invenţia
brăzdarului de fier.
Un studiu clasic al lui Henri Mendras arata schimbările în lanţ provocate
de introducerea porumbului hibrid. Dar acest tip de schimbare prin iradiere,
pornind de la un centru de inovare nu este, în ciuda frecvenţei sale, decât un caz
particular. Numeroşi autori au văzut în conflictele de interese cauza principali
a schimbărilor. Unii, precum Marx, credeau că cele mai semnificative conflicte,
adică cele ce aveau cea mai mare potenţialitate de schimbare, sau, cum spun
filozofii germani, cele mai bogate în Geschicbtlichkeit, priveau proprietatea
mijloacelor de producţie. Astăzi există tendinţa de a se atribui mai muhâ
importanţă conflictelor ce ţin de distribuirea puterii sau autorităţii. Lucrările lui
Alaine Touraine şi mai ales ale lui Ralf Dahendorf sunt semnificative în această
privinţă. De fapt, conflictele create de distribuirea puterii nu sunt singurele
posedând posibilitatea creării unor schimbări sociale nici măcar în societăţile
industriale moderne. Numeroase conflicte actuale se referă la trasarea frontierei
între public şi privat (de exemplu, privatizarea avortului şi în general, declinul
reglementărilor publice în materie sexuală, morală şi culturala). Este deci
imposibil de a transforma o clasă particulară de conflicte în sursa privilegiată a
schimbării sociale. Dar putem merge şi mai departe: deşi schimbarea socială este
adesea asociată conflictelor de interese, această asociere nu este indispensabilă.
Apariţia roţii a fost o sursă de schimbare probabil la fel de importantă ca şi
proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie. De asemenea, schimbarea
rezultă adesea dintr-un decalaj între moravuri şi instituţii şi în consecinţă dintr-
un conflict între instituţii şi grupuri sociale mai degrabă decât dintr-un conflict
care să opună grupurile sociale între ele, în acest caz, „conflict" semnifică o
incompatibilitate, nu o confruntare.
În funcţie de caz, schimbarea socială poate fi datorată conflictelor sau
opoziţiilor de interese, decalajelor sau conflictelor (aici cu sensul de
contradicţie) între instituţii, schimbărilor localizate generatoare de efecte de
iradiere. Pluralitatea proceselor de schimbare poate părea cu alte cuvinte
ireductibilă.
In cele ce urmează, aş vrea să izolez un mecanism esenţial şi prin aceasta
să prezint un capitol important din analiza schimbării sociale: mecanismul
efectelor perverse. Pentru a rezuma această noţiune în câteva cuvinte, am putea
spune că există efecte perverse atunci când doi indivizi (sau mai mulţi) aflându-
se în căutarea unui obiectiv dat, creează o stare de fapt „neurmărită" ce poate fi
neplăcută fie pentru unul dintre ei, fie din punctul de vedere al fiecăruia.
Am putea ilustra această noţiune printr-un exemplu clasic împrumutat din
opera politică a lui Jean Jaques Rousseau. Să recitim de exemplu partea ce
povesteşte vânătoarea, ce joacă un rol esenţial în al doilea Discurs şi care
furnizează tocmai cheia contradicţiilor (în sensul logic ai termenului) între
Discurs şi Contract, contradicţii de care Rousseau a fost acuzat, dar pe care le-
a negat mereu cu vehemenţă: doi sălbatici, egoişti, hedonişti, raţionali, decid să-
şi schimbe menu-ul, în mod normal compus din carne de iepure şi sa plece la
vânătoae de cerbi.
Deşi suntem într-o societate a abundenţei, se presupune că un singur om
sălbatic nu poate prinde un cerb. Cei doi vânători, căzând la un acord în ceea ce
priveşte obiectivul lor şi fiind îndeajuns de raţionali pentru a cunoaşte
mijloacele necesare pentru atingerea lui, trec la acţiune. Dar, cum sentimentul
de loialitate este presupus inexistent conform axiomaticii omului sălbatic
adoptată de Rousseau, vânătoarea eşuează: primul dintre cei doi sălbatici care
vede trecând un iepure abandonează obiectivul principal. Astfel, în ciuda
clarităţii obiectivului fixat, în ciuda raţionalităţii lor deşi natura nu restrânsese
bunurile puse la dispoziţie şi în ciuda lipsei de ostilitate în relaţiile dintre ei, cei
doi sunt incapabili să-şi atingă obiectivul principal. Analiza relevă un efect
pervers de o puritate didactică. Corolarul teoremei lui Rousseau este evident:
chiar în aceste condiţii optimale, cooperarea presupune loialitate. Cu alte
cuvinte, este necesar ca fiecare dintre cei doi colaboratori să se angajeze să nu
deroge de la scopul iniţial. Mai precis, fiecare are interesul de a accepta să fie
sancţionat în cazul în care ar fi tentat să o facă. Pe această teoremă a
Discursului se bazează mai apoi Contractul social. Prima dintre aceste lucrări
este departe de a fi un elogiu al stării naturale aşa cum a doua nu este un
elogiu al stării sociale, ci o urmare logică a primei. Şi faimoasa expresie „a
forţa omul să fie liber" este o contradicţie, nu în sens logic, ci în cei dialec tic:
structura interacţiunii pe care o presupune axiomatica din „Discurs despre
originea inegalităţii" are drept consecinţă faptul că cei doi sălbatici nu pot fi
siguri că vor atinge obiectivul pe care au decis liberi să-1 urmărească, decât în
cazul în care acceptă să fie forţaţi sa-1 realizeze. Eliminarea efectelor perverse
generate de starea naturală este obţinută prin introducerea constrângerii în
cazul în care ar fi nerealist să ne aşteptăm la apariţia loialităţii (ca şi cum am
avea de-a face nu cu doi ci cu mai mulţi actori).
Este util să subliniem legătura dintre aceste dezvoltări esenţiale ale
teoriei politice a lui Rousseau şi ceea ce noi numim astăzi teoria jocurilor.
Putem deci încerca să formalizăm demonstraţia Discursului în următorul
mod: să ne imaginăm că, pentru fiecare din cei doi actori, un iepure are o
valoare egală cu 2 şi o jumătate de cerb o valoare egală cu 3. Fiecare dintre ei
dispune de două strategii: una de cooperare şi una de derogare de la scopul
iniţial. Matricea retribuţiei are atunci structura următoare: dacă cei doi actori
cooperează, fiecare obţine o jumătate de cerb. Dacă al doilea renunţă la
scopul iniţial, reorientându-se spre cel secundar, în timp ce primul nu-si
schimbă scopul, primul va obţine o retribuţie nulă, în timp ce a celui de-al
doilea va fi egală cu 2. In cazul în care strategiile sunt inversate, se va
întâmpla acelaşi lucru şi cu retribuţiile, în cazul în care amândoi se
îndepărtează de scopul iniţial, fiecare va obţine o retribuţie egală cu 2. Putem
atunci să ne imaginăm că — starea naturală excluzând după Rousseau
loialitatea — fiecare din cei doi actori este nesigur de comportamentul
celuilalt. Ceea ce putem interpreta presupunând ca fiecare va estima ca
echiprobabila adoptarea de către celălalt a celor două strategii posibile, în
aceste condiţii, actorul l are o speranţă de câştig de (3 x 0,5} + (O x 0,5) = 1,5
alegând strategia de cooperare si de (2 x 0,5) + (2 x 0,5) = 2 alegând-o pe
cealaltă, în mod normal, acelaşi lucru este valabil şi pentu cel de-al doilea,
astfel încât fiecare va avea interes să nu coopereze. Dar, astfel, fiecare obţine o
retribuţie inferioară celei pe care ar fi primit-o cooperând. Paradoxul nu se
producea dacă nu am fi atribuit jumătăţii de cerb şi iepurelui valori mai
îndepărtate, ca l şi 4. Analiza nu arată că partida de vânătoare va eşua
neapărat, ci că poate eşua în anumite condiţii, în aceiaşi timp împotriva şi
prin voinţa actorilor. O modalitate bună de a preveni pierderea ar fi ca cei doi
să-şi interzică necooperarea, adică să-şi creeze o garanţie împotriva tentaţiei
de cooperare acceptând că aceasta interdicţie este însoţită de sancţiuni.
ACTOR2
Cooperare Derogare
Cooperare 3,3 0,2
ACTOR l
Derogare 2,0 2,2
De fapt, se observă că structura interacţiunii ilustrate de partida de
vânătoare din Discurs despre inegalitate estre similară cu o structură de
interacţiune bine cunoscută în teoria jocurilor — dilema prizonierului. Ori o
ieşire clasică pentru actorii căzuţi în această capcană este acceptarea liberă a
constrângerii care să-i oblige să coopereze. Bineînţeles, constrângerea (care
poate, în funcţie de caz, să ia o formă publică sau privată) nu este singura
ieşire posibilă din dilema prizonierului. Loialitatea ar fi o altă alternativă, dar
nu este verosimilă în toate situaţiile.
Să rezumăm: analiza lui Rousseau demonstrează că o schimbare socială
fudamentală, şi anume instituţionalizarea constrângerii, poate rezulta din
efectele perverse generate de starea naturala, adică de situaţiile în care fiecare
acţionează după placul său.

Un caz interesant de efecte perverse sau cum poate egalitatea să conducă la

inegalitate

Exemplul lui Rousseau este de natură teoretică. Dar este uşor să

ilustrăm relaţia dintre efectele perverse şi schimbarea socială prin exemple
numeroase relevând procesele concrete caracteristice societăţilor industriale.
Mă voi opri mai întâi asupra câtorva detalii despre un exemplu
împrumutat din sociologia educaţiei. El sugerează că această criză ce
caracterizează sistemele educaţionale din societăţile industriale în ultimii
aproximativ zece ani şi care nu a dispărut este datorată unei acumulări de
efecte perverse pe care le-a generat dezvoltarea educaţiei, aiături de efectele
sale pozitive.
Analiza consecinţelor dezvoltării considerabile a procentului de
şcolarizare, ce caracterizează majoritatea ţărilor în ultimele decenii, este una
dintre cele mai dificile şi mai controversate. Se ştie că sociologii, ca şi oamenii
politici, au văzut / pentru mult timp / în dezvoltarea educaţiei instrumentul
privilegiat al unei politici a egalităţii sociale. Economiştii educaţiei rămân
încă adesea fideli ideii că dezvoltarea educaţiei conduce la o reducere a
inegalităţii salariale. Alta dată, sociologii vedeau în creşterea procentului de
şcolarizare un mijloc de creştere a mobilităţii sociale.
Nu-mi propun să tratez problema consecinţelor creşterii procesului
de şcolarizare în ansamblul său. In ceea ce priveşte influenţa acestui factor
asupra distribuirii veniturilor mă voi mulţumi să-i recomand cititorului
lucrările lui Thurow. El arată că presupunând structura locurilor de munca
determinată într-o mică măsură de modificarea în timp a / stocului
educaţional/, mărirea medie a timpului de şcolarizare conduce nu la reducerea,
ci la creşterea inegalităţii economice. Mai precis, daca ne limităm la distincţia
între cele 3 tipuri clasice de învăţământ (primar, secundar, superior)
descoperim că 1) variaţia salariilor caracteristice fiecăruia dintre aceste
nivele are o tendinţa descrescătoare; 2) mediile salariilor de pe cele 3 nivele
au tendinţa de a se îndepărta unele de altele.
Punerea în evidenţă a acestui efect pervers ce contrazice propunerile
avansate frecvent de către economiştii educaţiei rezultă din ipoteza —
rezonabilă la prima vedere — conform căreia structura locurilor de muncă
{mai exact structura salariilor) se modifică mai lent decât ceea ce numim noi
structură şcolară — distribuirea indivizilor în funcţie de nivelul de şcolarizare.
Fundamentul solid al ipotezei Iui Thurow este demonstrat a posteriori
de faptul că are consecinţe conforme observaţiei, în cazul care îl intereseză,
acela al Statelor Unite, în perioada 1949-1969, în această ţară se observă:
1) O reducere a inegalităţilor şcolare. Pentru a o măsura, Thurow
utilizează procedura Gini-Pareto: fie N numărul total al anilor de educaţie ce
caracterizează o populaţie la un moment dat şi n,, n 2, ,.-n 10 , numărul total al
anilor corespunzători la 10% din populaţie, respectiv cei mai puţin
şcolarizaţi, apoi la 10% cei imediat superiori şi, în final, 10% cei mai
şcolarizaţi. Se constată astfel că partea din stocul total de educaţie de care
dispun cei 10% mai puţin şcolarizaţi creste între 1949 şi 1969, în timp ce
partea celor 10% foarte şcolarizaţi descreşte.
2) O creştere a inegalităţilor economice. Intre 1949 si 1969, proporţia
masei salariâle care revine celor 10% mai puţin favorizaţi are tendinţa de
a descreşte, în timp ce partea celor 10% favorizaţi creste. Astfel dezvoltarea
procentului de şcolarizare este însoţită în acelaşi timp de o reducere a
inegalităţilor şcolare şi de o creştere a inegalităţilor economice.
Pe de altă parte statisticile americane arată că, conform con-ecintelor
rezultând din ipoteza lui Thurow asistăm, 1949-1969 la: 1) o reducere a
variantei salariilor ataşate fiecăruia dintre cele 3 nivele şcolare şi 2) o
divergenţă a mediilor salariilor corespunză toare celor 3 niveluri.
Să luăm acum în considerare influenţa expansiunii procentului de
şcolarizare asupra nobilităţii sociale.
Concluzia lui Thurow este că dezvoltarea sistemului educaţional nu este
însoţită neapărat de o atenuare a inegalităţii economice, ba dimpotrivă, în mod
analog putem arăta că nu există nici un motiv sa se antreneze o creştere a
mobilităţii, chiar dacă se presupune o atenuare a inegalităţii şanselor şcolare.
Fragmentul subliniat cere o clarificare. Se admite câteodată, în
sociologia numită critică, faptul că efectul sistemului şcolar nu este de a
atenua, ci de a accentua Inegalităţile datorate naşterii şi că, în consecinţă,
expansiunea procentului de şcolarizare nu are nici un motiv pentru a fi
însoţită de o democratizare a învăţământului. Este adevărat că se pot face
anumite statistici relative la unele ţari şi privind de preferinţă perioadele
foarte scurte de unde rezultă că inegalitatea şanselor în învăţământ nu
manifestă o tendinţă de atenuare. Dar atunci când luăm în considerare
perioade de douăzeci de ani, de zece sau mai puţin, si dacă ne străduim să
avem o privire de ansamblu a evoluţiei inegalităţilor şcolare în societăţile
industriale, observăm o atenuare generală a inegalităţilor şcolare imposibil
de negat, în acest punct, demonstraţia lui Thurow în cazul Statelor Unite
poate fi criticată, în măsura în care ea nu ţine seama de evoluţia struc turii
demografice a populaţiei americane între cele două perioade luate în
consideraţie. Dar impresionanta documentaţie statistică reunită de OCDE
asupra acestei probleme nu lasă loc nici unei îndoieli: în societăţile industriale
şi mai ales în societăţile industriale liberale, inegalităţile şcolare manifestă o
tendinţă constantă de atenuare.
Problema este atunci de a şti de ce expansiunea procentului de
şcolarizare, pe de o parte, şi atenuarea inegalităţii şanselor în educaţie pe de alta
nu au antrenat o atenuare a inegalităţii şanselor sociale sau, dacă se preferă un
limbaj mai didactic, o creştere a mobilităţii sociale.
Pentru a răspunde la aceasta întrebare, am dezvoltat în Inegalitatea
Şanselor o teorie pe care îmi este desigur imposibil sa o expun aici în detaliu: mă
voi mulţumi să prezint în linii mari modelul la care ea conduce. Modelul se
compune, grosso modo, din trei părţi înlănţuite logic, sau dacă preferaţi, din trei
momente.
1) într-un prim moment, se presupune că distribuirea indivizilor dintr-o
populaţie în raport cu reuşita şcolară variază în funcţie de clasa socială de
origine. Se admite de altfel că fiecare clasă socială este asociata unui câmp de
decizie care determina probabilităţile ca un individ aparţinând unei anumite
clase sociale si având un nivel de reuşită şcolară dat — o întârziere sau un avans
şcolar date, etc, să aleagă, la un moment sau altul al cursului şcolar, o cale sau
alta, (de exemplu: intrarea în învăţământul secundar de lungă durată în loc de
învăţământul superior de scurtă durată, continuarea studiilor în loc intrarea în
viaţa activă, etc). în plus, se presupune că etapele cursului şcolar şi, în general,
structura punctelor de bifurcaţie care jalonează acest curs pot varia de la un
sistem şcolar la altul şi pot evolua în timp.
Fără să intrăm în detalii, să spunem că formalizarea propunerilor pe care tocmai
le-am prezentat pe scurt se va finaliza printr-un model care să permită
reconstituirea devenirii şcoiare a unei cohorte ipotetice. Astfel, să presupunem
trei clase sociale (superioară, medie, inferioară); să ne imaginam că o cohorta de
100 000 de elevi soseşte la sfârşitul studiilor elementare la un moment dat şi să
presupunem că, printre aceşti elevi, 10 000 sunt de clasă superioară, 30 000
aparţin clasei medii şi 60 000 celei inferioare. O formalizare convenabila a
propunerilor precedente şi o alegere potrivită a parametrilor permit să
determinăm numărul de indivizi care, în fiecare clasă socială, ating fiecare dintre
nivelele determinate de sistemul şcolar considerat.
TABEL 1
Nivelul de studiu în funcţie de clasa socială
Nivelul Clasă socială
şcolar C1(superioară) C2 (medie) C3(inferioară)
(1) (2) (1) (2) (1) (2)
1 Sfârşitul
studiilor 0,1967 1,0000 0,0340 0,9999 0,0053 1,0000
superioare
2.Studii
0,09505 0,8033 0,0397 0,9659 0,0104 0,9947
superioare
3.Sfârşitul 0,0618 0,7128 0,0357 0,9262 0,0118 0,9843
 studiilor
secundare
4.Al doilea
ciclu 0,1735 0,6510 0,1396 0,8905 0,0653 0,9725
secundar
5.Primul
ciclu 0,2775 0,4775 0,3609 0,7509 0,3072 0,9072
secundar
6. Studii
0,2000 0,2000 0,3900 0,3900 0,6000 0,6000
primare
Total 1,0000 0,9999 1,0000

Tabelul I dă rezultatul aplicării modelului într-un caz simplu: şase nivele

şcolare au fost distinse în total. Coloanele l, 3 si 5 dau proporţia indivizilor care,
în fiecare clasă socială, ating fiecare dintre nivelele de învăţământ. Celelalte 3
coloane dau proporţiile cumulate din jos în sus.
Se remarcă faptul ca rezultatele acestui model sunt structural conforme
datelor furnizate de statisticile şcolare: inegalităţile privind învăţământul
secundar care diferenţiază cele 3 clase sociale sunt considerabile; inegalităţile
privind învăţământul superior sunt şi mai bine marcate.
2) Al doilea moment în construirea modelului permite trecerea de la static
la dinamic. Se presupune o schimbare de caracteristici a câmpului de decizie în
timp. In cel mai simplu caz se admite că probabilităţile de supravieţuire pe
calea şcolară ce duce la învăţământul superior cresc, în plus, se presupune că
această creştere este cu atât mai rapidă cu cât probabilitatea la care ea se
aplică este mai mică. Astfel, să ne imaginăm că pentru un nivel dat de reuşită
şcolară, o vârstă dată, etc, probabilitatea de supravieţuire la un punct dat de
bifurcaţie este, la un moment dat, egală cu p. Putem presupune că ea este, la
momentul următor, egala cu p + (l -p) a, unde a este un coeficient pozitiv
inferior lui 1. Tablourile IIa, llb, llc prezintă principalele rezultate' pe care le-
am extras din model, atunci când utilizăm ipotezele şi parametrii ce conduc ia
tabloul l si dacă introducem în plus ipoteza dinamică pe care tocmai am
enuntat-o. Cele trei părţi ale tabloului II corespund distribuţiilor obţinute
pentru trei perioade succesive. Astfel, să spunem că tabloul I core spunde
perioadei t0 si tablourile IIa, llb, llc corespund perioadelor t1, t2 şi t3.
Aceste tablouri reproduc proprietăţile structurale pe care le putem
observa li nivelul statisticilor şcolare atunci când acestea permit obţinerea
unor date diacronice. Se remarcă mai ales că 1) de la o perioadă la alta,
probabilitatea de a atinge nivelele înalte ale sistemului şcolar este mărită de
un coeficient cu atât mai mare cu cât originea socială este mai joasă; 2) dar
numărul suplimentar de indivizi care, de la o perioadă la alta ating
învăţământul superior (dintr-un număr de o mie de indivizi), este mult mai
mic în clasele inferioare decât în celelalte. Aceste două rezultate sunt în
conformitate cu statisticile şcolare.
Nu vom mai însista asupra primelor două momente ale modelului. Ele
nu ne privesc aici decât în măsura în care ne permit să determinăm:
TABEL II
Nivele de studia în funcţie de clasa socială în trei perioade succesive t1, t2, t3.

Nivelul Clasă socială

şcolar C1(superioară) C2 (medie) C3(inferioară)
(1) (2) (1) (2) (1) (2)
a) t=t1
1 Sfârşitul 1,0001 0,0491 0,999 0,0092 1,0001
0,2319
studiilor superioare 9
2.Studii superioare 0,7682 0,049 0,950 0,0153 0,9909
0,0947
0 8
3.Sfârşitul studiilor 0,6735 0,0418 0,901 0,0164 0,9756
0,0629
secundare 8
4.Al doilea ciclu 0,6106 0,152 0,860 0,0832 0,9592
0,1707
secundar 6 0
5.Primul ciclu 0,4399 0,356 0,707 0,3360 0,8760
0,2599
secundar 4 4
6. Studii primare 0,1800 0,351 0,351 0,5400 0,5400
0,1800
0 0
Total 0,999 1,0001
1,0001
9
b) t=t2
1 Sfârşitul 1,002 0,068 1,000 0,0151 1,0000
0,2689
studiilor superioare 0 0
2.Studii superioare 0,7313 0,058 0,932 0,0215 0,9849
0,0977
4 0
3.Sfârşitul studiilor 0,6336 0,047 0,873 0,0217 0,0634
0,0631
secundare 4 6
4.Al doilea ciclu 0,5705 0,162 0,826 0,1018 0,9417
0,1662
secundar 9 2
5.Primul ciclu 0,4043 0,347 0,663 0,3539 0,8399
0,2423
secundar 4' 3
6. Studii primare 0,1620 0,315 0,315 0,4860 0,4860
0,1620
9 9
Total 1,000 1,0000
1,0002
0
c) t=t3
1 Sfârşitul 0,0001 0,0904 1,000 0,0233 1,0000
0,3069
studiilor superioare 0
 2.Studii superioare 0,6932 0,0676 0,909 0,0288 0,9767
0.0993
6
3.Sfârşitul studiilor 0,5939 0,0524 0,842 0,0277 0,9479
0,0626
secundare 0
4.Al doilea ciclu 0,5313 0,1703 0,789 0,1197 0,9202
0,1604
secundar 6
5.Primul ciclu 0,3709 0,335 0,619 0,3629 0,8005
0,2250
secundar 0 3
6. Studii primare 0,1459 0,2843 0,284 0,4376 0,4376
0,1459
3
Total 1,0001 1,0000 1,0000

1) evoluţia în timp a efectivelor corespunzând diferitelor nivele şcolare; 2)

evoluţia în timp a compoziţiei sociale de efective corespunzând fiecărui nivel
şcolar.
Să abordăm al treilea moment al procesului, care priveşte direct problema
care ne interesează: aceea a influenţei asupra mobilităţii sociale pe care o au
dezvoltarea procentului de şcolarizare şi reducerea inegalităţilor în învăţământ.
Primele două momente ale modelului permit stabilirea distribuţiilor
caracteristice pentru cohortele succesive din punctul de vedere al nivelului de
instrucţie. Al treilea moment defineşte mecanismul prin care indivizii dotaţi cu
un nivel de instrucţie primesc un statut social dat.
Ce ipoteze putem enunţa în această privinţă? O primă ipoteză se impune
de la sine, şi anume aceea că societăţile industriale sunt toate, la un anumit grad,
meritocratice. Cu alte cuvinte, se presupune că, toate lucrurile fiind egale, cei
care au un nivel de instrucţie mai ridicat au tendinţa de a avea un statut social
mai ridicat. Vom vedea mai departe cum se poate da o formă precisă acestei
propuneri.
O a doua ipoteză este că, toate lucrurile fiind egale, cei a căror origine
socială este mai ridicată tind să obţină un statut social mai ridicat, în
particular, putem admite, dacă facem referire la numeroase rezultate ale
anchetelor, că indivizii ce posedă acelaşi nivel de instrucţie au mai multe şanse de
a atinge un statut social ridicat dacă originea lor socială este mai ridicată.
Vorbim în acest caz de un efect de dominanţă.
Dacă obiectivul nostru ar fi fost acela de a stabili o teorie exhaustivă a
mobilităţii, ar fi trebuit să introducem şi alţi factori. Astfel, ştim bine că, la
nivelul instrucţiei egale, indivizii se orientează spre tipuri de carieră asociate mai
mult sau mai puţin unor speranţe sociale ridicate: tinerii de origine socială
medie care au terminat cu succes studiile secundare se orientează mai puţin
frecvent spre carierele prestigioase din medicină sau drept decât condiscipolii lor
de origine socială superioară.
Pe de altă parte, este clar că factorii contextuali afectează procesele de
mobilitate: două persoane ale căror caracteristici individuale sunt similare
(acelaşi tip de origine socială, acelaşi nivel de instruire, acelaşi tip de şcolarizare
etc.) au toate şansele sa obţină un statut social diferit în funcţie de apartenenţa la
un mediu sau altul. Statisticile reunite de OCDE demonstrează existenţa unor
importante variaţii regionale în şansele şcolare, chiar atunci când caracterele
individuale sunt controlate.
În ceea ce urmează, să considerăm cazul cel mai simplu. Să presupunem
că mobilitatea geografică este îndeajuns de importantă pentru ca factorii
contextuali să poată fi consideraţi ca neglijabili. Pe de altă parte, cum problema
consistă în determinarea măsurii în care mobilitatea socială este afectată de
creşterea procentului de şcolarizare şi de atenuarea inegalităţilor şcolare, putem
neglija efectul de dominanţă evocat mai sus. Ne vom plasa deci în ipoteza unei
structuri pur meritocratice. Dacă dezvoltarea învăţământului şi atenuarea
inegalităţii şanselor şcolare trebuie să aibă un efect asupra mobilităţii sociale, este
un lucru bun într-o societate de asemenea tip.
Problema este atunci de a formaliza ipoteza meritocratică. Să presupunem,
pentru a simplifica, să presupunem deci ci distingem ca şi mai înainte trei tipuri
de statuturi sociale ierarhizate: C1 (statut înalt), C2 (statut mediu) şi C3 (statut
scăzut). Să presupunem că structura socială este relativ imobilă în timp, cu alte
cuvinte distribuţia indivizilor în raport cu cele trei tipuri de statut este aproape
constantă, în prima şi a doua pane a modelului, am presupus că o cohortă ajunsă
la finalul studiilor elementare a fost distribuită astfel: 10000 C1, 30 000 C2 si 60
000 C3. Vom admite, pentru a simplifica, faptul că această cohortă trebuie să-şi
împartă un total de 100 000 de poziţii sociale, dintre care 10000 sunt de nivel C1,
30 000 de nivel C2 şi 60 000 de nivel C3
Normal, nu este realist să presupunem că indivizi ajunşi la finalul ciclului
elementar se vor găsi în acelaşi timp în cormpetiţie pe piaţa muncii: în
funcţie de nivelul lor de instrucţie, vor intra de fapt pe piaţa muncii la
momente diferite. Să spunem pur şi simplu că ar fi mai uşor să complicăm
modelul, astfel încât indivizii presupuşi în situaţie de concurenţă să intre pe
piaţa locurilor de muncă în mod sincronizat. Dar acest lucru nu ar modifica
concluziile analizei.
Pentru a traduce ipoteza meritocratică, este suficient să considerăm că
indivizii vor primi statutul social de destinaţie în cursul unui proces
inegalitar ce îi privilegiază pe cei cu un nivel de instruire mai ridicat. Astfel, !a
momentul t0, 10 000 de locuri sunt disponibile în C 1 în timp ce (conform
tabelului I): 0,1967 x 10000 + 0,0340 x 30000 + 0,0053 x 60000 = 3305 indivizi
din cohorta de plecare ce ating nivelul şcolar cel mai ridicat. Presupunem că o
proporţie însemnată din aceşti indivizi, de exemplu 70%, primesc poziţii
sociale de tip înalt (C1 ).Vor rămâne deci 10000-(3305 x 0,70) = 7686 poziţii
disponibile în C1. Vom presupune în continuare că 70% din aceste poziţii va
reveni indivizilor care au atins nivelul şcolar imediat inferior celui mai înalt
nivel. Dacă ne raportăm la tabelul I, vedem că este vorba de indivizi care nu
au terminat studiile superioare. Vom continua astfel să afectam poziţiile
disponibile în C1 prelevând succesiv candidaţii la nivele de instrucţie din ce în
ce mai joase.
După aceea, vom urmări în acelaşi fel poziţiile sociale disponibile la
nivelul C2 (statut social de nivel mediu) luând succesiv candidaţii posedând
nivelul şcolar cel mai ridicat, apoi nivelul de instruire imediat inferior şi tot
aşa până Ia cel mai jos nivel. Normal, ar trebui să ţinem cont de faptul că
anumiţi candidaţi au fost deja plasaţi la C1 .Din nou, vom presupune că ceea
ce putem numi parametru meritocratic este egal cu 70%.
Mecanismul de distribuire este după cum vedem, foarte simplu şi este
fără îndoială inutil să-1 prezentăm mai detaliat. Să notăm totuşi că în anumite
cazuri, numărul de poziţii disponibile la un nivel social dat poate să fie
inferior celui de candidaţi.
Astfel e uşor să vedem, raportându-ne la tabelul I, că, la perioada t0, numărul de
indivizi care nu au depăşit nivelul primului ciclu al învăţământului secundar,
este (0,2775 x 10000) + (0,3609 x 30000) + (0,3072 x 60000) = 32 035 şi este
superior numărului de locuri disponibile în C2 atunci când toţi indivizii având un
nivel de educaţie mai bun au fost serviţi. Fie x acest număr. În cazul acesta vom
presupune că, pentru noţiuni logice pe care le putem detalia în cadrul acestui
articol, parametrul meritocratic se aplica la x. Numărul de poziţii de tip C, care
va reveni indivizilor care nu au atins decât priinul ciclu al învăţământului
secundar va fi deci egal cu 0,70 x.
Aplicarea demersului care a fost descris conduce la rezultatele prezentate
în tabloul III. Acesta dă numărul indivizilor care, având un nivel dat de instruire,
ating fiecare dintre cele trei tipuri de statuturi sociale şi cele 4 perioade
considerate. Parametrul meritocratic a fost presupus în mod uniform egal cu 70%
în cele 4 perioade. Singurul element care variază de la o perioadă la alta este deci
distribuirea nivelelor de instrucţie ce caracterizează fiecare din cele 4 cohorte.
Consecinţele creşterii generale a nivelelor de instrucţie pe fondul relaţiei
între nivelul şcolar şi statutul căpătat sunt relativ complexe. Examinând tabelul
III se observă că:
1) nivelele şcolare superioare (S1: studii superioare terminate si S2: studii
superioare incomplete) sunt asociate unei structuri aşanselor care va rămâne
stabilă în timp;
2) structura şanselor asociate nivelului şcolar S 3 (final destudii secundare)
este mai întâi constantă şi la fel de favorabilă ca aceea ce caracterizează cele
două nivele mai ridicate. In acelaşi timp, în ultima perioada, această structură
devine brusc defavorabilă: indivizii care nu depăşesc acest nivel şcolar îşi văd
şansele de a atinge statutul social cel mai ridicat considerabil reduse, în timp
ce şansele de a atinge un nivel social intermediar si nivelul inferior sunt prin
compensaţie crescute;
3) structura şanselor asociate la nivelele inferioare, fie S 4 (al doilea ciclu al
învăţământului secundar) S 5 (primul ciclu al învăţământului secundar) şi S 6
(studii primare) se degradează continuu în timp. Se remarcă totuşi ca această
degradare este cu atât mai puternică cu cât nivelul de instruire este mai
ridicat. Astfel, în prima perioada nivelul de instruire S 4 este asociat unei
probabilităţi ce nu este de neglijat (0,2920) de a atinge nivelul social Cr în a
patra perioadă, această perioadă este cu mai mult de zece ani mai mică
(0,0249).

TABEL III
Efectivele şi proporţia indivizilor care ating fiecare dintre cele trei nivele
sociale în funcţie de nivelul şcolar în patru perioade t 0 > t3
Nivelul Statul social
şcolar C1 C2 C3 Total
t0 S1 2213 (0,7000) 694 (0,2100) 298 (0,0900 3305
)
S2 1904 (0,7000) 571 (0,2100) 245 (0,0900) 2720
S3 1678 (0,7000) 503 (0,2100) 216 (0,0900 2397
)
S4 2874 (0,2920) 4878 (0,4956 2090 (0,2124) 9842
)
S5 862 (0,0269) 16345 (0,5102) 14828 (0,4629) 32035
S6 369 (0,0074) 7009 (0,1410) 42323 (0,8516 49701
)
Total 10000 30000 60000 100000
t1 S1 3944 (0,7000) 912 (0,2100) 391 (0,0900) 4344
S2 2334 (0,7000) 701 (0,2100) 300 (0,0900) 3335
S3 2007 (0,7000) 602 (0,2100) 258 (0,0900) 2867
S4 1833 (0,1625) 6611 (0,5862) 2833 (0,2512 11277
)
S5 550 (0,0164) 14822 (0,4431) 18077 (0,5404 33449
)
S6 235 (0,0053) 6352 (0,1420 38 141 (0,8527) 44728
)
Total 10000 30000 60000 100000
t2 S1 3944 (0,7000) 1 184 (0,2100 507 (0,0900) 5635
)
S2 3813 (0,7000) 844 (0,2100 362 (0,0900 4019
) )
S3 2348 (0,7000) 705 (0,2100) 302 (0,0900 3355
)
S4 627 (0,0495) 8421 (0,6653) 3609 (0,2851) 12657
S5 188 (0,0055) 13 192 (0,3871) 20698 (0,6074) 34078
S6 80 (0,0020) 5654 (0,1405) 34522 (0,8576 40256
)
 Total 10000 30000 60000 100000
t3 S1 5025 (0,7000) 1438 (0,2100) 716 (0,0900 7179
)
S2 3324 (0,0900 4749
(0,7000) 998 (0,2100) 427 )
S3 1156 (0,2995) 1 893 (0,4904) 811 (0,2101) 3860
S4 346 (0,0249) 9484 (0,6825) 4065 (0,2926) 13895
S5 104 (0,0031) 11331 (0,3325) 22639 (0,6644) 34074
S6 45 (0,0012) 4856 (0,1340) 31 342 (0,8648) 36243
Total 10000 30000 60000 100000
În schimb, degradarea structurii şanselor asociate la nivelele S5 şi mai
ales S6 este mai lentă.
În mod normal ar fi posibil să obţinem aceste rezultate printr-o
analiză abstractă. Am preferat să utilizăm metoda simulării (analiza
aritmetică a modelului), pentru a face expunerea mai concretă. Vedem foarte
bine, dintr-un punct de vedere intuitiv, motivele fenomenelor care au fost
observate: structura socială (distribuirea statutunlor sociale disponibile) a fost
presupusă stabilă în timp; dealtfel, structura şcolară (distribuirea indivizilor
în funcţie de nivelul şcolar) are tendinţa de a se deforma spre părţile sale
superioare, creşterea efectivelor fiind mai puternică de la o perioadă la alta
decât este considerată la nivele de instrucţie mai ridicate. Rezultă de aici că
poziţiile disponibile la nivelul social superior sunt distribuite cu o frecvenţă
crescătoare indivizilor al căror nivel şcolar este cel mai ridicat. Aceasta
antrenează după un anumit timp o degradare brutală a structurii şanselor
asociate nivelelor şcolare medii, degradare ce se repercutează lent asupra
nivelelor inferioare.
Ne rămâne atunci să examinăm consecinţele modelului din punct de
vedere al mobilităţii sociale. Tabelul II oferă, la fiecare perioada, proporţia
indivizilor care, având o origine socială dată, ajung la un nivel social dat.
Tabelul III, la rândul său, dă proporţia indivizilor care, având un nivel şcolar
dat, ajung la fiecare din cele 3 tipuri de statut social. Cum am pornit de la
ipoteza că statutul de destinaţie era determinat exclusiv de merit şi că efectele
de dominanţă sunt neglijabile, este suficient, pentru a obţine matricele
mobilităţii intergeneraţionale corespunzătoare fiecăreia dintre cele patru
perioade, să multiplicăm între ele matricele tabelelor II şi III corespunzătoare
fiecăreia dintre cele 4 perioade.
Rezultatul este prezentat în tabelul IV. Am putea face, privitor la acest
tabel, următoarele remarci:
1) Se observă, mai întâi, aşa cum am anunţat, că structura mobilităţii
evoluează puţin de la momentul t 0 — prima perioadă considerată, ia t 3 —
ultima perioadă. Probabilităţile conţinute în fiecare din cele patru tabele sunt
aproape identice de ia o perioadă la alta. Acest rezultat ce se justifică matematic
are o aparenţă aradoxală. Să ne reamintim că rezultatele tabelului IV sunt
consecinţa unui model ce presupune între t 0 şi t3, în acelaşi timp: a) o creştere
puternica a efectivelor şcolarizate la nivelele cele mai ridicate ale ierarhiei
nivelelor şcoare; b) o atenuare demnă de luat în consideraţie a inegalităţii
şanselor în ceea ce priveşte învăţământul; c) o modificare importantă în timp
a structurii şcolare contrastând cu fixitatea structurii sociale.
Intuitiv, suntem tentaţi să conchidem că aceşti factori diferiţi conduce la
schimbări în structura mobilităţii. Analiza arată totuşi că greşim. Modelul
generează simultan schimbări importante în structura şcolară şi o atenuare
semnificativă a inegalităţii şanselor privind învăţământul; dar aceste schimbări
nu pot modifica structura mobilităţii.
2) Să luăm acum în considerare schimbările minore care apar totuşi în
structura mobilităţii între momentele t0 si t3 între t0 — t2 , se observă o uşoară
tendinţă de creştere a autorecrutării la nivelul clasei C 1 în acelaşi timp,
mobilitatea descrescătoare de la C1 (clasa superioară) la C3 (clasa inferioară)
creşte şi ea uşor. Dimpotrivă, între t2 şi t3 autorecrutarea caracteristică în structura
mobilităţii este în acelaşi timp de amplitudine slabă şi de aparenţă intermitentă.
De ce acest lucru? Fără a aborda analiza matematică a acestui fenomen
putem încerca să-i descoperim motivele într-un mod intuitiv. Să considerăm de
exemplu indivizii de origine socială înaltă şi să examinăm efectele schimbărilor
structurale postulate de model asupra şanselor lor sociale, între momentele t0 —
t3 între cele două perioade extreme, indivizii acestei categorii ating în medie
nivele şcolare mai înalte. Astfel, în t0 , din 10000 de tineri de origine sociala
superioară, 1967 ating nivelul şcolar cel mai înalt (studii superioare complete);
în t3, ei sunt 2689 (tabelele I si II). Aceasta are ca efect evident faptul că
numărul celor care nu ating nivelele de studii cele mai înalte tinde să
descrească. Dar, în acelaşi timp, prin efectul măririi generalizate a cererii de
educaţie, structura şanselor asociată nivelelor şcolare inferioare şi mai ales
medii tinde a se degrada în timp. Ori numărul indivizilor de origine socială
superioară care ating numai nivele şcolare medii rămâne considerabil între t0
şi t3 Se produce însă un fel de efect de compensaţie care generează o
stabilitate în timp a structurii mobilităţii caracteristice indivizilor de clasă
socială superioară. Normal, am putea reproduce acelaşi tip de analiză în căzu!
indivizilor de origine socială medie sau inferioară, în toate cazurile
stabilitatea aproape completă a structurii mobilităţii rezultă din faprul că
creşterea generalizată a cererii de educaţie antrenează efecte complexe de
compensaţie.
3) Să revenim acum la tabelul III (probabilităţi de obţinere a unui nivel
social Ci când s-a atins un nivel şcolar Sj). Acest tabel arată că structurile
şanselor ce caracterizează nivelele şcolare tind să se diferenţieze în timp.
Astfel structura şanselor asociate nivelelor S 1 şi S2 rămâne stabilă; pe de altă
parte, structura asociată nivelelor S 5 şi S6 se degradează. Acest rezultat este
conform concluziilor lui Thurow: relaţia dintre speranţele sociale şi nivelul
şcolar tinde a fi din ce în ce mai marcată. Acest factor este fără îndoială în
parte la originea creşterii generalizate a cererii de educaţie ce caracterizează
societăţile industriale. Totuşi efectele de compensaţie declanşate de această
creştere au ca rezultat faptul că structura mobilităţii rămâne practic
neschimbată.

TABEL IV
Tabele de mobilitate generate de model în patru perioade de la tQ IA t3
Categorie Categorie socială de referinţă
socială de C1 C2 C3 Total
origine
t1 C1 0,3039 0,3290 0,3670 0,9999
C2 0,1299 0,3313 0,5387 0,9999
C3 0,0510 0,2795 0,6697 1,0002
t2 C1 0,3056 0,3226 0,3719 1,0001
C2 0,1304 0,3266 0,5428 0,9998
C3 0,0505 0,2829 0,6666 1,0000
t3 C1 0,3107 0,3174 0,3722 1,0003
C2 0,1323 0,3237 0,5440 1,0000
C3 0,0488 0,2852 0,6660 1,0000
t4 C1 0,3080 0,3198 0,3723 1,0001
C2 0,1319 0,3246 0,5435 1,0000
C3 0,0494 0,2855 0,6650 0,9999
Concluzia principală a analizei este că nu există nici un mo tiv pentru a
se aştepta ca mărirea considerabilă a cererii de educaţie la care am asistat în
societăţile industriale să fie asociată unei creşteri a mobilităţii societăţii, deşi
ea a fost însoţită de o reducere incontestabilă a inegalităţii şanselor în ceea ce
priveşte învăţământul. Modelul precedent arată dimpotrivă că, în condiţii
foarte generale, oscilaţiile ce caracterizează structura şcolară sunt normal
asociate unei stabilităţi ridicate a structurii mobilitatii Pentru a infirma această
concluzie, ar trebui să introducem propuneri mai puţin realiste: să admitem, de
exemplu, ca reducerea inegalităţilor în ceea ce priveşte învăţământul a fost
mult mai rapidă decât a fost de fapt; sau să presupunem că schim bările din
structura socială, datorate mai ales evoluţiei tehnologice, au fost extrem de
rapide (având acelaşi ritm cu acela ce a caracterizează structura şcolară).
Să notăm cu privire la acest ultim punct că în prezentarea modelului
am presupus că structura socială era fixă în timp. Această ipoteză este
excesivă. Evoluţia tehnologică este evident capabilă să antreneze modificări în
structura socio-profesională, reducând de exemplu proporţia locurilor de
muncă manuală cu caracter repetitiv. Dar ceea ce este important este ca
modelul precedent are concluzii ce îşi păstrează veridicitatea, chiar dacă
presupunem o modificare în timp a structurii sociale. Astfel, putem introduce
ipoteza că, de Sa o perioadă la alta, numărul de posturi disponibile la nivel
social superior (C2) creşte, în timp ce numărul poziţiilor la nivel inferior (C 3)
descreşte. Dar, dacă nu cumva presupunem că schimbările structurii sociale
sunt ia fel de rapide ca cele ale structurii şcolare, vom ajunge la concluzia că
structura mobilităţii trebuie să rămână practic stabilă în timp.
Rezumând în condiţii extrem de generale, dezvoltarea educaţiei nu
antrenează reducerea acestei forme în acelaşi timp particulară si esenţială de
inegalitate care este inegalitatea şanselor sociale (dependenţă a statutului
social al fiului de statutul social al tatălui), chiar dacă este însoţită de o
reducere a inegalităţii şanselor şcolare. Poate că acest rezultat contribuie la
explicarea concluziei, şi ea neaşteptată, a celebrelor lucrări ale lui Lipset şi
Bendix despre mobilitatea socială: atunci când aceşti autori au încercat, la
sfârşitul anilor '50, să compare mobilitatea în diferitele societăţi industriale,
ei au ajuns la concluzia că există similarităţi între ratele de mobilitate în
interiorul unei naţiuni care contrastau puternic din multe puncte de vedere,
ale căror sisteme de stratificare erau diferite şi unde educaţia era foarte inegal
dezvoltată. După mai mult de 10 ani, într-un articol din Public Interest, Lipset
confirma acest rezultat.
Nu pot, pentru a încheia, decât să-mi însuşesc concluzia lui Thurow:
„In any case, I would argue that our reliance on education as the ultimate
public policy for curing all problems, economic and social, is unwarranted at
best and in all probability ineffective." Puţin eficace, dacă urmăm analiza lui
Thurow, din punctul de vedere al reducerii inegalităţii economice,
expansiunea educaţiei nu este probabil mai eficientă nici din punctul de vedere
al reducerii imobilităţii sociale. In această privinţă, efectul principal al
creşterii cererii de educaţie pare a fi acela de a cere individului o şcolarizare
a cărei durată ar creşte mereu, în schimbul unor speranţe sociale care rămân
neschimbate.
Poate — este ipoteza contrală la care ajunge această analiză — aceste
efecte în acelaşi timp neaşteptate şi perverse sunt cauza profundă a crizei
sistemelor de educaţie în societăţile industriale. Prin faptul că au fost
neaşteptate, ele au provocat o imensă decepţie privind virtuţile sociale şi
politice ale educaţiei. Fiind perverse, ele au provocat un sentiment de îndoială
asupra finalităţilor sistemelor de educaţie şi de neputinţă privind mediul de
gestionare a lor.

Alt caz:cum ne putem dezinteresa de propriul interes

Al doilea exemplu pe care-1 voi oferi tratează despre ceea ce putem

numi logica participării. Una dintre sursele conflictelor sociale şi, în
consecinţă, a schimbării sociale rezidă în opoziţiile de interes între grupuri.
Dar mai important poate fi efectul pervers care, în condiţii foarte generale,
conduce, dimpotrivă, membrii unui grup la a accepta pasiv o situaţie contrară
interesului lor.
Studiul acestui efect pervers este obiectul cărţii lui Mancur Olson, The
Logic of Collective Action. Afirmaţia impertinenta pe care Olson încearcă să o
demonstreze în această carte este de fapt următoarea: un grup dezorganizat de
persoane având un interes comun, conştiente de acest interes şi având mijloacele
de a-1 realiza, nu va face în condiţii generale, nimic pentru promovarea acestui
interes. Comuniunea de interes, chiar atunci când este o coordonată evidenţi
pentru toţi, nu este suficientă pentru a provoca acţiunea comună permiţând
promovarea interesului tuturor. Logica acţiunii colective şi logica acţiunii
individuale nu sunt acelaşi lucru, ci două lucruri distincte.
O astfel de propoziţie nu 1-ar fi surprins nici pe Rousseau, nici pe Marx
sau Michels, nici un mare număr de alţi filozofi şi sociologi clasici. Nu ar şoca
nici un economist. Teoria lui Olson este în fapt o aplicare ingenioasa a
rezultatelor bine cunoscute în economie ale fenomenelor în mod normal
considerate ca aparţinând de resortul sociologiei sau ştiinţei politice.
Pentru a vă introduce în demonstraţia lui Olson, voi relua unul din
exemple pe care le utilizează aplicând o metodă de analiză simplificată
comparativ cu a sa.
Problema este de a şti dacă un grup dezorganizat, având conştiinţa
interesului sau, dispunând de resursele necesare pentru a-1 promova şi al cărui
interes nu este contradictoriu cu acela al altui grup va acţiona pentru a-şi promova
interesul aşa cum ar face o persoană în circumstanţe similare.
Să remarcăm mai întâi că limbajul utilizat în paragraful precedent este
incorect începând cu momentul în care se respinge metafizica indentificării
grup-persoană: nu putem atunci vorbi de „grup având conştiinţa interesului său
şi nici folosi o expresie care să facă implicit din grup o entitate independentă de
persoanele care-1 compun şi transcendentă în raport cu ele. Corect retradusă
problema lui Olson este următoarea: să presupunem un grup imaginar de
persoane având toate un interes comun, conştiente de acest interes si putând
fiecare sa contribuie la realizarea lui: vor acţiona ele efectiv în sensul acestui
interes comun ?
Pentru a fixa ideile să luăm un exemplu simplu şi care are avantajul de a fi
puţin încărcat emoţional. Acest exemplu este unul din acelea pe care Olson
însuşi le utilizează. Să ne imaginăm că un ansamblu de proprietari au interesul
să obţină o reducere a procentului de contribuţie funciară. Grupul comportă N
= 10 membri. Fiecare are o proprietate în valoare de 10 F. Fiecare proprietar
trebuie să plătească 4 F impozite funciare, Să ne imaginăm atunci ci, dacă ar
căuta să declanşeze o campanie în favoarea lor sau să facă presiuni de o manieră
sau alta asupra autorităţii fiscale, ei ar putea obţine o reducere a impozitelor. Să
admitem, pentru a fixa ideile, că, dacă fiecare ar fi participat la acţiunea colectivă
ei ar fi obţinut o reducere a impozitului de 50% şi că reducerea obţinută este în
funcţie de numărul de participanţi la acţiunea colectiva, astfel încât, la n
participanţi, procentul de reducere este egal cu 5n%. Ceea ce înseamnă: dacă 9
membri ai grupului participă la acţiunea colectivă, fiecare din cei 10 membri va
obţine o reducere de 45% din taxa iniţială de 4 F; de asemenea, dacă numărul
participanţilor este de 8, 7, 6,... l, O reducerea pentru fiecare din cei 10 membri
va fi de respectiv 40, 35, 30,... 5, şi 0%. In sfârşit, presupunând ca participarea la
acţiunea colectivă împlică costuri (pierdere de timp, participare financiară,
etc.), pe care le vom presupune măsurabile şi egale cu l F pentru fiecare individ.
Astfel, dacă toţi membrii participă la acţiunea colectivă, ei vor obţine
împreună un bun de valoare totală de 20 F (pentru că fiecare din membrii
grupului îşi va vedea contribuţia fiscală trecând de la 4 F la 2.F) care îi va costa
în total 10 F (l F de persoană).
Dacă grupul ar fi putut fi asimilat unei persoane, este clar că grupul-
pcrsoană ar fi avut avantajul de a plăti 10 F pentru un bun în valoare de 20 F.
Dar un grup, chiar compus din persoane având toate acelaşi interes, nu este o
persoană. Vedem de fapt raţionamentul pe care îl va realiza unul din membrii
grupului: Ego. El are două opţiuni: să plătească cota sa parte, adică sa
contribuie !a acţiunea colectivă sau nu. Desigur, avantajul pe care-l va avea
din una sau cealaltă dintre strategii depinde de comportamentul celorlalţi.
Mai întâi să analizăm ipoteza conform căreia 9 membri ai grupului, alţii decât
Ego contribuie la acţiunea colectivă, în acest caz, dacă Ego însuşi nu îşi aduce
contribuţia, reducerea impozitului va fi de 45%, adică Ego va plăti o taxă de
4 - (0,45 x 4) = 2,20 F. Necontribuind la acţiunea colectivă, el câştigă deci 4 F -
2,20 F — 1,80 F. Dacă contribuie, reducerea impozitului va fi mai importanta
pentru toţi: cu 10 persoane ce piătesc impozit acesta se reduce cu 50%. Taxa
scade de la 4 la 2 F şi fiecare câştigă 2F. Ego câştigă şi el 2 F sub forma
reducerii impozitului; dar participarea la acţiunea colectivă costându-1 l F,
beneficiul lui net în cazul în care, ca şi ceilalţi 9, participă la acţiunea
colectiva, este de l F. Este clar că, în cazul în care ceilalţi 9 participă la
acţiunea colectivă, Ego însuşi are interesul de a nu participa.
Să presupunem acum 8 plătitori de impozit (8 participanţi la acţiunea
colectivă) alţii decât Ego. Dacă Ego nu participă la acţiune, va beneficia de
reducerea de 40% obţinută de cei 8. Dacă participă si el, reducerea va fi
pentru fiecare, la 45%, adică 1,80 F. Dar atunci Ego trebuie să deducă costul
participării sale la acţiune: beneficiul net este deci în acest caz de 0,80 F.
Continuând raţionamentul în aceeaşi manieră, vom vedea că, oricare ar
fi numărui membrilor (alţii decât Ego) care participă la acţiune, Ego are
interesul să nu participe la ea. Dar cum Ego este presupus a nu se distinge în
nici un fel de ceilalţi este clar că, dacă e! are în toate cazurile avantajul de a nu
plăti, va fi valabil şi pentru toţi ceilalţi. Astfel, fiecare are interesul de a nu
participa la acţiunea colectivă la care fiecare ar avea interes ca toţi să participe.
Spre deosebire de ceea ce ar face o persoana, grupul ar trece de partea unei
afaceri profitabile care reprezintă achiziţia pentru 10 F a unui bun colectiv în
valoare de 20 F.
Este evident că acest rezultat tulburător nu este produsul
particularităţilor aritmetice ale exemplului ales: aritmetica nu are aici altă
funcţiune decât aceea de a facilita raţionamentul. De fapt, paradoxul provine din
aceea că acţiunea colectivă are ca efect producerea unui bun (reducerea
impozitului) de care am presupus că, prin natura sa, beneficiază toţi membrii
grupului.
O obiecţie pe care i-o putem adresa lui Olson este că postulatul conform
căruia membrii grupului s-ar comporta de manieră raţională este o perspectivă a
spiritului irealist. La aceasta putem răspunde că un calcul strict raţional utilizat
în exemplul precedent nu implică nici o ipoteză conform căreia, în realitate,
indivizii ar fi avut o imagine exactă a costurilor şi avantajelor implicate de
participarea lor eventuală la o acţiune colectivă şi ar fi fost capabili să analizeze
beneficiile eventuale pe care le-ar avea dîntr-o linie sau alta de conduită. Ipoteze
mult mai realiste (raţionalitate limitată) ar conduce la acelaşi rezultat global dar
ar complica inutil demonstraţia.
De fapt, demonstraţia nu presupune mai mult decât adeziune la principiul
conform căruia, în numeroase cazuri, dar nu în toate, există avantajul încercării
de a explica comportamentele indivizilor în societate presupunând că ei caută în
principal să servească în mod satisfăcător propriul interes. Cum însuşi Olson
subliniază, acest postulat este frecvent neadecvat. Dar este de asemenea
indispensabil în explicarea a numeroase fenomene sociale. Este motivul pentru
care îl găsim folosit explicit şi sistematic de către numeroşi sociologi, dintre cei
mai importanţi. Dar este inutil de a încerca să-i conferim teoriei lui Olsan
legitimitatea ce decurge din autoritate. Numeroasele sale aplicaţii sunt suficiente
pentru apărarea sa. Ea explică de exemplu de ce impozitele sunt mereu coercitive:
deşi ar fi în interesul cetăţenilor să dispună de bunurile colective produse din
impozite, nimeni nu ar fi participat la această producţie dacă nu ar fi fost
constrâns, chiar în cazul în care ar fi existat unanimitate în privinţa folosirii
impozitului de către autoritatea publică. Deducem de asemenea din-aceasta
teorie o explicare posibilă a caracterului relativ „nedureros" al impozitului
indirect prin raport la cel direct. De fapt, primul este încorporat individual în
preţul mărfurilor care fac obiectul consumului individual; achitat cu ocazia
cumpărării de bunuri sau servicii individuale, funcţia sa de finanţare a
bunurilor colective devine invizibili, în contrast cu impozitul direct ce nu e
asociat achiziţiei de bunuri individuale. Această distincţie între cele două
forme de impozite are evident consecinţe perverse din punctul de vedere al
justiţiei sociale, dat fiind caracterul adesea regresiv al taxelor pe consum.
Un alt paradox uşor solubil în cadrul teoriei lui Olson şi de care
sociologia politică tradiţională s-a lovit mult timp este următorul: cum să
explicăm că partidele politice nu reuşesc niciodată să recruteze un număr de
militanţi care să reprezinte mai mult decât un procent modest din numărul
electorilor care votează pentru ei cu ocazia alegerilor? Răspunsul lui Olson
este simplu: un partid politic poate fi considerat esenţialmente ca un furnizor
de bunuri colective, în consecinţa, dacă admitem că înscrierea într-un partid
şi a milita reprezintă costuri, de exemplu în timp şi bani, teona lui Olson se
aplică: fiecare dintre membrii grupului latent interesaţi de producţia de bunuri
colective oferite de către partid are interesul de a-i lăsa pe ceilalţi să plătească
preţul, atâta timp cât partidul este incapabil să exerseze o constrângere asupra
clientelei potenţiale.
Cum să explicam atunci că un partid poate totuşi să deter mine anumite
persoane sa se înscrie şi eventual să militeze în favoarea sa, chiar dacă aceste
persoane reprezintă în general o minoritate în raport cu electoratul partidului.
Răspunsul lui Olson este că un partid furnizează în general nu numai bunuri
colective dar şi bunuri individuale. Astfel, un partid este capabil a le oferi
membrilor săi poziţii de responsabilitate politică în interiorul său şi, cu o
incertitudine descrescătoare cu puterea partidului, poziţii elective în viaţa
politică locală sau naţională. Normal, numărul poziţiilor pe care un partid le
poate oferi este întotdeauna mic în raport cu numărul electorilor săi. Astfel
încât pretendenţii, membrii partidului, chiar dacă sunt mai numeroşi decât
locurile disponibile (mai exact precum candidaţii la Şcoala politehnică sunt mai
numeroşi decât cei admişi), trebuie în mod normal să fie mai puţin numeroşi
decât electorii: aceia care se mulţumesc să profite de bunurile colective furnizate
de partid, dar nu au nici un interes să plătească preţul, (Bineînţeles, teoria lui
Olson nu caută deloc să demonstreze că nimeni nu devine niciodată militant din
altruism, dar numai că, daca presupunem militanţii partidelor în general mai
mult egoişti decât altruişti, se explică uşor numărul de date empirice globale care
se explică dificil prin ipoteza inversă).
Furnizarea paralelă a bunurilor individuale reprezintă o primă ieşire din
paradoxul lui Olson: ea explică de exemplu puterea anumitor organizaţii
profesionale, ca Asociaţia americană a Medicinei, cu privire la care dezvoltarea
teoriei lui Olson este absolut strălucită. Această putere este datorată, după Olson,
calităţilor bunurilor individuale furnizate de asociaţie membrilor săi, în
particular asistenţa legală în caz de greşală profesională. Teoria acelor selective
incentives conform căreia o bună strategie pentru o organizaţie în criză de
ascensiune consistă în a asocia bunurilor colective pe care ea Ic furnizează
bunurilor individuale, permite de asemenea explicarea anumitor date obscure în
materie de afiliere sindicală. Cum se explică de exemplu faptul că, în ciuda
beneficiilor evidente pe care sindicatele le obţin pentru persoanele al căror
interes îl servesc, procentul de sindicalizare în ţari diferite precum Franţa şi SUA
nu depăşeşte 20%, în medie? Răspunsul lui Olson este încă o dată că: atât timp
cât o organizaţie furnizează exclusiv bunuri de care (mărirea salariilor, de
exemplu), beneficiază toţi odată obţinute, nimeni nu are interesul de a plăti
preţul corespunzător achiziţiei acestor bunuri. Această afirmaţie explică faptul că
procentul de sindicalizare poate fi scăzut, chiar în căzui în care acţiunea
sindicală este de o eficacitate ce nu comportă îndoială. Pe de altă parte,
procentul global de sindicalizare nu este nul şi media, de 20% pe care o
observăm în Franţa şi în SUA este asociată unei puternice dispersii, anumite
ramuri având rate de sindicalizare aproape de maxim, iar altele aproape de
minim. Pentru a explica aceste fenomene diferite este suficient să observăm,
după cum crede Olson, natura bunurilor individuale pe care, în acest caz
sindicatele sunt în măsură şi pot prin poziţia lor să le furnizeze, în afara
bunurilor colective a căror furnizare face parte din raţiunea lor de a fi. Dacă
aceste bunuri individuale corespund numai posturilor responsabilităţii
sindicale, procentul de sindicalizare va fi în mod normal moderat. Dacă
asemenea cazului asistenţei juridice în caz de eroare profesională, sindicatul
poate furniza un bun individual de valoare importantă de CAIC fiecare poate
avea nevoie, vom observa un procent de sindicalizare crescut. Aceste motive
şi altele determină nivelul scăzut al procentului de sindicalizare în rândul
studenţilor în Franţa, în acest caz, sindicatul furnizează bunurile colective: în
cazul în care o revendicare pentru creşterea burselor este eficace, participarea
unui student oarecare nu face decât să crească sensibil pentru fiecare student
posibilitatea obţinerii unei burse. De cealaltă parte, ne aşteptăm să observăm
un procent de sindicalizare ridicat într-un context unde un sindicat furnizează,
de exemplu, în afara acţiunilor în vederea creşterii salariilor (bunuri
colective), o asigurare de apărare în caz de ameninţare de pierdere a locului de
muncă (bun individual), sau o garanţie împotriva accidentelor de muncă.
În afara acestor posibilităţi de aplicare şi de interpretare nouă pe care
numeroasele fenomene sociale şi politice le oferă, teoria lui Olson deschide şi
o cale reinterpretării unor autori clasici. Olson prezintă o lectură foarte
stimulantă a teoriei schimbării sociale a lui Marx şi, în remarci incidente, a
teoriei lui Durkheim. Atunci când Marx concepe interesele capitaliste ca
fiind contradictorii cu interesele proletariatului, el înţelege prin aceasta că
proletariatul şi capitaliştii constituie două grupuri latente, fiecare compus din
persoane având acelaşi interes, care este contradictoriu cu interesul comun al
celuilalt grup. Dar, obiectează Olson, proporţia conform căreia conflictul de
interese conduce neapărat la un război al claselor este incompatibilă cu
utilitarismul coerent: în calitate de grupuri latente, clasele sunt incapabile de a
întreprinde acţiuni colective destinate să le promoveze interesul. Existenţa
claselor, da, războiul claselor, nu. La aceasta putem răspunde că nu este la fel
de sigur cum spune Olson că Marx nu a întrezărit problema: distincţia între
clasa în sine si clasa pentru sine, ezitările infinite ale lui Marx asupra noţiunii
de conştiinţă de clasa, dezvoltările asupra organizării politice a claselor araţi
că el era cel puţin în mod implicit conştient de paradoxul lui Olson. Aceasta
nu este surprinzătoare: toată filosofia politică a secolului al XVIII-lea, toată
economia sfârşitului de secol al XVIII-lea şi a începutului secolului XIX cu
care Marx era alimentat gravitau în jurul paradoxurilor acţiunii colective.
Dar consecinţa cea mai interesantă, poate, ce se desprinde din teoria
lui Olson din punct de vedere al schimbării sociale, este propoziţia căreia
Robert Michels îi dăduse numele de legea de fier a oligarhiei. Să presupunem
că un număr important de indivizi dezorganizaţi au interes în producţia unui
bun colectiv. Conform teoriei lui Olson, în condiţii generale, aceşti indivizi
ar fi incapabili să producă bunul menţionat. Dacă este cazul, nevoia colectivă
astfel creată ar putea încerca crearea unui întreprinzător în sensul
schumpeterian al termenului. Acesta va pune pe picioare o organizaţie
destinată să exploateze şi în acelaşi timp sa satisfacă această nevoie
colectivă. Coerciziunea sau furnizarea bunurilor individuale paralele ar
permite întreprinzătorului să-şi capteze publicul potenţial. Dar, organizaţia o
dată creată, nu există nimic care să asigure că interesele indivizilor pe care ea le
reprezintă vor fi efectiv satisfăcute. De fapt, presupu nând că membrii
organizaţiei iau măsuri sau adoptă o politică pe care cei ce l-au delegat le-ar
dezaproba dacă ar fi consultaţi, deducem din teorema lui Olson că, în afara
cazului în care sunt explicit consultaţie, ei nu-şi vor manifesta opoziţia în
privinţa politicii urmate. O astfel de manifestare ar corespunde producţiei unui
bun colectiv. Ori teorema arată că un grup dezorganizat este, în condiţii
generale, incapabil să producă un bun colectiv. În grupul mandatanţilor este
atunci dezorganizat în raporturile sale cu organizaţia (dacă facem abstracţie de
mecanismele de control electoral ale organizaţiei, prin „baza", care sunt prin
esenţă intermitente şi adesea simbolice) Cu alte cuvinte, în cazul în care
organizaţia care îi reprezintă urmează o politică ce se îndepărtează sensibil de
interesele mandatandlor, aceştia sunt, în general, incapabili să-şi manifeste
opoziţia. „Soluţia" acestei stări latente de criză este adesea întruchipată de un nou
întreprizător, care să exploateze în profitul sau „piaţa" creată prin discordanţă şi
creează fie o nouă organizaţie orientată spre acelaşi public potenţial, fie o
opoziţie internă în vechea organizaţie, în multe cazuri, teorema lui Olson arată
că se ajunge la o gestiune oligarhică a intereselor mandatandlor şi în cea mai
bună ipoteză la o rivalitate între oligarhiile concurente.
Bineînţeles, această lege de fier a oligarhiei, pe care Michels o
descoperise printr-o analiză erudită a istoriei partidelor socialiste europene
în secolele XIX—XX şi care apare ca un corolar (de altfel ne-extras de Olson)
al teoriei olsoniene a acţiunii colective, are, din punctul de vedere ce ne
preocupă, consecinţe considerabile. Plecând de la momentul în care organele
reprezentative ale intereselor de grup au tendinţa de a lua o formă oligarhică,
rezultă de aici tensiuni si dezechilibre ce aduc, în mod normal, schimbarea
socială.
Aşa cum indică Olson însuşi, este clar ca teoria sa este departe de a fi
aplicabilă fără restricţie la toate tipurile de situaţie: există cazuri în care costurile
acţiunii colective sunt neglijabile, nule sau negative. Participarea la o
manifestaţie politică poate fi o plăcere în sine, să alunge plictiseala cotidiană,
să dea actorului un sentiment de importanţă, în ansamblul situaţiilor
justificate de o analiză utilitaristă, teoria lui Olson este relevată doar de cele ce
implică efectiv costuri pozitive. Pe de altă parte, există desigur grupuri care nu
relevă o analiză utilitaristă decât indirect sau cu preţul unei stângăcii a noţiunii
de interes sau de utilitate, terminând prin a o face lipsită de esenţă şi
tautologică. Caritatea, bineînţeles, nu numai că începe prin sine însăşi, dar se
opreşte adesea la sine. Nu este mai puţin adevărat că analiza utilitaristă a
grupurilor religioase de exemplu nu conduc foarte departe. Aici în intervalul
unei limite precise teoria lui Olson îşi găseşte aplicaţia.

Cum pot relele sociale să nu fie datorate nimănui şi să nu servească nimănui

În cele două secţiuni precedente am prezentat în detaliu două teorii

care au arătat cum stări de criză, de dezechilibru sau de „tensiune" sociala pot
rezulta din apariţia efectelor perverse, adică a efectelor „neurmărite" de către
actorii sociali şi care nu rezultă din opoziţia intereselor sau din conflictele ce
derivă de aici. încă o dată, nu pretind că aceste efecte perverse sunt în toate
cazurile cauza schimbărilor sociale. Există alte tipuri de procese ce conduc
la schimbarea sociala: iradierea în lanţ plecând de ]a un centru localizat,
contradicţia (în sensul de: joc cu sumă nulă) între interesele unor grupuri de
dimensiuni importante precum clasele sociale, perimarea instituţiilor, răz boi,
ocupaţie, etc. Dar procesele de schimbare datorate apariţiei efectelor perverse
posedă un interes particular. Mai întâi pentru că ele sunt foarte frecvente.
Apoi pentru că adesea trec neobservate. In sfârşit, pentru că sunt teoretic mai
complexe decât alte tipuri de schimbări. Contradicţia între interesele opuse
este imediat inteligibilă. Este clar că în unele conflicte sociale câştigul pentru
unul dintre parteneri corespunde unei pierderi a celuilalt. În acest caz
contradicţia între interese ia forma unei simple contradicţii logice
(incompatibilitate de interese) unde, cum se spune în limbajul teoriei
jocurilor, ia forma unui joc cu miză nula (câştigurile unuia sunt egale exact
cu pierderile celuilalt). Efectele perverse constituie prin contrast
contradicţii de un grad de complexitate mai ridicat, în partida de vânătoare a
lui Rousseau cei doi parteneri pierd. Faptul că fiecare unitate familială
manifestă o cerere şcolară superioară aceleia pe care o familie comparabilă cu
prima ar fi manifestat-o într-o perioada anterioară are ca efect câştigarea
statutului social de către fiecare cu un cost mai ridicat, pe care
democratizarea şanselor şcolare nu 1-au influenţat, aşa cum nu au făcut-o nici
inegalitatea şanselor sociale (sau imobilitatea socială), nici inegalitatea
veniturilor. Logica acţiunii colective în vederea producţiei de bunuri
colective are ca efect generarea unei structuri oligarhice de reprezentare ce
pot avea consecinţe negative pentru toţi. Toate aceste efecte perverse au
structura jocurilor cu miza non-nulă. Să notăm că aceste structuri
fundamentale pentru analiza schimbării sociale sunt bineînţeles ignorate de
cei care fac din conflictele ce opun grupurile sociale (jocuri cu miză nulă)
motorul exclusiv al schimbării.
In această ultimă secţiune as vrea sa prezint, într-o manieră mai
succintă decât în cazurile precedente, câteva exemple suplimentare ce permit
să măsurăm vastul domeniu al aplicării efectelor perverse.

1) Abandonarea şi protestul lui Hirschman Cărţulia lui Hirschman

Exit, Voice and Loyalt s-a născut dintr-o observaţie banală în sine, dar de o
mare fecunditate, fiind contradictorie cu o teorie clasică: teoria concurenţei
perfecte ne spune că, atunci când o firmă încearcă să-şi vândă produsul
deasupra preţului de echilibru, rezultă o reorientare a consumatorilor spre
firmele concurente care o constrânge să revină la preţul iniţial. Ea trebuie
deci să imagineze mijloacele care să-i permită să reducă costurile de
producţie, de exemplu ameliorând gestiunea si mărind productivitatea.
Ori, iată ci, în cursul cercetării sale asupra dezvoltării Hirschman
întâlneşte pe teren un caz particular total opus: atât timp cât beneficiază de o
situaţie de monopol, căile ferate nigeriene funcţionau convenabil. Când au
fost expuse concurenţei şoselelor, situaţia lor a început să se degradeze
ireversibil. Explicaţia fenomenului e simplă: apariţia concurenţei rutiere a
privat căile ferate nu de o fracţiune aleatorie a utilizatorilor săi, ci de cei mai
pretenţioşi, în consecinţă trecerea de la situaţia de monopol la cea de
concurenţa va aduce pentru căile ferate nu apariţia (cum ar dori teoria) ci
dispariţia incitării la modernizare.
Putem trage concluzia în acest caz că acţiunea benefică a „mâinii
invizibile" nu implică în mod necesar o situaţie de concurenţă. Ea poate apărea
şi într-o situaţie de monopol. Dar — şi aici este tema centrală a cărţii lui
Hirschman — căile sale sunt atunci diferite. In cazul concurenţei ea
operează provocând abandonul consumatorului. Dacă abandonul afectează
aleatoriu consumatorii, şi dacă firma vizată este în măsură să acţioneze,
efectul este benefic. Dacă una sau alta din cele doua condiţii nu este realizată,
poate rezulta ca în cazul căilor ferate nigeriene, un efect nefavorabil. In cazul
monopolului, mâna invizibilă acţionează provocând, de această dată, nu
abandonul, prin ipoteză imposibil, ci protestul.
Abandonul şi protestul : acestea sunt deci cele două tipuri
fundamentale ale reacţiei la declinul nu numai al firmelor, dar, în acelaşi
timp, cum indică şi subtitlul cărţii, al organizaţiilor de orice natură.
În această privinţă ştiinţele sociale, notează Hirschman sunt
caracterizate de o diviziune a muncii cu totul aparte: singurul mecanism de
care teoria economică ţine cont este deci abandonul; cât despre ştiinţa
politică, ea pare să admită că doar protestul îi captează interesul. Hirschman
se întreabă dacă nu ar fi pai folositor să desprindă o teorie care, transgresând
frontiera dintre economic şi politic, să studieze condiţiile apariţiei abandonului
şi protestului, care să le analizeze dozajul în funcţie de tipurile de organizare şi în
acelaşi timp care să le evalueze eficacitatea ? în loc sa studiem efectele
abandonului asupra firmelor şi a protestului asupra organizaţiilor, de ce să nu
studiem complementaritatea celor două mecanisme?
Una din aplicaţiile cele mai inspirate ale cuplului aban don/protest apare
în critica dată de Hirschman celebrului model al lui Hotelling, Cum se ştie,
Hotelling propusese în 1929, să se asimileze un sistem de partide politice unui
ansamblu de firme căutând să împartă o piaţă, în cazul cel mai simplu, modelul
presupune că electorii sunt distribuiţi pe o continuitate ideologică lineară şi că
votează pentru acela dintre partide care adoptă poziţia cea mai apropiată de a
sa. Figura de mai jos (unde am presupus doua partide A şi B) permite sa ghicim
cu uşurinţă ce se va întâmpla. Să considerăm, de exemplu, partidul A: toţi
alegătorii situaţi ideologic între O şi M (mijlocul segmentului AB) sunt mai
aproape de A decât de B. Deplasându-se ideologic spre stânga (spre O) A ar
pierde un anumit număr de electori: cei care ar deveni, prin această plasare, mai
aproape de B decât de A. Dimpotrivă, deplasându-se spre dreapta, el poate
reduce o parte din electorii lui B. Deasemenea, B nu poate spera să preia din
electorii concurentului său decât deplasându-se spre stânga. De unde concluzia
că, la echilibru, cele două partide trebuie sa aibă poziţii asemănătoare ideologic.
Este de înţeles interesul pe care modelul lui Hotelling l-a suscitat: el
furnizează o explicaţie proximităţii ideologice a celor două mari partide
americane; el explică faptul că partidele revoluţionare nu pot pretinde o clientelă
numeroasă decât negociindu-şi idealul de reformism moderat; el explică
fenomenul frecvent dar straniu al împărţirii electoratului în două părţi sensibil
egale în sistemele bipolare.
New Deal va antrena o corecţie, datorată lui Downs, adusă modelului lui
Hotelling: pentru a explica divergenţa ideologică a celor două partide din
epoca respectivă, Downs introduce ipoteza că electorul captiv (orice elector
situat la stânga de A sau la dreapta lui B) poate fi sensibil la distanţa care îl
separă ideologic de partidul cel mai apropiat şi se poate abţine dacă această
distantă depăşeşte un anumit prag. In limbaj economic, el presupune, contrar
lui Hoteliing, că elasticitatea votului raportată la distanţa ideologică nu este
neapărat nulă.
Nu este remarcabil, notează atunci Hirschman, că buni economişti precum
Downs sau Hotelling introduc exclusiv în modelele lor mecanisme de abandon ?
Nu este rezonabil să presupunem că, atunci când electorii captivi văd crescând
distanţa ideologică ce-i separă de partidul cel mai apropiat, recurg la protest?
Dacă acceptăm ipoteza, putem înţelege mai bine, de exemplu fenomenul de
over-shooting ce caracterizează alegerile prezidenţiale americane din 1964 şi
1968: protestul ar explica astfel că (Goldwater) candidatul republican a fost ales
prea la dreapta în 1964, iar candidatul democrat McGovern, prea apropiat de
stânga în 1968. O altă explicaţie strălucitoare a cuplului protest/abandon este
interpretarea pe care Hirschman o dă legii de fier a oligarhiei a lui Michels: într-
un sistem politic bipartit, argumentează el, distanţa ideologică între partide este
în medic mai mare decât într-un sistem pluripartit. Pe de altă parte, proporţia
membrilor captivi trebuie să fie mai importantă în primul caz decât în al doilea.
 O´
O A M B

În consecinţă, protestul va juca, în raport cu abandonul, un rol important în

primul caz. Analog, abandonul joacă un rol cu tât mai important comparativ cu
protestul cu cât numărul partidelor este mai ridicat, în consecinţă, sistemele
pluripartite, prin minimizarea rolului protestului, favorizează, cum a demonstrat
Michels, apariţia oligarhiilor politice. Dar, remarca Hirschman trebuie sa ne dăm
seama că, enunţând faimoasa sa lege, Michels, se baza mai ales pe experienţa sa
în sisteme politice pluripartite din Europa continentală de Vest.
Aceste remarci şi altele sugerează că instituţiile sau, după caz,
organizaţiile implică chiar prin structura lor, un anumit dosaj între protest şi
abandon: dacă nu sunt satisfăcut de distribuitorul meu de mirodenii, este probabil
că voi avea tendinţa să-1 abandonez mai degrabă decât să protestez, în cazul în
care nu deţine monopolul; dacă nu sunt satisfăcut de partidul pentru care votez de
obicei, îl voi părăsi cu uşurinţă dacă pot găsi un partid concurent care să se
conformeze mai bine dorinţelor mele; dar dacă sunt militant pentru un partid în
care m-am angajat după o reflecţie profundă, este probabil ca abandonul să nu
intervină decât după epuizarea resurselor protestului. Dozajul protest/abandonare
variază deci în funcţie de costul intrării în organizaţie, de costul ieşirii, de
prezenţa sau de absenţa organizaţiilor care să furnizeze un produs sau un serviciu
de substituire, de facilitatea accesului la acele organizaţii concurente şi de alte
variabile pe care Hirschman le introduce în cursul exemplelor sale.
A treia noţiune importantă ce apare în titlul cărţii este aceea de loialitate:
ea este introdusă pentru a explica în principal situaţiile în care costul de ieşire
dintr-o organizaţie este ridicat sau protestul este, în sine, costisitor si ineficace. In
acest caz voi accepta fără ezitare un anumit grad de dezacord cu organizaţia
căreia îi aparţin: îi voi rămâne loial în ciuda distanţei ce ne separi Cu cât costurile
de ieşire sunt mai ridicate, costurile protestelor mai prohibitive şi eficacitatea
protestului mai redusă, cu atât localitatea are, prin forţa lucrurilor, tendinţa de a
se dezvolta. De aceea şovinismul este atât de răspândit chiar şi la aceea ce sunt
foarte critici la adresa societăţii în care trăiesc: de aceea şi decizia de emigrare
(abandonare) este tot timpul dramatică.
Suntem departe, după cum se vede, de căile ferate nigeriene, deşi cazul
particular ce a inspirat lucrarea se regăseşte textua! în societăţile industriale:
astfel abandonul claselor mai bogate ce se îndreaptă spre şcolile private a
provocat în Statele Unite o degradare aparent ireversibilă a sistemului de şcoli
publice; în acelaşi mod, concurenţa telegrafului si telefonului a privat serviciile
poştale de elita clientelei lor şi a generat o deteriorare accelerată a acestui serviciu
public. Dar varietatea exemplelor la care aplică Hirschman conceptele
fundamentale ale abandonului, ale protestului şi ale loialităţii arată întinderea
generală a schemei sale teoretice.
Astfel, în ciuda formei de schiţă ce îi este proprie, schema teoretică a lui
Hirschman permite întrevederea prin exemplul societăţii americane, a unei
explicaţii interesante a „inactivităţii sumbre" a societăţilor industriale. Indicaţiile
sale în această privinţă, sunt fugitive şi nuanţate: uniformizarea progresivi a
mediului urban în SUA are ca efect reducerea posibilităţilor de abandon, de
unde intensitatea crescătoare a protestului şi elo-cinţa etalată în denunţarea
universului suburbiilor. Puterea neagră: înlocuirea abandonului cu protestul din
momentul în care a devenit clar ci abandonul prin mobilitate era o iluzie. Am
putea adăuga pentru a relua o temă evocata mai sus: din momentul în care s-a
constatat că egalizarea şanselor în privinţa educaţiei nu antrena efectele operate
din punctul de vedere al mobilităţii. Mişcarea ecologică: s-a dezvoltat din
momentul în care cei mai favorizaţi neputând abandona inconvenientele poluării,
au început să protesteze. Asociaţiile pentru protecţia consumatorilor: au
cunoscut o mare popularitate când, din cauza îmbogăţirii generale, bunurile
durabile au ocupat o parte crescătoare a bugetului familial: ori, dacă abandonul
este mai puţin costisitor în cazul bunurilor perisabile, protestul se impune în
cazul bunurilor durabile. Importanţa politică a luptei împotriva criminalităţii
ea s-a impus atunci când criminalitatea s-a extins până în suburbii făcând
imposibil abandonul claselor medii. Urmând analiza lui Hirschman, am putea
prelungi la infinit lista şi i-am putea adăuga reînnoirea regionalismelor si
particularismelor, fără să le uităm pe cele legate de grupele de vârstă,
fenomenele de contra-cultură şi multe altele. Toate aceste schimbări pot fi
analizate plecând de la dialectica efectelor perverse, în această împrejurare,
efecte perverse negative, frecvent, dar nu neapărat (conform „mâinii
invizibile" a lui A. Smith) generate de logica abandonului.
3) Costurile de organizare conform lui Buchanan şi Tullock. Cartea lui
Buchanan şi Tullock The Calculus of Consent reia problema pusă de Jean-
Jacques Roussean în Contractul social: ce tip de organizare reprezentativă
trebuia adoptat pentru ca efectele perverse de tipul dilemei prizonieratului sa fie
eliminate ? Răspunsul lui Buchanan şi Tullock constă mai întâi în remarcarea
faptului că atunci când este vorba de a se elimina un efect pervers, trebuie să
luăm în considerare costurile acestei eliminări, Aşa cum ştim din timpul lui
Rousseau, aceste costuri pot fi ridicate: omul sălbatic trebuie, pentru a avea
acces la libertatea civili, să abandoneze libertatea sa naturală adică sa accepte să
se supună constrângerilor si sancţiunilor prevăzute de contract. Interesul cărţii
este de a relativiza propoziţiile lui Rousseau: în anumite cazuri, eliminarea unui
efect pervers poate fi mai neplăcută şi mai costisitoare decât este efectul pervers
în sine. Astfel, sub un anumit prag al circulaţiei automobilelor este preferabil să
nu se instaleze semafoare: independent de costurile de instalare avertizările
inutile dinaintea semafoarelor pot fi în final mai insuportabile decât
inconvenientele rezultând din absenţa lor. Normal, dincolo de acest prag, situaţia
se inversează.
Atunci când circulaţia este foarte densă, majoritatea automo biliştilor
acceptă fară a protesta constrângerea semafoarelor. Deşi această constrângere
este evident dezagreabila, ea este totuşi mai puţin neplăcută decât
inconvenientele rezultând din absenţa sa. Dificultatea constă bineînţeles în
imposibilitatea de a măsura pragul plecând de la care una dintre soluţii trebuie să
fie abandonată în favoarea celeilalte. Pentru a spune adevărul, este mai realist să
substituim noţiunea de prag cu aceea de zonă de incertitudine, în această zonă,
nu putem afirma cu certitudine că una dintre soluţii este preferabilă celeilalte.
Consideraţii analoge se aplică unei probleme de organizare mai complexe
decât aceea a semafoarelor. Atunci când un număr mic de indivizi cooperează
pentru realizarea unei sarcini, o organizare de tip democratic în cadrul căreia
fiecare are o fracţiune de l/H din puterea de decizie poate fi eficace, în sensul în
care ea minimizează costurile interdependenţei: sarcina este distribuită de o
manieră adecvată, eliminarea divergenţelor de viziune nu este foarte costisitoare
(în timp, de exemplu}. Pe de altă parte, este clar că atunci când n creşte, acordul
este mult mai dificil de obţinut. O repartiţie asimetrică a puterii de decizie,
revenind la instaurarea unui mecanism al autorităţii, va corespunde atunci unui
nivel mai scăzut al costului de interdependenţă decât soluţia democratică. Să ne
imaginăm de exemplu că în materie de reglare a circulaţiei, se doreşte
adoptarea unei soluţii democratice care ar consta în a căuta un consens între
automobilisti mai degrabă decât soluţia autoritară general adoptată
(semafoarele): ar rezulta de aici costuri de interdependenţă de un asemenea nivel
ce ar părea repede ca insuportabil.
Normal, de fiecare dată când se pune o problemă de organizare, se
întâlneşte dificultatea menţionată mai sus, adică tipul de organizare optim nu
poate fi determinat decât în situaţii extreme. Intre aceste extreme, cădem în zone
de incertitudine caracterizate de imposibilitatea de a determina „obiectiv" dacă o
„soluţie" este preferabilă alteia. Rezultă că aceste zone de incertitu-dine sunt
inevitabil zone de conflict: ele antrenează formarea unor partide care încearcă sa
impună adoptarea unei soluţii sau alteia. Noţiunea de congestiune este astăzi
clementul de legătură între cei ce doresc minimizarea costurilor de
interdependentă prin atenuarea asimetrici distribuţiei autorităţii. Cartea lui
Buchanan şi Tullock demonstrează că, chiar dacă se petrece astfel în unele
cazuri, nu este rezonabil să afirmăm că egalizarea distribuţiei autorităţii se
finalizează întotdeauna şi în principiu Cu o atenuare a costurilor de
interdependenţă. Regăsim aici noţiunea lui Rousseau conform căreia costurile de
interdependenţă pot fi mai mari în starea naturală decât în cea socială. Tradusa în
limbajul modern, această propunere se enunţă: relaţia între distribuţia autorităţii
şi nivelul costurilor de interdepe-deină (intensitatea efectelor perverse) este
complexă şi variabilă conform cazurilor particulare considerate. Dacă adăugăm
faptul că noţiunea unei distribuţii optimale a autorităţii nu are sens în oeneral în
materie de existenţă a marilor zone de incertitudine, putem trage concluzia că
orice problemă de organizare socială este în mod normal un loc de conflict.
Astfel interpretată şi prelungită, analiza lui Buchanan şi Tullock poate fi
apropiată de teza sociologului german Ralf Dahrendorf conform căreia
conflictele societăţilor industriale sunt mai ales conflicte relative la distribuţia
autorităţii. Dacă, aşa cum se întâmplă câteodată şi cum chiar Dahrendorf invita să
se facă, această teză este interpretată ca semnificând că o distribuţie inegală a
autorităţii este mereu arbitrară şi nelegitimă derivând în principal din raportul de
forţe între grupurile sociale, teza este cu siguranţă falsă. Dar i-am putea da de
asemenea tezei lui Dahrendorf o interpretare generoasă: în afara cazurilor
extreme, este dificil să demonstrezi că o asemenea formă de organizare şi mai
ales de distribuţie a autorităţii este din punctul de vedere al societăţilor,
superioară oricărei alteia. Rezultă de aici că problemele de distribuţie a autorităţii
sunt, în mod normal, adică foarte frecvent, obiectul credinţelor şi al conflictelor.
Dar această lupta în jurul distribuirii autorităţii nu antrenează adevărul
credinţei în superioritatea necondiţională a distribuirii egalitare a autorităţii.
Ipoteza fundamentală a studiului lui Buchanan şi Tullock esce în rezumat
că orice organizaţie vizează sa elimine costul pe care fiecare îl impune celuilalt în
orice situaţie de interdependenţă. Aceasta se rezumă la a spune că funcţia
principală a organizării sociale este eliminarea efectelor perverse. Dar aceasta nu
este niciodată gratuită. Ea antrenează la rândul său costuri ce variază pe de o
parte odată cu natura efectului pervers ce trebuie eliminat, pe de alta cu tipul de
organizaţie ales. Din păcate trebuie sa adăugam propoziţiilor lui Buchanan si
Tullock propoziţia conform căreia determinarea costurilor nu poate fi, fără
excepţie, stabilită „obiectiv". Rezultă că această soluţie nu poate fi obţinută decât
pe un teren practic, prin opoziţia şi confruntarea punctelor de vedere. Idealul
leibnizian, non disputemus, sed calculemus, este apicabil, în ciuda titlului cărţii
lui Buchanan şi Tullock The Calculm of Consent.
3) În sfârşit, aş lua în considerare pe scurt lucrările lui Thomas Schetling
despre segregarea ce furnizează un alt exemplu strălucit al relaţiei între efectele
perverse şi schimbarea socială. Rezultatul fundamental al acestor lucrări este că
fenomenele de segregare socială sau rasiala nu rezultă neapărat din atitudinile
segregaţioniste. Cu alte cuvinte, segregarea poate fi rezultatul pervers al
comportamentelor non segregaţioniste ele-însele. Pentru a pune în evidenţă acest
efect de compunere, Schelling a recurs la un model simplu: să considerăm un
eşicher şi să dăm de exemplu 20 de piese de 10 centime şi 10 piese de l F
simbolizând indivizi aparţinând respectiv de două grupe sociale {de exemplu
clasele sociale) sau etnice. Să dispunem acum într-o manieră aleatorie de cele 20
de piese pe eşicher. Am putea interpreta situaţia rezultantă ca o simulare a
ansamblului de relaţii de proximitate rezidenţială. Să admitem atunci că membrii
fiecăruia dintre cele două grupuri, deşi nu au nici ostilitate si nici dorinţă de
segregare împotriva membrilor celuilalt sunt jenaţi de faptul de a se găsi în
situaţie de minoritate. Am putea simula acest sentiment presupunând că fiecare
dintre lesele găsite pe eşicher în situaţie minoritară se va deplasa până la a fi
înconjurată de cel puţin 50% dintre piesele de aceeaşi categorie. Atunci când
această situaţie de echilibru este atinsă, se nresupune că piesa în cauză este
„satisfăcută" şi încetează mişcarea (în afară de cazul când, vecinii săi
deplasându-se în acelaşi scop de găsire a echilibrului, piesa se găseşte din nou în
minoritate). Este uşor să jucăm acest joc deplasând piesele pe eşicher. Structura
de echilibru este contraintuitivă. în fapt, acest proces generează un fenomen
brutal de segregare. Deşi fiecare dintre indivizi, departe de a manifesta ostilitate
faţă de membrii acestui crup, tolerează destul de bine faptul că o jumătate din
vecinii săi aparţin unui alt grup, este creat un efect de segregare considerabil:
piesele de l F formează un fel de gheto survenit într-un mediu populat cu piese de
10 centime. Astfel, dorinţa fiecăruia de a nu se regăsi în situaţie de minoritate
generează un efect de compunere ce caracterizează preferinţele individuale: deşi
nefi-ind în nici un fel ostilă pieselor de 1F, eu, ca piesă de 10 centime, posed
dorinţa naturală de a nu mă găsi în situaţie de minoritate. Este suficient pentru
fericirea mea ca jumătate din vecinii mei sâ-mi semene. Această dorinţă
„naturală" va genera, din momentul în care ea este exprimată de toţi indivizii, un
efect de auto-amplificare nedorit: piesele de l F se vor regăsi între ele, ca şi cele
de 10 centime.
Această demonstraţie este de o mare importanţă, arătând cum stări sociale
indezirabile pot rezulta dintr-o amplificare, nedorită de nimeni, a
comportamentelor individuale „naturale". Eliminarea acestor efecte perverse
implică, bineînţeles, în afara costurilor eventuale, interferenţa elementelor
exterioare cu libertatea de acţiune şi de decizie a indivizilor. O stare socială
nedorită şi indezirabila cere în mod natural eliminarea sa. Dar costurile
eliminării sale pot fi considerabile, în acest caz, este probabil ca o situaţie de
tensiune socială să apară, să se formeze fracţiuni, ideologiile să-si urmeze
cursul. Continuând alegoria morală a lui Schellmg, un partid se va forma
pledând eliminarea cu orice preţ a efectelor perverse care să conducă la
segregare şi optând pentru eliminarea sau restrângerea libertăţii de mişcare a
pieselor monetare, în timp ce un alt partid va proclama caracterul sacru al
acestei libertăţi. Pe scurt, am putea garanta ca se va ajunge la o opoziţie
ideologică tranşantă, Ia conflicte si eventual la schimbări sociale.
Ce am putea extrage din acest tur de orizont? Mă voi limita la câteva
enunţuri ce mi se par esenţiale. Primul este că stările de dezechilibru social, de
tensiune socială, şi, prin urmare, schimbarea socială pot rezulta nu numai din
conflictele între interesele contradictorii, dar şi din efectele perverse generate
de majoritatea structurilor de interdependenţa. Stările sociale indezirabile nu
rezultă neapărat din capacitatea unui grup dominant de a impune voinţa şi
interesele sale grupurilor „dominante". Această structură de joc fără miză nu
este, fără îndoială, nici cea mai caracteristică nici cea mai importantă, deşi
poate caracteriza ocazional viaţa socială. Unul din progresele cele mai
considerabile înregistrate de sociologia modernă, în explicarea conflictelor
sociale şi a schimbării sociale este descoperirea simultană de către numeroşi
autori a importantei structurii de joc cu miză nulă în analiza situaţiilor de
interdependenţă. Cei ce continuă să creadă în virtuţile opoziţiei simpliste între
conflict şi consens şi care concep conflictele ca având neapărat structura
jocurilor cu miză nulă amintesc deja medicii lui Mohere.
În al doilea rând, am văzut că situaţiile de dezechilibru şi de tensiune
socială sunt întrucâtva normale. Efectele perverse sunt omniprezente în viata
socială. Dar, în manieră foarte generală, nu ne putem aştepta să observăm un
consens asupra valorii relative a dezutilităţii lor în raport cu costurile
eliminării lor. Cazul particular al distribuţiei autorităţii este semnificativ în
această privinţă şi concluziile la care conduce pot fi cu uşurinţă generalizate.
Dahrendorf a sesizat bine, dar nu a reuşit să exprime la fel. O distribuţie dată
a autorităţii nu poate, în condiţii generale, sa nu fie constatată: noţiunea unei
distribuiri optimale a autorităţii este în general golită de sens, fiind în
majoritatea cazurilor nedeterminată. Ca orice proces de organizare presupune
bineînţeles adoptarea unei contribuţii definite a autorităţii; aceasta va rezulta
în mod normal din conflictele între grupele interesate şi va fi în mod necesar
purtătoarea unor noi conflicte. Să notăm, deasemenea, caracterul normal al
fenomenului ideologic, în absenţa unei soluţii „obiective" (adică o soluţie
care să poată fi considerată, în unanimitate, ca optimală) ideologiile
furnizează sisteme de criterii pseudo-obiective.
Remarcile precedente arată în al treilea rând, pe un plan mai general, că
analiza schimbării sociale nu poate recurge fără circumspecţie la modele
analogice împrumutate din alte discipline. Analogia cu contagiunea epidemică
preferată de Tarde nu este utilizabilă decât în cazuri particulare. Analogia
chimică, preferată de Durkheim, cu societatea-sinteză nu are o mare utilitate.
Analogia biologică a adaptării unui pretins organism social la un mediu
schimbător, modelele cibernetice trebuie încă, în materie de sociologie, să-şi
dovedească fecunditatea. Analizele precedente arată că interesul limitat al
acestor analogii este datorat faptului că este dificil a analiza cazuri tipice de
tensiuni sociale, de dezechilibre sociale, de schimbare socială fără a considera
ca atom logic individul cu capacităţile lui specifice de intenţionalitate,
eventual de raţionalitate, în orice caz de acţiune. Acest punct fiind
recunoscut, rezultă de aici că analogiile fizice nu ar avea în sociologie decât un
interes restrâns. Schimbarea sistemelor sociale nu se poate asemăna cu
schimbarea sistemelor fizice decât în privinţa analogiilor îndepărtate de o
valoare euristică slabă.
Cât despre pretinsele legi ale istoriei care au fost atât de po pulare pe
lângă sociologii secolului XIX şi care continuă să seducă câţiva sociologi ai
secolului XX, miza poate fi rediscutată, fără nici un inconvenient. Nici un
spirit absolut nu veghează asupra destinului uman. Bineînţeles, se pot
observa regularităţi statistice şi procese cumulative: fazele culturale ale lui
Sorokin nu sunt lipsite de fundament; multe fenomene iau în timp o alură
logistică sau exponenţială. Dar aceste regularităţi nu pledează în favoarea
valorii euristice a analogiilor fizice sau epidemiologice. Căci este vorba tot
pentru sociolog, o dată ce a constatat că un fenomen prezintă un anumit tip
de regularitate în timp, să explice de ce lucrurile se întâmplă astfel. Ori
explicaţia revine mereu la a regăsi acţiunea individuală în spatele
regularităţilor pe care le observăm la nivel macro-sociologic.

BOUDON RAYMOND, 1998, EFECTE PERVERSE ŞI ORDINEA SOCIALĂ,

Bucureşti,
Editura EUROSONG &BOOK, pag. 33 - 82