Universitatea “Petre Andrei” din Iași

Facultatea de Drept
Master: Științe penale
Disciplina: Victimologie

VICTIMA ŞI VICTIMOLOGIA

Cadru didactic coordonator: Lect. univ. dr. Gardikiotis Călina

Masterand: Cezar Pintilie

2021

1
 Universitatea “Petre Andrei” din Iași
Facultatea de Drept
Master: Științe penale
Disciplina: Victimologie

VICTIMOLOGIA CA ŞTIINŢĂ

1. Noţiunea şi obiectul victimologiei1

Noţiune. Conceptul de „victimologie” derivă din latinescul victima (victimă) şi

logos (ştiinţă), adică ştiinţa care studiază victima.
În literatura de specialitate victimologia a primit mai multe definiţii. Astfel ea
reprezintă ştiinţa comportamentului şi personalităţii victimei raportată la conceperea,
realizarea şi consecinţele directe ale actului agresional asupra victimei. 2 J. A. R. Calderon
defineşte victimologia ca fiind disciplina care, în explicarea cauzelor, studiază victima
fără a planifica şi realiza o politică a victimei.
Conceptul de victimologie defineşte acţiunile victimei ca unic mod de reparare, de
recuperare a intereselor individuale, noile reguli şi principii comportamentale adoptate de
victimă, actele de voinţă, simţămintele, constrângerea morală, fundamentele morale,
dificultăţile de adaptare, sinteza cauzalităţii agresionale, conexiunile în acţiunile
agresivo-victimologice precum şi conflictul acestora.
Întrucât victima există alături de un act agresional, determinarea acestuia va releva
identitatea manifestărilor victimale, evoluţia singulară a acestora şi efectul social al
victimizării. Modul în care victima percepe, înţelege, acceptă sau respinge violenţa
actului agresiv are valoare pentru stabilirea lanţului cauzelor şi efectelor fenomenului
victimal. Expunerea exactă a elementelor şi laturilor actului agresional, a efectelor
acestuia asupra victimei reprezintă forme specifice de definire a victimologiei.
Obiectul de studiu. Potrivit lui G. Gulotta victimologia asigură studiul victimei unui
delict, al personalităţii sale, al caracteristicilor biologice, psihologice, morale şi socio-
1
I. Tănăsescu, G. Tănăsescu, C. Tănăsescu, Criminologie (Agresologie. Victimologie. Detentologie),
Editura All Beck, Bucureşti, 2003, p. 137-142; N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi, Psihologie
judiciară, Casa de Editură şi Presă „Şansa” – S.R.L., Bucureşti, 1994, p. 69-71.
2
I. Tănăsescu, B. Florescu în I. Tănăsescu ş.a., op. cit., p. 138.

2
 Universitatea “Petre Andrei” din Iași
Facultatea de Drept
Master: Științe penale
Disciplina: Victimologie

culturale, al relaţiilor sale cu delincventul şi al rolului pe care l-a jucat în geneza

delictului. Ea relevă cauzalitatea şi efectele agresiunii asupra victimei, ordinea în care se
produc actele agresionale şi limita reducerii acestora, respectiv actele agresionale cu un
conţinut clar: lezarea intereselor unei victime identificate sau care se va individualiza în
perioada producerii actului agresional prin legătura de cauzalitate şi efectul victimal.
E. A. Fattah consideră că victimologia are ca obiect elaborarea printr-un studiu
aprofundat al victimei, al unui ansamblu de reguli generale, de principii comune şi de un
alt tip de cunoştinţe, putând contribui la dezvoltarea, evoluţia şi progresul fenomenului
criminal, al procesului criminogen, a personalităţii şi caracterului periculos al
delincventului.
Obiectul victimologiei este reprezentat de tulburările psiho-fizice (cu excepţia celor
de tip maladiv) – efecte ale actului agresiv care afectează în mod direct echilibrul dinamic
(biologic şi psihologic) al victimei. Analiza victimologică se referă la situaţiile când
agresorul are capacitatea de comportare neafectată de boli (fizice sau psihice) în sensul că
este conştient şi responsabil de actul agresiv produs, dovedeşte o corectă auto-percepţie, o
capacitate bună de relaţionare socială, de rezolvare a conflictelor, de a trăi vinovăţia.
Dincolo de această situaţie interesează psihopatologia sau psihiatria.

2. Istoricul victimologiei3

Studiul sistematic al victimei a fost propus, pentru prima oară, de către avocatul
român Beniamin Mendelshon în anul 1940 care, în lucrarea sa „The Victimology”
propune constituirea unei noi discipline ştiinţifice numite victimologie. Mendelshon îşi
începe cercetările în acest nou domeniu pornind de la studiul victimelor infracţiunii de
viol, adoptând conceptele şi teoria psihanalizei freudiene. El pleacă de la constatarea că
toate disciplinele care au legătură cu delincvenţa studiază numai parţial realitatea pentru
3
I. Tănăsescu ş.a., op. cit., p. 142-154; N. Mitrofan ş.a., op. cit., p. 69-71; T. Bogdan, Probleme de
psihologie judiciară, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, p. 90-92.

3
 Universitatea “Petre Andrei” din Iași
Facultatea de Drept
Master: Științe penale
Disciplina: Victimologie

că au în vedere doar agresorul, nu şi victima. Or, victima există, de multe ori independent
de infractor. Autorul introduce noţiunea de „complex criminogen” care se compune din
studiul criminalului în corelaţie cu studiul victimei, şi cea de „cuplu penal”, format din
cuplul antagonist criminal-victimă în permanent conflict şi adversitate. Cea mai
interesantă teză introdusă de Mendelshon este „receptivitatea victimală” a unor persoane,
adică predispoziţia înnăscută a unora de a deveni victime.
Profesorul german de drept penal Hans von Hentig în volumul „The Criminal and
His Victim”, apărut în anul 1948, şi în lucrările sale ulterioare4 s-a ocupat de
vulnerabilitatea presupusă a unor categorii de indivizi cum ar fi cei foarte tineri, cei foarte
bătrâni, imigranţi recenţi, membrii unor grupuri minoritare, cei cu tulburări mentale. El a
analizat fenomenul concret al victimei, stabilind prenoţiuni şi concepte utilizate în
victimologie, evidenţiind posibilităţile de interacţiune dintre infractor şi victimă, precum
şi rolul victimei în desfăşurarea acţiunii infracţionale. Din aceste cosiderente unii autori îl
consideră pe H. von Hentig iniţiatorul victimologiei ca ştiinţă distinctă5.
Între 1947-1961, Şcoala de la Mainz dezvoltă caracteristicile victimale, conţinutul
specific al individualităţii victimale, esenţa etică a conflictului agresional desprins din
acţiunile comunităţii, necesitatea reintegrării sociale a victimei, cercetarea
caracteristicilor infractorilor.
În anul 1961, italianul Filippo Gramatica, în volumul „Principi di difesa sociale”,
elaborează profilaxia victimală după gradul de victimizare şi capacitatea de recuperare
individuală, restabilirea unor relaţii sociale şi a interacţiunii noi stabilite cu comunitatea,
edificarea unei structuri pentru aplicarea sistematică a tratamentului victimal. În anul
1966, Ezzat Abdel Fattah, în studiul „Quelques problemes posés à la justice pénale par
la victimologie”, evidenţiază modul în care actul agresional exercită o presiune constantă
şi puternică asupra victimei, obligând-o să participe, în orice mod, la actul agresional.

4
„Zur Psychologie der Einzeldelikte” şi „Das Verbrechen”.
5
Este vorba despre psihologul român Tiberiu Bogdan (în I. Tănăsescu ş.a., op. cit., p. 148) şi despre N.
Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi (în N. Mitrofan ş.a., op. cit., p. 73).

4
 Universitatea “Petre Andrei” din Iași
Facultatea de Drept
Master: Științe penale
Disciplina: Victimologie

Cercetările în domeniu au continuat şi s-au diversificat, victimologia devenind, cu

adevărat, o şiinţă individuală. În 1973 are loc, în Israel, primul Colocviu Internaţional de
Victimologie, după care au urmat şi altele, punându-se bazele acestei ştiinţe noi.
Cercetările continuă şi individual, remarcându-se nume importante ca: T. Sellin şi
M. Wolfgang – „The Resurement of Delinquency” (1970), S. Schafer – „Victimology.
The Victim and His Criminal” (1977), W. Middendorf – „Die Opfer des Betruges”
(1988) etc.
Şcoala românească de victimologie continuă drumul început de Mendelshon. Astfel,
în 1985 criminologul Vasile Stanciu publică la Paris volumele „Les droits de la victime”
şi „Criminalitatea Parisului”. El consideră că există victime prin definiţie: săracii,
bolnavii, imigranţii, persoanele cu un instinct slab de conservare şi propune o strategie de
prevenire a crimei prin preceptul defensivei şi al revendicării drepturilor deoarece
indivizii sunt victime ale mediului social. În anul 1988, psihologul Tiberiu Bogdan
editează, în colaborare, volumul „Analiza psihologică a victimei. Rolul ei în procesul
judiciar”. Aici analizează pe larg conceptele de victimă, victimizare şi riscuri victimale,
şi elaborează o concepţie structurală despre identificarea agresorilor. Cercetările de
specialitate sunt continuate de alte nume importante din domeniu, criminologi, psihologi,
medici legişti, profesori universitari în ştiinţe juridice, magistraţi etc.: Aurel Dincu, Ion
Gheorghiu-Brădet, Nicolae Mitrofan, Voicu Zdrenghea, Tudorel Butoi, Constantin
Păunescu, Iancu Tănăsescu, Rodica Mihaela Stănoiu, Gheorghe Nistorescu, Costică Păun
şi alţii, dovedind că victimologia este o ştiinţă aflată în permanentă evoluţie.

3. Metode şi tehnici de cercetare în victimologie6

Victimologia este o ştiinţă care foloseşte procedeele de investigare comune

celorlalte ştiinţe sociale, pentru o cercetare juridică interdisciplinară. Metodele de

6
I. Tănăsescu ş.a., op. cit., p. 173-179.

5
 Universitatea “Petre Andrei” din Iași
Facultatea de Drept
Master: Științe penale
Disciplina: Victimologie

cercetare vor prezenta complexele interindividuale dintre victimă şi agresor, acţiunea

grupurilor sociale asupra fiecăruia dintre aceştia şi chiar relaţiile dintre grupurile sociale
cunoscute, scopurile acestor grupuri. Consecinţele metodologice constau în explicarea
fenomenelor globale, corelaţia acestora şi perceperea evoluţiei stării agreso-victimale,
creându-se posibilităţi de previziune care definesc această stare.
Metoda logică. Metoda logică este reprezentată de procedeele şi operaţiile specifice
utilizate pentru stabilirea genezei şi a structurii raporturilor interindividuale sau sociale
apărute în sistemul de fenomene agreso-victimale ca realităţi obiective. Orice acţiune-
inacţiune agresională se referă la un principiu de identitate, de apărare a unor interese
care vor califica acţiunea ca fiind pozitivă sau negativă, a cărui finalitate o
individualizează. Rezultă că la conflicte de valori şi atitudini asemănătoare vor apărea
efecte victimale asemănătoare. Când acţiunile-inacţiunile agresive se degradează sau se
amplifică, pentru a permite apariţia altor atitudini din partea agresorului, acest fenomen
se va repercuta şi la nivelul efectelor victimale, păstrând conţinutul agresiunii.
Metoda tipologică. Această metodă stabileşte o mulţime de trăsături constante
existente permanent în cadrul fenomenului agreso-victimal, analizând diferenţierea
calitativă şi cantitativă a acestora şi eliminând trăsăturile neesenţiale. Metoda stabileşte
prototipuri de victimă în funcţie de diferite criterii: mediul socio-cultural, tipologia
valorilor afectate (fizic, material, psihic, moral, religios, politic), modul de viaţă şi tipul
de civilizaţie frecventat, calculul coeficientului de intensitate al participării victimei la
agresivitate, volumul şi dinamica victimizărilor (global şi pe sectoare de victimizare).
Procesele de interacţiune agresor-victimă şi comportamentele de grup ale victimelor vor
fi apreciate şi delimitate în categorii de victime dependente de: acţiunile-inacţiunile
victimelor, particularităţile actelor şi mijloacelor utilizate, consecinţele actelor
victimizatoare, structura de ansamblu a fenomenului victimal.
Metoda clinică. Metoda explică fenomenul victimal ca fiind expresia generalizată a
cazurilor individuale de victimizare pentru a se stabili un diagnostic şi a se prescrie

6
 Universitatea “Petre Andrei” din Iași
Facultatea de Drept
Master: Științe penale
Disciplina: Victimologie

tratamentul corespunzător fiecărei victime. Această formulă se aplică pornind de la

anamneza cazului de victimizare pentru a se înţelege diversitatea cauzelor şi condiţiilor
concrete pornind de la trăsăturile de personalitate ale victimei. În baza diagnosticului se
va stabili un tratament de natură psiho-socială pentru reducerea efectelor victimale sau
pentru eradicarea lor prin evitarea antagonismelor dintre agresori şi victime urmând ca,
într-o fază ulterioară, să se identifice şi aplice măsuri de integrare a victimei în raporturi
normale, de natură familială, socială, juridică şi religioasă.
Metoda comparativă. Această metodă propune ca după observarea, înţelegerea şi
discutarea elementelor şi factorilor incluşi în două fenomene, acte, evenimente, să se
procedeze la evidenţierea asemănărilor sau deosebirilor dintre ele. Metoda se bazează pe
ipoteza că esenţa elementelor sau factorilor care compun un fenomen rezidă în
asemănarea sau deosebirea relativă sau radicală de un alt fenomen, în cadrul mai larg al
relaţiilor umane. Pentru explicarea fenomenului victimal potrivit acestei metode se
recurge la următoarele procedee:
 procedeul concordanţei presupune depistarea acelor elemente care se regăsesc în două
sau mai multe fenomene agreso-victimale, constituind cauza generatoare sau condiţia
lor favorizantă;
 procedeul diferenţelor identifică acele elemente specifice ale unui anumit act sau
fenomen, care nu se regăsesc în celelalte, constituind cauza generatoare sau condiţia
favorizantă unică;
 procedeul variaţiilor concomitente impune investigarea evenimentelor anterioare
producerii unui rezultat după criteriul că, ori de câte ori fenomenul anterior se
modifică în acelaşi mod cu rezultatul său, înseamnă că primul este cauza secundului.
Metoda statistică. Metoda statistică apreciază fenomenul victimal în funcţie de
repetabilitatea cantitativă şi numerică a anumitor categorii determinate de cauze, condiţii,
evenimente etc. Studiind cazurile individuale din care va rezulta modul cum s-a produs
efectul victimal, se ajunge la o cauzalitate singulară. Scopul metodei este de a culege

7
 Universitatea “Petre Andrei” din Iași
Facultatea de Drept
Master: Științe penale
Disciplina: Victimologie

informaţii pentru compararea lor. Prin identificarea acestora se determină o anumită

concluzie statistică privind coeficienţii de dependenţă a fenomenului victimal de actele
agresionale. În acest mod se vor cunoaşte dimensiunile fenomenului victimal, intensitatea
şi structura efectelor victimale, periodizarea sau mutaţiile acestora pentru un anumit
cadru socio-teritorial.

NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND VICTIMA

1. Conceptul de „victimă”

Din punct de vedere lingvistic cuvântul „victimă” are mai multe semnificaţii:
persoană care suferă chinuri fizice sau morale din partea unei persoane, a societăţii etc.;
persoană care suferă urmările unei întâmplări nenorocite, cum ar fi boală, accident,
catastrofă etc.; în antichitate victima era un animal sau un om care urma să fie sacrificat
unei zeiţe.
Pornind de la trăsătura definitorie a noţiunii, indiferent de disciplina care o
abordează – consecinţa negativă pe care o persoană o suportă în urma unei întâmplări
nefericite –, victimologia are propria ei definiţie prin care explică noţiunea supusă
analizei de faţă. Astfel, prin victimă se înţelege orice persoană umană care suferă direct
sau indirect consecinţele fizice, materiale sau morale ale unei acţiuni sau inacţiuni
criminale7.
Analizând definiţia se pot constata mai multe aspecte. Unul dintre ele ar fi acela că
victimă poate fi doar o fiinţă umană. Nu pot fi considerate victime obiecte distruse de
răufăcători sau instituţiile prejudiciate de activităţile acestora. Însă nu orice fiinţă umană
7
T. Bogdan şi colab., Comportamentul uman în procesul judiciar, 1983, citat de N. Mitrofan, V.
Zdrenghea, T. Butoi, Psihologie judiciară, Casa de Editură şi Presă „Şansa” – S.R.L., Bucureşti, 1994, p.
69; şi de I. Tănăsescu, G. Tănăsescu, C. Tănăsescu, Criminologie (Agresologie. Victimologie.
Detentologie), Editura All Beck, Bucureşti, 2003, p. 134-135.

8
 Universitatea “Petre Andrei” din Iași
Facultatea de Drept
Master: Științe penale
Disciplina: Victimologie

care suferă o consecinţă a unui act criminal poate fi considerată victimă, pentru această
calitate fiind necesar să mai fie îndeplinită o condiţie: persoana care a suferit consecinţa
să nu îşi fi asumat conştient riscul, deci să ajungă jertfă în urma unei acţiuni sau inacţiuni
criminale fără să vrea. De aceea nu pot fi considerate victime poliţiştii, care sunt răniţi
sau îşi pierd viaţa în misiunile specifice, militari, pompieri, iniţiatorul actului criminal sau
infractorul care îşi pierd viaţa în urma derulării lui, etc.
Pe de altă parte definiţia introduce o serie de elemente preţioase pentru înţelegerea
fenomenului victimal, precizând pe lângă consecinţele directe şi pe cele indirecte, pe
lângă consecinţele fizice sau materiale şi pe cele morale, adesea mult mai importante ca
primele. De asemenea este de remarcat cuprinderea posibilităţii ca totul să se realizeze şi
ca urmare a unei inactivităţi de tip criminal.
Preocupări pentru victimă se întâlnesc în cadrul culturilor antice, atunci când exista
un sistem de compensaţii şi răscumpărări cu scopul de a menţine echilibrul între situaţia
înfractorului şi a victimei. Ulterior justiţia va părăsi aceste forme incipiente, pe măsura
perfecţionării ei, figura centrală devenind infractorul. Legea urmăreşte în cea mai mare
parte depistarea şi pedepsirea infractorului, victima având doar un rol secundar, acela de
a se constitui ca parte civilă, căci procesul sub aspect penal continuă chiar dacă victima
nu se constituie ca parte vătămată.

2. Clasificarea victimelor8

Încercarea de a clasifica sigur victimele nu este deloc uşoară. Principalele dificultăţi

care stau în calea unui asemenea demers pot fi sistematizate astfel:
1. marea diversitate a infracţiunilor şi, în consecinţă, a victimelor;

8
N. Mitrofan ş.a., op. cit., p. 71-78; I. Tănăsescu ş.a., op. cit., p. 143-148; I. T. Butoi, T. Butoi, Tratat
universitar de psihologie judiciară: teorie şi practică, Editura Pinguin Book, Bucureşti, 2006, p. 67.

9
 Universitatea “Petre Andrei” din Iași
Facultatea de Drept
Master: Științe penale
Disciplina: Victimologie

2. victimele aparţin, chiar dacă cu ponderi diferite, tuturor categoriilor de variabile:

vârstă, sex, pregătire socio-profesională, pregătire culturală, rol-status social, rol-status
economic etc.;
3. diferenţe mari interindividuale în grupurile de victime în ceea ce priveşte
responsabilităţile şi rolul jucat de acestea în comiterea infracţiunii.
Cu toate acestea numeroşi autori au realizat diverse clasificări în funcţie de
numeroase criterii.
Un prim criteriu îl reprezintă categoria infracţională care generează victime. Din
acest punct de vedere putem avea victime ale infracţiunii de omor, victime ale infracţiunii
de vătămare corporală, victime ale infracţiunii de lovituri sau alte violenţe cauzatoare de
moarte, victime ale infracţiunii de viol, victime ale infracţiunii de furt etc. Nu are
importanţă natura infracţiunii, dacă este prevăzută într-o lege generală sau specială etc.
Folosind relativ aceleaşi criterii A. Karmen identifică următoarele categorii de
victime: 1. copii dispăruţi; 2. copii maltrataţi fizic şi sexual; 3. persoane în vârstă –
victime ale crimei; 4. femei maltratate; 5. victime ale actului sexual; 6. victime ale
şoferilor aflaţi în stare de ebrietate.
Cele mai multe clasificări au în vedere criteriul privind gradul de implicare şi de
responsabilitate al victimelor în comiterea infracţiunii. Astfel, Mendelshon diferenţiază
următoarele categorii: 1. victima total nevinovată (pruncuciderea); 2. victimă mai puţin
vinovată decât infractorul (ignorantă, imprudentă); 3. victimă tot atât de vinovată ca şi
infractorul (provocatoare); 4. victimă mai vinovată decât infractorul; 5. victima care
poartă responsabilitatea totală (agresoare); 6. victima înnăscută, simulatoare, imaginară.
Folosind acelaşi criteriu E. A. Fattah (1967) elaborează următoarea clasificare: 1.
victimă participantă, dispusă să suporte orice consecinţă din spirit de aventură; 2. victimă
latentă, lipsită de iniţiativă va aprecia desfăşurarea agresivităţii într-un mod imprevizibil,
putând reacţiona oricând pentru a evita sau accepta eşecul actului victimizant; 3. victimă
predispusă, cu reacţii spre înclinaţii schimbătoare, rigide şi complexe care contrazice şi

10
 Universitatea “Petre Andrei” din Iași
Facultatea de Drept
Master: Științe penale
Disciplina: Victimologie

încearcă să revină la vechile atitudini; 4. victimă provocatoare, fidelă unor concepţii în

care dispreţul şi sfidarea regulilor comportamentale îndeamnă la acţiuni nesocotite, la
schimbări de atitudini periculoase, euforice, isterice, exaltate, melancolice; 5. victimă
neparticipantă, care adoptă posibilitatea de a-şi controla comportarea, acceptând doar
actele cu semnificaţii cunoscute.
Aproximativ tot în baza acestui criteriu, L. Lamborn (1968) identifică următoarele
tipuri de întâlnire victimă-infractor: 1. iniţiere; 2. facilitare; 3. provocare; 4. comitere,
săvârşire; 5. cooperare; 6. instigare.
O interesantă clasificare la această categorie o realizează J. Sheley (1979): 1.
infractor activ –victimă; 2. infractor activ – victimă semiactivă; 3. infractor activ –
victimă activă; 4. infractor semipasiv – victimă activă; 5. infractor pasiv – victimă activă.
Această clasificare scoate în evidenţă foarte clar care este rolul pe care îl poate juca
victima în comiterea infracţiunii.
În anul 1977, criminologul american S. Schafer, în volumul „Victimology. The
Victime and His Criminal”, clasifică victimele astfel: 1. victime fără relaţii anterioare cu
criminalul, deci fără a-l cunoaşte, fapta fiind imputabilă doar agresorului; 2. victime
provocatoare, doar provoacă, cu intensităţi deferite de la un caz la altul; 3. victime
citatoare, când victima iniţiază şi participă la actul agresional; 4. victime slabe sub aspect
biologic, conformarea executării acţiunii agresionale este rezultatul neputinţei biologice
de a se împotrivi; 5. victime slabe sub aspect social; 6. alte victime; 7. victime politice.
Hans von Hentig elaborează următoarea clasificare pornind de la rolul unor elemente
situaţionale specifice victimelor în comportamentul lor: 1. victime nevârstnice,
psihologia acestora fiind afectată de lipsa de experienţă socială şi de lipsa forţei fizico-
morale care să le permită opunerea de rezistenţă agresorului; 2. victime femei, care devin
cu precădere subiectul pasiv al infracţiunilor sexuale dacă sunt tinere sau al infracţiunilor
motivate material dacă sunt mai în vârstă; 3. victime vârstnice, care depind de sănătatea
mentală, de modul de implicare în realitatea înconjurătoare, de gradul de adecvare a

11
 Universitatea “Petre Andrei” din Iași
Facultatea de Drept
Master: Științe penale
Disciplina: Victimologie

relaţiilor individuale psiho-voliţionale; 4. dependenţii de alcool şi stupefiante, cei din

urmă fiind expuşi în primul rând autovictimizării; 5. imigranţii, psihicul acestora fiind
afectat de probleme de ordin comunicaţional, de lipsa mijloacelor materiale şi de
ostilitatea băştinaşilor; 6. etnicii care se confruntă cu problema integrării sociale din
partea lor, şi a discriminării rasiale din partea majoritarilor; 7. indivizii normali dar cu
inteligenţă redusă, nu au capacitatea de a anticipa rezultatele acţiunilor lor în raport cu
influenţele mediului; 8. indivizii temporar deprimaţi la care prezenţa scopului în plan
mental este redusă datorită lipsei de voinţă şi a sentimentului de inferioritate; 9. indivizii
achizitivi, starea de relaţionare a acestora cu mediul fiind determinată de voinţa de a
realiza profituri în orice context se iveşte o oportunitate; 10.
desfrânaţii şi destrăbălaţii care devin vulnerabili faţă de manevrele infractorilor
datorită indiferenţei şi dispreţului relativ faţă de legi; 11. singuraticii, care ajung să îşi
modifice comportamentul prin absolutizarea izolării în interpretarea tuturor proceselor
psihice, suportând greu singurătatea sunt foarte vulnerabili; 12. chinuitorii, care participă
la un flux de fapte psihice prin care denaturează regulile şi raporturile interindividuale,
devenind victimele acestora, fenomenul fiind mai des întâlnit în relaţiile de familie unde
unul din membrii, de regulă bărbat, îi victimizează pe ceilalţi până când aceştia ajung la o
stare de saturaţie şi ripostează; 13. indivizii „blocaţi” şi cei nesupuşi. Primii sunt cei
datornici, care nu îşi mai pot achita datoriile pe căi legale, acceptând cu uşurinţă soluţiile
ilicite ale unor infractori. Nesupuşii sunt acei indivizi care nu se lasă uşor victimizaţi
atunci când sunt atacaţi. Ei reprezintă „victimele dificile” aflate în antiteză cu „victimele
uşoare”.
În anul 1970, în lucrarea „The Resurement of Deliquency”, T. Selling şi M.
Wolfgang, clasificând infractorii după gradul de victimizare, consideră că există
următoarele tipuri de victimizare: 1. victimizare primară, urmarea oricărei agresiuni; 2.
victimizare secundară, vizează situaţiile de păgubire a unor societăţi comerciale; 3.
victimizare terţiară, reflectă delictele care au ca obiect convieţuirea socială sau

12
 Universitatea “Petre Andrei” din Iași
Facultatea de Drept
Master: Științe penale
Disciplina: Victimologie

administraţia publică; 4. participarea mutuală, când infracţiunea se produce prin iniţiativa

infractorului dar victima adoptă fie o manieră relativ pasivă, fie o atitudine voluntară de a
păstra secretul victimizării: adulter, avort; 5. victimizarea juvenilă, priveşte minorii.
Criminologul german Wolf Middendorf în lucrarea „Victima înşelăciunilor”,
publicată în anul 1988, prezintă tipologia victimelor în funcţie de gradul de implicare a
victimei în activitatea economică şi afectivă astfel: 1. victimă generoasă, este dependentă
de modul în care infractorul reuşeşte să o impresioneze, punând accentul pe naivitatea şi
disponibilitatea materială a victimei; 2. victima „ocaziei bune”, când infractorul oferă
pentru comercializare, la preţuri modice, bunuri şi valori sustrase sau devalorizate; 3.
victima afectivităţii şi devoţiunii presupune tendinţa primei categorii de a crede că
psihicul său se află în relaţie cu divinitatea astfel încât procedează la efectuarea de donaţii
pentru purificare. Cealaltă categorie de victime ia în considerare realitatea adiacentă a
oricăror simptome pentru realizarea mariajului sau a aventurii intime; 4. victima
lăcomiei, cade pradă necesităţilor sale materiale.
Îmbinând criteriul gradului de responsabilitate a victimei în comiterea infracţiunii
cu cel al reacţiei societăţii în raport cu victimele, A. Karmen stabileşte două categorii de
victime: acuzate şi apărate. În categoria victimelor acuzate intră victimele împotriva
cărora sunt dovezi de vinovăţie împărţită cu infractorul. Tipurile de comportament de
care pot fi făcute vinovate victimele sunt în special cele de facilitare, precipitare şi
provocare. În cealaltă categorie se află victimele împotriva cărora nu există dovezi de
vinovăţie comună cu agresorul.
În sfârşit, în funcţie de poziţia şi situaţia victimei după comiterea infracţiunii,
putem diferenţia următoarele tipuri de victime: 1. victime dispărute, sesizarea organelor
judiciare fiind făcută de persoane cunoscute victimei sau chiar de infractor; 2. victime
decedate dar care nu sunt dispărute, acestea furnizează informaţii despre autor în funcţie
de modul în care a fost comisă fapta, obiectele folosite, atitudinea victimei în timpul
actului agresional şi urmările vizibile ale acesteia etc.; 3. victime ce supravieţuiesc

13
 Universitatea “Petre Andrei” din Iași
Facultatea de Drept
Master: Științe penale
Disciplina: Victimologie

agresiunii dar nu pot identifica infractorul din motive obiective (fapta s-a comis pe
întuneric, infractorul era mascat etc.), ele pot oferi unele informaţii în legătură cu unele
caracteristici fizice sau psihice ale infractorului cum ar fi vocea, nervozitatea lui,
precipitarea etc.; 4. victime ce supravieţuiesc agresiunii şi care cunosc infractorul dar nu
îl denunţă din teama de răzbunare a acestuia; 5. victime care supravieţuiesc agresiunii şi
cunosc infractorul dar nu îl denunţă din motive ce ţin de viaţa lor particulară (de exemplu
agresorul e concubinul victimei căsătorite); 6. victime care supravieţuiesc agresiunii,
cunosc pe infractor dar refuză să îl denunţe, încercând să-i găsească o justificare, inclusiv
autoacuzându-se; 7. victime care supravieţuiesc agresiunii şi care cunosc pe infractorul
adevărat dar denunţă o altă persoană pe care vor să se răzbune; 8. victime care
supravieţuiesc infracţiunii, cunosc infractorul şi, profitând de situaţie, pune pe seama lui
fapte pe care nu le-a comis (de exemplu victima unui viol reclamă că făptuitorul i-a furat
şi nişte bunuri, deşi el nu a făcut-o); 9. victime care, profitând de o anumită situaţie,
reclamă o infracţiune care nu a avut loc, din dorinţa de răzbunare faţă de pretinsul
infractor sau pentru a profita de pe urma acestuia.
Practica judiciară a dovedit că tipologia victimelor este mult mai complexă, iată de
ce eforturile de sistematizare a acestei tipologii nu corespund întrutotul.

3. Reacţiile societăţii faţă de victimă: acuzarea şi apărarea sa9

Societatea îşi creează şi ea o părere cu privire la victima unui fapt reprobabil, părere
ce va fi împărţită în două tabere: una acuzatoare, care va reproşa victimei că a facilitat,
precipitat sau provocat actul agresional, şi alta protectoare, ce va incrimina doar pe
infractor considerând că nu există scuză pentru actul agresional. De altfel fenomenul a
fost observat de către specialiştii victimologi, propunându-se şi o clasificare după acest
criteriu10.
9
N. Mitrofan ş.a., op. cit., p. 74-77.
10
A. Karmen, Crime Victims. An Introduction to Victimology, în N. Mitrofan ş.a., op. cit., p. 70.

14
 Universitatea “Petre Andrei” din Iași
Facultatea de Drept
Master: Științe penale
Disciplina: Victimologie

Acuzarea victimei. Procesul de acuzare a victimei parcurge mai mulţi paşi. În

primul rând acuzatorii victimei presupun că există ceva rău cu victimele, pentru că ele
diferă în mod semnificativ de celelalte persoane care nu au fost victimizate: fie atitudinea
lor, fie conduitele, fie ambele se disting în mare măsură de cei neafectaţi. În al doilea
rând, acuzatorii presupun că aceste diferenţe prezumate sunt sursa stării şi conduitei
victimei, căci, dacă ar fi fos ca şi ceilalţi, ele nu ar fi fost alese pentru atac.În al treilea
rând, acuzatorii argumentează că dacă victimele vor să evite suferinţe viitoare trebuie să
îşi schimbe modul lor de a gândi şi de a acţiona, să renunţe la comportamentul licitativ
care favorizează procesul victimizării lor.
Acuzarea victimei poate apărea în triplă ipostază:
a) Ca o explicare individualistă pentru problemele sociale, promovată de doctrina
„responsabilităţii personale”. Teoria pleacă de la convingerea că indivizii umani au un
anumit grad de control asupra evenimentelor petrecute în viaţa lor. Victimele sunt
condamnate pentru că au comis erori grave care au dus la consecinţe negative. Aşa cum
infractorii sunt condamnaţi pentru încălcarea legii, şi victimele trebuie să răspundă pentru
comportamentul lor greşit.
b) Ca proces psihologic. Acuzarea victimei rezultă din credinţa într-o „lume justă”,
un loc în care indivizii obţin ceea ce merită şi merită ceea ce obţin. Lucruri şi întâmplări
rele apar numai pentru persoanele rele, oamenii buni sunt recompensaţi pentru că ei
respectă regulile. Deci, dacă cineva este vătămat de un infractor, victima trebuie să fi
făcut ceva rău de a meritat o asemenea soartă. Acuzatorii din această categorie condamnă
victimele pentru a-şi asigura liniştea interioară căci imaginarea unei lumi în care acte
brutale şi fără sens pot fi produse de către oricine şi în orice moment este deconcertantă şi
ameninţătoare.
c) Ca un mod de a vedea al infractorilor. Infractorii recurg la acuzarea şi denigarea
victimei pentru a-şi justifica şi legitima actul agresiv, dar şi ca un proces de
desensibilizare care reduce sau chiar elimină în totalitate sentimentele şi stările de

15
 Universitatea “Petre Andrei” din Iași
Facultatea de Drept
Master: Științe penale
Disciplina: Victimologie

vinovăţie, ruşine, remuşcare, mustrări de conştiinţă, inhibiţii morale. Actele gresive devin
posibile când victima este văzută ca fiind fără valoare, sau ceva inferior umanului, ca o
ţintă pentru ostilitate şi agresiune, ca un proscris ce-şi merită maltratarea sau ca un act de
justiţie bazată pe răzbunare şi care trebuie apreciat, nu condamnat.
Apărarea victimei reprezintă o respingere a concepţiilor privind acuzarea victimei.
În primul rând, apărătorii consederă că acuzatorii exagerează măsura în care facilitarea,
precipitarea sau provocarea contribuie la comiterea infracţiunii. În al doilea rând,
apărătorii consideră că acuzatorii confundă excepţia cu regula în ceea ce priveşte
vinovăţia victimelor în săvărşirea agresiunilor. „Vinovăţia” unui procent relativ mic de
victime este generalizată pentru toate victimele unei anumite categorii de infracţiuni. În al
treilea rând, apărătorii consideră că acuzatorii victimelor cer în mod neraţional ca acestea
să îşi schimbe modul de viaţă, fapt imposibil de cele mai multe ori din diferite motive de
natură financiară, socială, culturală, de poziţionare în spaţiu etc. Astfel, celor mai mulţi
indivizi le lipsesc posibilităţile şi resursele pentru a-şi schimba mijloacele de călătorie,
orele de lucru, şcolile frecventate, vecinătăţiile în care trăiesc etc.De asemenea e absurd
să ceri renunţarea la libertăţile personale îndrăgite „de dragul” infractorilor. În al patrulea
rând, apărătorii au obiecţii legate de soliditatea conceptelor acuzării privind deosebirile
categorice dintre victime şi nonvictime.
În cadrul apărării victimei pot fi identificate două perspective:
a) Blamarea criminalului. Acuzatorii infractorului neagă orice încercare a acestuia
de a schimba povara responsabilităţii actului reprobabil de pe spatele lui pe umerii
victimei. La fel ca acuzarea victimei, şi apărarea victimei adoptă doctrina responsabilităţii
personale pentru conduita delictuală, dar această responsabilitate revine exclusiv
făptuitorului, nu şi victimei.
b) Acuzarea sistemului. Teoria acuzării sistemului nu vizează atât contracararea
acuzării victimei cât acuzarea sistemului social în care trăiesc victima şi agresorul. În
acord cu principiile blamării sistemului, nici infractorul şi nici victima nu sunt vinovaţi,

16
 Universitatea “Petre Andrei” din Iași
Facultatea de Drept
Master: Științe penale
Disciplina: Victimologie

ambii, în grade diferite, sunt „victime” ale culturii lor şi mediului înconjurător. În funcţie
de acest punct de vedere, rădăcinile problemei crimei sunt de găsit în instituţiile de bază
pe care este construit sistemul social.

BIBLIOGRAFIE

17
 Universitatea “Petre Andrei” din Iași
Facultatea de Drept
Master: Științe penale
Disciplina: Victimologie

1. Tiberiu BOGDAN - Probleme de psihologie judiciară, Editura Ştiinţifică,

Bucureşti, 1973;
2. Petre BRÂNZEI, Gheorghe SCRIPCARU, Tadeusz PIROŹYŃSKI -
Comportamentul aberant în relaţiile cu mediul, Editura Junimea, Iaşi, 1970;
3. Ioana-Teodora BUTOI, Tudorel BUTOI - Tratat universitar de psihologie
judiciară: teorie şi practică, Editura Pinguin Book, Bucureşti, 2006
4. Nicolae MITROFAN, Voicu ZDRENGHEA, Tudorel BUTOI - Psihologie
judiciară, Casa de Editură şi Presă „Şansa” – S.R.L., Bucureşti, 1994
5. 5. Iancu TĂNĂSESCU, Gabriel TĂNĂSESCU, Camil TĂNĂSESCU -
Criminologie (Agresologie. Victimologie. Detentologie), Editura All Beck,
Bucureşti 2003.

18